Am întîlnit şi ţesători fericiţi

Azi am ajuns, după multă vreme, într-o vizită la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, domnul Lucian Hanu şi doamna Doina Hanu. Cum dumnealor au primit recent un transport proaspăt de cărţi, am găsit o mulţime de lucruri noi şi interesante în oferta librăriei. Dintre acestea, mi-au atras în mod special atenţia antologia Steampunk! - An Anthology of Fantastically Rich and Strange Stories, îngrijită de Kelly Link şi Gavin J. Grant, volumul omnibus Elric: The Revenge of the Rose de Michael Moorcock (cu care practic mi-am completat saga lui Elric din Melniboné), precum şi romanul The Long War de Terry Pratchett şi Stephen Baxter. Am pus la păstrare şi alte bunătăţi, între care The Dragon Griaule, Buy Jupiter, The Eternal Champion şi The Science of Discworld IV. Şi seria de achiziţii nu s-a încheiat, pentru că săptămîna viitoare va mai sosi un transport cu antologii-mamut. Poate că nu ar strica să le faceţi şi dumneavoastră o vizită aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Importatorii mei preferaţi

În luna februarie, importatorii mei preferaţi, domnul şi doamna Hanu (de la Librăria Nautilus) au introdus două oferte cu totul speciale - iar lucrurile bune nu se tac. Cea dintîi este o reducere de preţ de 20% pentru toate volumele din librărie. Pentru a beneficia de această ofertă, puteţi fie să intraţi pe site-ul oficial, http://nautilus.ro, fie să le faceţi o vizită pe Strada Arhitect Ion Mincu, nr. 17, Sectorul 1, Bucureşti (luni-vineri 10-18, sîmbătă 9.30-13).

Cea de-a doua ofertă, valabilă numai în această săptămînă, se referă la cărţile unuia dintre cei mai importanţi autori britanici din Noul Val, J.G. Ballard. Volumele acestui autor sînt disponibile la Librăria Nautilus cu o reducere de 35%. V-aş sfătui să vă grăbiţi, întrucît oferta este limitată.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Naomi Wolf, "The Beauty Myth" (1990)

În vara anului 2009, prin amabilitatea doamnei Doina Hanu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un exemplar dintr-o lucrare de non-ficţiune de Naomi Wolf, The Beauty Myth - How Images of Beauty Are Used Against Women (Vintage Books, Londra, 1991). Am parcurs această lucrare în cîteva zile (şi nopţi), în decembrie 2010, iar conţinutul ei m-a pus pe gînduri. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa cărţii The Beauty Myth este că structurile societăţii patriarhale occidentale au căutat o cale de a contracara al doilea val de feminism din anii 1960-70 şi că au găsit-o în promovarea mitului frumuseţii feminine ca o scuză pentru instigarea femeilor una împotriva celeilalte, ca o încurajare a atitudinilor critice şi autocritice împotriva femeilor şi ca un pretext pentru discriminarea sexuală la locul de muncă.

Autoarea arată că, în teorie, mitul afirmă că femeile ar avea nevoie să fie frumoase pentru a fi iubite, apreciate (ba chiar şi promovate la locul de muncă), iar în practică mitul le încurajează pe femei să cumpere cosmetice, haine de firmă şi accesorii, să se înfometeze, să-şi irosească timpul şi energia cu exerciţii fizice, să se supună unor proceduri riscante, dureroase şi costisitoare de chirurgie estetică şi să se deteste una pe alta.

După ce defineşte acest mit mediatic contemporan, Naomi Wolf tratează în următoarele capitole despre diversele domenii în care mitul frumuseţii acţionează. Spre exemplu, în capitolul al doilea, autoarea aduce în discuţie efectele mitului frumuseţii în relaţiile profesionale. Printre acestea se numără standardele duble (în carieră, femeile ar trebui să fie atît competente cît şi frumoase, în vreme ce bărbaţilor nu li se cere decît să fie competenţi), discriminarea pe motive de vîrstă sau de înfăţişare, precum şi cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă.

În capitolul al treilea, autoarea tratează despre prezenţa acestui mit în cultură, despre propagarea lui în revistele destinate publicului feminin şi despre discrepanţa culturală dintre cele două sexe. Teoria ei este că ar exista un monopol masculin asupra culturii de masă şi că, deşi femeile constituie majoritatea populaţiei în ţările occidentale, ele nu ar avea parte decît de o cultură populară "de nişă" al cărei conţinut este discret controlat şi cenzurat de către sponsorii din industria de produse cosmetice.

