Cory Doctorow – "Overclocked" (2007)

În aprilie 2007 am descărcat de pe site-ul lui Cory Doctorow cel de-al doilea volum al său de nuvele, Overclocked; Stories of the Future Present. L-am imprimat într-o formă convenabilă, l-am îmbrăcat într-o copertă frumoasă şi, pînă să-mi dau bine seama ce se întîmpla, l-am citit în trei zile. Iată de ce:

Spre deosebire de A Place So Foreign, Overclocked are scurte introduceri pentru fiecare dintre nuvele. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori SF care a făcut celebră această metodă este Isaac Asimov, dar şi Bruce Sterling a adoptat-o pentru cea de-a patra culegere a sa, Visionary in Residence (2006). Cory Doctorow a scris pentru nuvelele din Overclocked introduceri care sînt nu numai agreabile, ci şi informative. Astfel, aflăm că schiţa „Printcrime” a apărut dintr-o discuţie despre dreptul de proprietate intelectuală, că „I, Robot” a pornit de la recitirea volumului clasic al lui Asimov şi considerarea implicaţiilor pe care le-ar avea monopolul construcţiei roboţilor asupra structurii sociale, că „After the Siege” se bazează pe amintirile unei bunici a autorului despre asediul Leningradului, şi aşa mai departe.

Cît priveşte nuvelele propriu-zise, este evident de la prima lectură că Doctorow a învăţat mult mai bine să structureze intrigi, să creeze suspans şi să aleagă subiecte de la publicarea volumului A Place So Foreign încoace.

„Printcrime”, spre exemplu, este o schiţă care a apărut iniţial pe coperta a patra a revistei Nature. Cum ar fi, se întreabă autorul, dacă în viitorul apropiat am putea copia (cu sau fără autorizaţie) nu numai informaţii, ci şi artefacte? Dacă am avea imprimante 3D cu care am putea crea piese pentru aparate de aer condiţionat (să zicem) cu aceeaşi uşurinţă cu care imprimăm azi pagini dintr-o carte de Cory Doctorow? Şi dacă pedeapsa pentru imprimări neautorizate ar include vizite de la trupele antiteroriste şi zece ani de închisoare?

„When Sysadmins Ruled the World” este o nuvelă extrem de dramatică despre sfîrşitul lumii. O combinaţie de atacuri nucleare, biologice şi informaţionale distruge civilizaţia contemporană, iar administratori de sistem suprinşi în locuri de muncă bine protejate (precum protagonistul Felix) supravieţuiesc ici-colo şi utilizează Internetul pentru a se informa şi ajuta unii pe alţii.

„Anda’s Game” (un comentariu intertextual la Jocul lui Ender) este o nuvelă captivantă inspirată de o chestiune cît se poate de reală: jocurile multiplayer din reţea, care în unele cazuri au zeci de milioane de utilizatori, au dus la apariţia unor „ferme” în ţări cum ar fi Mexic sau China – locuri în care, pentru cîţiva bănuţi pe zi, localnicii dezvoltă personaje sau construiesc artefacte virtuale care ulterior sînt vîndute pe Internet spre a fi utilizate de jucători mai avuţi şi cu mai puţin timp la dispoziţie.

„I, Robot” imaginează o societate nord-americană viitoare, UNATS, care combină elemente din Eu, robotul şi O mie nouă sute optzeci şi patru, dar şi referiri glumeţe la „motorul de căutare” sau la „magazinul de mobilă cu pachete plate”. Protagonistul este un poliţist divorţat din Toronto, Arturo, care se străduieşte să-şi crească singur fiica, iar Doctorow ne arată într-un mod foarte convingător cît de tare s-au subţiat graniţele dintre utopie, distopie şi realitate.

„I, Row-Boat” este tot un comentariu intertextual al operei lui Asimov, dar plasat într-un viitor mai îndepărtat. Într-o perioadă în care oamenii s-au transformat în conştiinţe pure ce locuiesc în noosferă, iar nanotehnologia e folosită pentru a ajuta recifele de corali să capete conştiinţă de sine, unii roboţi au ajuns să adopte Legile Roboticii ca pe nişte precepte religioase, iar un robot autointitulat R Daneel Olivaw propovăduieşte... asimovianismul.

„After the Siege” este ultima nuvelă din volum – cea mai lungă şi cea mai emoţionantă. Relatează experienţa unui oraş super-tehnologizat al viitorului care, întrucît nu respectă drepturile de autor, este asediat de trupe ale unor entităţi politice aflate sub influenţa corporaţiilor multinaţionale – pe scurt, trupe din UE, SUA şi aşa mai departe. Protagonista nuvelei este Valentina, o adolescentă de treisprezece ani care trece prin încercări teribile, însă supravieţuieşte asediului, ba chiar găseşte soluţia pentru cîştigarea războiului. Printre elementele SF, precum imprimantele 3D sau „logica închegată”, şi printre cele fantastice, cum ar fi epidemia transmisă prin muşcături care transformă personajele în zombi, cititorii sesizează un mesaj cît se poate de sobru: întreaga oroare a masacrelor şi asediilor se desfăşoară zi de zi lîngă noi. Valentina se simte profund revoltată cînd află că suferinţele concetăţenilor ei sînt filmate în secret de o echipă de la un canal TV de ştiri şi oferite unui public global ca o formă de divertisment.

Nu întîmplător, cel de-al doilea volum de nuvele al lui Cory Doctorow este subintitulat „Poveşti din prezentul viitor”. Cele mai multe dintre aceste povestiri ne îndeamnă să privim cu atenţie prezentul şi să ne gîndim care elemente ale civilizaţiei de acum am dori să ne însoţească în deceniile viitoare. Prin amabilitatea autorului, Overclocked poate fi citit integral (şi gratuit) pe pagina http://craphound.com/overclocked. Vi-l recomand cu plăcere.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Tomorrow Now" (2002)

După ce citisem The Hacker Crackdown – Law and Disorder on the Electronic Frontier şi articolele de popularizare a ştiinţei publicate de Bruce Sterling în The Magazine of Fantasy and Science Fiction, îmi formasem o părere foarte bună despre „Chairman” Bruce ca autor de non-ficţiune. (Ca să fiu sincer, talentul lui în acest domeniu m-a convins că non-ficţiunea nu e un lucru neapărat de ocolit, drept pentru care am ajuns să o practic la rîndul meu ceva mai des.) Aşa se face că, după ce am aflat că Sterling publicase o nouă carte de non-ficţiune (mai precis, de viitorologie), am fost cît se poate de nerăbdător să o parcurg. Mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar din Tomorrow Now – Envisioning the Next Fifty Years (2002). Şi iată ce am aflat:

Viziunea despre viitor a lui Sterling este şi aici credincioasă principiului cyberpunk conform căruia viitorul apropiat al omenirii nu este efectul unei singure cauze, ci rezultatul unui complex de factori care acţionează asupra societăţii şi indivizilor. (Dacă vi se pare un truism, gîndiţi-vă puţin cîte intrigi SF pleacă de la premisa că viitorul înseamnă numai zborul prin cosmos al unor mari grupuri de oameni în astronave uriaşe.) În introducere, autorul arată clar diferenţele dintre literatura SF şi cea fantastică pe de o parte, şi cele dintre literatura SF şi viitorologie pe de altă parte. De asemenea, trece în revistă cele mai frecvente atitudini ale viitorologilor: Pangloss (prevede numai lucruri bune), Casandra (prevede numai dezastre) şi agentul de asigurări (nu are o viziune clară, dar îi dă înainte cu speranţa că o va scoate cumva la capăt). Sterling ne asigură că, pentru a avea succes, o carte de viitorologie trebuie în primul rînd să prevadă prezentul, apoi pune două întrebări cu privire la viitor: „Ce semnifică?” şi „Ce senzaţie ne dă?”

Ca structură, cartea urmează unul dintre cele mai celebre monologuri din dramaturgia de limbă engleză, monologul despre vîrstele omului rostit de Jacques, un personaj din Cum vă place de William Shakespeare.

Primul capitol tratează despre sarcini, naşteri, nou-născuţi şi modul în care tehnologii foarte recente precum ecografia sau imaginile create prin rezonanţă magnetică au afectat relaţia oamenilor cu mediul intrauterin şi viaţa prenatală. De asemenea, Sterling face o paralelă cu o tehnologie nou-născută, ingineria genetică, domeniu din partea căruia se aşteaptă să aibă o dezvoltare la fel de spectaculoasă precum industria informaţională şi de telecomunicaţii în ultimii treizeci de ani.

Cel de-al doilea capitol se ocupă de învăţămînt şi de formarea culturală în general. Autorul subliniază faptul că şcoala pregăteşte copiii pentru o societate industrială care nu mai există, iar societatea informaţională ne îndrumă înspre o formare culturală foarte diferită: mozaicată, condusă de mode trecătoare – şi continuă. Din fericire, copiii se împacă foarte bine cu princialul mediu prin care această formare culturală va avea loc – Internetul.

Al treilea capitol este surprinzător, pentru că ne arată cum tehnologia de ultimă oră este folosită în mod conştient de către proiectanţi pentru a-i încuraja pe utilizatori să se ataşeze afectiv de diverse obiecte. Pe măsură ce tehnologia devine mai miniaturizată, argumentează Sterling, considerentele industriale conform cărora forma urmează funcţia au tendinţa să se estompeze, iar proiectanţii trec produsele prin numeroase cicluri CAD-CAM (proiectare asistată de calculator – fabricare asistată de calculator) pentru a le face cît mai atrăgătoare din punct de vedere estetic şi senzorial. Scopul ultim al acestei tendinţe este fidelizarea utilizatorilor.

În cel de-al patrulea capitol, autorul tratează despre chestiunea foarte serioasă a războiului. Sterling identifică două tendinţe majore ale începutului de mileniu: Noua Ordine Mondială şi Noua Dezordine Mondială. Cea dintîi se bazează pe guverne funcţionale, relaţii economice internaţionale, libera circulaţie a persoanelor şi informaţiilor şi respectarea drepturilor omului, în vreme ce cea de-a doua se bazează pe anarhie şi terorism. „Chairman” Bruce ne prezintă şi trei studii de caz, iar lucrul cu adevărat îngrijorător este că, după cum reiese din cel puţin unul dintre ele, a devenit destul de greu să-i identificăm pe agenţii uneia dintre tabere dacă aceştia folosesc sistematic metodele celeilalte. Dacă Noua Dezordine Mondială începe de la împuşcături şi ajunge la comerţ (după cum demonstrează Bruce Sterling), iar Noua Ordine Mondială începe de la comerţ şi ajunge la împuşcături (după cum ne-a demonsstrat istoria recentă), oamenii obişnuiţi ar putea avea unele dificultăţi în a le deosebi una de alta.

