Ana-Maria Negrilă, "Regatul sufletelor pierdute" (2016)

De scriitoarea Ana-Maria Negrilă mă leagă o îndelungată prietenie și camaraderie literară. Ne-am făcut debutul literar la începutul anilor 1990, aproape simultan, și am studiat la aceeași universitate. Ca orientare literară, am fost amândoi în aripa moderată a mișcării cyberpunk, căci scriam și publicam texte care aveau ceva mai mult în comun cu primul roman al lui Dănuț Ungureanu decât cu lucrările-manifest ale Celor Care Nu.

Tot în anii '90 ne întâlneam periodic pentru discuții literare cu alți prieteni și colegi scriitori, precum Sebastian A. Corn și Mirel Palada. Iar, ca urmare a conversațiilor pe marginea unei povestiri de-a Anei-Maria, „Când îngerii se prăbușesc”, am sfârșit prin a scrie un roman^*.

Spre finalul anilor '90, la ințiativa colegei mele scriitoare, s-a constituit un grup literar, Kult, din care mai făceau parte Costi Gurgu, Bogdan Tudor Bucheru, Jean Lorin Sterian. Sub această egidă, au apărut nu mai puțin de trei antologii de literatură fantastică.

Ceva mai târziu, în perioada 2004 – 2006, în cadrul unei colecții de ficțiune speculativă românească pe care o coordonam la Editura Diasfera, au apărut primele două volume ale Anei-Maria Negrilă. Cel dintâi era o culegere de proză scurtă fantastică, Orașul ascuns, cu povestiri plasate în versiuni reinventate ale Bucureștiului.

Al doilea, în schimb, a fost un roman, Împăratul ghețurilor – o încununare a eforturilor colegei mele pe tărâmul literaturii cyberpunk. Pe lângă elementele de înaltă tehnologie și viață josnică specifice acestei convenții literare, Ana-Maria a inclus și elemente de satiră social-politică, antropologie, ezoterism. Nu am fost deloc surprins când, la mai multe luni după publicare, Împăratul ghețurilor a fost distins cu Premiul Vladimir Colin.

A survenit apoi o lungă tăcere literară. (Poate pentru că Ana-Maria a urmat mai sistematic decât mine îndemnul regretatului nostru prieten comun, Liviu Radu, care ne sfătuia întâi să ne realizăm profesional și pe urmă să ne apucăm temeinic de scris.) Ne-am reîntâlnit ocazional în sumarul câte unei antologii, ca, de exemplu, Dincolo de noapte, îngrijită de Oliviu Crâznic, însă, cu excepția unor republicări în format electronic, vocea literară a Anei-Maria nu prea se mai auzea.

Iată totuși că, la un deceniu de la apariția Împăratului ghețurilor, colega mea scriitoare revine cu un roman mai vast și mai ambițios, Regatul sufletelor pierdute (Crux Publishing, București, 2016) – primul dintr-o serie space opera. Când spun „vast”, mă gândesc la dimensiuni comparabile cu Primăvara Helliconiei. Când spun „ambițios”, mă gândesc la o structură narativă multi-plan precum cea din Dune. Iar când spun „space opera”, mă gândesc la o societate imaginară complexă de genul celor din Seria Culturii.

Cadrul în care se desfășoară romanul este generos – o planetă extrasolară colonizată de descendenții unor astronauți tereștri. Pe de o parte, statele întemeiate de aceștia sunt într-un proces dinamic de rearanjare a relațiilor de putere – proces din care nu lipsesc spionajul, trădările și asasinatul. Pe de altă parte, tehnologiile utilizate de personaje permit abordări inedite ale activităților umane – fie că vorbim despre perpetuarea conducerii religioase, despre consolidarea puterii politice sau despre disimularea agenților secreți într-o societate inamică.

Personajele, la rândul lor, sunt diverse – de la prinți convertiți la formatul numeric la agenți dubli cu puteri extrasenzoriale, la creiere vegetale și la postumani cvasiinvincibili creați prin inginerie genetică. Și, asemenea unor maeștri SF de pe alte meleaguri, precum Bruce Sterling, Iain M. Banks sau Greg Bear, Ana-Maria Negrilă ne invită să aflăm în ce măsură a mai rămas umană o conștiință ce s-a plimbat cu ajutorul nanotehnologiei dintr-un corp în altul, ori o ființă care, prin mijloace artificiale, a trecut de centenar, sau una care a fost creată într-o cuvă, mai degrabă decât zămislită într-un pântec de femeie – și în ce măsură, între personajele postumane, conflictele au rămas esențialmente umane.

Miza acestui conflict ce implică zeci și zeci de personaje este mai mare decât însăși lumea în care se desfășoară acțiunea romanului, iar unde vor ajunge evenimentele din serie numai autoarea știe. Deocamdată, îi urez Anei-Maria Negrilă: „Bine ai revenit!” – iar pe dumneavoastră vă invit să explorați Regatul sufletelor pierdute.

*Mă tem că unele persoane nu știu unde să se oprească atunci când își susțin punctul de vedere. Nu dau nume.