În capitolul al patrulea, Naomi Wolf discută despre aspectele pe care mitul frumuseţii ca formă de constrîngere socială le-a împrumutat de la diverse religii şi culte religioase. Astfel, departe de a fi o simplă idee abstractă, mitul acesta mediatic caută să le impună convertitelor restricţii privitoare la dietă, ţinută şi conduită, iar în loc de mîntuire sau viaţă veşnică promite o viaţă nouă într-o formă nouă aici, pe Pămînt (şi nu îşi ţine promisiunea).

Capitolul al cincilea tratează despre reprezentările mediatice ale sexualităţii în anii 1970-90 (spre exemplu, în reclamele pentru cosmetice sau în cinematografie) şi despre schimbările de atitudine ale tinerelor generaţii cu privire la sexualitate ca urmare a expunerii la acest peisaj mediatic.

Capitolul al şaselea, unul dintre cele mai îngrijorătoare din acest volum, discută efectele devastatoare ale curelor de slăbire severe la care se supun tinerele din Occident - cu precădere cele cu educaţie superioară. Unele efecte ale înfometării sînt fiziologice (anorexie, bulimie), altele sînt psihologice (tulburări nervoase, apatie), iar paralela pe care autoarea o face cu efecte similare suferite de victimele războiului şi ale Holocaustului este grăitoare.

Încă şi mai îngrijorător este capitolul al şaptelea, care discută efectele fiziologice, psihologice şi sociale ale chirurgiei estetice asupra femeilor. Autoarea insistă că, deoarece practicienii chirurgiei estetice nu sînt supuşi unui control riguros, iar contrastul dintre reclame şi realitate este uriaş în cazul acestor servicii, neimplicarea autorităţilor de stat în acest domeniu demonstrează că, în ţările occidentale, femeile sînt în continuare tratate ca nişte cetăţeni de rangul al doilea.

Capitolul final explorează căile prin care acest mit mediatic ar putea fi demontat înainte de a deveni o dogmă oficială opresivă şi criminală precum eugenia în Germania nazistă. Probabil nu e o surpriză pentru nimeni că primul pas propus de autoare este unul de inspiraţie umanistă: respectul - atît respectul faţă de sine cît şi respectul faţă de persoanele din jur - un respect născut din dragoste şi din preţuire.

Pe ansamblu, The Beauty Myth are o valoare educativă majoră şi, în situaţia în care aş fi părinte, probabil că mi-aş îndemna copiii să parcurgă această carte cu speranţa că nu vor deveni victime uşoare pentru revistele cu foi lucioase, magazinele de cosmetice şi clinicile de chirurgie estetică.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Brunner, "Stand on Zanzibar" (1968)

Prin 1993, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a împrumutat o ediţie de buzunar a unui roman de John Brunner, Stand on Zanzibar. Am citit acea carte cu sufletul la gură. În 1995, domnul Vlad Popescu, pe atunci redactor-şef la Editura Nemira, mi-a oferit cadou un exemplar nou-nouţ din prima ediţie română a romanului, intitulată Zanzibar. Iar în iunie 2006, cu ocazia unei vizite memorabile la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în sfîrşit o ediţie britanică a romanului - Colecţia SF Masterworks nr. 15, Editura Gollancz, Londra, 2003.

Ce o fi justificat asemenea entuziasm bibliofil? Am să vă spun şi dumneavoastră pe scurt în cele ce urmează:

Calitatea de căpătîi a romanului Stand on Zanzibar este stilul - maniera în care a fost scris. Mai precis, John Brunner a adaptat tehnica experimentală din trilogia S.U.A. a autorului american John Dos Passos. În locul unei voci narative unitare care să îi transmită cititorului un punct de vedere coerent, romanul e constituit dintr-o puzderie de fragmente variate ca subiect şi ca registru. Tot ca în S.U.A., unde fragmentele constituiau patru serii, Stand on Zanzibar prezintă patru categorii de fragmente. Cele intitulate "Context" par extrase din scenarii pentru film sau pentru televiziune. Cele etichetate "Lumea evenimentelor" sînt colaje de fragmente minuscule, ca nişte reprezentări la scară redusă ale romanului în ansamblu. Cele numite "Prim-planuri" urmăresc diverse personaje ale romanului şi sînt narate într-un mod mai convenţional. Iar cele din secţiunea "Continuitate" urmăresc mai ales personajele principale ale romanului.