Cel de-al cincilea capitol se ocupă de politică şi de tendinţele curente pe plan global: tehnocraţi (preocupaţi de guvernarea eficientă, mai degrabă decît de doctrinele politice), activişti nostalgici (pentru care organizaţiile non-guvernamentale au devenit în ultimul timp un cadru mult mai prielnic decît partidele politice) şi bizari (asociaţi de obicei cu Noua Dezordine Mondială). Sterling trece în revistă originile şi evoluţia tehnocraţiei, modelul democraţiei liberale a noului mileniu, contrastul dintre dezideratele societăţii civile şi abuzurile serviciilor de informaţii. În opinia sa, ar fi necesară o mişcare politică mondială a tinerilor, multilaterală, globalizantă, orientată către mediile urbane şi către rezolvarea problemelor practice – pe scurt, o mişcare la fel de amplă şi de flexibilă precum al-Quaeda, însă procupată nu de terorism, ci de Noua Ordine Mondială.

În cel de-al şaselea capitol, centrul de interes trece de la un sector cu influenţă descrescîndă (politica) la unul cu influenţă crescîndă (economia). Sterling discută prosperitatea economică şi cîteva cazuri de succes individual (inclusiv al său), local (inclusiv al oraşului său natal – Austin, Texas), apoi cîteva ramuri ale activităţii economice precum publicarea cărţilor tipărite şi industria informaţională. Estimarea lui este că biotehnologia va înlocui industria informaţională în următoarele cîteva decenii.

Ultimul capitol pune în relaţie două elemente foarte diferite: unul din trecutul îndepărtat (moartea lui Otzi, omul preistoric din Alpi) şi unul recent (descoperirea lui Otzi în urmă cu cîţiva ani). Descoperirea aceea nu ar fi fost posibilă în absenţa fenomenului încălzirii globale, fenomen care ameninţă să schimbe radical clima de pe Pămînt şi să ne pericliteze traiul. Pornind de aici, Sterling analizează cîteva scenarii privitoare la sfîrşitul rasei umane şi posibilitatea apariţiei post-umanilor – fiinţe transformate radical de tehnologie. De asemenea, aproximează modul în care strănepoţii noştri se vor raporta la noi prin prisma modului în care noi ne raportăm la străbunicii noştri victorieni. Şi, conştient că scrierea este o formă de comunicare prin timp (nu numai prin spaţiu), le adresează un mesaj emoţionant descendenţilor noştri.

La încheierea acestei cărţi, am apreciat încă o dată modul în care prin scris (ca formă organizată de gîndire) nu doar primim informaţii importante, bine structurate, ci oferim aşa ceva la rîndul nostru. La temelia mişcării literare cyberpunk s-a aflat şi o carte de viitorologie – Al treilea val (1980) de Alvin Toffler. Iată că, douăzeci şi doi de ani mai tîrziu, la finalul acestei mişcări, unul dintre iniţiatorii ei ne-a oferit o altă carte de viitorologie la fel de clară, de sintetică şi de utilă. Cine ştie, poate că nişte tineri furioşi o vor lua drept sursă ca să iniţieze o nouă mişcare literară...

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Cory Doctorow – "Someone Comes to Town, Someone Leaves Town" (2005)

În martie 2007, după ce citisem şi apreciasem cîteva cărţi bune de Cory Doctorow cum ar fi Eastern Standard Tribe (2004) sau Themepunks (2007), am început să parcurg cel mai masiv roman al său de pînă acum, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town. După patru luni (timp în care am terminat de citit alte şaptesprezece cărţi) am izbutit să-l duc la bun sfîrşit. N-a fost tocmai uşor. Să vedem de ce:

Someone Comes to Town... are ambiţia să fie mai multe cărţi simultan. Una dintre ele (cel puţin) ar fi fost o carte pe gustul meu dacă n-ar fi împiedicat-o celelalte să se dezvolte.

Personajul principal (să-i spunem... Alan) construieşte un punct de acces wireless la Internet ca să poată naviga în reţea în timp ce serveşte masa la o terasă de lîngă locuinţa lui din Toronto. Numai că n-a solicitat permisiunea autorităţii radio canadiene.

Mai mult, descoperă că un punk anarhic, Kurt, a instalat deja cîteva asemenea puncte de acces (la fel de neautorizate) în piaţă şi doreşte să-şi extindă reţeaua, ParasiteNet, în întregul oraş. Pe de o parte, Kurt vrea să ofere acces wireless la Internet gratuit oricui. Pe de altă parte, i se pare o idee bună să spargă monopolul pe care companii uriaşe precum Bell Canada îl deţin asupra furnizării serviciilor de Internet.

Proiectul atrage personaje dintre cele mai diverse, începînd cu adolescenţi fără căpătîi şi terminînd cu un oficial de la Bell Canada, Lyman. Pe măsură ce se extinde, ParasiteNet se descentralizează, se asociază cu alte reţele asemănătoare şi dezvoltă un număr de aplicaţii noi şi interesante, după care...

După care constatăm că, în ciuda numărului mare de pagini din roman, firul acesta narativ rămîne nefinalizat. Pentru că Someone Comes to Town... are ambiţia să fie mai multe cărţi simultan.

O asemenea carte ar fi putut să fie un fel de Portret al artistului din tinereţe la început de mileniu.

Personajul principal (să-i spunem... Adam) se mută în Toronto, umple o casă cu corpuri de bibliotecă şi cu cărţi şi, printre mici întîlniri ocazionale cu vecinii cei noi şi cu vechii membri ai familiei sale, se apucă de scris. Alcătuieşte fraze, apoi paragrafe, caută să închege o intrigă, după care...

După care constatăm că nici acest fir narativ nu duce nicăieri. Pentru că Someone Comes To Town... insistă să fie mai multe cărţi simultan.

O altă carte ar fi putut să fie un fel de fabulă suprarealistă, o poveste de iubire fantastică.

Personajul principal (să-i spunem... Albert) descoperă că vecina lui, Mimi, are aripi membranoase care tot cresc şi care periodic trebuie retezate. Cînd constată că prietenul lui Mimi, Krishna, o brutalizează, Albert o ajută să plece, o duce într-o excursie la munte, apoi între cei doi se ţese o idilă. După care...

După care idila nu se mai dezvoltă cine ştie ce. Pentru că Someone Comes to Town... vrea să fie prea multe cărţi simultan.

O altă carte (pe care aş fi preferat să n-o citesc) este horror – şi încă un horror deghizat în realism magic.

Personajul principal (să-i spunem... Arnold) constată că unul dintre fraţii săi, Dave, un psihopat pe care îl omorîse cu ani în urmă, a revenit printre cei vii şi îi ucide pe rînd pe ceilalţi membri ai familiei sale. Pe de o parte, romanul explorează amintirile lui Arnold din copilărie şi adolescenţă (tatăl lui e un munte, mama – o maşină de spălat, un frate vede viitorul, altul e o insulă, iar cei trei fraţi mai tineri intră unul în altul ca păpuşile Matrioşka). Pe de altă parte, episoadele din prezent sînt din ce în ce mai violente şi mai înspăimîntătoare. După care...

După care, în locul unei confruntări finale în care eroul să pună lucrurile la punct o dată pentru totdeauna cu un ţăruş şi un baros (sau ceva asemănător), ni se oferă un final în care Arnold pleacă împreună cu iubita sa şi îi lasă pe Dave (antagonistul psihopat) şi pe Billy (fratele aparent binevoitor, dar care se dovedeşte a fi fost aliat cu Dave) să se lupte în legea lor. Care dintre ei o fi învins în cele din urmă, romanul nu ne spune...

După care...

După care, cititorii bulversaţi de o carte al cărei protagonist e numit cînd Alan, cînd Albert, cînd Adam, al cărei antagonist se numeşte cînd Dave, cînd Drew, ale cărei fire narative sînt prea numeroase şi prea puţin dezvoltate, a cărei cronologie şchioapătă pe alocuri se întreabă dacă toate aceste elemente alcătuiesc un ansamblu coerent şi dacă semnifică ceva. Din fericire, vă puteţi face propria părere, întrucît, prin bunăvoinţa autorului, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town se găseşte integral (şi gratuit) pe pagina www.craphound.com/someone.

Pe de altă parte, ştiu sigur că, în ciuda acestui roman, Cory Doctorow e capabil să scrie cărţi clare, coerente şi captivante. A dovedit-o cu prisosinţă în Overclocked.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "A Good Old-Fashioned Future" (1999)

În vara anului 1999, Horia Nicola Ursu m-a înştiinţat că primise de la Bruce Sterling o nouă colecţie de proză scurtă, A Good Old-Fashioned Future, care tocmai apăruse. Spre norocul meu, la Crăciunul aceluiaşi an doamna Diana Enăchescu-Giurgi a avut amabilitatea să-mi aducă, împreună cu alte cîteva cărţi, un exemplar al colecţiei. Aşa se face că, imediat cum am terminat de citit All Tomorrow's Parties de William Gibson (ştiţi dumneavoastră, dragostea dintîi...) am parcurs al treilea volum de nuvele al lui „Chairman” Bruce.

Apoi, spre finalul lui 2007, l-am parcurs a doua oară. După cum probabil aţi aflat deja, pînă în prezent Bruce Sterling a publicat cinci culegeri de proză scurtă, dintre care cea mai recentă (Ascendancies, Subterranean Press, 2007) este un best of. Iertat să-mi fie jocul de cuvinte, dar A Good Old-Fashioned Future este cea mai bună dintre ele.

Retrospectiv, nici nu se putea altfel, dat fiind că nuvelele reunite în acest volum au fost scrise pe parcursul celei mai faste perioade din cariera lui „Chairman” Bruce – o perioadă începută în 1992 cu susţinerea unei rubrici de articole ştiinţifice în The Magazine of Fantasy & Science Fiction, continuată cu o serie de romane memorabile publicate în prestigioasa colecţie Bantam Spectra şi încheiată cu volumul despre care tocmai aţi început să citiţi.

Spre deosebire de prima culegere a lui Sterling (Crystal Express, 1989), A Good Old-Fashioned Future este mai coerentă din punct de vedere tematic, iar faţă de cea de-a doua (Globalhead, 1992) este mai echilibrată sub aspect stilistic – iar cîştigul este de partea noastră, a cititorilor.