Bogdan Tudor Bucheru, Cătălin Sandu (antologatori), "Alte lumi, alte legende" (2002)

La începutul lunii ianuarie, 2003, am participat, împreună cu cîţiva colegi scriitori, la lansarea unei antologii îngrijite de Bogdan Tudor Bucheru şi de Cătălin Sandu, intitulată Alte lumi, alte legende (Editura Media Tech, Iaşi, 2002). Am primit autografe de la autoare şi autori, am sărbătorit evenimentul... iar de parcurs antologia, am reuşit abia în iulie 2013.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Din cuvîntul înainte semnat de Cătălin Sandu şi intitulat "Celelalte legende" reiese că Alte lumi... reprezintă un fel de continuare a antologiei îngrijite de acesta în anul precedent, Timpul eroilor. Unii autori prezenţi acolo se regăsesc şi în acest volum, alţii sînt nou-veniţi.

Primul text îi aparţine lui Marian Coman. "Între ziduri" reia povestea meşterului Manole, într-un caleidoscop de discursuri şi de puncte de vedere atent diferenţiate prin utilizarea cursivelor şi aldinelor.

Povestirea următoare, "Sub semnul lui unsprezece", este semnată de Liviu Radu - autor care a contribuit şi la Timpul eroilor. Într-un mod ingenios, intriga intersectează destinele lui Alexandru Vodă cel Rău, Mihai Viteazul şi... Faust. Vă reamintesc că povestirea aceasta a fost inclusă şi în volumele Cifrele sunt reci, numerele-s calde, respectiv Povestiri fantastice.

"Ultima frontieră" de Ovidiu Bufnilă este o schiţă narată la persoana întîi, într-un stil care aminteşte de Henry Miller sau de Louis Ferdinand Céline.

"Peripeţiile Alicei în Ţara Mordorului" de Jean Lorin Sterian pastişează, în schimb, cele două cărţi despre Alice ale lui Lewis Carroll. De această dată, Alice ajunge  pe Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien, unde conversează cu Frodo, Sam şi Gollum.

"Pui de lup, inimă de şarpe" reprezintă contribuţia mea la Alte lumi, alte legende. Ca şi povestirea precedentă, este o trimitere la subspecia high fantasy, pe linia lui J.R.R. Tolkien sau Stephen R. Donaldson, însă sub forma unui roman condensat, precum cele din The Atrocity Exhibition sau din Schismatrix Plus.

Ana-Maria Negrilă, în schimb, în "Povestea călătorului de la soare-apune", revizitează cîteva personaje şi evenimente din O mie şi una de nopţi, mînuind cu măiestrie atît tehnica povestirii-cadru cît şi stilul. Ulterior, povestirea aceasta a fost inclusă în volumul Oraşul ascuns.

Tot O mie şi una de nopţi revizitează şi Anca Amuzescu în povestirea "Seducţia stigmatului sau Adevărata poveste a Şeherezadei". Dacă Ana-Maria Negrilă impresionează prin stil, Anca Amuzescu îi pune pe gînduri pe cititori cu tema povestirii sale - respectiv modurile în care realitatea şi ficţiunea se influenţează reciproc şi se întrepătrund.

Bogdan Tudor Bucheru, la rîndul său, contribuie cu "Zalm per Oxis", o povestire istorică foarte îngrijită din punct de vedere stilistic şi plasată în Dacia, în antichitate. Dealtfel, "Zalm per Oxis" a fost inclusă şi în volumul Anotimpurile.

Poate cel mai puţin încadrată în tema antologiei este povestirea lui Robert David "Turnurile gemene", în care personajele principale sînt scriitorii Philip K. Dick şi Tim Powers. În realitatea paralelă din poveste, ultimul roman scris de Philip K. Dick este despre atacuri teroriste şi se intitulează... (Aţi ghicit.)

Antologia se încheie cu un basm cult, "Povestea cu Pasărea de Foc", ce îi aparţine lui Cătălin Sandu. Personajele sînt "împrumutate" de la Ion Creangă şi Petre Ispirescu, dar trimiterile intertextuale duc şi la basmele culte ale lui Mihai Eminescu. Stilul este foarte îngrijit, iar pastişa e delicioasă.

Pe ansamblu, Alte lumi, alte legende este o antologie mai reuşită decît Timpul eroilor, iar destule dintre textele incluse invită şi recompensează o a doua lectură. Desigur, după ce am parcurs-o, m-am simţit tentat să încep un roman fantastic de Liviu Radu. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Unde să fii, Ţesătorule?

Ieri am aflat că în publicaţia online Be Where a apărut un articol de Ema Stere dedicat antologiei Dincolo de noapte. Pe lîngă cuvinte de apreciere dedicate antologatorului Oliviu Crâznic şi unor autori ca Ana-Maria Negrilă, Cătălina Fometici sau Liviu Radu, am găsit şi următorul alineat:

"Inedit mi s-a părut demersul lui Florin Pîtea, al cărui text, Văgăuna bîntuită, redă scrisoarea unui călugăr medieval către stareţul său. Începe chiar cu memorabilul I pak şi se dezvoltă convingător, cu mare atenţie pentru stil şi pentru personaj. Călugărul găseşte, într-o văgăună, nişte „năluci nepământene din lumină slabă” (expaţi extratereştri, probabil) şi îi cere superiorului său sfaturi în această chestiune."

