William Gibson – "Spook Country" (2007)

În noiembrie 2007, prin amabilitatea domnului Mihai Dan Pavelescu, am avut ocazia să citesc cel mai recent roman al lui William Gibson, Spook Country. Există pe lume cărţi care m-au entuziasmat mai puţin decît aceasta, însă lista lor este destul de scurtă. Să vedem împreună de ce:

Spook Country nu este o continuare directă a romanului precedent, Pattern Recognition (2003), dar se petrece în aceeaşi lume – mai precis, în lumea noastră aşa cum o percepe William Gibson. Acţiunea se desfăşoară în paralel pe trei planuri şi este narată cu ajutorul punctului de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă” – metodă folosită deja cu succes în Count Zero, Mona Lisa Overdrive şi atîtea alte romane ale autorului.

Unul dintre firele narative urmăreşte o fostă membră a formaţiei rock Curfew, Hollis Henry, actualmente colaboratoare la o revistă gen Wired, Node, a cărei lansare se pregăteşte la Londra. Hollis primeşte de la finanţatorul belgian al revistei, Hubertus Bigend, misiunea de a lua legătura cu un hacker al sistemului de poziţionare globală prin satelit, Bobby Chombo.

Al doilea fir narativ îl vizează pe Tito, un imigrant ilegal sino-cubanez care face parte din cea mai mică familie mafiotă din lume. (De fapt, membrii organizaţiei chiar sînt înrudiţi între ei.) Tito participă la falsificarea de acte şi la transferul ilicit de date prin intermediul iPod-urilor, între altele.

Al treilea fir narativ relatează despre un narcoman, Milgrim, pe care un agent al forţelor de securitate, Brown, l-a luat cu forţa într-o operaţiune de supraveghere. Milgrim poate să traducă mesaje SMS din Volapuk (o aproximare a chirilicelor cu sistemul de semne occidental), iar Brown are nevoie de sprijinul lui în tentativa de a-l captura pe Tito.

Treptat, după reţeta experimentată mai întîi în Count Zero, cele trei fire narative converg (de această dată în jurul unui container cu o sumă mare de bani lichizi dintr-un fond irakian), iar personajele şi cititorii rămîn cu senzaţia că au trecut pe lîngă lumea complexă şi tenebroasă a unor servicii secrete şi organizaţii criminale fără ca la sfîrşitul poveştii să fi aflat mai mult despre structura ei decît ştiau deja la început. (Thomas Pynchon nu a fost singur.)

Ce aduce Spook Country nou faţă de romanele precedente ale lui William Gibson este sugestia repetată că viitorul imaginar din literatura cyberpunk s-a perimat. Activitatea hackerilor a trecut dincoace de ecran, în lumea reală (cu puţin ajutor de la sistemul GPS). Realitatea virtuală s-a transformat într-o rămăşiţă din anii ’90, o activitate de nişă pentru cîţiva entuziaşti (cam ca radioamatorismul, dacă îmi permiteţi comparaţia). Şi nici muzica rock nu se simte prea bine, căci trupele alternative s-au destrămat, iar foştii membri, pensionaţi de timpuriu, trebuie să-şi ducă traiul într-un fel – sau, dacă preferaţi, în alt fel.

Pe de altă parte, ca şi Pattern Recognition, Spook Country le dă de ştire scriitorilor de literatură realistă că nici realitatea nu mai e ce a fost. Fie că autorilor mainstream le place sau nu, lumea reală a fost invadată de telefoane mobile, laptop-uri, locatoare GPS, cartele magnetice de acces, cărţi de credit, avioane cu reacţie proprietate personală, sisteme informatice pentru adnotarea realităţii şi roboţei LEGO funcţionali (ca să amintesc numai cîteva exemple din roman). Pe scurt, trăim într-o lume ştiinţifico-fantastică. Sau, cum spune Gibson uneori, viitorul a ajuns deja aici, numai că nu este distribuit uniform.

Cît priveşte romanul propriu-zis (mai degrabă decît lumea noastră reflectată în el), Spook Country are şanse să-i dezamăgească pe fanii SF şi să-i pună pe gînduri pe cititorii de romane realiste. Nu e o carte confortabilă – în primul rînd pentru că nu mai trăim într-o lume confortabilă. Dacă nu mă credeţi, mergeţi la un concert de muzică rock. Cînd veţi vedea cum, în locul flăcărilor gălbui şi prietenoase ale brichetelor, publicul înalţă către scenă lucirea albăstruie, rece, a telefoanelor mobile, să nu vă întrebaţi unde aţi ajuns.

Pentru că veţi fi în Spook Country...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)