„Maneki Neko”, spre exemplu, transferă în Japonia un fenomen foarte drag autorilor cyberpunk, anume erodarea ierarhiilor de putere specifice societăţii industriale şi apariţia reţelelor flexibile de servicii şi favoruri tipice pentru societatea informaţională (pînă la formarea unei economii paralele, sugerează autorul). Chiar dacă intriga nuvelei are pe alocuri aerul unei farse, noţiunea unei economii întemeiate pe daruri şi favoruri pare să fie destul de serioasă.

„Big Jelly” este o nuvelă scrisă în colaborare cu matematicianul şi scriitorul Rudy Rucker. De această dată, intriga se bazează pe biotehnologie şi aduce în scenă două personaje (programatorul Tug Mesoglea şi miliardarul texan Revel Pullen) cu care ne vom reîntîlni şi în volumul Visionary in Residence.

„The Littlest Jackal” îl readuce în prim-plan pe Leggy Starlitz, personajul descurcăreţ din „Hollywood Kremlin”. De această dată, Starlitz e implicat într-o tentativă de transformare a Insulelor Åland în paradis fiscal sub oblăduirea mafiei ruse. Ca şi în Holy Fire, se văd rezultatele călătoriilor europene pe care le-a întreprins „Chairman” Bruce ca să scrie reportaje pentru revista Wired.

„Sacred Cow” e o poveste ceva mai sobră. În aparenţă, urmăreşte păţaniile unui regizor indian urmărit de fisc, însă treptat se infiltrează în text elementele unei lumi viitoare în care super-puterile economice, culturale şi militare sînt India şi Japonia, căci Marea Britanie, Statele Unite şi Europa au fost pustiite de Boala Vacilor Nebune…

Ultimele trei nuvele din volum sînt interconectate. „Deep Eddy”, plasată în 2035, urmăreşte aventurile din Düsseldorf ale unui tînăr, Edward Dertouzas, venit din Chattanooga pentru a promova tehnologia ochelarilor inteligenţi – spex. Fireşte, protagonistul e prins în vîrtejul unui eveniment major – aşa-numita „Wende” – iar conflictul dintre grupurile de susţinători ale unui critic cultural şi ale unui arbitru moral îl prinde pe Eddy într-un asediu de proporţii hugoliene. (Mă întreb cîţi dintre cititorii acestei culegeri or fi observat că arbitrul moral seamănă cu William Gibson.)

„Bicycle Repairman” se desfăşoară în Chattanooga, în 2037, într-o clădire devastată ca urmare a unei Wende organizate în decembrie 2035 de Deep Eddy. Un prieten al lui Edward Dertouzas, Lyle Schweik, primeşte periodic pachete cu aparate şi medii de stocare de la el. Un asemenea aparat media străvechi (care în 1996, cînd a fost publicată nuvela, era abia în stadiul de prototip) se dovedeşte a conţine o inteligenţă artificială ce se dezvoltase iniţial în laptop-ul unui senator. Iar pe urmele ei soseşte o agentă din trupele speciale…

„Taklamakan” întregeşte tripticul cu o poveste despre infiltrarea unor Păianjeni Urbani din Chattanooga într-o cavernă infestată de experimentele biomecanice ilegale ale Sferei Cooperării Asiatice. În dezlănţuirea ei de acţiune pirotehnică, limbaj creativ şi imaginaţie dinamică, nuveleta rivalizează cu cea mai populară şi mai antologată povestire a lui Bruce Sterling – „Roiul”. „Taklamakan” nu numai oferă o încheiere triumfală celui mai bun volum de nuvele din cite a publicat „Chairman” Bruce pînă acum, dar i-a şi adus autorului un premiu Hugo pentru nuveletă în 1999. În 2003 am avut plăcerea să traduc nuveleta aceasta şi s-o public în numărul 7 al revistei Ficţiuni editată de Horia Nicola Ursu.

Iar în ceea ce priveşte A Good Old-Fashioned Future, după ce am parcurs acest volum şi a doua oară, nu vă sfătuiesc decît atît: dacă vă va ieşi vreodată în cale un exemplar, nu-l lăsaţi să scape!

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Cory Doctorow – "Eastern Standard Tribe" (2004)

Printre autorii cyberpunk de dată ceva mai recentă, Neal Stephenson ocupă un loc aparte şi probabil că am arătat acest lucru suficient de clar în recenziile pe care le-am scris despre cărţile sale. Stephenson are talentul unic de a prezenta chestiuni tehnice complexe în aşa fel încît să le înţeleagă şi ne-specialiştii, ba chiar de a le integra în intrigi coerente şi captivante.

Am crezut mult timp că Neal Stephenson e unic în această privinţă... pînă cînd, în februarie 2007, am citit Eastern Standard Tribe de Cory Doctorow.

Pentru un roman destul de scurt, Eastern Standard Tribe este ambiţios. Intriga sa e structurată pe două fire narative, unul în trecut, celălalt în prezent. Un procedeu interesant şi bine executat îl constituie utilizarea punctului de vedere. În capitolele din prezent, naraţiunea are loc la persoana întîi, din perspectiva subiectivă a protagonistului Art Berry. În capitolele din trecut, relatarea se desfăşoară în perspectivă omniscientă selectivă – naraţiunea îl urmăreşte tot pe Art, însă îi examinează acţiunile, gîndurile şi emoţiile obiectiv, din exterior. Mai mult, Cory Doctorow ne oferă un motiv plauzibil pentru această alternare a punctelor de vedere: Art Berry este în prezent internat într-o clinică psihiatrică, iar sinele său mai tînăr (cu stilul său de viaţă, mediul său social şi speranţele sale de viitor) pare să fie complet străin.

După ce pe prima pagină a romanului îl întîlnim pe Art într-o situaţie critică (singur pe terasa clinicii, gîndindu-se dacă să-şi împlînte un creion în nară ca să-şi facă o aşa-zisă lobotomie), sîntem agăţaţi cu două cîrlige narative („Cum a ajuns protagonistul în această situaţie?” şi „Cum va ieşi Art din acest impas?”) şi purtaţi pe cele două fire ale poveştii.

Planul narativ din trecut se bazează pe o chestiune tehnică reală care în urmă cu douăzeci de ani ar fi părut absolut ştiinţifico-fantastică: şoferii echipaţi cu telefoane mobile, i-Pod-uri şi acces wireless la Internet îşi alungă plictiseala descărcînd melodii în format numeric şi ascultîndu-le în maşină. Unii dintre ei plătesc pentru a le descărca de pe site-uri autorizate. Alţii le descarcă gratuit (şi ilegal) de pe site-uri neautorizate. Art vine cu o idee de afacere: cei care au un trafic enorm de asemenea fişiere neautorizate şi le împart multor utilizatori ar trebui să fie nu amendaţi, ci recompensaţi pentru că iniţiază curente culturale (şi stimulează consumul de muzică în format numeric) printre şoferi.

Iar iubita lui Art, Linda, şi partenerul lui, Fede, conspiră să-l elimine din afacere şi să profite numai ei...

Planul narativ din prezent se bazează tot pe o chestiune tehnică reală: poate că clinicile psihiatrice au fost structurate ca sisteme în secolul al nouăsprezecelea, însă le-am putea echipa şi transforma cu tehnologii din secolul al douăzeci şi unulea. Cum ar fi (se întreabă Art în mintea lui inginerească) dacă în sala de aşteptare unde vin rudele să-i viziteze pe pacienţi s-ar afişa pe un ecran, în timp real, numele medicilor psihiatri, numele pacienţilor fiecăruia, diagnosticul acestora din urmă, medicaţia care li s-a prescris şi evoluţia lor ca urmare a tratamentului? Dar dacă s-ar folosi lumini, muzică, senzori şi culori pentru a face clinica un loc mai agreabil şi mai puţin stresant?

Pe parcursul romanului, Doctorow reuşeşte să integreze în mod convingător şi alte aspecte ale civilizaţiei contemporane, precum comunităţile de pe Internet, telefonia mobilă, complicaţiile avocăţeşti care tulbură activităţile umane obişnuite, relaţiile de putere din mediul corporatist şi aşa mai departe. Conform unei tradiţii personale, autorul plasează o parte a acţiunii în Toronto. De asemenea, într-un acces de creativitate glumeaţă, ilustrează Legea lui Cehov de două ori – nu cu o puşcă, ci cu un topor de silex şi... un preot.

Dintre cărţile lui Cory Doctorow, Eastern Standard Tribe este cea dintîi care a meritat pe deplin timpul necesar lecturii. Îmi face plăcere să v-o recomand, în special pentru că, prin bunăvoinţa autorului, o puteţi citi integral şi gratuit pe pagina www.craphound.com/est.

There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "Distraction" (1998)

La începutul anului 1999, domnul Cristian Lăzărescu mi-a împrumutat noua carte a lui Bruce Sterling, Distraction, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Apoi, în ziua de Crăciun a aceluiaşi an, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi un exemplar al romanului. Şi iată ce am aflat:

Distraction ne face cunoştinţă cu America anilor 2040 – o superputere căzută pradă crizei economice, blocajului politic şi dezorientării. Încă de la prima scenă, în care protagonistul Oscar Valparaiso revede obsesiv înregistrarea video a unei revolte urbane, Sterling îi introduce pe cititori într-o societate profund disfuncţională.

Oscar este administratorul campaniei electorale a unui proaspăt-ales senator american, Alcott Bambakias. Cum campania a reuşit, o misiune delicată a prootagonistului este să ducă echipa electorală a senatorului departe, în vacanţă, şi s-o concedieze. Căci lui Oscar i se pregăteşte o funcţie pe lîngă o comisie din Washington, D.C., iar celorlalţi membri ai echipei – mai puţin.

Numai că Oscar Valparaiso nu este un personaj obişnuit şi nu acceptă cu uşurinţă soluţii obişnuite. Aşa se face că, după ce asistă neputincios la ocuparea unei baze aeriene din Louisiana de către mercenarii unui guvernator corupt, Oscar decide să împiedice o manevră asemănătoare imediat dincolo de graniţa inter-statală, la un laborator biotehnologic din Texas. Mai degrabă decît să concedieze echipa eficientă pe care a format-o şi a condus-o spre succes, protagonistul îi propune acesteia o ultimă misiune: organizarea unei lovituri „de palat” la Co-Laboratorul Naţional din Buna.

După cum vă aşteptaţi, lucrurile se complică, iar Oscar se pomeneşte implicat într-o relaţie amoroasă cu o laureată a Premiului Nobel, Greta Penninger, răpit de mercenarii guvernatorului Huguelet din Louisiana şi co-optat de preşedintele ameri-indian al Statelor Unite, Două Pene. Dar ar fi păcat să vă stric plăcerea lecturii dîndu-vă prea multe detalii despre intrigă...