Pentru că, în ciuda grindinii de sloganuri comerciale, ştiri, cîntece, declaraţii şi lozinci, Stand on Zanzibar e cu mult mai mult decît un colaj mediatic şi are personaje. Tema romanului este suprapopularea, dar, spre deosebire de alte romane cu un subiect asemănător, cum ar fi The Caves of Steel de Isaac Asimov sau The World Inside de Robert Silverberg, autorul nu numai ne spune că lumea imaginară în care şi-a plasat romanul este suprapopulată, ci ne şi face să simţim asta pe fiecare pagină. Căci Stand on Zanzibar este populat cu sute şi sute de personaje.

Dintre acestea, două au statut de personaje principale, anume Norman House şi Donald Hogan. Cel dintîi e vicepreşedinte la corporaţia General Technics, cel de-al doilea e agent secret şi la începutul romanului sînt colegi de apartament. Pe măsură ce lumea suprapopulată în care trăiesc cei doi scapă de sub control, fiecare dintre ei caută să îndeplinească o misiune. Norman House trebuie să impună controlul corporaţiei sale asupra unui stat african paşnic, Beninia. Donald Hogan, pe de altă parte, trebuie să îl găsească şi să îl ucidă pe un specialist, profesor doctor Sugaiguntung din Yatakang, care a anunţat că poate îmbunătăţi caracteristicile nou-născuţilor cu ajutorul ingineriei genetice. Desigur, dacă firea paşnică ereditară a celor din Beninia ar fi combinată cu metodele profesorului Sugaiguntung, viitoarele generaţii de oameni ar putea convieţui fără probleme. Dar nici măcar inteligenţa artificială Shalmaneser nu poate afla soluţia la violenţa crescîndă generată de suprapopulare şi Stand on Zanzibar se încheie fără speranţă.

Cum anul în care e plasată acţiunea romanului a sosit, ar merita să vedem ce şi-a imaginat John Brunner în 1968 despre 2010: Suprapopulare. Jargon criptic. Acte de terorism şi vandalism. O năucitoare diversitate de religii, stiluri de viaţă şi culturi. Mijloace de informare în masă şi telecomunicaţii ubicue. Suprasarcină senzorială. Divertisment facil. Superficialitate. Sociologi precum Chad C. Mulligan care au lucruri semnificative de spus, dar cărora puţini le acordă atenţie. Corporaţii mai puternice decît guvernele naţionale. Inginerie genetică. Globalizare. (Sună cunoscut?)

Stand on Zanzibar a fost răsplătit de fani cu Premiul Hugo, iar John Brunner îl considera preferatul său dintre romanele pe care le-a scris. Însă, cum cartea aceasta reprezintă rezultatul unui efort masiv de documentare despre starea de atunci a lumii şi despre tendinţele pe cale să apară, autorul nu s-a oprit aici şi a scris alte cîteva cărţi cu teme asemănătoare, cum ar fi The Jagged Orbit.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Poul Anderson, "The Broken Sword" (1954)

Vechiul meu prieten Mirel Palada a remarcat odată, pe jumătate în glumă, că dacă ai cincisprezece ani şi nu crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, s-ar putea să ai ceva în neregulă la scufiţă, însă dacă ai cincizeci de ani şi încă mai crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, atunci sigur ai ceva în neregulă la scufiţă. În ciuda faptului că nu am nici cincisprezece ani, nici cincizeci, mă simt dator să precizez că niciodată nu am crezut că Stăpînul inelelor ar fi cea mai grozavă carte din lume. E drept, timp de vreo opt sau zece ani, în copilărie şi adolescenţă, am recitit cu sîrguinţă O poveste cu un hobbit, care mi se pare un roman superior celebrei sale continuări. Şi, spre surprinderea şi încîntarea mea, am descoperit la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, un alt roman fantastic apt să rivalizeze cu acea bijuterie a genului. Se intitulează The Broken Sword (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 32, Editura Gollancz, Londra, 2002) şi a fost scris de autorul american Poul Anderson. Cînd l-am citit în 2006 şi o bună bucată de vreme după aceea le-am tot povestit cunoscuţilor ce roman măreţ este. Au avut tendinţa să fie de acord (ceea ce se întîmplă mai rar) şi aşa am aflat că The Broken Sword este apreciat de Livu Radu, Ştefan Ghidoveanu şi Mihai Dan Pavelescu.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Acţiunea romanului este plasată în Anglia medievală, în perioada invaziilor scandinave. În fundalul romanului apar o mulţime de entităţi supranaturale, de la elfii din folclorul englez la zeii, trolii, piticii şi uriaşii gheţurilor din mitologia scandinavă şi la zeităţile celtice, toate aflate în conflict cu biserica creştină, ai cărei slujitori îi alungă şi îi distrug cu puterea Cristosului cel Alb.

