Julian Beecroft, "Salvador Dalí: Master of Modern Art" (2016)

Imagine preluată de pe situl unisaberlivraria.com.br

La jumătatea lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la un preț relativ accesibil, un exemplar dintr-un album de artă realizat de Julian Beecroft și intitulat Salvador Dalí: Master of Modern Art (editura Flame Tree Publishing, Fulham, 2016). De parcurs, l-am parcurs de la finalul lunii noiembrie 2020 până în ultima decadă a lunii martie 2022. (Nici mie nu îmi vine să cred cât de încet pot să citesc.)

Și iată ce am aflat:

Albumul începe cu o "Introducere cu privire la Dalí: un maestru al teatrului vizual" care prezintă persona publică Salvador Dalí (construită și întreținută cu grijă de către artistul cu același nume), temele recurente din lucrările pictorului suprarealist, obsesiile, fetișurile și fobiile sale, implicarea lui Dalí în alte domenii artistice, precum teatrul, cinematografia, artele decorative, designul vestimentar și literatura.

Primul capitol, "Băiatul care voia să fie rege", relatează copilăria și adolescența lui Salvador Dalí în Catalonia, tragedia pierderii unui frate mai mare (numit tot Salvador) la o vârstă foarte fragedă, apoi a mamei (pe când viitorul artist era adolescent), aspirațiile din copilărie ale micului Salvador, dar și incidente care i-au rămas în amintire și care aveau să fie transfigurate în picturile de mai târziu, educația artistică și interesul pentru lucrările lui Pablo Picasso. (Dealtfel, la finalul adolescenței, Dalí a trecut printr-o scurtă perioadă cubistă.) Apoi, mutarea la Paris, implicarea în mișcarea suprarealistă și aventura cu Gala, soția poetului Paul Éluard.

Capitolul al doilea, "Marele paranoic", tratează despre a doua parte a anilor 1920 și anii 1930, în care Salvador Dalí și Gala au călătorit în Statele Unite ale Americii (unde au făcut senzație), s-au stabilit o vreme în Spania (unde artistul a intrat într-un conflict de durată cu tatăl său), s-au refugiat în Franța din calea Războiului Civil Spaniol și au făcut deliciul presei și publicului cu extravaganțele lor creative.

Capitolul al treilea, "Misticul nuclear", prezintă exilul de aproape un deceniu al celor doi în Statele Unite al Americii în anii 1940, dezvoltarea unor noi tehnici de pictură, inspirate de descoperirile din domeniul fizicii atomice, exacerbarea laturii mercantile a artistului (cu încurajarea perenă a soției sale), revenirea în Spania și aderarea în anii 1950 la valori tradiționale, catolice și conservatoare, ca și susținerea prin declarații publice a dictatorului Franco.

Capitolul al patrulea, "Măscăriciul ca rege", trece în revistă ultimele trei decenii din viața lui Salvador Dalí, cu obiceiuri din ce în ce mai extravagante, cu separarea de Gala (care dezvoltase propriile sale excentricități), cu o relație de durată cu Amanda Lear și cu impresionante recunoașteri oficiale, sub formă de decorații și titluri de noblețe, din partea înaltelor oficialități spaniole.

Albumul se încheie cu o listă de lucrări recomandate pentru lectură (inclusiv cu câteva volume autobiografice ale lui Dalí), cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Am apreciat acest album realizat de către domnul Julian Bancroft, iar motivele sunt destul de numeroase.

Mai întâi, lucrarea se prezintă sub forma unui album cartonat, format mare, cu copertă color, în policromie, și cu supracopertă color lăcuită. Filele sunt imprimate pe coală cretată, cu numeroase reproduceri fotografice în înaltă definiție - unele color (de regulă, imagini ale picturilor lui Dalí), altele - alb-negru (în principal, fotografii de epocă în care apar artistul plastic și unele dintre extravaganțele acestuia). Tehnoredactarea este îngrijită, cu titluri, subtitluri și citate interesante, iar textul este interesant și ușor de parcurs.

Apoi, lucrarea propriu-zisă reușește foarte bine să prezinte biografia lui Salvador Dalí sub câteva aspecte - relații de familie, educație, evoluție artistică, raportare la curentele artistice dominante din perioada când a trăit, evoluție psihologică, relații cu alți artiști de importanță majoră, surse de inspirație, tehnici utilizate de-a lungul carierei. Mai mult, domnul Beecroft pune foarte bine în relație picturi importante realizate de către Dalí cu viața personală a artistului, cu contextul istoric, ideatic și artistic în care le-a creat și cu lucrări anterioare ale acestuia.

Astfel, cititorii nu se aleg numai cu niște imagini frumoase, surprinzătoare sau șocante (ca într-o galerie de artă), ci și cu o lecție detaliată de istoria artei (ca într-o sală de conferințe). Iar, însoțite de asemenea explicații și interpretări, picturile reproduse în ilustrațiile din album par să fie ceva mai accesibile pentru cetățeanul mediu.

Sper să nu vă faceți o părere proastă despre mine dacă am să vă spun că Salvador Dalí: Master of Modern Art este primul abum pe care l-am citit dintre cele dedicate pictorului suprarealist catalan. Din fericire, mai am în colecție cel puțin alte două albume cu același subiect. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Rick Remender & Greg Tocchini, "Low, Vol. 3" (2016)

Imagine preluată de pe situl Page45.com

La jumătatea lunii septembrie 2020, am achiziționat, la preț promoțional, de la magazinul de benzi desenate Red Goblin din Capitală, un exemplar dintr-un roman grafic de Rick Remender și Greg Tocchini intitulat Low Volume 3: Shore of the Dying Light (editura Image Comics, Berkeley, CA, 2016). De parcurs, lțam parcurs de trei ori - mai întâi, la jumătatea lunii septembrie 2020, apoi la jumătatea lunii martie 2021, iar, în cele din urmă, la finalul lui ianuarie 2022.

