Jeff VanderMeer & S.J. Chambers, "The Steampunk Bible" (2011)

Pe 26 iulie 2011, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit un exemplar cartonat dintr-o lucrare de nonficţiune de Jeff VanderMeer şi S. J. Chambers intitulată The Steampunk Bible - An Illustrated Guide to the World of Imaginary Airships, Corsets and Goggles, Mad Scientists and Strange Literature (Abrams Image, New York, 2011). Am parcurs-o nu o dată, ci de trei ori la rînd. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

The Steampunk Bible se înscrie într-o serie mai largă de lucrări îngrijite de Jeff VanderMeer, între care aş aminti antologiile Steampunk şi Steampunk II: Steampunk Reloaded. Diferenţa este că de această dată avem de-a face cu un volum format A4, cartonat, imprimat pe foaie lucioasă, cu numeroase ilustraţii alb-negru şi color. Ştiţi dumneavoastră - genul de volum lăsat pe măsuţa din sufragerie pentru ca să aibă oaspeţii ce răsfoi cît timp gazda a plecat pînă la bucătărie ca să toarne cafeaua în ceşti...

Şi prima tentaţie chiar asta este (pînă şi pentru cei care nu şi-au pus măsuţă în sufragerie şi nu beau cafea): răsfoirea volumului numai de dragul ilustraţiilor. Unele dintre ele reproduc gravuri din prima ediţie a romanelor lui Jules Verne, altele sînt portrete - fie fotografii vechi cu Edgar Allan Poe, fie portrete ale unor artişti contemporani realizate în stil Art Nouveau - altele sînt obiecte de artizanat sau cadre de film sau reproduceri ale unor coperte de carte, toate avînd legătură cu subcultura steampunk. Nu puţine dintre imagini ocupă o pagină întreagă, sau chiar două.

Desigur, la fel de tentant este şi să parcurgi textul din volum. Organizarea materialului este interesantă - pe de o parte, The Steampunk Bible conţine un text unitar, împărţit pe capitole. Astfel, primul capitol este dedicat unei prezentări generale a acestui curent cultural. Capitolul al doilea prezintă sursele de inspiraţie ale subculturii steampunk (în principal lucrări de Jules Verne şi H.G. Wells). Capitolul al treilea tratează despre literatura steampunk (anii 1980, interludiul din anii 1990 şi revirimentul spectaculos de după anul 2000). Capitolul al patrulea discută meşteşuguri legate de steampunk. Capitolul al cincilea oferă informaţii despre moda steampunk, diverse accesorii, precum şi despre muzica steampunk, în vreme ce capitolul al şaselea aduce detalii despre steampunk în cinematografie şi televiziune. Ultimul capitol pune problema viitorului acestui curent literar şi cultural, cu accent asupra dezvoltării sale pe plan internaţional şi în manieră multiculturală.

Dar Biblia steampunk se cere parcursă şi a treia oară, căci o bună parte dintre informaţiile din volum au fost inserate în manieră non-lineară. Mai precis, din loc în loc, în volum sînt strecurate scurte eseuri, manifeste şi interviuri, relevante pentru un capitol sau altul, însă alături de textul principal. Astfel, cititorii pot găsi date despre farsele jurnalistice ale lui Edgar Allan Poe sau despre influenţa lui Jules Verne în Japonia, manifeste semnate de Bruce Sterling şi de Jake Von Slatt, definiţii ale sub-subgenurilor afiliate curentului steampunk, interviuri cu artizani şi muzicieni, instrucţiuni pentru realizarea gravurilor şi multe altele.

Cartea se încheie cu note biografice despre cei doi autori, cu mulţumiri şi cu un index - pentru că este şi o lucrare de referinţă, nu numai un volum cu ilustraţii frumoase.