Intriga urmăreşte în paralel destinul unui copil al oamenilor, răpit şi crescut de elfi, şi al unei fiinţe ivite din încrucişarea elfilor cu trolii, crescută printre oameni. Cel dintîi, Skafloc, e destinat să repare o sabie frîntă, primită cadou după naştere de la zeii nordici. Celălalt, Volgard, îi ucide pe oamenii care l-au crescut, apoi se aliază cu trolii în efortul de a cuceri Anglia şi de a-i extermina pe elfi.

Personajele sînt construite convingător, inclusiv cele secundare, precum Imric, senior al elfilor, sau Freda, sora lui Skafloc. La fel ca unele porţiuni din Silmarillion, atît personajele cît şi evenimentele din The Broken Sword au darul de a rămîne în memoria cititorilor mult după încheierea lecturii.

Mai mult, The Broken Sword pare să fi exercitat o anume influenţă intertextuală. Astfel, sabia neagră, blestemată şi aducătoare de nenoroc personajelor principale din acest roman, pare să-i fi oferit inspiraţia lui Michael Moorcock pentru Stormbringer, arma lui Elric din Melniboné - şi Moorcock i-a dedicat lui Anderson una dintre cărţile din seria despre Elric. De asemenea, intriga secundară despre personaje care trăiesc o idilă fără a şti că sînt frate şi soră reapare în Silmarillion.

Ca stil, romanul merită apreciat pentru concizie, claritate, ritm alert şi complexitatea intrigii. După cum probabil vă aşteptaţi, am preferat să nu vă dau prea multe detalii despre întorsăturile intrigii şi loviturile de teatru din The Broken Sword ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Pentru că e o carte care se cere citită de mai multe ori...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Kurt Vonnegut, Jr., 'Slaughterhouse 5' (1969)

Cînd aveam treisprezece ani, într-o vacanţă, aflat în vizită la nişte rude, am cules de pe un raft o cărticică intitulată Abatorul Cinci, publicată la Editura Univers, Colecţia Globus, în traducerea doamnei Rodica Mihăilă. Spre surprinderea mea, am citit acea cărticică într-o singură după-amiază. Ulterior, am cumpărat alte cărţi de acelaşi autor, Kurt Vonnegut, Jr., mai întîi în română, apoi în engleză, iar acum le am pe aproape toate. (Cam la un deceniu după întîmplarea cu cărticica am ajuns să-i fiu student doamnei profesoare Rodica Mihăilă, dar asta e altă poveste.)

În 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a romanului Slaughterhouse 5 (Colecţia Vintage, Editura Random House, Londra, 2000). Am recitit-o recent. Şi iată ce am aflat:

Primul capitol este autobiografic, iar autorul ne prezintă eforturile sale de a scrie o carte despre experienţa sa din cel de-Al Doilea Război Mondial (în special despre bombardarea Dresdei de către Aliaţi) şi reacţiile celor din jur la acest proiect.

Restul cărţii îl are ca protagonist pe Billy Pilgrim, un anti-erou trimis să lupte pe Frontul de Vest, luat prizonier de germani, apoi eliberat după bombardarea Dresdei. Aparent, stilul romanului este fragmentar şi dezlînat, însă cititorii atenţi pot reordona fragmentele într-un ansamblu unitar şi inteligibil.

Atît colegii mei de facultate cît şi studenţii mei s-au plîns de faptul că Slaughterhouse 5 amestecă mai multe genuri literare (autobiografia, romanul realist, satira, romanul SF). Ca urmare, cartea li se părea greu de urmărit şi de înţeles.