Oricum, ca şi în romanul precedent (Holy Fire, 1996), intriga deţine un loc secundar în economia cărţii. Există numeroase răsturnări de situaţii, ca şi un alt lucru tipic pentru Bruce Sterling – risipa de idei – dar întîietatea îi revine satirei sociale şi politice.

Fundalul romanului Distraction îl constituie o combinaţie foarte ingenioasă şi plauzibilă între Marea Criză Economică din 1929-1933 şi dezagregarea Uniunii Sovietice. Ca şi pe parcursul Marii Crize, un segment important al populaţiei americane din 2045 a căzut pradă şomajului, iar un număr semnificativ de nomazi cutreieră drumurile. (Aţi ghicit probabil că nomazii lui Sterling au instalaţii biotehnologice mobile cu care îşi produc hrana şi îmbrăcămintea, iar structura lor socială flexibilă se bazează pe laptop-uri, telefoane celulare şi acces wireless la Internet.)

Ca şi în ţările foste sovietice, banditismul, contrabanda şi alcoolismul au devenit endemice, iar pentru oamenii obişnuiţi este imposibil de distins unde se termină crima organizată şi unde începe administraţia de stat. De asemenea, eforturile unui preşedinte hotărît să facă ordine şi să elimine Comitetele de Urgenţă corupte sînt greu de deosebit de consolidarea unui regim autocratic cu ajutorul unor organizaţii paramilitare...

„Ca să-l înţelegi pe un om trebuie să mergi o milă în pantofii lui” spune un proverb american. Cum Statele Unite ale Americii au o istorie lungă şi nu foarte glorioasă de oprimare a unor minorităţi etnice şi rasiale, Sterling îşi sporeşte efectul satiric prin două procedee bine alese şi bine realizate.

În primul rînd, protagonistul romanului este o minoritate de unu. Oscar Valparaiso a fost clonat într-un laborator ilegal columbian şi adoptat de o vedetă a filmelor de acţiune. Metabolismul său este destul de diferit de al altor oameni, iar întreruperea medicaţiei de întreţinere îi provoacă necazuri serioase pe parcursul acţiunii. Rînd pe rînd, fiecare dintre cunoştinţele sale – colaboratori, adversari, iubite, superiori, subalterni – menţionează ceva despre „problema lui de fond”. Deşi aproape toate personajele afirmă că „problema” lui Oscar nu le deranjează, frecvenţa cu care este menţionată în roman arată că în mintea celorlalţi ea este cît se poate de reală.

În al doilea rînd, în condiţiile în care personajele din Distraction sînt de o diversitate rasială şi etnică năucitoare – ameri-indieni, greci, creoli, evrei, latino-americani, negri, indieni, haitieni şi aşa mai departe – anglo-saxonii constituie o minoritate privită cu suspiciune. Fosta iubită a lui Oscar, Clare, îi este recunoscătoare protagonistului pentru că nu a adus niciodată în discuţie provenienţa ei etnică, iar noul lui şef al securităţii, Kevin Hamilton, este tratat cu neîncredere. Orice anglo-saxon care nu a plecat înapoi peste ocean, ne asigură vocea naratorială, este automat bănuit de infracţiuni informatice, scheme financiare dubioase şi diverse forme de fraudă. În subtext, cititorii sînt îndemnaţi să îşi imagineze cum le-ar fi traiul în asemenea condiţii de suspiciune cotidiană – şi implicit sînt încurajaţi să arate ceva mai multă simpatie şi bunăvoinţă faţă de membrii altor grupuri etnice şi rasiale.

Fireşte, dincolo de morala din subtext rămîne afirmaţia prietenului şi colaboratorului lui „Chairman” Bruce, William Gibson: „Literatura ştiinţifico-fantastică este de fapt despre prezent.” Pentru ca societatea americană disfuncţională a anului 2045 pe care şi-a imaginat-o autorul să pară atît de plauzibilă, Bruce Sterling a fost foarte atent la societăţile disfuncţionale din alte ţări la cumpăna dintre milenii. Şi poate că romanul Distraction, apreciat şi lăudat şi vîndut în multe exemplare, va ajuta în felul său ca situaţia acestei lumi să se schimbe în bine.

Vi-l recomand cu căldură.

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Cryptonomicon" (1999)

În 1999, domnul Mihai Dan Pavelescu m-a anunţat că Neal Stephenson publicase un nou roman, Cryptonomicon. Cum petrecusem oarece timp în adolescenţă cu proza fantastică a lui H.P. Lovecraft, mai întîi am crezut că este Necronomicon, dar domnul Pavelescu a avut grijă să-mi explice diferenţa. După ce l-am împrumutat de la domnia sa şi m-am speriat foarte - Cryptonomicon e un volum de aproape o mie de pagini, tipărit mărunt şi fără pauze mari între capitole - am primit de Crăciun un exemplar de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi şi de la soţul său de atunci, domnul Marius Giurgi. Cartea a stat un timp pe raft, prea impozantă ca să mă apropii de ea, iar într-un tîrziu mi-am făcut curaj şi am citit-o. De la capătul celălalt al acestei cărţi, de dincolo de coperta a patra, trebuie să vă spun ceva:

Cititorii lui declară că dacă Neal Stephenson ar scrie cartea de telefon, ei s-ar înfiinţa primii la coadă ca s-o cumpere. Înclin să le dau dreptate. Daţi-mi voie să vă explic de ce.

Intriga cărţii se desfăşoară în paralel pe două planuri. Unul dintre ele este plasat în anii 30 şi 40 ai secolului trecut, celălalt la sfîrşitul anilor 90. Personajele principale de pe firul narativ „trecut” îi includ pe Lawrence Pritcher Waterhouse (de profesie inginer) şi pe caporalul Bobby Shaftoe. Misiunea lor este să ajute o echipă britanică condusă de Alan Turing ca să pună la punct primul calculator digital pentru a decripta codurile generate de maşina germană Enigma.

Personajele principale de pe firul narativ „prezent” îi includ pe Randy Waterhouse, nepotul lui Lawrence, şi pe Amy (America) Shaftoe, nepoata lui Bobby. Misiunea lui Randy este să folosească tehnologia informaţională de ultimă oră pentru a crea un port de date – un depozit de informaţii criptografiat atît de bine încît nici un serviciu de spionaj (pardon, de informaţii) din lume să nu-l poată decripta.

Romanul include şi o intrigă de legătură. Pe firul „trecut”, o cunoştinţă a lui Bobby Shaftoe din tabăra adversă, japonezul Goto Dengo, ajută la construirea unui depozit secret în care să fie stocate lingourile de aur ale Axei. Pe firul „prezent”, Randy, Amy şi asociatul lor Avi contribuie la descoperirea acestui tezaur.

Tot ca un element de legătură apare în ambele planuri narative şi un personaj misterios, Enoch Root, un alchimist care treptat se dovedeşte a fi nemuritor, şi care în plus are un dispozitiv (piatra filosofală?) cu care poate vindeca bolnavii şi chiar învia persoanele care tocmai au decedat. Ca o glumă informaţională, Randy Waterhouse ia semnătura lui Root din mesajele primite prin poşta electronică (eroot) drept numele de cod al rădăcinii unui sistem informatic.

Trebuie să menţionez aici că intrigile sînt atît de bine construite şi controlate încît, deşi spre finalul cărţii cititorul ştie deja care dintre personaje urmează să supravieţuiască şi care urmează să piară, tot este ţinut în suspans pînă la ultima pagină.

Pe de altă parte, asemenea lui Victor Hugo în Mizerabilii, Neal Stephenson adună în acest roman o mulţime de elemente eclectice cu pasiune de adevărat colecţionar. Astfel, cel dintîi capitol include o imagine memorabilă a incendiului dirijabilului Hindenburg (1938), al cărui schelet în flăcări pare să fie un glob terestru cu meridiane şi paralele incendiate – o premoniţie a celui de-Al Doilea Război Mondial – în vreme ce ultimul capitol se încheie cu o scenă la fel de spectaculoasă în care tezaurul Axei se revarsă într-un şuvoi de aur lichid.

Printre alte asemenea elemente (prea numeroase ca să le pot menţiona aici pe toate) se află o relatare a atacului de la Pearl Harbour, date despre istoria Insulelor Filipine, discuţii despre jocurile de roluri fantasy, o satiră la adresa atitudinilor post-moderniste ale specialiştilor în ştiinţe umaniste din mediile academice occidentale, glume inginereşti în care chestiuni banale precum zgomotele de paşi de pe străzile londoneze sînt transformate în grafice atent numerotate, discuţii despre criptografie şi criptanaliză, o viziune cyberpunk a sistemului Linux (numit aici Finux) şi o parodie a literaturii pornografice de genul scrisorilor din Penthouse care include foarte puţine scene explicite, însă este plină de tensiune erotică după principiul „Mai puţin înseamnă mai mult.”

În privinţa dimensiunilor, complexităţii şi minuţiozităţii documentării istorice, Cryptonomicon poate fi comparat numai cu Gravity’s Rainbow (1973) de Thomas Pynchon. Ambele pretind că tratează despre Al Doilea Război Mondial, însă fiecare dintre ele se concentrează de fapt asupra unor chestiuni care sînt relevante pentru perioada în care au fost scrise.

În Gravity’s Rainbow, centrul de interes îl reprezintă rachetele V2 şi (într-o manieră mai discretă) bomba atomică, dispozitive care, într-o formă evoluată, s-au combinat pentru a furniza baza tehnologică a Războiului Rece – rachetele balistice intercontinentale cu capete nucleare.

În Cryptonomicon, centrul de interes este calculatorul digital pus la punct de echipa lui Alan Turing şi conexiunea acestui aparat cu criptanaliza. Calculatorul digital a furnizat baza tehnologică a perioadei contemporane – informatizarea societăţii şi dezvoltarea Internetului.

Şi, pentru că oamenii judecă adesea prin analogii, dacă Gravity’s Rainbow a fost salutat la vremea lui de criticii literari ca un echivalent post-modern al romanului Ulise (1922) de James Joyce, Cryptonomicon a fost numit echivalentul cyberpunk al romanului Gravity’s Rainbow. Cu siguranţă că reprezintă o încununare a genului cyberpunk, iar o măsură a succesului său este că pe site-ul lui Bruce Sterling, conducătorul neoficial al acestei mişcări literare, a apărut - mai în glumă, mai în serios – o Întrebare Pusă Frecvent: „Dumneavoastră aţi scris Crypto-chestia aia?” (Răspuns: „Nu. Am scris laude extravagante la adresa ei, şi le merită, dar nu am scris-o eu.”)

