Neal Stephenson – "Cryptonomicon" (1999)

În 1999, domnul Mihai Dan Pavelescu m-a anunţat că Neal Stephenson publicase un nou roman, Cryptonomicon. Cum petrecusem oarece timp în adolescenţă cu proza fantastică a lui H.P. Lovecraft, mai întîi am crezut că este Necronomicon, dar domnul Pavelescu a avut grijă să-mi explice diferenţa. După ce l-am împrumutat de la domnia sa şi m-am speriat foarte - Cryptonomicon e un volum de aproape o mie de pagini, tipărit mărunt şi fără pauze mari între capitole - am primit de Crăciun un exemplar de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi şi de la soţul său de atunci, domnul Marius Giurgi. Cartea a stat un timp pe raft, prea impozantă ca să mă apropii de ea, iar într-un tîrziu mi-am făcut curaj şi am citit-o. De la capătul celălalt al acestei cărţi, de dincolo de coperta a patra, trebuie să vă spun ceva:

Cititorii lui declară că dacă Neal Stephenson ar scrie cartea de telefon, ei s-ar înfiinţa primii la coadă ca s-o cumpere. Înclin să le dau dreptate. Daţi-mi voie să vă explic de ce.

Intriga cărţii se desfăşoară în paralel pe două planuri. Unul dintre ele este plasat în anii 30 şi 40 ai secolului trecut, celălalt la sfîrşitul anilor 90. Personajele principale de pe firul narativ „trecut” îi includ pe Lawrence Pritcher Waterhouse (de profesie inginer) şi pe caporalul Bobby Shaftoe. Misiunea lor este să ajute o echipă britanică condusă de Alan Turing ca să pună la punct primul calculator digital pentru a decripta codurile generate de maşina germană Enigma.

Personajele principale de pe firul narativ „prezent” îi includ pe Randy Waterhouse, nepotul lui Lawrence, şi pe Amy (America) Shaftoe, nepoata lui Bobby. Misiunea lui Randy este să folosească tehnologia informaţională de ultimă oră pentru a crea un port de date – un depozit de informaţii criptografiat atît de bine încît nici un serviciu de spionaj (pardon, de informaţii) din lume să nu-l poată decripta.

Romanul include şi o intrigă de legătură. Pe firul „trecut”, o cunoştinţă a lui Bobby Shaftoe din tabăra adversă, japonezul Goto Dengo, ajută la construirea unui depozit secret în care să fie stocate lingourile de aur ale Axei. Pe firul „prezent”, Randy, Amy şi asociatul lor Avi contribuie la descoperirea acestui tezaur.

Tot ca un element de legătură apare în ambele planuri narative şi un personaj misterios, Enoch Root, un alchimist care treptat se dovedeşte a fi nemuritor, şi care în plus are un dispozitiv (piatra filosofală?) cu care poate vindeca bolnavii şi chiar învia persoanele care tocmai au decedat. Ca o glumă informaţională, Randy Waterhouse ia semnătura lui Root din mesajele primite prin poşta electronică (eroot) drept numele de cod al rădăcinii unui sistem informatic.

Trebuie să menţionez aici că intrigile sînt atît de bine construite şi controlate încît, deşi spre finalul cărţii cititorul ştie deja care dintre personaje urmează să supravieţuiască şi care urmează să piară, tot este ţinut în suspans pînă la ultima pagină.

Pe de altă parte, asemenea lui Victor Hugo în Mizerabilii, Neal Stephenson adună în acest roman o mulţime de elemente eclectice cu pasiune de adevărat colecţionar. Astfel, cel dintîi capitol include o imagine memorabilă a incendiului dirijabilului Hindenburg (1938), al cărui schelet în flăcări pare să fie un glob terestru cu meridiane şi paralele incendiate – o premoniţie a celui de-Al Doilea Război Mondial – în vreme ce ultimul capitol se încheie cu o scenă la fel de spectaculoasă în care tezaurul Axei se revarsă într-un şuvoi de aur lichid.

Printre alte asemenea elemente (prea numeroase ca să le pot menţiona aici pe toate) se află o relatare a atacului de la Pearl Harbour, date despre istoria Insulelor Filipine, discuţii despre jocurile de roluri fantasy, o satiră la adresa atitudinilor post-moderniste ale specialiştilor în ştiinţe umaniste din mediile academice occidentale, glume inginereşti în care chestiuni banale precum zgomotele de paşi de pe străzile londoneze sînt transformate în grafice atent numerotate, discuţii despre criptografie şi criptanaliză, o viziune cyberpunk a sistemului Linux (numit aici Finux) şi o parodie a literaturii pornografice de genul scrisorilor din Penthouse care include foarte puţine scene explicite, însă este plină de tensiune erotică după principiul „Mai puţin înseamnă mai mult.”

În privinţa dimensiunilor, complexităţii şi minuţiozităţii documentării istorice, Cryptonomicon poate fi comparat numai cu Gravity’s Rainbow (1973) de Thomas Pynchon. Ambele pretind că tratează despre Al Doilea Război Mondial, însă fiecare dintre ele se concentrează de fapt asupra unor chestiuni care sînt relevante pentru perioada în care au fost scrise.

În Gravity’s Rainbow, centrul de interes îl reprezintă rachetele V2 şi (într-o manieră mai discretă) bomba atomică, dispozitive care, într-o formă evoluată, s-au combinat pentru a furniza baza tehnologică a Războiului Rece – rachetele balistice intercontinentale cu capete nucleare.

În Cryptonomicon, centrul de interes este calculatorul digital pus la punct de echipa lui Alan Turing şi conexiunea acestui aparat cu criptanaliza. Calculatorul digital a furnizat baza tehnologică a perioadei contemporane – informatizarea societăţii şi dezvoltarea Internetului.

Şi, pentru că oamenii judecă adesea prin analogii, dacă Gravity’s Rainbow a fost salutat la vremea lui de criticii literari ca un echivalent post-modern al romanului Ulise (1922) de James Joyce, Cryptonomicon a fost numit echivalentul cyberpunk al romanului Gravity’s Rainbow. Cu siguranţă că reprezintă o încununare a genului cyberpunk, iar o măsură a succesului său este că pe site-ul lui Bruce Sterling, conducătorul neoficial al acestei mişcări literare, a apărut - mai în glumă, mai în serios – o Întrebare Pusă Frecvent: „Dumneavoastră aţi scris Crypto-chestia aia?” (Răspuns: „Nu. Am scris laude extravagante la adresa ei, şi le merită, dar nu am scris-o eu.”)

Iniţial, romanul trebuia să includă trei planuri narative, dintre care unul urma să fie plasat peste jumătate de secol şi să îi implice pe descendenţii familiilor Waterhouse şi Shaftoe. Întrucît planul „trecut” şi cel „prezent” au devenit prea voluminoase, cel „viitor” a rămas să fie scris şi publicat ca o carte separată. (Cunosc pe cineva care mai aşteaptă şi acum acea carte…)

Ca urmare însă a primirii călduroase de către public şi critică a ceea ce a fost numit „cel dintîi roman cyberpunk istoric”, planurile literare ale autorului au suferit o mutaţie şi Neal Stephenson a scris o trilogie de romane istorice despre strămoşii famililor Waterhouse şi Shaftoe şi implicarea lor în dezvoltarea ştiinţei moderne în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/ . )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)