Sînt onorat de aprecierea jurnalistei. La rîndul meu, vă invit să parcurgeţi întregul articol aici.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Oliviu Crâznic (antologator), "Dincolo de noapte" (2012)

Pe 1 iunie 2012, la Târgul de Carte Bookfest, am primit cadou de la domnul editor Horia Nicola Ursu două exemplare dintr-o antologie realizată de Oliviu Crâznic. Antologia se intitulează Dincolo de noapte - 12 feţe ale goticului şi s-a lansat oficial pe data de 2 iunie la standul editurii Millennium Books, în prezenţa multora dintre autorii antologaţi. Neoficial am aflat că s-a vîndut foarte bine, ceea ce nu m-a mirat deloc. Am parcurs-o pe la jumătatea lunii iunie a acestui an. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În loc de introducere, Oliviu Crâznic deschide antologia cu un text intitulat: "Cuvîntul editorului. O epopee cu final (sper!) aşteptat". Acest "Cuvînt înainte" prezintă un scurt istoric al genului gotic pe plan internaţional, o privire de ansamblu asupra genului gotic în literatura română şi o incitantă prezentare a autorilor şi textelor din antologie. (Trebuie să precizez aici că tot Oliviu a realizat şi scurtele introduceri care preced fiecare text antologat în parte.)

Povestirea Ştefanei Czeller, "Spălaţi în sîngele fecioarelor", are o tentă horror destul de accentuată şi tratează despre un criminal în serie, respectiv despre un fel de detectiv particular paranormal care încearcă să îi dea de urmă şi să îi oprească şirul de crime. E un text bine scris, cu valoare peste medie.

George Lazăr, în "Ziditorii de biserici", ne oferă în schimb un text destul de amplu care, cu puţină bunăvoinţă, s-ar putea încadra în curentul atompunk - ucronii plasate în perioada Războiului Rece. Mai exact, într-o Românie comunistă parţial imaginară, doi zidari sînt trimişi de un sinistru personaj din conducerea Partidului Comunist Român să zidească o biserică în perioada sărbătorilor de Paşte, iar dincolo de activităţile personajelor umane banale se întrevede o confruntare metafizică ce duce la un final neaşteptat.

Liviu Radu, cu povestirea "Diferite nuanţe de beznă", combină în schimb atmosfera gotică cu tema SF a călătoriei în timp şi a paradoxurilor temporale şi cu un dram de fantastic terifiant. Probabil că cititorii se vor bucura să afle că domnul Liviu Radu a revizitat aici una dintre temele sale preferate - cazul lui Jack Spintecătorul.

Narcisa Stoica, în "Argint-Viu", satirizează superstiţiile celor care apelează la farmece şi vrăjitoare. Mai degrabă decît gotică, povestirea e destul de umoristică, dar are unele elemente fantastice interesante.

Dan Doboş, în schiţa "Violet", realizează o atmosferă gotică de efect. Intriga schiţei pune faţă în faţă personaje care, departe de a fi banale, cum par la început, se dovedesc a fi supranaturale şi misterioase.

Următorul text din antologie este o schiţă a subsemnatului, "Văgăuna bîntuită".

Povestirea Ralucăi Băceanu, "Fraţii de Saint-Yves", arată că autoarea a asimilat lecţii tematice şi stilistice din lucrări literare de Edgar Alan Poe şi Oliviu Crâznic. Atmosfera gotică este bine redată.

Cătălina Fometici, cu textul "Sub vălul nopţii", aduce o surpriză foarte plăcută. Destule elemente fantastice din text sînt de efect, iar unele scene de acţiune sînt frumos realizate. Autoarea creează o stare de tensiune crescîndă pe parcursul povestirii, iar finalul este destul de impresionant.

Una dintre cele mai bine realizate povestiri din antologie este însă "Copiii Diavolului" de Laura Sorin. Ca text de debut, este remarcabil. Narat la persoana întîi de căte o protagonistă-eroină - sau, mai exact, antieroină - textul prezintă o apocalipsă urbană cu zombi în Bucureşti la care îngerii şi diavolii sînt simpli spectatori. Aş vedea în relaţia dintre protagonistă şi un înger ineficient o trimitere intertextuală la romanul lui Terry Pratchett şi Neil Gaiman intitulat Good Omens, însă Laura Sorin tratează această temă într-o manieră originală şi memorabilă.

Schiţa lui Oliviu Crâznic "Pivniţele Palatului Charron" tratează exemplar temele literaturii gotice. De asemenea, aduce în scenă personaje şi relaţii din romanul său ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, aşa încît aceia care i-au apreciat acel roman ar avea un motiv în plus ca să achiziţioneze antologia Dincolo de noapte.

Ana-Maria Negrilă  revine, după o lungă absenţă din lumea literară, cu schiţa "Ora morţii" - un text hibrid în care supranaturalul se îmbină cu satira politică. Mă bucur că distinsa mea colegă şi-a reluat activitatea literară şi aştept cu interes să îi citesc şi alte lucrări.

Cel din urmă text, "Ispăşirea", îi aparţine lui Ciprian Mitoceanu. Pe de o parte tratează teme gotice, precum vechea casă bîntuită. Pe de altă parte, are unele accente de horror. Nu în ultimul rînd, aduce în scenă un personaj inspirat de un anume scriitor... şi antologator. (Nu dau nume.) Ar mai trebui probabl să menţionez că, tematic, "Ispăşirea" aminteşte de un text fantastic al lui Michael Swanwick, "Unde radio", însă Ciprian Mitoceanu are o viziune diferită, originală, asupra temei.