Iniţial, romanul trebuia să includă trei planuri narative, dintre care unul urma să fie plasat peste jumătate de secol şi să îi implice pe descendenţii familiilor Waterhouse şi Shaftoe. Întrucît planul „trecut” şi cel „prezent” au devenit prea voluminoase, cel „viitor” a rămas să fie scris şi publicat ca o carte separată. (Cunosc pe cineva care mai aşteaptă şi acum acea carte…)

Ca urmare însă a primirii călduroase de către public şi critică a ceea ce a fost numit „cel dintîi roman cyberpunk istoric”, planurile literare ale autorului au suferit o mutaţie şi Neal Stephenson a scris o trilogie de romane istorice despre strămoşii famililor Waterhouse şi Shaftoe şi implicarea lor în dezvoltarea ştiinţei moderne în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/ . )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Holy Fire" (1996)

În iarna lui 1997, după ce terminasem de citit Heavy Weather, am primit cu împrumut de la domnul Marius Dinescu ceea ce pe atunci era cea mai recentă carte a lui Bruce Sterling, Holy Fire, din 1996. Apoi, la începutul anului 2000, prin amabilitatea unei prietene pe nume Tracey Rosenberg am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar. Şi iată ce am aflat:

Protagonista romanului Holy Fire este Mia Ziemann, o bătrînă din San Francisco. În anul 2096 imaginat de autor, tehnicile de extindere a vieţii au dus la apariţia unui complex medicalo-industrial, iar societatea global este condusă de o gerontocraţie. Numai că, după un tratament de întinerire reuşit, Mia Ziemann nu mai vrea doar să vieţuiască în rutină, ci să trăiască în adevăratul înţeles al cuvîntului.

Prin urmare, Mia îşi abandonează poziţia socială, obligaţiile contractuale, locuinţa, pînă şi identitatea, şi călătoreşte prin Europa. În periplul ei, Mia (devenită Maya) se asociază cînd cu un tînăr infractor german, cînd cu nişte matematiciene din Italia, cînd cu un artist ceramic, cînd cu un fotograf ceh extrem de bătrîn.

La capătul periplului, după o serie de neplăceri cu autorităţile şi după cîteva incidente dramatice, Maya se întoarce în Statele Unite ale Americii, dar în calitate de excursionistă şi fotografă amatoare mai degrabă decît ca subiect de cercetare pentru laboratoarele de reîntinerire, iar celebritatea pe care a căpătat-o între timp o lasă complet indiferentă.

În unele privinţe, Holy Fire marchează un punct de cotitură în cariera lui Bruce Sterling, în ciuda faptului că foloseşte o metodă dragă lui “Chairman” Bruce – aceea a protagonistei care face turul unei lumi imaginare ca pretext pentru a-i familiariza pe cititori cu ea. Faţă de romanul precedent (Heavy Weather, 1994), cartea aceasta este mai satirică, mai amuzantă şi mai orientată către extrapolarea socială, mai degrabă decît către o intrigă coerentă.

Ideea centrală a romanului este inspirată de o realitate curentă – în ţările dezvoltate, ca urmare a asigurărilor medicale şi a bunelor condiţii de trai, speranţa medie de viaţă a crescut simţitor faţă de 1946 sau 1896. Consecinţa este că, pe parcursul unei vieţi de opt sau nouă decenii, o minoritate bogată şi influentă are şansa de a acumula mult mai multă bogăţie şi putere. “Chairman” Bruce impinge această situaţie la extrem şi imaginează o societate posibilă în care oamenii de patruzeci de ani sînt consideraţi tineri, cei de şaizeci – între două vîrste, iar cei de peste nouăzeci – stîlpi ai societăţii, o elită exclusivistă şi invidiată de toţi ceilalţi.

Ceea ce răstoarnă această situaţie frustrantă pentru tineri este tocmai cercetarea din domeniul geriatriei. În capitolul al cincilea al romanului, Sterling introduce o scenă-cheie în care cîteva tinere pasionate de matematică îi demonstrează protagonistei că tehnicile de extindere a vieţii aplicate din timp generaţiei lor le vor prelungi speranţa de viaţă cu un an pe fiecare an – adică vor fi prima generaţie de nemuritori. Iar pentru gerontocraţii anului 2096 este prea tîrziu.

Împrejurul acestui conflict între generaţii, autorul construieşte o societate complexă în care, cu ajutorul tehnicilor medicale şi al ingineriei genetice, oamenii se modifică unii pe alţii şi schimbă în mod surprinzător şi animalele de casă. Astfel, dacă personaje precum Maya trec într-un stadiu de existenţă post-uman, de ce nu ar trece şi cîinii într-un stadiu post-canin? Sterling se amuză creînd un cîine vorbitor, Aquinas, gazdă a unei emisiuni de discuţii (o fiinţă ivită parcă din imaginaţia lui Philip K. Dick) sau un cîine înzestrat nu numai cu vorbire, ci şi cu degete opozabile şi interfaţă neurală pentru realitatea virtual. Cînd cercetările Mayei şi ale prietenelor sale într-un palat virtual merg prea departe, cîinele post-canin Platon o depistează pe protagonistă şi o agresează, purtîndu-se ca o versiune creată prin inginerie genetică a ogarului mecanic din 451 Fahrenheit.

Oamenii, pe de altă parte, îşi permit luxul întoarcerii la un stadiu pre-hominid. Spre exemplu, un personaj secundar, actriţa Olga, petrece un concediu în Sinai, îmblănită, eliberată de limbaj articulat şi de abstracţiuni, iar fostul soţ al Mayei, Daniel, s-a transformat într-un fel de hobbit care foloseşte ingineria genetică pentru a regla cu precizie sunetele pomilor, arbuştilor, insectelor şi animalelor din grădină şi pentru a crea simfonii ambientale.

Probabil că, judecînd după cele ce aţi citit pînă aici, aţi putea crede că Holy Fire este o utopie agreabilă. Dar, întrucît Bruce Sterling este o figură centrală a genului cyberpunk, filonul distopic este present şi în acest roman. Puterea complexului medicalo-industrial nu se exercită numai în afară, către membrii mai tineri ai societăţii, ci în primul rind în interior, asupra membrilor gerontocraţiei. Personajul care o vizitează cel mai des pe bătrîna Mia Ziemann, de pildă, cumulează funcţiile de femeie de serviciu, inspector sanitar şi spioană a poliţiei, iar prima grijă a protagonistei atunci cînd fuge în Europa este să îşi abandoneze dispozitivele de monitorizare ca să nu poată fi depistată de autorităţi.

Latura distopică se împleteşte însă cu satira într-un mod spumos care probabil că li s-ar fi părut de neimaginat tinerilor autori cyberpunk de la începutul anilor ’80. Astfel, într-un episod burlesc demn de opera lui Thomas Pynchon, nişte drogaţi din Roma greşesc reţeta unei substanţe recreative şi aruncă rămăşiţele în canalizare, iar un gîndac biomecanic uriaş trimis de autorităţile sanitare erupe din toaletă şi-i pune pe fugă.

Şi, tot ca un semn că petrecerea cyberpunk se cam terminase, Sterling a avut grijă să erodeze imaginea şic a realităţii virtuale. Ori de cîte ori protagonista accesează un mediu virtual (de cele mai multe ori cu tehnologii care cititorilor li se par originale şi spectaculoase), vocea naratorială subliniază că realitatea virtuală este o tehnologie demodată, învechită, ţinută în funcţiune numai de cîţiva nostalgici.

Dincolo de elementele utopice şi distopice, însă, dincolo de noua atitudine a lui „Chairman” Bruce faţă de locurile comune ale literaturii cyberpunk, Holy Fire ilustrează foarte bine o reorientare programatică a autorului, anume inversarea unei tradiţii din literatura SF. Mai degrabă decît să favorizeze intriga în detrimentul caracterizării, Sterling dezvoltă aici caracterizarea în defavoarea intrigii. Tendinţa avea să continue şi în următorul său roman – cel mai masiv şi mai ambiţios din cîte a publicat pînă în prezent – Distraction.

Dar despre acesta vom discuta cu alt prilej.

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "In the Beginning..." (1999)

În anul 2000, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am căpătat acces la un mare număr de articole de pe site-ul The Cyberpunk Project, între care se afla şi un eseu foarte lung de Neal Stephenson pe care autorul, după ce îl publicase în revista WIRED, îl oferise integral (şi gratuit) pe Internet. După cum era de aşteptat, dacă am avut acest eseu gratuit, în format electronic, prima mea grijă a fost să îl comand pe bani în versiunea tipărită. Aşa se face că, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am intrat în posesia unui exemplar din In the Beginning... Was the Command Line (Avon Books, New York, 1999). După ce am terminat de citit această carte (incredibil de scurtă pentru standardele lui Neal Stephenson), mi-am dat seama că banii pe care îi dădusem pe ea fuseseră cei mai cu folos cheltuiţi vreodată.

Să vedem împreună de ce:

Tonul pe care Stephenson îl foloseşte este relaxat şi accesibil, pentru că eseul său nu li se adresează specialiştilor în informatică, ci oamenilor obişnuiţi care pînă relativ recent nu ştiau nici de unde să pornească un calculator personal (adică persoanelor precum autorul acestor rînduri). De aceea, tehnologia destul de nouă şi (pentru unii) nefamiliară a sistemelor de operare şi a interfeţelor acestora cu utilizatorii este comparată permanent cu tehnologii mai vechi şi mai familiare.

Astfel, sistemele de operare Apple sînt descrise ca nişte maşini stilate, bătrînul MS-DOS ca o bicicletă, Windows95 ca o camionetă, WindowsNT ca un Jeep, sistemul Be ca un Batmobil, iar sistemele Linux ca nişte tancuri militare gratuite.

Din perspectiva a douăzeci de ani de experienţă cu diferite sisteme de operare, autorul ne relatează despre avantajele şi dezavantajele fiecăruia, despre comunităţile de programatori şi utilizatori, despre linia oficială a companiilor producătoare şi (poate lucrul cel mai important) despre iluzia pe care fiecare companie producătoare o creează în mintea utilizatorilor. Spre exemplu, Apple le insuflă clienţilor săi ideea că sînt independenţi, creativi şi rebeli (ceea ce nu e obligatoriu adevărat), în vreme ce Microsoft le creează clienţilor săi impresia că prin achiziţionarea programelor sale participă la o tranzacţie comercială temeinică (cea ce nu e obligatoriu adevărat). Stephenson furnizează apoi exemple privitoare la diferenţa dintre iluzia creată prin reclame şi realitatea de care se ciocnesc uneori utilizatorii.