Și iată ce am aflat:

Della și Tajo, fiicele protagonistei, revin în orașul submarin Salus pentru a face provizii și pentru a reîncărca bateriile și rezervoarele ultimului costum de scafandru greu. Tajo se întâlnește cu Lena, care se prezintă drept cumnata ei și se oferă să le transporte pe cele două surori cu submarinul său. Della, în schimb, îl ucide pe bătrânul Mesaje, ghidul spiritual al protagonistei.

Stel Caine și însoțitorul ei, Zem, ajung la suprafața oceanului și constată că uscatul e dominat de șobolani uriași, antropomorfici, de păianjeni monstruoși și de roiuri de viespi gigantice.

La bordul submarinului, Lena încearcă să semene discordie între Della și Tajo, apoi să le ucidă pe rând. În schimb, la suprafață, Stel și Zem sunt atacați de un roi de fluturi mutanți radioactivi.

Della intervine în lupta decisivă dintre Tajo și Lena (care, de fapt, era fiica lui Roln, liderul piraților, și fusese trimisă de acesta ca să se infiltreze în Salus), dar decide apoi să își abandoneze sora.

Stel și Zem se strecoară în palatul viespilor gigantice pentru a recupera sonda spațială care revenise pe Pământ. O recuperează după o luptă disperată doar ca să o vadă ulterior distrusă de către un postuman înaripat apărut acolo în ultimul moment.

Volumul se încheie cu o galerie de coperte alternative ale fasciculelor 11-15 din cuprins, cu schițe-concept ale unor personaje și vehicule și cu schițele biobibliografice ale lui Rick Remender (scenarist), Greg Tocchini (artist grafic) și Dave McCaig (responsabil cu culorile).

Și al treilea volum din seria Low m-a atras atât prin scenariul captivant cât și prin prezentarea grafică ieșită din comun. Dacă povestea e plină de dezvăluiri, de lovituri de teatru și de răsturnări de situație, imaginile (în special cele care se petrec la suprafața Pământului) sunt de-a dreptul psihedelice - cu peisaje deșertice colorate în galben și portocaliu aprins și cu creaturi care de care mai stranii și mai bizare.

Am remarcat că, prin comparație cu primul volum, portretizarea pesronajelor a devenit cumva mai distorsionată și mai caricaturală - poate pentru a sugera conflictele interioare care le macină pe Della și Tajo sau suferința extremă prin care trece protagonista ca urmare a iradierii.

Cu siguranță că Shore of the Dying Light a meritat cu prisosință atât prețul achiziției cât și timpul de lectură. Căci fabuloasa lume a viitorului îndepărtat pe care și-au imaginat-o Rick Remender și Greg Tocchini merită să fie vizitată, revizitată și savurată pe îndelete, iar mesajul fundamental al acestui roman grafic de excepție, al păstrării speranței în pofida vicisitudinilor vieții, este unul necesar și foarte benefic în vremurile pe care le trăim. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că intenționez să recitesc și următoarele volume din seria Low. Însă, despre acestea, rămâne să discutăm pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Radu Pavel Gheo, "Disco Titanic" (2016)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

Prin 2017, la un anticariat din centrul Bucureștiului, am găsit un exemplar din ceea ce, pe atunci, era cel mai recent roman al scriitorului Radu Pavel Gheo - Disco Titanic (Editura Polirom, Iași, 2016). Prețul nu mi s-a părut chiar corect pentru un anticariat, iar, după doi sau trei ani, nu am mai găsit cartea nici în librării, nici în anticariate. Cu toate astea, în iunie 2021, când am achiziționat un alt volum de-al scriitorului bănățean, am decis să caut online un exemplar din Disco Titanic. La finalul lunii iunie, mulțumită librăriei virtuale Libris.ro, mi s-a livrat, prin curier, romanul acesta. În a doua jumătate a lunii iulie 2021, l-am parcurs în nouă zile.

Și iată ce am aflat:

Ca și alt roman al lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, Disco Titanic este o poveste a generației "decrețeilor" - persoane născute în perioada 1968 - 1971 ca urmare a interzicerii întreruperilor de sarcină pe teritoriul României în 1967. O generație numeroasă și care a avut un efect semnificativ asupra evoluției societății românești în ultimele trei decenii.

"Partea întâi" îl prezintă pe protagonistul romanului, Vlad Jivan, în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea - bărbat între două vârste, căsătorit, familist și om de afaceri - implicat, în calitate de editor, în lansarea unei cărți scrise de soția sa, Emilia. Viața sa pare banală (dar nu simplă), cu întâlniri cu prietenii, evenimente editoriale, legături de afaceri la București, vizite la părinți. Printre episoadele din "prezent" sunt strecurate și episoade din anii 1980, când protagonistul era liceean, iar societatea românească se confrunta cu probleme și lipsuri cauzate de regimul național-comunist.

"Prologul" relatează o vacanță făcută de Vlad și părinții săi, într-o vară de la finalul anilor 1980, în Iugoslavia vecină. La Split, pe litoralul Mării Adriatice, Vlad se împrietenește cu câțiva croați de vârsta lui, însă trece și printr-un episod violent, păstrat secret, care urmează să îi marcheze restul vieții.

"Partea a doua", plasată tot în "prezent", redă o altă vacanță făcută la Split de către protagonist, de această dată cu soția și cu fiul său adolescent. Pe o parte dintre prietenii săi croați îi regăsește, marcați într-un fel sau altul de războiul civil care sfâșiase Iugoslavia la începutul anilor 1990. Doar că secretul lor bine păstrat, din 1989, are consecințe dintre cele mai serioase.

Așa se face că, în "Epilog", Vlad Jivan este pus în fața unei alegeri foarte dificile.

Romanul se încheie cu o secțiune de mulțumiri.

Poate vă amintiți că, în romanul De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger, protagonistul, adolescentul Holden Caulfield, afirma că, în urma lecturii unor cărți, și-ar fi dorit să îi poată suna pe autori și să discute cu ei la telefon. Cu unii autori români contemporani chiar fac asta de vreo trei decenii încoace, iar Radu Pavel Gheo se numără printre aceștia. Și, pe parcursul lecturii romanului Disco Titanic (ba chiar și după aceea), l-am sunat de vreo cinci ori - în principal, ca să îl felicit pentru diverse aspecte reușite ale romanului său.