Volumul se încheie cu note bio-bibliografice reunite sub titlul "Dicţionar de autori" şi realizate de acelaşi Oliviu Crâznic.

Pe ansamblu, Dincolo de noapte mi se pare un volum bine îngrijit din toate punctele de vedere. Începînd cu selecţia şi ordonarea textelor, continuînd cu buna redactare literară făcută de Oliviu Crâznic şi cu atenta tehnoredactare datorată Onei Frantz şi încheind cu coperta atractivă şi cu hîrtia de bună calitate pe care e tipărită cartea, această antologie gotică reprezintă o bună achiziţie pentru orice cititor de ficţiune speculativă. Aş dori să le adresez felicitări antologatorului, autorilor antologaţi şi editorului, iar dumneavoastră vă urez lectură plăcută. Cu puţin noroc, poate vom vedea cîndva şi un al doilea volum dintr-o serie dedicată acestui gen literar.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Dincolo de noapte" acum online

Ieri am aflat că antologia Dincolo de noapte - 12 feţe ale goticului, îngrijită de Oliviu Crâznic şi lansată de Millennium Books la Tîrgul de Carte Bookfest, este acum disponibilă online atît pe site-ul editurii Millennium Books cît şi pe cel al Librăriei Herg Benet. Vă reamintesc că, alături de nume mari ale literaturii fantastice româneşti, precum Liviu Radu, Ana-Maria Negrilă, Ştefana Czeller, Dan Doboş sau Oliviu Crâznic, antologia cuprinde şi o schiţă a subsemnatului intitulată "Văgăuna bîntuită". Vă doresc lectură plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

O ştire înfiorătoare

Ieri, pe Galileo Online, s-a anunţat că la Bookfest, pe 2 iunie, Editura Millennium Books va lansa antologia Dincolo de noapte: 12 feţe ale goticului. Schiţele şi povestirile din cuprinsul ei, toate inedite, se încadrează în literatura gotică şi probabil le vor provoca fiori reci cititorilor. La scurt timp, scriitorul şi antologatorul Oliviu Crâznic a anunţat la rîndul său ştirea pe blogul personal, oferind noi detalii. Ştirea a fost difuzată cu entuziasm în mediul virtual, iar astăzi, tot pe Galileo Online, au apărut noi informaţii, inclusiv sumarul antologiei. Şi îmi face plăcere să vă informez că, printre nume de marcă ale literaturii fantastice româneşti, precum Liviu Radu, Ana-Maria Negrilă, Oliviu Crâznic, Ştefana Czeller sau Dan Doboş, se află şi un anume Florin Pîtea cu o schiţă intitulată "Văgăuna bîntuită". Sper să ne vedem cu toţii sănătoşi la lansare.

(P.S. Imaginea copertei acestei antologii a fost reprodusă aici cu permisiunea editorului Horia Nicola Ursu, căruia îi mulţumesc pe această cale. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Cîte ceva despre Lumea Disc

Pe vremea cînd eram student, la începutul vacanţei mari împrumutam cîte o carte amuzantă de Douglas Adams de la o colegă, Gloria Ionescu, ca să marchez o graniţă între preocupările din vremea anului universitar, gen "Moby Dick" sau "Regele Lear", şi cele din rest, gen stat cîte o lună cu cortul pe plajă la Vama Veche. Evenimentul s-a repetat anual, cu precizie matematică, pînă cînd Gloria a ajuns să-mi spună: "Bine c-ai venit să mai iei un Douglas Adams, ca să simt în sfîrşit că am intrat în vacanţă."

Seria autostopistului prin galaxie s-a terminat însă la timp. Cinci ani de facultate şi master - cinci cărţi în ceea ce autorul insista să numească trilogie. După care, ce ar fi putut urma? Nu de alta, dar am nevoie şi de cărţi atît de bine scrise încît să rîd în hohote, şi ocazional să rămîn în cadă, la citit, pînă cînd se răceşte apa de-a binelea.

Ei bine, au urmat cărţile din seria Discworld ale lui Terry Pratchett. Prima care mi-a picat în mînă a fost "Reaper Man" ("Cosaşul" ), o ediţie cartonată pe care am împrumutat-o de la Consiliul Britanic. Pe măsură ce au trecut anii, mulţumită prietenilor ca Mirel Palada şi Liviu Moldovan am mai citit destul de multe şi am ajuns să apreciez concepţia de ansamblu a autorului. Fiecare carte este un roman în sine, cu intrigă închegată, început şi sfîrşit. Dacă un cititor oarecare începe lectura de la volumul al unsprezecelea, aşa cum am făcut eu, se poate amuza foarte bine fără să ştie ce s-a petrecut în primele zece volume. După asta, va dori, fireşte, să le aibă pe toate.

Poate vă amintiţi ce i s-a întîmplat lui Boromir din "Stăpînul Inelelor", cum a văzut Inelul cel Mare la Consiliul lui Elrond, cum ispita l-a ros încet-încet şi cum în cele din urmă i-a cedat. Cam aşa am păţit cu cărţile din seria Lumii Disc, despre care am crezut întîi că sînt suficient de "uşurele" pentru a fi citite şi uitate, iar apoi, după zece ani de lectură, am decis că trebuie să le cumpăr.