Unul dintre motivele pentru care Slaughterhouse 5 este structurat astfel este că, în urma predării mai multor cursuri universitare, Kurt Vonnegut, Jr., a constatat că aptitudinea studenţilor de a-şi concentra atenţia era drastic redusă de televiziunea cu mai multe canale. Ca urmare, trecerile repetate din roman de la o convenţie literară la alta şi împărţirea textului în fragmente (unele lungi de numai trei sau patru rînduri) transpun într-un alt mediu tocmai juxtapunerea de fragmente disparate la care sînt expuşi telespectatorii.

Un al doilea motiv este că protagonistul e traumatizat, iar concepţia sa despre lume e grav afectată. Dacă realitatea consensuală include masacre de neimaginat şi de neînţeles precum bombardarea Dresdei (oraş lipsit de baze militare), poate că pentru Billy Pilgrim sînt de preferat lumile imaginare din literatura ştiinţifico-fantastică, în care extratereştri binevoitori de pe planeta Tralfamadore îl răpesc şi îl expun gol într-o grădină zoologică împreună cu vedeta de cinema Montana Wildhack.

Un al treilea motiv ar fi că, în măsura în care Slaughterhouse 5 poate fi catalogată drept lucrare postmodernistă şi în măsura în care postmodernismul poate fi văzut ca un curent literar opus modernismului (ceea ce nu e unanim acceptat), schema modernistă a episoadelor "prezente" ordonate cronologic alternînd cu episoade "trecute" aparent aleatoare este dată peste cap. În acest roman, cele mai multe episoade "trecute" din Al Doilea Război Mondial sînt ordonate cronologic, în vreme ce episoadele "prezente" din perioada postbelică sînt prezentate aleator, sub scuza că protagonistul s-a desprins din fluxul timpului şi vizitează diferite episoade ale vieţii sale.

Dificultatea receptării textului şi gravitatea subiectului său central sînt întrucîtva îndulcite de o mulţime de incidente comice (menite să submineze ideea că războiul ar avea ceva eroic), de apariţii ale unor personaje recurente din romanele lui Vonnegut, precum Kilgore Trout, Eliot Rosewater şi Howard W. Campbell, Jr., de apariţii episodice ale autorului şi de caricaturi.

Poate ar trebui să amintesc şi că Slaughterhouse 5 a fost un roman finalist la premiile Nebula (1969) şi Hugo (1970), însă ambele trofee au fost cîştigate de Ursula K. Le Guin cu The Left Hand of Darkness. Dar despre acest subiect vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Charles Stross, 'The Atrocity Archives' (2004)

În august 2008, prin bunăvoinţa importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman timpuriu de Charles Stross, The Atrocity Archives (Editura Orbit, Londra, 2007). De parcurs, l-am parcurs abia în iulie 2010, deşi trebuie să precizez că între timp am citit alte cărţi. Cumva, după încheierea lecturii, am rămas cu impresia că volumul acesta nu-mi era destinat mie, ci mai degrabă vechiului meu prieten Mirel Palada, cel pasionat de romanele de spionaj britanice precum cele scrise de John Le Carré.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Introducerea volumului a fost scrisă de Ken MacLeod şi se intitulează "Charlie's Demons". (Chiar aşa, credeaţi că numai îngerii sînt ai lui Charlie?) MacLeod ne relatează despre proza scurtă de la începutul carierei lui Stross, despre primele romane ale acestuia, (unele publicate, altele nu), despre obiceiurile autorului, cum ar fi acela de a scrie bine, mult, repede şi de a-şi duce proiectele la bun sfîrşit.

Volumul continuă cu un roman, The Atrocity Archives, care a fost mai întîi publicat în serial în revista Spectrum, în 2001 şi 2002. Avînd în vedere că romanul amestecă foarte abil înalta tehnologie, literatura de spionaj şi ororile lovecraftiene, probabil nu vă veţi mira dacă veţi afla că protagonistul-narator se numeşte... Robert Howard. Bob lucrează pentru ca administrator de reţea într-o organizaţie britanică secretă, Spălătoria. Iar scopul Spălătoriei este împiedicarea aducerii de orori devastatoare din universurile paralele pe pămînt britanic de către practicanţii ocultismului.

După ce Bob îndeplineşte o misiune de mică anvergură, este trimis de aripa ultrasecretă a Spălătoriei în California pentru a o contacta pe o profesoară de filosofie, Dominique. Ea este răpită de o organizaţie islamică, Bob o salvează şi o readuce în Regatul Unit, apoi o însoţeşte la Amsterdam, unde îi explică resorturile oculte ale atrocităţilor naziste.