În buna tradiție recentă a narațiunii postmoderne, Disco Titanic are intriga fracturată - cu prologul pus în mijlocul romanului. Paradoxal, strategia aceasta crește suspansul, întrucât numeroasele referiri făcute în partea întâi la vacanța de la Split, din 1989, le stârnește cititorilor interesul să afle ce se petrecuse în acel episod din adolescența protagonistului. De asemenea, evenimentele din prolog, încă proaspete în mintea cititorului, contrastează cu dezamăgirile și tragediile dezvăluite (uneori în detalii clinice) în partea a doua.

Tot în tradiția postmodernă, care mixează subgenurile și șterge în mod voit distincția dintre cultura înaltă și cultura populară, autorul include în text câteva episoade de sorginte fantastică, precum și un anumit grad de nedeterminare. Din ce spunea Radu Pavel Gheo, câțiva cititori au fost nemulțumiți de anumite aspecte ale intrigii, rămase în suspensie. Pentru mine, asta reprezintă mai curând o calitate.

Apoi, trebuie să subliniez aptitudinile de scriitor de literatură realistă ale lui Gheo. Personajele sale sunt diverse (apar români, unguri, sârbi, bosniaci, croați), grijuliu creionate și individualizate. Dialogurile sunt scrise cu mână de maestru, iar oltenii, bănățenii și bucureștenii se exprimă fiecare în felul său. (Ca absolvent al unei facultăți de limbi străine ce mă aflu, nu pot decât să privesc cu invidie profesională modul în care Gheo, doctor în filologie română, stăpânește subdialectele limbii materne.) Aici ar trebui, poate, să adaug că nu e recomandabil ca Disco Titanic să fie lăsat la îndemâna copiilor, întrucât unele dintre personajele romanului utilizează destul de des anumite cuvinte din trei, patru și cinci litere. Însă autorul nu face decât să reprezinte, conștiincios, realitatea lingvistică de pe teren.

Tot printre calitățile romanului se numără și redarea precisă, în cuvinte puține, a atmosferei locurilor unde se desfășoară acțiunea. Bănuiesc că bogăția detaliilor de acest fel reprezintă rodul unei documentări minuțioase.

Nu în ultimul rând, aș aminti desele referiri la cultura populară - la stiluri muzicale, formații, filme și seriale care făceau parte din universul cultural al adolescenților din anii 1980. Ca și în cazul romanului Noapte bună, copii!, elementele acestea adaugă la savoarea cărții și ajută la stabilirea unui teren cultural comun cu cititorii.

Însă, așa cum i-am spus și autorului, elementul cel mai important al romanului Disco Titanic îl reprezintă miza sa morală. Dacă, în trilogia S.U.A. de John Dos Passos (una dintre realizările majore ale modernismului american), evenimentele din intrigă sunt narate cronologic, iar cititorii încep prin a simpatiza personajele principale, după care sunt siliți să le judece, Disco Titanic procedează pe dos. Prin abila structurare a intrigii, Radu Pavel Gheo ne determină ca, mai întâi, să îl judecăm pe protagonist, apoi să îi cunoaștem trecutul și să îl simpatizăm, iar, în final, să ne pese cu adevărat de ceea ce i se întâmplă și de ceea ce va alege să facă într-o situație cu adevărat critică.

Firește, toate calitățile romanului Disco Titanic pe care le-am enumerat în alineatele de mai sus conduc către o recomandare fără rezerve. Dacă nu ați cumpărat și citit până acum acest roman de Radu Pavel Gheo, faceți-vă un bine, cumpărați-l și citiți-l de acum încolo! (Puteți comanda un exemplar aici.) Sper să vă bucurați de lectură cel puțin la fel de mult pe cât m-am bucurat eu. (Dar vă rog să nu-l sunați de cinci ori pe autor. Undeva trebuie să existe o limită.)

Însă, tot în urma lecturii, i-am mai spus ceva lui Gheo: dacă, în Noapte bună, copii!, a scris romanul copilăriei și adolescenței generației noastre, iar, în Disco Titanic, a creat romanul reprezentativ pentru vârsta a doua așa cum au trăit-o "decrețeii", tot lui îi va reveni, peste un deceniu sau cel mult două, misiunea de a așterne pe hârtie romanul vârstei a treia pentru această generație specială. (Vestea bună e că dumnealui chiar are calitățile necesare ca să creeze și acel roman.) Iar asta ne dă mână liberă nouă, celorlalți, să scriem orice altceva ne-am putea dori.

Și, cum o asemenea lectură amplă, reprezentativă și memorabilă invită o alta pe măsură, după ce am terminat de citit Disco Titanic, m-am aventurat în a treia tentativă de a parcurge trilogia S.U.A. de John Dos Passos. Însă, despre aceea, rămâne să discutăm cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 1" (2016)

Imagine preluată de pe situl The Hall of Comics

În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic steampunk intitulat: Rough Riders Volume 1 - Give Them Hell (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2016). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

În 1898, Theodore Roosevelt primește misiunea de a investiga explozia unui vapor american în Cuba. Pentru acest scop, pe lângă un regiment de voluntari, protagonistul adună și o echipă de experți alcătuită din pistolara Annie Oakley, circarul Harry Houdini, boxeurul Jack Johnson și inventatorul Thomas Alva Edison. Investigația dezvăluie că, într-o tabără secretă din golful Guantanamo, se află făpturi extraterestre, inclusiv niște paraziți extrem de periculoși. Din păcate, oligarhii care îl trimiseseră în misiune pe protagonist îl obligă să păstreze tăcerea.

Pe de o parte, am fost plăcut impresionat de această istorie alternativă ireverențioasă. (În realitate, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, T.D. Roosevelt a condus un regiment de voluntari, Rough Riders, în războiul americano-spaniol, iar unul dintre cei care l-au însoțit în Cuba a fost scriitorul Stephen Crane.)