Desigur, s-ar putea aduce unele obiecţii pe marginea conţinutului - ca de exemplu faptul că în Biblia steampunk nu s-au menţionat romane ca The Hollow Earth de Rudy Rucker, serii de romane ca Trilogia Noului Crobuzon de China Miéville sau Jackeliad de Stephen Hunt (cea din urmă etichetată explicit drept steampunk fantasy), romane grafice precum Steampunk de Chris Bacalo şi Joe Kelly sau Le Régulateur de Corbeyran şi Moreno. Dar autorii nu au afirmat nicăieri că volumul se doreşte a fi un tratament exhaustiv al curentului steampunk, ci numai o prezentare generală, cu caracter informativ. Mai relevant mi se pare că, în măsura în care lucrarea menţionează antologii de literatură steampunk, acestea sînt chiar cele realizate de Jeff VanderMeer în colaborare cu soţia sa. Nu se aminteşte nicăieri de alte antologii, precum Extraordinary Engines de Nick Gevers sau Steampunk'd de Jean Rabe şi Martin H. Greenberg.

Parte dintre obiecţiile de acest fel au fost înlăturate de către Jeff VanderMeer cu argumentul că, informaţiile despre curentul steampunk fiind numeroase, nu au putut fi incluse toate într-un singur volum, dar ele vor deveni treptat disponibile pe un site, intitulat tot The Steampunk Bible, pe care îl puteţi vizita la adresa: http://steampunkbible.com/. Şi, dincolo de micile omisiuni, Biblia steampunk rămîne o lucrare de referinţă, un volum superb şi o carte de recitit. V-o recomand şi dumneavoastră din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Bruce Sterling – The Caryatids (2009)

Spre finalul lunii mai 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un exemplar cartonat, elegant, din cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, The Caryatids (Del Rey, Ballantyne Books, New York, 2009). L-am parcurs agale, pe etape, între 18 februarie şi 1 aprilie 2011.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Caryatids este plasată în anii 2060, iar personajele principale sînt patru clone ale unei femei din fosta Iugoslavie, Yekaterina Mihajlovic.

Una dintre ele, Vera Mihajlovic, este afiliată unei organizaţii transnaţionale, Acceptul, şi lucrează pe insula Mljet, în Marea Adriatică, pentru redresarea sistemului ecologic local. Ca şi ceilalţi membri ai Acceptului, Vera a fost supusă unor modificări neuroelectronice, trăieşte în empatie cu membrii organizaţiei şi utilizează frecvent exoschelete pentru efectuarea a diferite lucrări. Dar lumea Verei e dată peste cap cînd cumnatul ei, John Montalban Montgomery din Los Angeles, vine din partea unei organizaţii rivale, Dispensarea, cu propunerea să-i cumpere insula şi s-o desemneze şefă de proiect – sau s-o mute, împreună cu sclipitorul ei şef de echipă, Herbert, şi cu colegii ei, la un nou proiect de redresare ecologică, mult mai ambiţios, în Antarctica. Pentru că, la urma urmei, proiectelor de redresare ecologică nu li se poate permite să aibă prea mult succes.

Cea de-a doua clonă, Radmila, este afiliată Dispensării, o grupare transnaţională orientată către divertisment şi afaceri. Radmila este căsătorită cu John Montalban Montgomery, locuieşte la Los Angeles şi face parte dintr-o familie-firmă care are o puternică influenţă la Hollywood. Matriarha familiei-firmă piere într-un cutremur, iar clona acesteia o sfătuieşte pe Mila să preia rolul de matriarhă pentru a păstra familia-firmă laolaltă.

A treia clonă, „Red” Sonja Mihajlovic, este o agentă a guvernului naţional chinez. Cum China a fost grav afectată de dezastrul ecologic global, Sonja intervine cu echipe medicale constituite ad-hoc şi rezolvă diverse situaţii de criză, iar unele probleme rezolvate de ea au fost atît de serioase încît nu sînt menţionate deloc în arhivele oficiale. Devenită un fel de mistică înveşmîntată în alb, Sonja e cunoscută de localnici drept „îngerul din Harbin”. Împreună cu cel mai recent soţ al ei, Badaulet, Sonja vizitează un dom ecologic cu organisme modificate genetic pentru colonizarea planetei Marte, apoi călătoreşte prin Deşertul Gobi, iar în cele din urmă se întîlneşte cu John Montalban Montgomery şi cu fratele acestuia, Lionel, veniţi să pună sub control triburi nomade revoluţionare organizate de clonele unor înalţi demnitari chinezi.