Dacă eseul ar fi tratat numai despre sistemele de operare pe înţelesul tuturor, probabil că l-aş fi considerat rezonabil de util (şi atît). Importanţa lui se află însă în cu totul altă direcţie. Neal Stephenson analizează modul în care răspîndirea pe scară largă a calculatoarelor personale cu interfeţe grafice pentru utilizatori a transformat radical mentalitatea individuală a utilizatorilor şi structura societăţii în ansamblul ei.

O consecinţă a acestui fenomen este că lumea din ţările dezvoltate s-a împărţit în două categorii distincte: o majoritate de consumatori de produse audio-vizuale pentru care experienţa mediată electronic este preferată cele imediate (consumatori pe care autorul îi numeşte „eloi”, în amintirea personajelor diurne vegetariene din Maşina timpului de H. G. Wells) şi o minoriate de creatori de produse audio-vizuale pe care prima categorie le consumă, minoritate a cărei cultură se bazează pe cărţi tipărite (pe aceşti creatori autorul îi numeşte „morloci”, în amintirea personajelor nocturne carnivore din Maşina timpului). Diferenţa funamentală este că eloii preferă produse culturale uşor de consumat cu minimum de efort intelectual (şi plătesc pentru acest lux), în vreme ce morlocii procesează mari cantităţi de date, au capacitatea să creeze şi să se descurce în abordarea unei varietăţi de probleme (şi sînt plătiţi pentru aceste aptitudini). Argumentul final al lui Neal Stephenson este că, dacă nu dorim ca alţii să hotărască în locul nostru cum ne vom trăi viaţa, trebuie să ne dezvoltăm aptitudinile necesare ca să putem face propriile opţiuni.

Tocmai pentru această viziune largă, eseul In the Beginning... Was the Command Line este de interes nu numai pentru utilizatorii de calculatoare personale, ci şi pentru toţi oamenii care trăiesc într-un mediu tehnologizat. Ca urmare, vă recomand cu căldură să căutaţi acest eseu, încă disponibil gratuit pe Internet în format electronic la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/in_the_beginning_was_the_command_line/ , şi să îl citiţi cu atenţie. Este cel mai educativ text din cîte a produs pînă acum mişcarea cyberpunk.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Heavy Weather" (1994)

În toamna lui 1997, prin amabilitatea lui Cristian Lăzărescu, am citit Heavy Weather, un roman publicat de Bruce Sterling în 1994. Era prima carte de Sterling care îmi căzuse în mînă şi am parcurs-o cu sufletul la gură. Ulterior, spre sfîrşitul anului 1999, soţii Anca şi Horia Chiţu mi-au adus un exemplar cartonat al romanului tocmai din Texas. Exemplarul fusese ultimul din librărie şi stătuse la raft mai bine de un an. Presupun că pe mine mă aştepta.

Le-am mulţumit soţilor Chiţu şi le-am spus că Heavy Weather este cartea pe care o prefer dintre cele scrise de Bruce Sterling. (Între timp mai citisem vreo trei sau patru.) Chiar şi acum îmi menţin părerea, după ce am parcurs aproape toate volumele publicate de acest autor. Să vedem împreună de ce:

În 2031, tînărul Alex Unger, suferind de o formă nouă de pneumonie, este răpit dintr-o clinică mexicană de sora sa, Jane, şi dus în Texas la un grup de vînători de tornade, Storm Troupe. Conducătorul grupului, Jerry Mulcahey, este preocupat de posibilitatea ca în climatul dereglat produs de efectul de seră să apară o furtună de o intensitate fără precedent, cea dintîi F-6 din istorie. Împreună cu grupul său, doreşte să o studieze şi să ofere date şi rapoarte la prima mînă despre ea atunci cînd va avea loc.

Operaţiunile grupului sînt uneori puse în dificultate de fratele mai mare al lui Jerry, Leo Mulcahey, care este implicat într-o conspiraţie de extremă dreapta. Cînd furtuna F-6 se declanşează în finalul romanului, conflictele dintre personaje ajung la rîndul lor în momente de criză.

Reacţia mea iniţială faţă de acest roman a fost ambivalentă. Pe de o parte, am perceput faptul că este înrudit din punct de vedere tematic cu genul cyberpunk. Descrie un viitor apropiat extrapolat din tendinţe mondiale prezente, tratează despre personaje care duc un trai precar la periferia societăţii, oferă o îmbinare de înaltă tehnologie şi dezagregare socială.

Pe de altă parte, am perceput destul de acut faptul că Heavy Weather nu se înscrie în nucleul dur al genului cyberpunk. Personajele nu sînt singuratice, ori certate cu legea, ci au relaţii sociale, emoţionale sau de rudenie pe care cititorii din prezent le văd drept normale. Centrul de interes al cărţii îl constituie nu realitatea virtuală, ci schimbările sociale, ecologice şi climatice din lumea reală. Iar personajele care ţin să se îmbrace şi să arate cool sînt tratate aproape cu milă de cei care s-au maturizat şi şi-au propus să realizeze ceva anume în viaţă.

Pe scurt, Heavy Weather se înscrie în ramura post-cyberpunk a curentului literar de care mă ocup în această rubrică. În 1997, mi se părea (aproape) un defect. Acum văd în asta mai degrabă o calitate.

Pe aceeaşi linie, Bruce Sterling a declarat în perioada cînd lucra la acest roman că era hotărît să nu sacrifice caracterizarea în favoarea intrigii (conform unei tradiţii îndelungate în literatura SF, întemeiată de H.G. Wells într-o polemică cu Henry James). Sterling dorea mai degrabă să sacrifice intriga în favoarea caracterizării. Aş spune că a reuşit să creeze personaje credibile şi memorabile, precum Alex Unger, cel decis să piară eroic într-o furtună ciclopică, mai degrabă decît să se stingă încet prin clinici ilegale; precum Jane Unger, inteligentă şi întreprinzătoare; sau precum Jerry Mulcahey, geniul matematic care, pentru a interacţiona cu oamenii, constuieşte în minte modele ale tiparelor lor comportamentale ca nişte simulări computerizate. Relaţiile dintre personaje sînt de asemenea bine construite, în scene relevante, dozate atent.

Dar, în ciuda faptului că şi-a declarat dorinţa de a sacrifica intriga, Bruce Sterling a structurat în acest roman o intrigă solidă, palpitantă şi care captivează cititorii. (Cîştigul nostru, aş spune.) De la episodul iniţial, în care Jane Unger pătrunde într-o clinică folosind unelte de spărgător profesionist, pînă la punctul cuminant extrem de spectaculos şi la epilogul surprinzător de cald şi de emoţionant, autorul îşi alege scenele cu grijă, le construieşte cu artă, atent la suspans şi la stimularea empatiei cititorilor. Faţă de romanele mainstream de caracterizare, în care personajele doar sorb ceai şi poartă discuţii sterile, diferenţa este enormă.

În plus, de-a lungul anilor, am ajuns să-mi fac o idee despre uriaşa muncă de documentare pe care Bruce Sterling a depus-o pentru a scrie acest roman. O parte dintre aceste informaţii ni le-a oferit în articole de popularizarea ştiinţei în revista F&SF, despre meteorologie, telecomunicaţii, construcţii, microbiologie, antibiotice şi aşa mai departe. Alte asemenea informaţii au reapărut în cartea sa despre viitorul apropiat Tomorrow Now: Envisioning the Next Fifty Years (2002). Pe măsură ce privesc mai multe filme documentare despre fenomene meteorologice extreme şi modelarea lor matematică, schimbări climatice, efectul de seră, vînători de tornade, demolări, sporturi extreme, tranzacţii electronice internaţionale, globalizarea comerţului, îmi reamintesc idei şi pasaje din Heavy Weather şi mă minunez cît de diverse sînt informaţiile pe care le-a procesat autorul şi totuşi cît de clar şi de coerent este scrisă cartea.

Ulterior, cînd a apărut filmul Twister, ecranizare a unui roman publicat ceva mai tîrziu de un alt autor, toată povestea hollywoodiană cu vînători de tornade mi s-a părut fadă şi plată. Bruce Sterling, nu cu efecte speciale computerizate, ci cu vorbe tipărite pe hîrtie, epuizase subiectul tornadelor într-o singură carte.

Ar mai trebui să subliniez că „Chairman” Bruce a pubicat Heavy Weather cînd avea patruzeci de ani. Subiectul cărţii – degradarea climei la nivel global – este, cum a spus chiar el, tipic pentru omul între două vîrste, soţ şi tată, care îşi pune cu maturitate problema responsabilităţii faţă de generaţia următoare. Ce lume le lăsăm copiilor noştri? În ce fel de climă, în ce fel de mediu îi vom obliga să trăiască mîine prin acţiunile noastre de azi?

Tocmai pentru că s-a documentat cu minuţiozitate în legătură cu aceste chestiuni, Sterling consideră că Heavy Weather este cea mai sumbră carte din cîte a publicat pînă acum. Romanul se numără printre cele mai reuşite creaţii ale sale, şi este poate cel mai îngrijorător pentru public. Dincolo de personajele americane şi de decorul din sud-vestul Statelor Unite, Heavy Weather se înscrie nu în tradiţia SF-ului american de divertisment, ci în tradiţia SF-ului britanic de avertisment, pe urmele unor lucrări precum The Wind from Nowhere de J.G. Ballard, The Sheep Look Up de John Brunner sau Earthworks de Brian Aldiss, şi ilustrează ideea dragă autorului că mişcarea cyberpunk este un al doilea Nou Val.

În ansamblu, cred că Heavy Weather este cel mai uşor de admirat (şi de recitit) dintre romanele lui Bruce Sterling. Ţinînd cont de uriaşa muncă de documentare pe care se bazează, probabil este şi cel mai greu de imitat. Dacă îl veţi găsi undeva, faceţi-vă un bine şi citiţi-l. E genul de carte din care (cum îşi doreşte autorul) se rup bucăţi care rămîn înfipte în oameni ani de zile. Şi, aş adăuga, le schimbă viziunea pentru totdeauna.