De asemenea, am fost încântat să regăsesc printre personajele secundare oligarhi precum Cornelius Vanderbilt, John Rockefeller, J. P. Morgan și Andrew Carnegie sau mistici precum Grigori Rasputin.

Pe de altă parte, întrucât Rough Riders este un roman grafic, nu m-am mirat să îl văd pe T.D. Roosevelt prezentat ca un proto-Batman, care ziua discută cu politicieni și cu oameni de afaceri, iar noaptea vine în ajutorul celor năpăstuiți sau aflați în pericol. (Doar că, în loc de Batmobil, călătorește cu un dirijabil.)

Scenariul realizat de Adam Glass (care a scris și introducerea) mi s-a părut captivant și alert. Poate, pe alocuri, dialogurile unor personaje au fost ușor forțate (în special unele dintre replicile lui Houdini), însă trebuie avut în vedere că Rough Riders e un produs destinat divertismentului, nu un tratat de istorie.

Grafica realizată de Patrick Olliffe mi s-a părut cel puțin egală cu cea din Legenderry (de pildă), netă și elegantă. Culorile vii aplicate de Gabe Eltaeb  au adăugat mult la efectul de ansamblu, iar casetele de dialog și "efectele sonore" plasate strategic de Sal Cipriano au contribuit la completarea unui album BD consistent, mult peste medie.

Firește, poate că unii dintre dumneavoastră vor argumenta că echipa aceasta de figuri istorice nu e decât o versiune americană a Ligii domnilor extraordinari. Dar trebuie amintit aici că atât Liga domnilor extraordinari cât și predecesorii săi, Watchmen, sunt comentarii intertextuale pe marginea echipei de supereroi Justice League of America. (Căci nimeni nu creează într-un vid cultural.)

Fără a considera că Rough Riders este o capodoperă, am citit primul volum cu plăcere, l-am adăugat la colecție și, imediat după aceea, am început să îl parcurg pe cel de-al doilea, Riders on the Storm.

Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Jason Shawn Alexander et al., "Empty Zone, Volume Two" (2016)

Imagine preluată de pe situl Image Comics.com

La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Empty Zone, intitulat: Industrial Smile (Image Comics, Berkeley, California, 2016). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Într-o iarnă dinspre finalul secolului al XXI-lea, la Berlin, un american expatriat în Marea Britanie, Bodie Waterman, și soția lui, Samantha, își petrec vacanța. Doar că Samantha dispare o vreme, apoi revine și îl invită pe soțul ei la o petrecere dintr-un cartier insalubru. Puțin lipsește ca Bodie să devină felul principal într-un ospăț cu vampiri. Un postuman psihopat, Petrov, intervine și îl salvează, iar Corinne White și complicele ei, Hank, se pomenesc și ei implicați în efortul pentru stârpirea cuibului de vampiri. Cu mari eforturi, protagoniștii reușesc și să distrugă un laborator clandestin al plutocratului Oni, iar, în final, Corinne pleacă spre Lagos, pe un vapor, pentru confruntarea finală.

Față de primul volum din serie, Conversations with the Dead, atmosfera din Industrial Smile este încă și mai apăsătoare. Graficianul Jason Shawn Alexander a reușit să redea foarte sugestiv peisaje urbane afectate de ninsoare și de poluare, precum și o întreagă gamă de personaje postumane de coșmar.

Scenariul, asigurat de Darragh Savage și J. S. Alexander, este alert și captivant, iar acțiunea e împărțită pe mai multe planrui care converg treptat. Literele din casetele de dialoguri, îngrijite de Sherard Jackson, parcă nu mai sunt așa de exuberante ca în primul volum. Culorile, în schimb, au fost folosite de artiștii Luis NCT și Mar Silvestre într-un mod impresionant.

Am apreciat și machetarea volumului, galeria de afișe promoționale și coperte personalizate de la finalul cărții, precum și excelenta calitate a hârtiei și a tiparului. Pe ansamblu, Industrial Smile a meritat pe deplin atât investiția, cât și o a doua lectură. Desigur, mi-aș dori să pot parcurge și volumul al treilea din romanul grafic Empty Zone, însă, cum acesta întârzie să apară, deocamdată m-am mulțumit cu un alt album de referință, Black Orchid. Dar despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej. 

Thomas Rid, "Rise of the Machines" (2016)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare intitulată: Rise of the Machines - The Lost History of Cybernetics (editura Scribe, Brunswick, Victoria, 2016). Autorul, dr. Thomas Rid, este profesor universitar de studii de securitate la King's College, în Londra. Am parcurs volumul său în opt zile la jumătatea lunii noiembrie 2019.

Și iată ce am aflat:

În "Prefață", autorul precizează care este subiectul cărții (cibernetica), respectiv ce și-a propus să realizeze cu această lucrare.

Secțiunea "Ascensiunea mașinăriilor" tratează despre crearea, de către Norbert Wiener, în anii 1950, a domeniului ciberneticii - adică știința guvernării sistemelor.

Capitolul întâi, "Control și comunicare în război", tratează despre raidurile aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, despre nevoia bateriilor antiaeriene de a prevedea unde urmau să se afle avioanele inamice peste câteva secunde și despre proiecte de cercetare ale Aliaților pe această temă - inclusiv dezvoltarea radarului.

Capitolul al doilea, "Cibernetica", urmărește dezvoltarea domeniului ciberneticii de către Norbert Wiener și colaboratorii săi în perioada postbelică. Paradoxal, volumul Cibernetica a fost foarte apreciat în presă imediat după lansare și s-a bucurat de o largă popularitate. Iar cibernetica a fost aplicată în domeniul pe atunci emergent al calculatoarelor numerice.