Am început cu "Soul Music", primită de la Ana Maria Negrilă şi Costi Gurgu, şi cu "Hogfather", cadou de la Diana Enăchescu şi soţul său, Rudiger Hoehn. Apoi, prin 2001, Liviu Moldovan m-a întrebat retoric cum ar fi ca atît el cît şi eu să avem toată seria Discworld în ediţia britanică de buzunar, cotor lîngă cotor, pe un raft întreg. A fost o viziune căreia n-am putut să-i rezist. Am luat legătura cu o prietenă americană, Tracey Rosenberg, care pe atunci se afla în Scoţia şi, pe lîngă studiile doctorale, lucra cu jumătate de normă la un anticariat. După mai multe luni de eforturi şi achiziţii la preţ redus, Tracey mi-a adus un geamantan de cărţi, inclusiv seria Discworld. A fost ca trei duzini de Crăciunuri revărsate deodată în mijlocul lunii mai. Şi visul lui Liviu, cu întreaga serie ordonată pe un singur raft, a devenit realitate.

Un poet celebru a spus că toată lumea există pentru a ajunge la o carte. Cărţile există şi ele pentru a ajunge la recenzii.

Ani în şir am nutrit convingerea că metoda cea mai bună pentru a face o recenzie la un roman de Terry Pratchett este să deschizi cartea la întîmplare şi să citezi. Treptat însă, a trebuit să accept faptul că aceste cărţi sînt cam greu de procurat, chiar şi în condiţiile în care editura Noesis a început publicarea seriei Discworld în limba română. Pentru a demonstra că se poate şi altfel decît cu citate, domnul Liviu Radu a publicat recenzii la primele două volume apărute la noi, ba chiar mi-a făcut onoarea de a mă menţiona acolo. Aşa încît, pentru că am luat din nou vacanţă, vă invit să mă însoţiţi pe Lumea Disc.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

William Gibson – "Virtual Light" (1993)

În 1994, înainte să apuc măcar să citesc The Difference Engine, am aflat că William Gibson mai publicase un roman, Virtual Light. Domnul Vlad Popescu a avut amabilitatea să mi-l împrumute, şi la prima lectură romanul mi-a plăcut atît de mult încît mi-am comandat şi eu un exemplar de la Penguin Books. Încîntarea a fost cu atît mai mare cu cît Virtual Light explora mai în detaliu o nouă lume imaginară pe care Gibson o conturase în "Skinner's Room", o schiţă pe care o tradusesem împreună cu Ana-Maria Negrilă.

Povestea propriu-zisă din Virtual Light este cam aşa: În 2004, un curier care transportă planurile secrete ale unei corporaţii ajunge la San Francisco, unde Chevette Washington, o adolescentă care locuieşte în cocioabele de pe podul Golden Gate, îi fură ochelarii virtuali în care se aflau stocate planurile. Ca urmare, curierul este ucis, iar Chevette ajunge să fie urmărită sub învinuirea de crimă.

În Los Angeles, Barry Rydell, fost poliţist, actualmente angajat al companiei de securitate IntenSecure, îşi pierde locul de muncă din cauza aranjamentelor unor hackeri, dar fostul său şef îl trimite la San Francisco pentru a ajuta la prinderea suspectei Chevette Washington.

Ajuns pe podul Golden Gate în compania a doi negri de la IntenSecure şi doi ruşi de la Criminalistică, Rydell o găseşte pe Chevette, dar îşi dă seama că fata nu e vinovată de crimă, aşa încît fuge cu ea într-o încercare de a se lămuri cum stau de fapt lucrurile. După urmăririle şi împuşcăturile de rigoare, Rydell află că planurile furate vizau reconstruirea din temelii a oraşului San Francisco cu ajutorul nanomecanismelor. Mulţumită unor hackeri de talie internaţională, Rydell reuşeşte să alerteze poliţia şi mass-media, să-i prindă pe poliţiştii corupţi care-i urmăreau şi să dejoace planurile corporaţiei Sunflower.

Aţi ghicit probabil deja că nu intriga sau acţiunea sînt punctele forte ale romanului. Virtual Light e o foarte bună ilustrare a ceea ce s-a întîmplat cu scriitura lui Gibson în cea de-a doua parte a carierei. Cu timpul, scriitorul pare să-şi fi uitat teama de la începuturi, ca şi dorinţa de a pune cîteva "cîrlige" narative pe fiecare pagină ca nu cumva să piardă atenţia citirorilor.

E adevărat, Virtual Light are fire narative multiple. Două principale, viziuni omnisciente selective orientate spre Barry Rydell, respectiv Chevette Washington, respectiv două secundare, unul care tratează despre curier (fir ce se întrerupe, prin forţa împrejurărilor, foarte devreme în roman), celălalt care se ocupă de Yamazaki, un student japonez la sociologie care studiază comunitatea dezmoşteniţilor de pe podul Golden Gate. În teorie cel puţin, alternarea planurilor acţiunii creează suspans, numai că în practică nu funcţionează întotdeauna. Cel puţin nu de data asta.