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Snow Crash" (1992)

Romanul Snow Crash se leagă de prima mea experienţă cu Internetul. În toamna anului 1996, pe cînd făceam studii aprofundate la Universitatea din Bucureşti, am avut ocazia să intru pe Internet. Am scris singura adresă pe care o ştiam (alt.cyberpunk) şi am găsit hiperlegături către pagini dedicate lui William Gibson, lui Bruce Sterling, lui John Shirley şi (la coada listei) unui autor despre care nu auzisem absolut nimic, Neal Stephenson. Aşa am aflat despre unele romane ale lui (Snow Crash, respectiv The Diamond Age) şi am căpătat acces la două povestiri ale sale pe care le oferise gratuit online. (Pe una dintre ele, „Măţăraie”, am tradus-o pentru revista Anticipaţia.)

Şi, nu după mult timp, prin amabilitatea distinsei domne Raluca Voicu, am primit două volume de buzunar negre, elegante. Ediţia britanică a celor două romane sus-amintite. M-am pus pe citit şi am aflat că cyberpunk nu înseamnă neapărat poveşti mai sumbre decît ştirile de la ora cinci. Să vedem împreună de ce:

Snow Crash este plasat în ceea ce la începutul anilor 90 părea să fie viitorul apropiat şi are ca personaje principale pe Hiro Protagonist (hacker şi Livrator de pizza pentru Cosa Nostra) şi pe Y.T. (Kurieră). După cîteva capitole spectaculoase în care Hiro îşi pierde maşina într-un accident stupid, iar Y.T. se pune bine cu Unchiul Enzo de la Cosa Nostra, intriga se axează pe nişte fenomene ciudate şi ameninţătoare. În mediile urbane circulă un drog nou şi periculos care îi face pe utilizatori să aiureze în monosilabe. În Metavers circulă un metavirus, Snow Crash, care cauzează reprogramarea neurolingvistică a celor infestaţi. Iar în ţările lumii a treia o maladie similară se răspîndeşte prin vaccinurile inoculate de organizaţiile de binefacere.

Hiro anchetează şi descoperă că la rădăcina acestor fenomene se află planul de dominaţie mondială al unui mogul mediatic, L. Bob Rife, care foloseşte tăbliţe mesopotamiene vechi de mii de ani pentru a răspîndi un virus neurolingvistic şi a pune omenirea sub control. După o serie de urmăriri spectaculoae şi de confruntări cu un antagonist din Insulele Aleutine, Hiro şi Y.T. salvează lumea, iar din secţiunea de mulţumiri de la sfîrşitul cărţii aflăm despre sursele non-ficţionale ale romanului.

Chiar de la sursele non-ficţionale (şi ficţionale) ar fi bine să începem discuţia despre Snow Crash. De regulă, romanele cyberpunk au între 200 şi 350 de pagini. Snow Crash are 450 de pagini în ediţia britanică de buzunar şi nu conţine pagini albe. Unul dintre motive este că, spre deosebire de cărţile reprezentative ale genului, pare să fi încercat să cuprindă informaţii dintr-un număr mult mai mare de domenii.

Unele dintre acestea sînt previzibile. Romanul prezintă o formă de realitate virtuală globală. Spre deosebire de ciberspaţiul lui William Gibson, Metaversul imaginat de Neal Stephenson are o formă sferică pe suprafaţa căreia se află clădiri, străzi, vehicule şi „avataruri” – reprezentări ale utilizatorilor, unele exotice, altele realiste. Argumentul autorului este că sîntem obişnuiţi să trăim pe suprafaţa unei planete, iar interacţiunea cu un mediu virtual este mai uşoară pentru utilizatorii obişnuiţi dacă mediul acesta seamănă cu mediul lor natural.

Alte domenii la care se face referire sînt neobişnuite. Stephenson imaginează o conexiune între mituri (sisteme de operare sociale care învaţă societăţile cum să funcţioneze), religii (unele acţionînd ca nişte virusuri neurolingvistice, altele ca nişte programe anti-virus), limbaje naturale, tratamente medicale, consumul de droguri şi virusurile informaţionale. Aşa se face că, în capitolele finale, Hiro are nevoie de un descîntec sumerian al lui Enki, unul dintre creatorii civilizaţiei, pentru a scrie Snow Scan, programul care să contracareze metavirusul Snow Crash.

Parte din farmecul romanului constă însă în explorarea minuţioasă a fundalului social. Neal Stephenson ne propune o societate fragmentată în francize şi „burbclave” (enclave suburbane), fiecare cu propriile legi codificate în omniprezentele bibliorafturi cu foi laminate (sisteme de operare comerciale, ar spune informaticienii). Astfel, o burbclavă Noua Africă de Sud (albă, rasistă) se poate învecina cu un teritoriu din Mai Marele Hong Kong al domnului Lee (unde armele de foc sînt ilegale), iar o franciză Cosa Nostra Pizza (livrare în 30 de minute sau căpătaţi pizza gratis; nu vreţi să ştiţi ce va păţi şoferul) se poate învecina cu o franciză Narcolombia (nu vreţi să ştiţi). Sau cu Porţile Perlate ale Reverendului Wayne (autorul best-seller-ului Elvis l-a împuşcat pe Kennedy). Sau cu o sucursală Clink (dintr-un sistem de închisori private).

Poate că pe vremuri America a fost o ţară mare şi periculoasă (ne explică vocea naratorială), dar oamenii au preferat ca lumea din jurul lor să fie sigură. Aşa se face că ţara mare cît un continent a fost tăiată în bucăţi minuscule, suburbii şi francize.

Tonul lui Stephenson este, fără îndoială, satiric. Snow Crash a fost scrisă pe parcursul administraţiei lui George Bush senior, iar idealul neoconservator de privatizare a instituţiilor publice pentru a reduce cheltuielile de la bugetul de stat este împins pînă la ridicol. Astfel, CIA şi Biblioteca Congresului au acumulat fiecare separat atît de multe informaţii încît nu a mai fost clar pentru nimeni care era una şi care era cealaltă, iar în cele din urmă au fuzionat, s-au privatizat şi acum poartă numele de CIC (Central Intelligence Corporation). Pe de altă parte, autorităţile federale pretind că America este în continuare o singură ţară, însă agenţii federali (precum mama adolescentei Y.T.) nu se simt cu adevărat pe teren sigur decît în clădirile federale (tot un fel de francize, la urma urmei), printre oameni la fel ca ei: super-inteligenţi, îmbrăcaţi în costume cenuşii, epuizaţi de prea multe ore petrecute la birou, prost plătiţi... şi paranoici.

Avînd în vedere ce se întîmplă cu lumea din jurul lor, aş zice că agenţii federali din roman au suficiente motive ca să fie paranoici. Astfel, unul dintre antagonişti este Raven, un harponier aleutin care a exterminat echipajul unui submarin nuclear rusesc şi acum se plimbă în voie cu un cap nuclear în ataşul motocicletei, ucigînd oameni în dreapta şi în stînga. Cum sistemul de detonare al armei nucleare este conectat la undele cerebrale ale lui Raven, nimeni nu are curaj să îl atace. (Cu excepţia lui Hiro Protagonist, evident.)

Şi, pentru că antagonistul este un psihopat care şi-a tatuat pe frunte SLAB CONTROL AL IMPULSURILOR, iar protagonistul un maestru spadasin care deţine (şi foloseşte) o pereche de săbii japoneze, pentru că personajele secundare includ gargui (agenţi CIC care-şi poartă sistemele informaţinale pe haine şi sînt conectaţi permanent la Metavers), dar şi un chitarist grunge din Ucraina, Vitali Cernobîl, pentru că armele din roman includ suliţe cu vîrful de sticlă, dar şi o mitralieră Gatling cu muniţie de uraniu sărăcit propulsată pe cale electro-magnetică, trebuie să vă spun ceva greu de acceptat în mediile literare: Iniţial, Snow Crash a fost un proiect de roman grafic. Scenele de urmărire, decorurile spectaculoase din Metavers, robo-cîinii superconductivi şi Pluta constituită din sute de vase de toate mărimile şi populată de refugiaţi de toate naţiile şi culorile (chiar mă întreb de unde s-o fi inspirat China Miéville pentru Armada din Cicatricea...), precum şi cascadoriile spectaculoase făcute de Y.T. cu un skateboard cum nu aţi mai văzut erau destinate la origini unei benzi desenate. Din păcate, cum Neal Stephenson şi colaboratorul său au ajuns mai mult să scrie programe de grafică decît să creeze pagini de bandă desenată, proiectul a căzut, iar Stephenson a decis să-l transforme în roman (pur şi simplu).

După apariţia romanului Snow Crash, autorul ne spune că în Silicon Valley au avut loc scene în care întreprinzători au mers la investitori, au pus un exemplar al cărţii pe masă şi au spus: „Acesta este planul nostru de afaceri.” Criticii l-au salutat ca pe o apariţie (tîrzie) a umorului în genul cyberpunk. Astăzi, Snow Crash apare foarte frecvent în bibliografia cursurilor de literatură cyberpunk de la universităţile din Statele Unite, alături de Neuromancer, Mirrorshades, Synners şi Hardwired. Nu pot să nu mă întreb dacă, în situaţia în care Snow Crash ar fi fost ceea ce a dorit Stephenson iniţial (adică un roman grafic), ar mai fi avut acelaşi impact.

Pe de altă parte, imediat după ce am teminat lectura acestei cărţi am început The Diamond Age şi am descoperit că autorul era în stare să scrie încă şi mai mult, mai frumos şi mai bine.

Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "The Hacker Crackdown" (1992)

În 1999, laolaltă cu alte materiale, am primit de la domnul Horia Nicola Ursu un fişier text gata tehnoredactat cu o carte non-fiction a lui Bruce Sterling, The Hacker Crackdown - Law and Disorder on the Electronic Frontier. Ocazional, mai ales în intervalele cînd nu aveam ce citi, mă tenta să încep lectura acestei cărţi pe monitor sau tragerea ei la imprimantă. M-au descurajat de fiecare dată dimensiunile ei.
Apoi, în decembrie 2000, spre marea mea uşurare, un alt prieten, Liviu Moldovan, m-a anunţat că într-o librărie din magazinul Unirea se aflau două exemplare din The Hacker Crackdown în ediţie de buzunar. Am cumpărat unul dintre ele şi l-am citit pe nerăsuflate. Şi am aflat următoarele:

Probabil ştiţi povestea cu agentul secret trimis pe teren, cel care are mai multe în comun cu omologul său, agentul secret al celeilalte superputeri, decît cu superiorii săi rămaşi bine-mersi acasă. Bruce Sterling ne prezintă, rînd pe rînd, domeniul unde activează nişte agenţi noi, cu totul speciali, şi tipologia acestora. Astfel, ne vine mai uşor să înţelegem cum la unele întruniri dedicate drepturilor civile electronice se întîlnesc paşnic agenţi ai Serviciului Secret, hackeri, ziarişti, phreaks şi militanţi pentru libertate informaţională.