Cele trei clone, împreună cu o a patra, Biserka, şi cu „fratele” lor, George, se reîntîlnesc pe insula Mljet la înmormîntarea „mamei” lor, ucisă de o explozie solară deosebit de violentă împreună cu toţi ceilalţi locuitori ai staţiei spaţiale chineze.

Douăzeci şi şase de ani mai tîrziu, într-un interviu, fiica Milei Montgomery, Mary Montgomery, relatează cum a scris şi regizat filmul Cariatidele, în care a interpretat rolul mamei, „mătuşilor” şi „bunicii” sale. Clonele Mihajlovic, deşi împovărate de rolurile sociale pe care au ales să le joace şi de responsabilitatea salvării lumii, au găsit în cele din urmă puterea de a purta povara mai departe, înlocuindu-se periodic una pe alta, jucînd una rolul celeilalte şi avînd sentimentul că, în acest fel, au avut parte de cîte o vacanţă.

Faţă de romanele precedente ale lui Bruce Sterling, The Caryatids păcătuieşte printr-o intrigă ceva mai puţin coerentă şi mai puţin captivantă. E adevărat că pe alocuri se petrec unele evenimente spectaculoase (un cutremur devastator, o răpire, o tentativă de asasinat cu drone), dar tonul general al romanului este relaxat, departe de tensiunea furibundă din Schismatrix.

În schimb, caracterizarea este îmbunătăţită faţă de unele romane mai timpurii ale lui Sterling. Astfel, pînă şi personaje secundare precum arheologul croat dr. Radic, matriarha Toddy Montgomery, vedeta teribilistă Lionel Montgomery sau nomadul Badaulet sînt realizate convingător, cu profunzime şi complexitate.

Punctul forte al autorului rămîne însă, şi în acest roman, lumea imaginară din fundal. Societatea globală de după catastrofa ecologică şi de după colapsul statelor naţionale este imaginată în detaliu, iar grupările sociale, precum Acceptul sau Dispensarea, ca şi personajele individuale, precum terorista Biserka sau cercetătorul rus Mishin, se integrează perfect în acest fundal. Cerul întunecat de pulberi, zonele urbane dezafectate, fenomenele meteorologice extreme cauzate de efectul de seră, precum şi topirea calotelor glaciare şi creşterea nivelului oceanului planetar sînt extrapolate cu grijă din tendinţele lumii reale, contemporane, şi sînt descrise economic, în frînturi care se acumulează treptat, pe tot parcursul romanului, pentru a compune un mozaic îngrijorător. Din acest punct de vedere, cu toate că Sterling nu s-a dezis de principiul de a construi altă lume imaginară de sine stătătoare în fiecare roman al său, The Caryatids pare să întregească un fel de trilogie a viitorului eco-catastrofic începută cu Heavy Weather şi continuată cu Distraction.

Pe ansamblu, cu toate că The Caryatids nu este o capodoperă, demonstrează că Bruce Sterling merită în continuare atenţia cititorilor. Cu puţin noroc, poate că romanele acestui autor mai conştient decît alţii că SF-ul serveşte şi ca avertisment, nu numai ca divertisment, vor fi publicate cîndva şi în ţara noastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Alan Moore şi Kevin O'Neill - "Black Dossier" (2007)

-->

Printre cărţile pe care le-am primit de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la sora sa, Mădălina Bucheru, se află şi un volum din seria Liga Domnilor Extraordinari de Alan Moore şi Kevin O'Neill, Black Dossier (America's Best Comics, WildStorm Productions, DC Comics, La Jolla, 2007). L-am parcurs şi am constatat că unele romane grafice sînt precum vinul - devin mai bune pe măsură ce se învechesc. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mi-l imaginez pe Alan Moore, cu barba lui stufoasă, discutînd cu artistul grafic Kevin O'Neill despre subgenurile SF bazate pe istorii alternative: sandalpunk, clockpunk, steampunk, dieselpunk, atompunk. Nu s-ar putea face o lucrare care să le cuprindă pe toate?