Capitolul al treilea, "Automatizarea", urmărește eforturile de a automatiza apărarea și războiul în perioada Războiului Rece, în anii 1950, dar prezintă și lucrări cu tentă filosofică din cariera târzie a lui Norbert Wiener. Din păcate, sistemele parțial automatizate pentru apărarea bombardierelor au ajuns inutile în anii 1960, odată cu dezvoltarea rachetelor intercontinentale de corazieră. Și tot anii 1960 au adus dezbateri pe tema automatizării în industrie și a efectelor sale sociale.

Capitolul al patrulea, "Organisme", trateză în schimb despre apariția, în anii 1960, a noțiunii de organism cibernetic (sau ciborg), despre contribuțiile lui John von Neumann și Edward Moore la dezvoltarea ciberneticii, despre experimentele lui Mosher pentru construirea de exoschelete, despre dezvoltarea sistemelor de teleprezență, dar și despre adoptarea ciborgului ca metaforă în lucrări umaniste precum "Un manifest pentru ciborgi" de Donna Harroway.

Capitolul al cincilea, "Cultura", examinează influența ciberneticii în comeniul cultural, cu publicații precum Whole Earth Catalog în anii 1970 și WIRED în anii 1990, respectiv cu comunități online precum WELL, întemeiată în 1985.

Capitolul al șaselea, "Spațiul", tratează despre (ați ghicit!) ciberspațiu - sisteme virtuale dezvoltate pentru forțele aeriene, despre literatura cyberpunk, cu autori precum Vernor Vinge și William Gibson, dar și despre dezvoltarea realității virtuale pentru civili de către cercetători ca Jaron Lanier și John Walker. Alte secțiuni urmăresc dezvoltarea jocurilor virtuale, raidurile autorităților împotriva hackerilor și constituirea Fundației Frontiera Electronică.

Capitolul al șaptelea, "Anarhia", urmărește ascensiunea mișcării criptoanarhice în anii 1990, dezvoltarea unor sisteme criptografice puternice, apariția unor lucrări precum "Cyphernomicon", farse ca Rețeaua Neagră, respectiv tentative de stabilire a unor micronațiuni ca baze pentru servere criptate.

Apoteotic, capitolul al optulea tratează despre "Război" - mai exact, despre războiul cibernetic dintre S.U.A. și alte puteri globale, cu elemente ce țin de spionajul militar și de cel economic. Una dintre operațiunile identificate și urmărite de contraspionajul american, denumită Moonlight Maze, ducea... la Moscova.

Capitolul al nouălea, "Căderea mașinăriilor", trece în revistă progresul, diversificarea și realizările ciberneticii din anii 1940 până în prezent, dar și dezvoltarea în paralel a unei mitologii care, în cele din urmă, a pus în umbră știința din care se ivise.

Lucrarea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final, cu lista ilustrațiilor și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului profesor Rid pentru vastitatea documentării, pentru judicioasa selectare a materialului prezentat, pentru organizarea tematică și diacronică a informațiilor, respectiv pentru caracterul multidisciplinar al cercetării efectuate și pentru prezentarea clară, inteligibilă a materialului.

De asemenea, am apreciat numeroasele fotografii de arhivă care ilustrează acest volum, precum și tehnoredactarea îngrijită, care ușurează lectura.

Ca urmare a celor arătate mai sus, voi păstra Rise of the Machines ca pe o lucrare de referință în colecția mea personală. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că, imediat după ce am terminat-o de citit, am început să parcurg o altă lucrare pe o temă similară, un volum intitulat: The Age of Surveillance Capitalism. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

Kevin Kelly, "The Inevitable" (2016)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Kevin Kelly intitulat: The Inevitable - Understanding the 12 Technological Forces That Will Shape Our Future (Editura Penguin, New York, 2016). L-am parcurs în perioada august-octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Dacă viitorologi precum John Naisbitt sau Adam Greenfield folosesc substantive pentru a identifica tendințe sociale majore sau tehnologii radicale care ne schimbă viața, domnul Kevin Kelly (fostul redactor-șef al revistei Wired) preferă verbele. Astfel, capitolele din lucrarea sa poartă titluri precum: "Devenire" sau "Începere".

Primul capitol, "Devenire", tratează despre schimbarea rapidă, perpetuă a tehnologiilor pe care le utilizăm și despre adaptarea noastră continuă la noile versiuni apărute. Cu alte cuvinte, telefonul mobil, calculatorul personal sau automobilul devin din ce în ce mai avansate, pe măsură ce le înlocuim cu altele, de la an la an sau de la deceniu la deceniu, iar oamenii și societatea se modifică, la rândul lor, ca o consecință a acestei perpetue schimbări.

Capitolul al doilea, "Cognificarea", discută imixtiunea diverselor forme de inteligență artificală în varii domenii de activitate umană.

Capitolul al treilea, "Curgerea", abordează efectele dezvoltării Internetului și ale fluxurilor imense de date care se vehiculează în acest mediu de comunicare. Gama acestor efecte e vastă, însă autorul face efortul să le inventarieze, să le ilustreze cu exemple și să le explice.

Capitolul al patrulea, "Ecranizarea", tratează despre trecerea de la cultura cărții tipărite la cultura ecranului portabil - și la efectele nebănuite asupra textelor, cărților, articolelor jurnalistice și așa mai departe.

Capitolul al cincilea, "Accesarea", aduce în discuție trecerea accentului de la posesie la acces. Autorul prezintă cazuri, de la Uber la Airbnb la Kindle Unlimited la Netflix, în care utilizatorii preferă să aibă acces la un serviciu sau la un produs în loc să îl cumpere și să îl dețină.

Al șaselea capitol, "Împărțirea", tratează un alt fenomen foarte popular pe Internet - mai exact, distribuirea gratuită. În numeroase cazuri, fie că vorbim despre muzică, despre producții cinematografice, despre articole de enciclopedie sau despre programe pentru calculatoare, creatorii sunt dispuși să le ofere gratuit, iar proiecte precum Wikipedia sau site-uri ca YouTube au avut un succes extraordinar mulțumită acestui fenomen contraintuitiv.