Prima secţiune, "Crashing the System", tratează despre apariţia sistemului de telefonie fixă în Statele Unite, despre bătălia împotriva reţelei telegrafice, despre angajaţii tipici din telefonie în epoca sa de aur, prin anii '40 şi '50. Apoi, Sterling relatează despre impunerea unor servicii universale, despre spargerea monopolului Ma Bell în companii de telefonie fixă locale, şi despre căderea reţelei telefonice în 1991.

Cea de-a doua secţiune, "The Digital Underground", face istoricul mişcărilor aflate la graniţa dintre explorarea domeniului digital şi infracţiune. Spre surprinderea mea, am aflat că fraudele comise cu ajutorul calculatorului sînt strîns legate de furturile de servicii telefonice. Sterling ne prezintă grupuri şi persoane, unele care se ocupă de "phreaking" - exploatarea reţelei telefonice, altele de "hacking" - explorarea reţelelor de calculatoare.

Secţiunea a treia, "Law and Order", ne duce pe cealaltă parte a baricadei, la forţele de poliţie locale şi la agenţiile federale care se ocupă cu combaterea infracţiunilor digitale. Bruce Sterling s-a documentat şi în acest domeniu cu meticulozitate, şi prezintă pe scurt istoria Serviciului Secet (creat iniţial pentru a combate falsificarea bancnotelor), metodele pentru depistarea infractorilor informatici, precum şi mijloacele prin care asemenea forţe de ordine colaborează.

Cea de-a patra secţiune, "The Civil Libertarians", aduce în prim-plan mişcarea pentru apărarea drepturilor civile în ciberspaţiu. Sterling ne prezintă studii de caz, abuzuri ale forţelor de ordine, şi susţinători ai drepturilor civile electronice, unii celebri, precum grupul de rock psihedelic Grateful Dead. Întreaga carte este concisă (300 de pagini), fluentă, minuţios documentată şi scrisă suficient de clar pentru a fi înţeleasă inclusiv de cei care au de-a face cu calculatoarele puţin sau deloc.

Şi, pentru că discută chestiuni de mare importanţă referitoare la drepturile cetăţeneşti, The Hacker Crackdown este disponibilă gratuit în format electronic la indexul online al lui Bruce Sterling, pe adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/hackcrck.html.

Dacă vă întrebaţi cum se face că un scriitor reprezentativ al stilului cyberpunk a abandonat o vreme acest gen literar şi a scris articole şi cărţi de non-ficţiune, poate ar fi bine să ştiţi că, în 1989, Steve Jackson, un vînzător de jocuri şi cărţi din oraşul lui Bruce Sterling, Austin, Texas, a fost acuzat de comercializarea unor manuale despre comiterea de infracţiuni cu ajutorul calculatorului. Steve Jackson a insistat că volumele în chestiune, versiuni cyberpunk ale jocului Temniţe şi Dragoni, erau science fiction. Serviciul Secret a fost de altă părere. În calitate de conducător neoficial al mişcării literare cyberpunk, Bruce Sterling s-a simţit direct implicat în acest conflict. Dar despre felul cum a evoluat conflictul veţi afla cînd veţi citi The Hacker Crackdown.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Richard Kadrey – "Kamikaze l’Amour" (1995)

După ce am terminat de citit Metrophage, prima grijă pe care am avut-o a fost să încep Kamikaze l'Amour (1995), despre care un prieten, Adrian Sabău, îmi adusese un articol cu cîţiva ani mai înainte. Aşa se face că am întîmpinat anul nou 2002 citind şi rezumînd cu sîrg ceva care speram să fie un roman la fel de trepidant ca şi cel dinainte. Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator este un star al muzicii rock, atît de celebru încît nu-şi spune adevăratul nume pe parcursul cărţii. De anul nou 2000 îşi înscenează sinuciderea, apoi evadează din clinica medicală unde ajunsese, obţine de la Paul Virilio acte false pe numele Ryder şi pleacă spre San Francisco. Acolo încearcă să compună muzică, se împrieteneşte cu o chelneriţă, Frida, care creează muzică ambientală, şi împreună cu ea explorează oraşul invadat de junglă. Pe parcurs se întîlnesc cu un producător de documentare, Eric Lurie, cu piraţi care jefuiesc tramvaiele şi cu un trib refugiat într-o seră luxuriantă.

Frida încearcă să se sinucidă, iar Ryder o salvează. Virilio, care e dornic să producă noile albume ale muzicianului, îl duce cu o limuzină prin junglă, iar periplul lor este la limita dintre veghe şi halucinaţie. Ulterior, Lurie îi ia pe iahtul său şi încearcă să-i folosească pentru a improviza o intrigă sau un subiect credibil pentru noul său film. Los Angeles este abandonat în cea mai mare parte, dar Ryder o găseşte pe fosta sa iubită, Nikki, care-i era şi manager. După ce aceasta în sfîrşit interpretează o scenă pe care probabil o repetase de zeci de ori, Ryder o părăseşte într-o stare de somnolenţă, ajunge în Chateau Marmont, se întîlneşte cu Frida şi cu un trib de amazonieni, apoi sînt surprinşi cu toţii de un cutremur. După un incident în care Virilio este ucis, Frida revine la vechea ei identitate, Catherine, şi începe o carieră muzicală de succes. Ryder îşi reia activitatea de muzician sub un alt nume, pe lîngă case de discuri minore, ignorat de marele public, dar mulţumit de noua sa linie muzicală.

Probabil vă întrebaţi care sînt punctele de interes ale romanului. În primul rînd, Richard Kadrey a marcat o schimbare de ambianţă şi atmosferă în raport cu canoanele sau, dacă preferaţi, clişeele literaturii cyberpunk. Dacă romanele clasice ale genului, inclusiv Metrophage, se petreceau într-o lume urbană, poluată şi suprapopulată, Kamikaze l'Amour se desfăşoară într-o Californie invadată de pădurea ecuatorială, ca rezultat al unei combinaţii de inginerie genetică scăpată de sub control şi a schimbării climatului din cauza creşterii efectului de seră. Ca urmare, populaţia s-a retras în zone cu un climat mai blînd, iar oraşe ca Los Angeles şi San Francisco, acum dezolante şi aproape pustii, au ajuns să fie bîntuite de grupuri răzleţe precum cultivatorii de coca din Columbia, triburile amazoniene sau comandourile trimise de guvernul federal să instituie legea marţială şi să contracareze bizara invazie vegetală cu napalm şi exfolianţi.

Protagonistul-narator, pe de altă parte, nu este tocmai demn de încredere, deoarece suferă de sinestezie. Acest amestec al simţurilor, stimulat corespunzător cu ajutorul drogurilor, îl ajută iniţial în cariera muzicală, dar ulterior, combinat cu malaria, îl conduce la halucinaţii bizare. Cum întreaga acţiune a cărţii este relatată de Ryder, cititorilor le vine greu uneori să-şi dea seama care dintre evenimente sînt "reale" şi care sînt exclusiv halucinaţii ale personajului. În repetate rînduri, Ryder însuşi vede peisajul tropical populat cu babuini sau cu triburi primitive, aude acorduri de pian printre sunetele junglei ori găseşte benzi magnetice risipite printre liane. Parte din tensiunea cărţii rezidă tocmai în căutarea indiciilor care să despartă episoadele "reale" de iluzii, iar momentele de vertij au loc în egală măsură cînd Ryder îşi dă seama că un eveniment este real şi cînd îl identifică pe altul drept halucinaţie.

Dacă romanul ar fi fost plasat într-o convenţie realistă, poate că distincţia ar fi fost mai uşor de făcut, iar cartea mult mai plictisitoare. Dar Kadrey construieşte o lume cu adevărat ciudată, împărţită în capitole cu titluri ce evocă pictura suprarealistă şi muzica ambientală, precum "Sensibilitate la condiţiile iniţiale" sau "Termodinamica sistemelor non-lineare". Locuitorii din San Francisco, spre exemplu, se îmbolnăvesc de o formă endemică de somnambulism care-i tîrăşte noapte de noapte, dormind, prin automatismele vieţii de peste zi. Podul Golden Gate, colonizat de cei fără locuinţă cu cîţiva ani mai înainte (în Virtual Light al lui William Gibson), a fost apoi luat cu asalt de forţele de ordine şi acum e părăsit, vizitat uneori de faună tropicală. Muzicianul-protagonist lasă în urma dispariţiei sale din viaţa publică o reţea de zvonuri complexe, contradictorii, care se dezvoltă şi capătă o viaţă proprie. Iar regizorul Eric Lurie, nemulţumit că unul dintre documentarele sale despre incendii forestiere nu este destul de spectaculos, îşi pune echipa de filmare să ardă cu napalm o herghelie de cai.

Kadrey reuşeşte cu acest roman aparte să se înscrie nu numai în tradiţia cyberpunk, ci şi să confirme afirmaţia lui Bruce Sterling că mişcarea aceasta literară este un fel de generaţie a doua a Noului Val. Kamikaze l'Amour este un roman catastrofic halucinant asemănător cu acelea scrise de James G. Ballard în anii '60, şi aproape fiecare pagină a sa este parcă o ilustrare a declaraţiei autorului britanic: "Pămîntul este singura planetă cu adevărat stranie."

Această relaţie, sau dacă doriţi filiaţie, a lui Kadrey faţă de scriitori care au revoluţionat genul science fiction apare reprezentată cumva, în formă codificată, în paginile cărţii. În final, după ce explică modul în care fiecare stea mai veche de pe Walk of Fame ajunge, după ce s-a scufundat înapoi în obscuritate, să fie înlocuită de una nouă şi strălucitoare, protagonistul relatează cum, pe vremea cînd era o vedetă rock celebră, numele său l-a înlocuit pe cel al unui anume Joseph Kray. Ulterior a cumpărat placa aceea obscură la licitaţie, iar în cele din urmă, aproape ca o penitenţă, dar şi ca o glumă căreia numai el îi ştie sensul, a început să trimită sub numele Joseph Kray noile sale creaţii caselor de discuri, însă nu a primit decît refuzuri politicoase. Sper că următoarele cărţi ale lui Richard Kadrey nu vor avea aceeaşi soartă.

Dat fiind că îmi place să încep fiecare an citind o carte bună, sau scriind o poveste, mulţumită lui Richard Kadrey şi romanului său am început 2002 cum nu se putea mai bine şi am rămas cu o amintire frumoasă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)