William Gibson – "Pattern Recognition" (2003)

A fost odată...

A fost odată o trupă, că dacă spun formaţie vă gîndiţi la ceva cu trompete şi tromboane şi cîntecele şlăgăroase.

A fost odată o trupă de băieţi răi, veşnic îmbrăcaţi în negru, ocazional prea dărîmaţi ca să se ţină în picioare pe scenă, de obicei hotărîţi să cînte pînă se rupeau corzile de pe chitare.

A fost odată o trupă care a schimbat faţa şi sunetul muzicii heavy metal, a umplut lumea cu imitatori cerniţi şi a transformat pentru totdeauna o generaţie.

Sau aşa ni se părea pe atunci.

Dar am impresia că m-am luat cu vorba, că am început să bat cîmpii şi că am uitat ce fac de obicei, anume să scriu recenzii de carte. Mai bine să discutăm despre unul dintre romanele recente ale lui William Gibson, Pattern Recognition (2003), pe care l-am primit mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan.

Acţiunea romanului se petrece la exact un an după atacurile din 11 septembrie 2001, iar protagonista este Cayce Pollard, al cărei tată a dispărut în New York în acea zi. Cayce este "coolhunter", adică identifică tendinţe vestimentare în moda adolescenţilor şi le oferă contra cost caselor de modă. La începutul cărţii, Cayce este la Londra, afectată de schimbarea fuselor orare după traversarea Atlanticului. Se întîlneşte cu reprezentanţi ai unei firme de design, Blue Ant, care se pregăteşte să schimbe sigla unei mari companii de încălţăminte sportivă.

Cayce face cunoştinţă apoi cu colecţionari pasionaţi de calculatoare vechi, după care constată că spărgători profesionişi au intrat în apartamentul unde locuieşte, iar unul dintre ei a sunat-o pe o angajată Blue Ant, Dorotea Benedetti. Pe de altă parte, Bigend, patronul firmei Blue Ant, îi propune lui Cayce să-l găsească pe autorul unor secvenţe filmate care apar periodic pe Internet şi pe baza cărora s-au format grupuri de admiratori. Cayce Pollad se numără şi ea printre aceştia.

Cercetările o poată pe Cayce pe reţea, unde află de la un alt pasionat, Parkaboy, că un grup japonez a găsit un marcaj steganografic în cel mai recent segment de film - informaţii încifrate în unele cadre. Împreună cu un angajat al lui Bigend, Boone Chu, Cayce zboară la Tokyo, primeşte numărul încifrat, apoi Chu caută compania care a făcut marcarea. Doi străini o agresează, dar Cayce scapă cu bine. Între timp, prietenii din reţea îi trimit o întreagă hartă a numerelor încifrate în diverse segmente de film.

Revenită la Londra, Cayce descoperă că atît intrarea prin efracţie din apartament cît şi agresiunea din Tokyo au fost aranjate de Dorotea, la instigarea unui avocat rus din Cipru. Apoi, protagonista aranjează o întîlnire cu Hobbs Baranov, un veteran al unui serviciu de informaţii care poate afla adresa de e-mail unde a trimis marcajele compania care le-a produs. Cu alte cuvinte, probabil adresa misteriosului cineast.

Adresa este din Rusia şi e conectată cu o companie petrolieră din Marea Baltică. Cayce călătoreşte la Paris, apoi la Moscova, iar pe traseu aranjează şi venirea lui Parkaboy. În Moscova, protagonista se întîlneşte cu Stella Volkova, distribuitoarea segmentelor de film, care îi acordă privilegiul unei întîlniri cu sora ei gemănă, Nora, cineasta, ca premiu pentru că a ajuns cea dintîi la ele. Premiul este binemeritat, fiindcă gemenele Volkova sînt nepoatele foarte bine păzite ale unui magnat rus.

Dorotea are o scurtă întîlnire cu Cayce în urma căreia protagonista îşi pierde cunoştinţa şi se trezeşte într-un spital. După ce evadează de acolo, află de la Parkaboy că fusese prizonieră în Academia de Vise, o închisoare unde prizonierii se ocupă cu prelucrarea digitală a cadrelor de film experimental produse de Nora Volkova.

La final, Cayce se întîlneşte cu magnatul Volkov, primeşte un dosar despre ultimele ore din viaţa tatălui ei şi o servietă cu cinci sute de mii de dolari (pe care îi distribuie cu generozitate celor care au ajutat-o să rezolve această misiune) şi îl păstrează pe Parkaboy ca iubit. Nu în ultimul rînd, în sfîrşit reuşeşte să doarmă cum trebuie şi să se vindece de permanenta schimbare a fuselor orare care o chinuia încă de la prima pagină.

Din punctul meu de vedere, Pattern Recognition marchează cîteva lucruri importante (nu numai) pentru cariera lui William Gibson. Unul dintre ele este că tehnologia a ajuns din urmă imaginaţia unui scriitor vizionar şi în bună parte a încorporat-o. Dacă în 1981 eforturile Yakuzei de a găsi şi amplifica fragmente de informaţii pentru a-l găsi pe un anume Johnny Mnemonic erau science fiction, în 2002 eforturile lui Cayce de a găsi şi amplifica fragmente de informaţii pentru a-l găsi pe misteriosul cineast digital fac parte din literatura realistă. Dacă în 1982 viziunea unui mediu tridimensional interactiv generat pe calculator numit "matricea" era revoluţionară (şi i-a adus autorului un doctorat onorific pentru design), în 2002 Gibson trebuie să se documenteze cu minuţiozitate pe Internet pentru detalii despre prelucrarea digitală a imaginilor şi steganografie.