Capitolul al șaptelea, "Filtrarea", vine ca o consecință a celui precedent. Dacă informațiile de pe Internet sunt supraabundente, utilizatorii au nevoie de metode pentru filtrarea acestora.

Capitolul al optulea prezintă "Remixarea" - o tendință a creatorilor de a amesteca elemente mai vechi pentru a produce lucrări noi.

Capitolul al nouălea, în schimb, discută "Interacționarea" și mută discuția de la Internet la realitatea virtuală și la realitatea amplificată.

Capitolul al zecelea, "Monitorizarea", prezintă numeroase căi prin care, în prezent, oamenii își pot monitoriza temperatura corpului, pulsul și alte procese fiziologice pentru a-și cunoaște starea de sănătate. Cum datele obținute din monitorizare sunt comunicate, împărtășite și discutate, nu e de mirare că au apărut comunități online dedicate acestor chestiuni.

Capitolul al unsprezecelea discută "Chestionarea" - căci dezvoltarea fără precedent a științei și tehnologiei ne permite să punem sub semnul întrebării o mulțime de subiecte și, în unele cazuri, să obținem răspunsuri surpinzătoare.

Capitolul al doisprezecelea, "Începerea", este și cel mai memorabil. Domnul Kevin Kelly compară sistemul informațional global cu o nouă formă de viață - una care nu doarme și pe care o învățăm mereu câte ceva, de fiecare dată când interacționăm cu rețeaua de telecomunicații. De asemenea, în opinia autorului, această creatură, cea mai complexă structură din câte au creat oamenii până acum, abia a început să trăiască - și este vizibilă din spațiul cosmic.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu o serie de note de final și cu un index alfabetic.

Dacă, pe măsură ce citeam Radical Technologies, eram din ce în ce mai intrigat de faptul că, pentru a-și susține viziunile cam pesimiste, autorul nu aducea suficiente exemple sau studii de caz, când am parcurs The Inevitable am fost dezamăgit să constat că, pentru a-și susține vizinile optimiste, autorul aduce încă și mai puține exemple sau dovezi. Cumva, pe măsură ce parcurg mai multe lucrări de viitorologie și din domenii conexe, încep să îi duc lipsa domnului Bruce Sterling, care, cu formarea sa profesională de jurnalist, merge la fața locului, intervievează, investighează, experimentează și abia apoi scrie.

Desigur, cele de mai sus nu m-au împiedicat să apreciez The Inevitable, o lucrare cam la fel de importantă, în acest deceniu, pe cât a fost Al Treilea Val de Alvin Toffler în anii 1980. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)  Tocmai de aceea, imediat cum am terminat-o de citit, am început să parcurg un alt volum pe o temă înrudită, Life 3.0. Însă, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej. 

Simon Ward, "Aliens - The Set Photography" (2016)

Imagine preluată de pe site-ul amazon.co.uk.

În alt deceniu, în alt mileniu, în anii 1980, mulțumită unui prieten, domnul Bogdan Mihai Manolache, am avut ocazia să citesc o carte despre realizarea filmului Alien. Pe de o parte, am fost uimit și încântat de schițele și picturile reproduse în acel volum, lucrări grafice care le aparțineau unor artiști precum Jean Giraud (Moebius), Chris Foss și H. R. Giger. Pe de altă parte, am fost fascinat de informațiile referitoare la construirea machetelor, la realizarea decorurilor, costumelor și accesoriilor, respectiv de anecdotele de la filmări. Doar că, anii 1980 în România fiind cum erau, n-am avut cum să cumpăr și eu un exemplar din acel volum remarcabil și am rămas doar cu amintirea.

Până când, mulți ani mai târziu, într-o seară cam înnorată, a ieșit soarele și pe strada mea.

Pe 2 noiembrie 2019, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Simon Ward intitulat: Aliens - The Set Photography: Behind the Scenes of James Cameron's 1986 Masterpiece (Titan Books, Londra, 2016). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Volumul debutează cu câteva amintiri personale ale doamnei Carrie Henn, care, pe vremea când era fetiță, a jucat rolul personajului feminin Newt în filmul Aliens.

Apoi, urmează o secțiune despre distribuție și despre echipa de filmare. 

În altă secțiune, "Pe platou", sunt prezentate principalele etape ale intrigii filmului, însoțite de comentarii ale actrițelor Carrie Henn și Jenette Goldstein.

Secțiunea finală, "În culise", arată cum au fost realizate costumele, machetele, decorurile, accesoriile și efectele speciale.

Am fost foarte plăcut impresionat de calitatea grafică și tipografică a albumului: Copertă cartonată, supracopertă color în policromie, mată, file de hârtie cretată, numeroase imagini color de pe platourile de filmare, fotografii alb-negru de arhivă, cadre din film. De asemenea, am apreciat informațiile referitoare la realizarea filmului și am fost emoționat să aflu de grija cu care actrița din rolul principal, Sigourney Weaver, dar și ceilalți actori și cascadori au tratat-o pe micuța Carrie pe parcursul filmărilor. Nu în ultimul rând, mi s-a părut interesantă implicarea actrițelor și actorilor în procesul de creație - spre exemplu, interpreții pușcașilor marini au fost încurajați să își personalizeze costumele.

La finalul lecturii, am rămas cu impresia că Aliens - The Set Photography a meritat pe deplin prețul achiziției și timpul de lectură. I-am găsit loc la raft, în colecția mea, și cu siguranță că îl voi reciti și cu alte ocazii.

Desigur, în aceeași seară am luat un alt album despre realizarea peliculei cinematografice Alien: Covenant. Însă despre acela vom discuta cu alt prilej.

Alec Ross, "The Industries of the Future" (2016)

La jumătatea lunii decembrie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a domnului Alec Ross intitulată: The Industries of the Future (Simon & Schuster, Londra, 2017). L-am parcurs în perioada august-septembrie 2018.

Și iată ce am aflat:

Domnul Alec Ross a fost consilier pe probleme de tehnologie al doamnei Hilary Clinton pe parcursul administrației Obama. În această calitate, a călătorit mult, s-a documentat despre numeroase domenii de activitate și a putut să afle despre tendințe tehnologice incipiente.