Cam aşa îmi închipui că a încolţit ideea Dosarului negru. Pentru că, pe fondul unui secol al douăzecilea altfel decît îl ştiţi, cu Al Treilea Reich condus de Alfred Hinkel şi Marea Britanie post-belică trecută printr-o fază orwelliană sub conducerea Marelui Frate, Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain (întineriţi de un izvor magic din Africa Ecuatorială) pătrund în aripa secretă a Muzeului Britanic, sustrag un dosar negru, apoi caută să fugă. Pe urmele lor se află agenţi ai Serviciului Secret, inclusiv James Bond.

Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, cei doi parcurg materialele din dosar, iar cititorii sînt răsfăţaţi cu o serie de pastişe după H.P. Lovecraft, Virginia Woolf, George Orwell, William Shakespeare, John Cleland, P.G. Wodehouse şi Jack Kerouac. Aşa aflăm că Liga din primele două volume ale romanului grafic este a treia versiune, prima fiind înfiinţată în secolul al XVII-lea de regina Gloriana şi avîndu-i în componenţă pe Prospero, Ariel, Caliban, Don Quijote, Christian şi Orlando, iar cea de-a doua, din secolul al XVIII-lea, pe căpitanul Lemuel Gulliver, Natty Bumppo, Fanny Hill, clericul Dr. Syn şi pe eternul şi etern-schimbătorul Orlando.

Mai mult, în primele două decenii ale secolului al douăzecilea, cea mai recentă versiune a Ligii s-a confruntat cu o ligă franceză, Les Hommes Mysterieux, alcătuită din Robur, Arsène Lupin, Fantômas, Monsieur Zenith şi Nictalopul, respectiv cu una germană, Zweilicht-Helden, formată din Dr. Caligari, Dr. Mabuse, Dr. Rotwang şi un robot-femeie creat de acesta din urmă în Metropolis.

Dosarul negru abundă în trimiteri literare şi culturale, de la Cîntecul lui Roland şi ciclul arthurian la caricaturile cu eleve de la şcoala St. Trinian şi o anumită revistă pentru adulţi care iniţial trebuia să se numească "Stag Party". Numai că, spre deosebire de volumele precedente, aluziile şi conexiunile intertextuale acoperă un spectru istoric şi ficţional mult mai larg, de la Războiul Troian la scriitorii beat şi de la O mie şi una de nopţi la Ziua trifidelor.

Cireaşa de pe tort o reprezintă însă episodul final, tridimensional (vizibil cu nişte ochelari speciali furnizaţi împreună cu Dosarul negru), în care protagoniştii trec în Lumea Arzătoare de la nord de Insulele Orkney şi se reîntîlnesc cu membri mai vechi şi mai noi ai Ligii, de la Prospero şi Lemuel Gulliver la Orlando, Fanny Hill şi căpitanul Nemo. Tot Prospero este şi cel care rosteşte epilogul, o pledoarie în pentametru iambic pentru ficţiunile care ne oferă divertisment, dar ne şi formează atitudinile şi personalitatea de-a lungul vieţii.

După tot acest festin ficţional, care a forţat limitele romanului grafic pînă-ntr-atît încît o parte din evenimente apar sub forma unei colecţii de cărţi poştale, ce aş fi putut să-mi mai doresc? Volumul următor din Liga domnilor extraordinari, desigur.

Dar despre acesta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Shaping Things" (2005)

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktop şi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)