Un alt aspect important este că experienţa de viaţă a autorului s-a modificat considerabil. În unele interviuri, William Gibson a declarat că în anii '70 mergea la magazinele Armatei Salvării şi se uita ore în şir la toate acele vechituri. Ca urmare, magazinul cu vechituri al Finlandezului apare în repetate rînduri în trilogia ciberspaţiului. Pentru Neuromancer, Gibson a folosit nume dintr-un calendar japonez, iar aşezarea oraşului Chiba pe malul Golfului Tokyo, vizavi de capitala niponă, a fost pentru el o presupunere norocoasă mai degrabă decît o certitudine geografică. sau cel puţin aşa a afirmat. Pe de altă parte, de la sfîrşitul anilor '80 încoace, Gibson a putut merge personal în locuri precum Londra sau Tokyo, iar abundenţa de detalii referitoare la aceste oraşe se bazează pe experienţa lui senzorială directă. Diferenţa dintre imaginaţie şi experienţă este considerabilă, mai ales pentru că Gibson este un observator înnăscut.

Anii '90 i-au adus scriitorului şi accesul la Internet, iar Pattern Recognition face acest lucru mai vizibil decît oricare altă carte a lui. Febrilitatea postării de mesaje într-un forum şi a aşteptării reacţiilor celorlalţi participanţi, anxietatea legată de accesul altora la lista site-urilor pe care le-ai vizitat, varietatea năucitoare a informaţiilor despre jachete aviatice sau calculatoare străvechi, criptografia şi criptanaliza, schizofrenia poziţionării fizice într-un loc (un avion sau un apartament) şi mentale în altul (o convorbire pe mobil sau un schimb rapid de mesaje e-mail), toate acestea sînt tratate nu prin prisma imaginaţiei lui William Gibson, ci prin aceea a experienţei omului obişnuit din satul planetar digitalizat.

Pentru că, din păcate, personajele din Pattern Recognition sînt oameni obişnuiţi. Protagonista, Cayce Pollard, este o utilizatoare, nu o exploratoare îndrăzneaţă a sistemului, precum Henry Case din Neuromancer. Personajele nu mai sînt ca în romanele timpurii ale lui Gibson. Au dispărut creaturile venite parcă din benzi desenate, schematice, violente, aproape psihopate. A dispărut Molly, care mergea de parcă era proprietara locului, indiferent dacă avea un picior fracturat sau nu, şi pe care nici nu ne trecea vreodată prin minte s-o întrebăm cum îşi curăţa lentilele acelea reflectorizate pe care le avea implantate în oasele feţei. Au apărut în locul lor inşi uşor simpatici, sau uşor antipatici, sau uşor corupţi, personaje care sînt complexe, plauzibile, umane, "literare" şi fade ca îngheţata de vanilie. Şi, pentru ca schimbarea să fie completă, alternarea rapidă a planurilor, care crea atîta tensiune, a fost eliminată, iar Gibson ne ţine prizonieri în punctul de vedere al lui Cayce Pollard pe parcursul întregii cărţi. Un Portret al artistului din tinereţe cu laptopuri şi telefoane mobile şi avioane cu reacţie...

Un dublu portret al artistului, dacă doriţi. William Gibson a introdus şi alte reprezentări ale creatorului de artă în scrierile sale, precum Rubin, maestrul rămăşiţelor din "Piaţa în iarnă". În Count Zero, artistul apăra deja în formă robotizată, o construcţie autoasamblată de braţe şi unelte animată de o inteligenţă artificială dereglată, preocupată cu producerea unor casete cu colaje de fragmente. În Mona Lisa Overdrive, artistul era o inteligenţă artificială, Continuity, care scria şi rescria un roman la nesfîrşit, o carte care nu era despre ceva anume, care se transforma continuu, dar care în acelaşi timp rămînea mereu aceeaşi. Un semn că autorul obosise să scrie cărţi situate în aceeaşi lume imaginară, cu aproximativ aceeaşi temă.

Dar, oricît de neobişnuite ar fi reprezentările anterioare ale artistului, este pentru prima dată cînd autorul îi conferă acestuia un aspect dual. Gibson a declarat uneori că-l percepe pe scriitorul cărţilor sale ca pe un alt aspect al său pe care el, cel care apare în public şi dă interviuri şi autografe, nu-l poate înţelege sau controla. Mai în glumă, mai în serios, se teme ca nu cumva acela care scrie să nu dispară de-a binelea într-o bună zi, şi să nu-l lase pe el, persoana publică, să se facă de rîs. Poate de aceea secvenţele de film experimental care iscă admiraţie pe toate meridianele în cel mai recent roman al său sînt conectate nu cu o persoană, ci cu două. Una sterilă, dar care întreţine relaţii cu publicul, cealaltă creativă, dar retrasă. Stella Volkova este cea care se ocupă de relaţiile cu publicul, în vreme ce Nora, sora ei geamănă, îşi tratează traumele creînd şi rafinînd segmentele de film pînă la sublim, dar nu comunică sub nici o altă formă cu lumea.

Pentru că rafinarea tehnicii este şi ea unul dintre subiectele cărţii. Gibson a afirmat în repetate rînduri că tehnica este duşmanul. Pattern Recognition este excelent scrisă din punct de vedere stilistic, însă curge lent, iar suspansul lipseşte aproape cu desăvîrşire. Poate că este o reprezentare foarte adecvată a ciberculturii care s-a dezvoltat pe Internet, dar, spre deosebire de romanele timpurii ale lui William Gibson, nu îmbie cititorii la o a doua lectură. Cocteilul de acţiune, suspans şi efecte pirotehnice s-a evaporat încet-încet de-a lungul anilor, iar în urma lui a rămas o tehnică literară perfect controlată.

A fost odată o formaţie, Metallica, o trupă heavy metal care a trecut prin trei stadii: memorabil, suportabil, interminabil.

A fost odată un scriitor...

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)