Astfel, în introducere, autorul tratează despre efectele negative ale globalizării, despre vechea economie industrială, despre efectele pozitive ale globalizării, respectiv despre noile perspective economice care se deschid.

Capitolul I tratează despre roboți, care, în viitorul apropiat, ar putea avea un rol crescând în industriile cu mediu toxic sau periculos, dar și în îngrijirea bătrânilor în țările dezvoltate.

Capitolul al II-lea discută viitorul mașinăriei umane - mai exact, posibilitatea ca următoarea industrie superprofitabilă să se bazeze nu pe codul binar, ci pe codul genetic uman.

Capitolul al III-lea prezintă tendința spre codificarea numerică a banilor, a piețelor și a încrederii - dar și rearanjarea raporturilor dintre corporații, cetățeni și administrația de stat.

Capitolul al IV-lea se concentrează asupra unei tendințe mai îngrijorătoare, anume trecerea la nivel global de la Războiul Rece la Războiul Codurilor - cu mari puteri implicate în forme de propagandă, fraudare a alegerilor, spionaj economic și așa mai departe.

Capitolul al V-lea, în schimb, tratează despre date ca materie primă a epocii informaționale, așa cum terenul era materia primă în apoca agricolă, iar fierul era materia primă în epoca industrială.

Capitolul al VI-lea discută geografia piețelor viitoare, în care circulația informațiilor, persoanelor și bunurilor prezintă un avantaj, iar opreliștile politice sau economice aduc dezavantaje certe.

Concluzia cărții ne îndeamnă să reflectăm la responsabilitățile noastre ca părinți și la șansele copiilor noștri în contextul economic și tehnologic al viitorului apropiat.

Volumul se încheie cu o secțiune de mulțumiri, cu note de final și cu un indice alfabetic.

Apreciez că lucrarea domnului Alec Ross are, în perioada curentă, o importanță similară cu cea deținută în anii 1980 de volume precum Al Treilea Val de Alvin Toffler sau Megatendințe de John Naisbitt. De asemenea, subiectul abordat m-a incitat să cumpăr alte câteva cărți pe teme similare.

Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii. 

Chris Anderson, "TED Talks" (2016)

La jumătatea lunii septembrie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un volum de nonficțiune intitulat: TED Talks - The Official TED Guide to Public Speaking (Nicholas Brealey Publishing, Londra, 2016). Autorul, domnul Chris Anderson, este directorul organizației TED, care găzduiește conferințe anuale pe teme de tehnologie, educație și design și care întreține site-ul cu același nume, dedicat prezentărilor publice de la aceste conferințe.

Am parcurs volumul în intervalul octombrie-decembrie 2018. Și iată ce am aflat:

Prologul prezintă motivele pentru care discursul public a revenit în actualitate în epoca Internetului și modul în care conferințele TED au fost organizate an de an.

Partea întâi tratează despre baza discursurilor TED - elemente fundamentale precum aptitudinea de a face prezentări în public, construirea ideilor, stiluri de discurs ce trebuie evitate, precum și necesitatea unui fir călăuzitor central în fiecare discurs.

Partea a doua tratează despre uneltele discursului - căi de a stabili conexiuni cu publicul, metode de a construi o narațiune în discurs, moduri de a explica unele concepte pe înțelesul nespecialiștilor, metode de persuasiune, respectiv necesitatea unei revelații în prezentarea publică.

Partea a treia prezintă procesul de pregătire - recomandări pentru diapozitive și videoclipuri, scenarii scrise, repetiții înaintea prezentării, strategii de deschidere și strategii de încheiere.

Partea a patra se concentrează asupra prezenței pe scenă a vorbitorului - ținuta vestimentară, pregătirea mentală, accesoriile de pe scenă, tonul vocii, limbajul corpului și inovații în privința formatului prezentării.

Partea a cincea conține niște reflecții pe marginea renașterii discursului public, a importanței prezentărilor publice și a conferințelor de tip TED, respectiv cu privire la cât de necesar este ca fiecare dintre noi să se implice în diseminarea ideilor de care ne pasă.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu o listă a discursurilor TED la care se face referire în carte, respectiv cu un indice alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului Anderson din mai multe motive:

Mai întâi, pentru că am vizitat în repetate rânduri site-ul TED.com și am vizionat zeci (dacă nu sute) de prezentări publice de la conferințe TED și TEDx. De această dată, domnul director ne-a oferit șansa să aflăm dinăuntru ce implică astfel de prezentări.

Apoi, am apreciat faptul că volumul e organizat într-o manieră practică și inteligibilă, pentru a-l ajuta pe cititor să parcurgă toate etapele necesare de la idee la o prezentare publică de efect.

Totodată, m-a bucurat că pentru fiecare capitol au fost prezentate nu o rețetă unică, ci mai multe opțiuni, dintre care cititorul poate alege una în funcție de personalitatea și de aptitudinile fiecăruia. De asemenea, opțiunile sunt însoțite de studii de caz, cu exemple din discursuri ale unor persoane celebre, de la Sir Ken Robinson la Monica Lewinsky și de la Jamie Oliver la Bill Gates.

Nu în ultimul rând, am apreciat faptul că, pe alocuri, autorul i-a invitat pe colaboratori din organizația TED să trateze, din postura de specialiști, despre anumite chestiuni specifice.

Și, dincolo de conținutul lucrării, transpare din fiecare pagină a cărții și rămâne multă vreme în memoria cititorilor pasiunea pe care o are domnul Chris Anderson pentru transmiterea ideilor prin discurs.

Vă recomand și dumneavoastră volumul TED Talks, atât pentru valoarea sa formativă, cât și pentru calitatea lui informativă. Puteți comanda un exemplar aici.