Pe de altă parte, după cum remarca un recenzent american, e destul de greu să iei în serios faptul că atîtea personaje se agită şi aleargă pe parcursul cărţii din cauza unor ochelari, fie ei şi pentru realitate virtuală. Şi aici cred că se află de fapt cheia cărţii: n-ar trebui s-o luăm atît de în serios ca pe cele din trilogia ciberspaţiului. Virtual Light e un semn că Gibson ştie să se relaxeze, că are simţul umorului, şi că odată cu venirea succesului literar şi material e mai puţin crispat ca altă dată. În locul sarcasmului atît de sumbru încît bătea în untraviolet, Gibson foloseşte aici un umor mai benign, înrudit cumva cu al lui Mark Twain sau William Faulkner. Şi chiar se fac trimiteri la Faulkner într-un capitol de la începutul cărţii, "Oferte de serviciu", într-un context amuzant.

Virtual Light pare presărată cu asemenea glume, începînd cu preferinţele curierului din primul capitol - pornografie rusească şi vodcă japoneză - continuînd cu păţaniile lui Rydell - parte din ele legate de un satelit al poliţiei poreclit Steaua Morţii - şi ale lui Chevette - ajunsă la petrecerea unui plutocrat pentru că a împiedicat-o pe o tînără beată să cadă din lift - şi încheind cu cartea în sine, care e o glumă pe seama cititorilor, dar şi a romanelor anterioare ale scriitorului.

Unele glume au o nuanţă macabră - precum magazinul cu obiecte de groază sudiste. Altele au o ţintă publică - tele-evanghelistul Fallon, caricatură a lui Jerry Fallwell - sau personală - după vînzarea unor vechituri, o ediţie mucegăită a Istoriei Literaturii Americane de la Universitatea Columbia este abandonată pe o grămadă de gunoi, pentru că nimeni nu avea nevoie de ea. În unele cazuri nici măcar nu e vorba de glume, ci mai degrabă de omagii pe care Gibson le aduce unor personalităţi deosebite. Cel mai bun exemplu în Virtual Light îl constituie hackerul Mîncătorul de Zei, care îi apare lui Rydell sub forma unui om-munte, un alb cu codiţe antileze. Personajul îl portretizează pe Jaron Lanier, unul dintre inventatorii realităţii virtuale.

Pe de altă parte, Virtual Light e presărată şi cu atacuri satirice la adresa a diferite persoane şi organizaţii deghizate străveziu. Pe o listă orientativă ar putea intra fundamentaliştii creştini, albii rasişti, mormonii, tele-evangheliştii şi adepţii lor, marile firme de avocatură, reţelele de televiziune şi goana lor după senzaţional cu orice preţ, diferenţele culturale dintre Midwest-ul rural şi Coasta de Vest urbană, hiper-emancipată, şi modul de viaţă al superbogaţilor nu aşa cum e în realitate, ci mai degrabă cum ni-l prezintă revistele cu foi lucioase.

Verva satirică este întrucîtva contrabalansată de viziunea comunităţii de pe podul Golden Gate. Podul, închis circulaţiei din cauza avariilor suferite la un cutremur, a fost colonizat de persoanele fără locuinţă şi acoperit cu cocioabe improvizate. În ciuda condiţiilor materiale precare, locuitorii podului reuşesc să închege o comunitate, o reţea de relaţii şi servicii, şi chiar un sentiment de comuniune care contrastează vizibil cu singurătatea instituţionalizată pe care Barry Rydell o întîlneşte în Los Angeles.

În aceeaşi direcţie se înscrie şi imaginea lui J. D. Shapely, un homosexual în corpul căruia a apărut o variantă nouă a virusului HIV care se hrăneşte cu cele vechi. Vaccinarea cu această variantă de HIV a devenit un tratament standard, iar Shapely, asasinat de fundamentalişti creştini, s-a transformat într-o figură mesianică, obiect al unui cult cu icoane, procesiuni şi ritualuri. Un alt personaj, Skinner, se întreabă chiar dacă într-un viitor îndepărtat alţi fanatici nu vor ajunge să ucidă şi în numele lui Shapely.

Astfel, pe ansamblu, Virtual Light îi impresionează pe cititori nu atît prin spectaculosul acţiunii sau unitatea intrigii, cît mai ales prin abundenţa de imagini, aluzii şi trimiteri. Acestea formează un mozaic fascinant, atît de intens încît am rămas cu senzaţia că Gibson adaptase literatura cyberpunk la noile texturi şi ritmuri ale anilor 1990. Ulterior, cînd am citit Snow Crash a lui Neal Stephenson, publicată cu un an înainte de Virtual Light, am avut ocazia să-mi revizuiesc oarecum opinia, dar despre asta am să scriu cu altă ocazie.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1995, Editura Nemira a publicat o ediţie românească a romanului sub titlul Lumină virtuală. Am cumpărat şi am oferit cadou cîteva exemplare cunoscuţilor. Cartea s-a bucurat de condiţii grafice deosebite, iar coperta a fost realizată de Tudor Popa. Traducerea domnului Mircea Ştefancu este bună, în condiţiile în care artificiile verbale ale lui William Gibson sînt destul de dificil de înţeles - şi de tradus. Singura remarcă pe care aş dori s-o fac la adresa ei este că tonul originalului a fost pe alocuri edulcorat, după cum reiese din următoarele exemple:

"When Karen asked him where the fucking car was..." a devenit "Cînd Karen îl întrebase unde era împuţita aia de maşină...". "Just Blow Me", magazinul pentru accesorii de surfing unde lucrează Kevin Tarkovsky, a devenit "Umflă-mi pînza". "Up shit creek. Without a paddle," s-a transformat în "O barcă pe apă. Fără vîsle." Iar "Rub-a-dub", aparent o onomatopee fără sens care în alte contexte se referă la "pub" în argoul rimat, dar şi la un gen de activitate sexuală, a devenit "Ra-ba-da", care în română nu are conotaţii de acelaşi fel. Şi exemplele ar putea continua. Probabil că atît autorul cît şi editura au trebuit să respecte anumite norme scrise sau nescrise, iar rezultatul a fost această îndulcire a numeroaselor expresii "tari" din Virtual Light.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson şi Bruce Sterling – "The Difference Engine" (1990)

Spre sfîrşitul anului 1992, Ionuţ Bănuţă mi-a povestit într-o seară despre ceea ce pe atunci era cel mai recent roman al lui William Gibson, în colaborare cu Bruce Sterling, o istorie alternativă. Cum eram obişnuit ca autorii în cauză să se ocupe de viitoruri apropiate mai degrabă decît de trecuturi alternative, ideea m-a pus pe gînduri. Mai tîrziu, în vara lui 1993, în numărul 25 al Jurnalului SF a apărut un articol tradus şi adaptat de Ana-Maria Negrilă despre romanul acela. Am citit şi recitit articolul, încercînd să mă lămuresc cum se configura acea lume ficţională. Apoi, în 1995, prin amabilitatea lui Mirel Palada am avut ocazia să citesc (şi să xerocopiez) cartea, iar în 1997 mi-am procurat o ediţie britanică. Şi iată ce am aflat:

Spre finalul secolului al douăzecilea, cineva, nu ni se spune cine, efectuează o retrospectivă cu ajutorul unor fotografii şi telegrame vechi. În secţiunea "Îngerul de la Goliad", prima fotografie face legătura cu Sybil Gerard, fiica unui agitator ludit, o prostituată care, în ianuarie 1855, în urma unei întîlniri cu fostul preşedinte al Texasului, Samuel Houston, şi cu secretarul acestuia, Mick Radley, a fugit în Franţa cu un pumn de diamante şi cu un program pe cartele perforate creat pentru calculatoarele mecanice proiectate de Lord Charles Babbage.

Cel de-al doilea episod, "Ziua Derby-ului", relatează o zi crucială din viaţa savantului Edward Mallory, descoperitorul primului schelet de brontozaur. În această zi, Mallory se îmbogăţeşte la cursele de automobile cu aburi, face cunoştinţă cu Lady Ada Byron (fiica primului-ministru, Regina Motoarelor Diferenţiale) şi primeşte în păstrare un exemplar al programului sus-amintit.

A treia secţiune, "Felinare oarbe", îl urmăreşte pe Mallory într-o serie de întîlniri cu Laurence Oliphant (agent al unui serviciu secret), cu Thomas Henry Huxley (susţinător al evoluţionismului), cu funcţionarii de la Biroul Central de Statistică (însărcinat cu spionarea populaţiei), cu Benjamin Disraeli (scriitor „la negru”) şi cu un grup de tineri japonezi dornici să înveţe în Occident şi să-şi modernizeze ţara. Rivalităţile academice ale lui Mallory şi agresiunile din partea unor agenţi care caută să sustragă programul Adei Byron au loc pe fondul unei poluări fără precedent a aerului din Londra.

Episodul al patrulea, „Şapte blesteme”, prezintă un moment critic în care bună parte din populaţia Londrei s-a refugiat în provincie, iar capitala a căzut pradă anarhiei. Edward Mallory, însoţit de doi dintre fraţii săi, traversează oraşul într-un automobil cu aburi, înfruntă bande de tîlhari, îl găseşte pe organizatorul unei campanii de calomniere şi-l deferă justiţiei. Episodul are două finaluri alternative, ca un omagiu adus romanului-strămoş al genului steampunk, Iubita locotenentului francez.

A cincea secţiune, "Ochiul Atoatevăzător", tratează despre Laurence Oliphant, creatorul metodei de a face să dispară oponenţii politici. După moartea primului-ministru, diversele facţiuni care luptă pentru putere au început să-i nimicească şi pe membrii serviciilor secrete. Pentru a scăpa de pericol, Oliphant călătoreşte la Paris, o contactează pe Sybil Gerard (care între timp a rulat programul Modus pe cel mai puternic calculator francez, Grand Napoleon) şi îi cere informaţii compromiţătoare despre liderul uneia dintre facţiuni, Charles Egremont. Oliphant, care e afectat de sifilis, se simte urmărit pretutindeni de un ochi atoatevăzător.