Din păcate, Dominique este răpită din nou, iar Bob trebuie să însoţească într-un univers paralel nişte trupe antiteroriste ca să o salveze şi ca să împiedice deschiderea unei porţi interdimensionale prin care o oroare de nedescris s-ar putea strecura în universul nostru ca să-i secătuiască energia.

Pe lîngă roman, volumul conţine o nuvelă, "The Concrete Jungle". De această dată, protagonistul-narator Bob Howard anchetează mutilarea unor vaci şi descoperă un plan diabolic pentru utilizarea camerelor de luat vederi în scopul cauzării combustiei spontane a oamenilor. Mai mult, împreună cu o inspectoare-şefă de poliţie recrutată ad-hoc, Bob contribuie la dejucarea unei lovituri de palat în interiorul Spălătoriei.

Charles Stross a inclus şi o postfaţă în acest volum, intitulată "Inside the Fear Factory". Concepută ca un eseu, postfaţa propune în glumă să ne gîndim la Len Deighton ca la un autor de poveşti de groază (holocaustul nuclear fiind o oroare mereu aproape de cei care au trăit Războiul Rece), la Howard Phillips Lovecraft ca la un scriitor de literatură de spionaj (căci protagoniştii acestuia caută informaţii secrete) şi la hackerii din literatura cyberpunk ca la o încarnare recentă a tricksterului din religiile şi legendele omenirii.

Căci, după cum recunoaşte chiar autorul de pe pagina de gardă a volumului The Atrocity Archives, atît romanul cît şi nuvela au rădăcini culturale în creaţiile lui Len Deighton, ale lui H.P. Lovecraft şi ale lui Neal Stephenson. Începînd cu premisa, care împleteşte spargerea codurilor naziste şi ororile neomeneşti de dincolo de spaţiu şi timp, continuînd cu personajele aproape caricaturale şi încheind cu tonul jucăuş al protagonistului-narator, volumul lui Charles Stross aminteşte cînd de Cryptonomicon, cînd de Zodiac, cînd de poveştile din mitul lui Cthulhu, deşi pe alocuri trage cu ochiul şi la desene animate (Pinky and the Brain), la Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien sau la "Johnny Mnemonic" de William Gibson. Iar ritmul furibund în care se succed incidentele din intrigă nu îi dă răgaz cititorului să lase cartea din mînă...

Pe ansamblu, cu toate că The Atrocity Archives nu este nici atît de spectaculoasă ca romanul modular Accelerando, nici atît de relevantă ca Halting State, răsplăteşte din plin timpul petrecut cu lectura. Combinaţia de acţiune, groază şi umor probabil vă va convinge să începeţi şi următoarea carte din serie, The Jennifer Morgue. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Unseen Academicals" (2009)

În iunie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar din cel mai recent roman al lui Terry Pratchett, Unseen Academicals (Editura Corgi, Londra, 2010). L-am parcurs în trei zile. Şi iată ce am aflat:

În oraşul Ankh-Morpork de pe Lumea Disc, populaţia din mahalale joacă un joc brutal între echipe care se împing (şi uneori se încaieră) pentru a duce o minge din lemn la stîlpul celeilalte echipe. Suporterii echipelor sînt cam la fel de încrîncenaţi, iar jocul e practicat pe alei dosnice, fiindcă a fost interzis oficial de către patrician.

În urma vizitei rectorului unei universităţi magice rivale, Lord Vetinari decide să reformeze jocul de fotbal, iar rectorul Ridcully de la Universitatea Nevăzută formează o echipă în care intră Ponder Stibbons, bibliotecarul-urangutan, Rincewind, ba chiar şi cufărul magic (ce-i drept, numai pentru scurtă vreme).

Personajele principale, un căpcăun pe nume Nutt şi un suporter numit Trevor Likely, creează mingea de fotbal modernă, cu camera gonflabilă, în vreme ce Lord Vetinari îi convinge la un banchet pe căpitanii echipelor de fotbal să adere la noile reguli. Şi, pentru că Unseen Academicals e un roman de Terry Pratchett, intriga include idile, magie, comploturi, dezvăluiri spectaculoase şi o mulţime de incidente amuzante.