Frank J. Barbiere & Crizam Zamora, "The Precinct" (2016)

La începutul lunii februarie 2018, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Frank J. Barbiere și Crizam Zamora intitulat: The Precinct - A Steampunk Adventure (Dynamite Entertainment, Mt Laurel, NJ, 2016). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

The Precinct se plasează în același univers ficțional ca Legenderry și urmează unui șir de romane grafice în care diverse personaje venerabile din banda desenată americană, de la Tăunul Verde la Sonia cea Roșcată, au fost reimaginate în versiune steampunk.

Intriga din The Precinct este plasată într-o metropolă cu aspect victorian. Personajele principale sunt polițistul veteran Mortimer Hill și alchimista Josephine Winters. Într-un parteneriat nu foarte agreat de ambele părți, cei doi anchetează un șir de evenimente violente - apariții ale unor demoni biomecanici care fac victime și provoacă incendii. Experiența și curajul polițistului, precum și resursele nebănuite ale alchimistei, ajută la oprirea crizei și la descoperirea vinovaților, ca și la dejucarea unei lovituri de stat.

Dintre calitățile care recomandă The Precinct, aș aminti scenariul alert, cu confruntări spectaculoase și cu dese răsturnări de situație, precum și calitatea tipografică a volumului (copertă color în policromie, plastifiată, pagini color, imprimate pe coală cretată, machetare atrăgătoare).

Problema, dacă se poate numi așa, este că grafica din banda desenată propriu-zisă este la un nivel ceva mai scăzut decât coperta creată de Joe Benitez și Sabine Rich. E departe de a fi caricaturală, ca în The League of Extraordinary Gentlemen, dar nu se compară cu cea din Lady Mechanika sau cu cea din Steampunk: Manimatron. Mai degrabă, aș spune că e la un nivel oarecum comparabil cu grafica din Dishonored.

Pe ansamblu, cu toate că The Precinct a meritat o lectură, nu sunt foarte convins că va avea parte de cea de-a doua, iar dacă va rămâne în colecția mea vom vedea. În ceea ce privește celelalte romane grafice din această serie steampunk, nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale, dar nici nu am să le caut cu tot dinadinsul. (Mai ales pentru că unul poartă titlul: Battlestar Galactica 1880.) 

Chris Roberts, Hywel Livingstone & Emma Baxter-Wright, "Goth" (2014)

La începutul lunii octombrie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un album intitulat: Goth - The Design, Art and Fashion of A Dark Subculture (Carlton Books, Londra, 2016). De parcurs, l-am parcurs abia la finalul lunii decembrie 2017, în două zile.

Și iată ce am aflat:

Goth este o carte de pus pe măsuța de cafea. Se prezintă ca un volum imprimat în condiții de lux, pe coală cretată, cu o mulțime de imagini alb-negru și color.

Cuprinsul este structurat pe capitole tematice. Astfel, după introducerea semnată de Chris Roberts, urmează un capitol despre arhitectura gotică și unul despre arta gotică (semnate de Hywel Livingstone), câteva capitole despre gotic în literatură, film și muzică (scrise de Chris Roberts), respectiv un amplu capitol final dedicat modei goth (realizat de Emma Baxter-Wright). Lucrarea se încheie cu un index.

Pe de o parte, am fost foarte plăcut impresionat de bogăția și de diversitatea informațiilor prezentate - de regulă, în perspectivă diacronică. Pe de altă parte, am fost înctrucâtva surprins de faptul că modei, muzicii și filmului li s-au alocat de aproape două ori mai multe pagini decât arhitecturii, literaturii și artelor plastice. (Ulterior, m-am gândit mai bine cărei categorii de public i se adresează albumul și... m-am liniștit.)

Pe ansamblu, estimez că Goth a meritat atât costul achiziției cât și timpul de lectură. Îl voi păstra în colecție, cu siguranță, iar uneori probabil îl voi folosi ca sursă de referință. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, cum doresc să aflu mai multe despre arhitectura gotică, plănuiesc să parcurg un album dedicat exclusiv acestei forme de artă. Dar despre acela am să vă dau detalii cu alt prilej. 

Glenn Povey, "Pink Floyd - Giants of Rock" (2016)

În decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un album de Glenn Povey intitulat Pink Floyd - Giants of Rock (Editura Carlton, Londra, 2016). L-am parcurs în două reprize de lectură.

Și iată ce am aflat:

Pink Floyd - Giants of Rock este o carte de pus pe măsuța de cafea - un album format A4, cartonat, cu supracopertă color, lăcuită, imprimat pe coală cretată, în condiții tipografice impecabile.

Conținutul este organizat în capitole. Astfel, după "Introducere", cititorii sunt invitați să afle, pe rând, despre "Anii timpurii", "Anii 1960", "Anii 1970", "Anii 1980", "Anii 1990 și mai departe". De asemenea, subsecțiuni aparte le sunt dedicate albumelor de studio ale formației, de la The Piper at the Gates of Dawn și A Saucerful of Secrets la The Division Bell și The Endless River.

În plus, secțiuni importante le sunt dedicate membrilor formației: Syd Barrett, David Gilmour, Nick Mason, Roger Waters și Richard Wright. În fiecare astfel de secțiune se află atât informații biografice, cât și prezentări ale albumelor solo lansate de artiștii britanici.

Albumul conține o mulțime de imagini de arhivă (unele inedite) cu membrii formației, afișe de la diverse concerte, materiale promoționale, instantanee din spectacole. Într-un mod mai degrabă misterios, lipsesc tocmai copertele albumelor lansate de Pink Floyd de-a lungul a cinci decenii.

Am apreciat concizia și claritatea materialului prezentat în Pink Floyd - Giants of Rock, precum și excelenta calitate tipografică a albumului. Singurul neajuns (dacă se poate numi astfel) este că toate paginile au textul imprimat cu alb pe fond negru. Ca urmare, volumul e mai ușor de răsfoit decât de citit.

Pe ansamblu, însă, Pink Floyd - Giants of Rock a meritat banii și timpul de lectură. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) L-am așezat în colecția mea alături de The Legend of Pink Floyd. Firește, mai am în bibliotecă niște volume dedicate legendarei formații britanice. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.