La sfîrşitul cărţii este ataşat un apendice numit "Modus", un colaj de texte despre Lord Charles Babbage şi calculatoarele sale mecanice, vremea Tulburărilor şi venirea la putere a Partidului Radical, înmormîntarea Lordului Byron, descoperirea de către mineri a unei gropi cu var în care zac nenumărate schelete omeneşti, o criză parlamentară, precum şi demiterea lui Charles Egremont din funcţiile publice. Ultimul text, Modus, relatează vizita la Paris a Adei Byron. Ada ţine un discurs despre programul Modus, menit să demonstreze că orice sistem formal este asemenea vieţii, incomplet şi incapabil să-şi stabilească propria consistenţă. Programul ar putea să trăiască din punct de vedere informaţional, să-şi dovedească propria existenţă şi să dezvolte o capacitate de autoexaminare. Pentru rularea programului pe un aparat cu suficientă putere de calcul, Ada Byron îşi pune speranţe în proiectele nefinalizate ale lui Charles Babbage, care s-au reorientat de la mijloace mecanice la sisteme electrice, cu "condensatori" şi "rezistenţe".

La plecare, Sybil îi cere Adei autograful şi îi oferă un inel cu diamant. Ada Byron are o viziune a Londrei în 1991, un oraş plin de Motoare Diferenţiale uriaşe, maşinării şi sisteme, în mijlocul căruia creşte o entitate, o prezenţă, un Ochi care a căutat prin imagini trecute spre a-şi găsi originea şi care acum se vede pe sine însuşi.

Prima dată cînd am citit această carte tocmai terminasem studierea unui curs despre literatura romantică din Marea Britanie. Ca urmare, a fost o adevărată încîntare să urmăresc prin această istorie alternativă ce s-ar fi putut întîmpla cu Wordsworth şi Coleridge (întemeietori de falanster în America), John Keats (specialist în "kinotropie" sau, dacă preferaţi, creator de animaţii cu ajutorul calculatoarelor mecanice), P. B. Shelley (agitator, apoi deţinut politic) şi Lord George Gordon Byron (prim-ministru) în cazul în care Charles Babbage s-ar fi preocupat să construiască un model funcţional al Motorului Analitic mai degrabă decît să se gîndească pe tot parcursul vieţii la noi şi noi metode de îmbunătăţire a acestuia. Totuşi, acest interes mi-a distras atenţia de la elementul central al cărţii, aşa încît în final am rămas cu impresia că romanul este mai mic decît suma părţilor, o colecţie de episoade nu foarte bine legate între ele care nu formează un ansamblu prea coerent. Pentru aceia care ar dori să urmărească toate aluziile istorice şi literare din The Difference Engine, recomand cu căldură o lucrare de Elieen Gunn intitulată "The Difference Dictionary" şi disponibilă pe adresa http://www.sff.net/people/gunn/dd. Ediţia japoneză a romanului a inclus şi acest dicţionar.

Tot prima lectură mi-a dezvăluit şi un alt aspect al cărţii, anume folosirea unei forme de intertextualitate pe care Borges ar fi numit-o magie parţială. În acest caz, personaje din romanul lui Benjamin Disraeli Sybil, sau Cele Două Naţiuni au acelaşi grad de realitate cu persoane istorice precum Laurence Oliphant, sau chiar... Benjamin Disraeli. O apreciere a romanului The Difference Engine nu poate exclude cunoaşterea prealabilă a celeilalte cărţi din care s-a inspirat. O importanţă la fel de mare o au şi comparaţia cu Iubita locotenentului francez de John Fowles, respectiv cunoştinţe despre tehnica literară a lui John Dos Passos pe care autorii au folosit-o în secţiunea "Modus".

Abia la a doua lectură am aflat pe de o parte că legăturile între personajele romanului sînt mult mai bine configurate decît crezusem iniţial, iar destinul fiecăruia e trasat complet. Reţeaua de relaţii între personaje este fascinantă în privinţa complexităţii şi reprezintă un foarte bun exemplu de construcţie literară.

Dar elementul central de coeziune al cărţii îl constituie de fapt efortul de a-şi afla originea al unei inteligenţe artificiale rezultată din rularea programului Modus. Întrucît vasta majoritate a cărţilor pe care le-am citit pînă acum tratează mai curînd despre evoluţia unor personaje umane, la prima lectură nu am înţeles de ce cartea lui Gibson şi Sterling avea un caracter atît de fragmentar. Răspunsul este că inteligenţa artificială reconstituie episoade din viaţa unor personaje umane numai în măsura în care acestea au avut legătură cu crearea, multiplicarea şi rularea programului Modus. Asemenea infractorilor din roman, care credeau în mod eronat că Modus e un sistem pentru cîştigarea pariurilor la curse, m-am înşelat la prima lectură a cărţii cu privire la ceea ce constituia principalul ei element de semnificaţie şi coeziune.

Cîteva cuvinte despre traducere: O ediţie românească a romanului a apărut la Editura Nemira sub titlul Machina Diferenţială în traducerea domnului Gabriel Stoian în anul 1998. Sarcina traducătorului a fost deosebit de dificilă, întrucît cei doi autori nord-americani au utilizat un vocabular specific britanic, în mod special victorian, condimentat pe alocuri cu termeni inventaţi de ei precum "clacker", prin analogie cu termenii "hacker" sau "cracker" de la sfîrşitul secolului al douăzecilea. În aceste condiţii - repet, dificile - domnul Gabriel Stoian a realizat o traducere destul de bună. Probabil că un mai mare grad de atenţie din partea redactorului literar în revizuirea ei i-ar fi urcat nivelul de la "destul de bună" la "excelentă". Sper că o a doua ediţie, revizuită, va merita cîndva acest calificativ.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)