Dar Unseen Academicals este ceva mai mult decît un simplu roman. Foarte probabil este ultimul roman "oficial" din seria Lumii Disc, iar autorul îşi ia adio de la lumea sa ficţională, de la personaje şi de la cititori. Ca într-o ieşire a actorilor la rampă, la sfîrşit de spectacol, prin roman defilează o mulţime de personaje îndrăgite ale Lumii Disc: Rincewind şi cufărul fermecat, Sir Samuel Vimes şi Lord Vetinari, Moartea şi bibliotecarul-urangutan, rectorul Ridcully şi Ponder Stibbons, sergent Angua şi caporalul Nobby Nobbs, Lady Margolotta şi William de Worde, Cut-Me-Own-Throat Dibbler şi (undeva în culise) Moist von Lipwig, directorul poştei. Cu toate că Unseen Academicals are mai multe scene amuzante decît ultimele trei sau patru romane din serie, cititorul simte adesea un dram de amărăciune - pentru că spectacolul acesta delicios, ce durează de mai bine de un sfert de veac, este pe cale să se încheie. Şi, cu toate că romanul are nu un final fericit, ci o întreagă cascadă de finaluri fericite, cu iubiri împărtăşite, triumfuri şi reconcilieri, tristeţea despărţirii rămîne.

Mi-am dat seama (ce-i drept, cu întîrziere) că am petrecut pe Lumea Disc mai mult timp decît în ciberspaţiul lui William Gibson, pe Pămîntul de Mijloc al lui Tolkien, pe Dune al lui Frank Herbert sau printre maşinăriile victoriene ale lui Jules Verne. Căci, după cum ne asigură un colaborator al lui Sir Terence, Lumea Disc se întinde pe mai bine de patru milioane de cuvinte, de două ori lungimea operelor complete ale lui William Shakespeare şi a Bibliei regelui Iacob laolaltă.

Mulţumesc pentru toate poveştile, Sir Terence Pratchett!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Adam-Troy Castro - The Third Claw of God (2009)

În octombrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o carte de buzunar cu ilustraţia copertei în culori calde, reprezentînd un personaj feminin care amintea izbitor de mult de Charlize Theron în Aeon Flux. (Sînt şi motive mai serioase pentru a cumpăra cărţi pe lumea asta, dar ilustratorii au meritul lor.) Ca să ajung să parcurg acest roman a trebuit însă să citesc un altul, Emissaries from the Dead. Căci cartea a cărei copertă îmi atrăsese atenţia era abia a doua dintr-o serie. Am parcurs The Third Claw of God (Eos, HarperCollins, New York, 2009) în mai şi iunie 2010. Şi iată ce am aflat:

În acest roman, protagonista-naratoare Andrea Cort călătoreşte, împreună cu iubiţii ei, perechea ciberconectată Porrinyard, către planeta Xana, la invitaţia unei familii care a acumulat averi considerabile din comerţul interstelar cu arme şi muniţii. Din păcate, liftul spaţial la bordul căruia Andrea călătorea către suprafaţa planetei se opreşte în spaţiu, iar un pasager de la bordul acestuia este asasinat. Protagonista, care la începutul romanului fusese deja ţinta unei tentative de asasinat, suspectează că ucigaşul din ascensor ar putea face noi victime şi declanşează o anchetă ad-hoc, intervievîndu-i pe rînd pe toţi cei prezenţi.

Ca într-un roman poliţist clasic, de genul celor pe care le-a scris Agatha Christie, detectiva îşi foloseşte simţul observaţiei şi capacitatea de gîndire logică pentru a culege informaţii şi pentru a-l identifica pe făptaş. Cum The Third Claw of God este însă mai mult decît un simplu roman poliţist, cîteva comploturi sînt date la iveală, căci membrii familiei Bettelhine şi angajaţii lor sînt prinşi în lupte de interese care ar putea influenţa soarta întregii omeniri.

Dinspre zona subgenului postcyberpunk, romanul acesta, ca şi predecesorul său, împrumută cîteva elemente de recuzită, precum inteligenţele artificiale împărţite în facţiuni, secvenţele de realitate virtuală şi nanotehnologia. Pe de altă parte, asemenea romanelor SF clasice precum Caverne de oţel sau Soarele gol, The Third Claw of God include şi unele elemente utopice (ca de exemplu peisajele mirifice şi ecologia de pe Xana, realizate de ingineri planetari) şi distopice (cum ar fi tehnologia de rescriere a minţii folosită pentru a asigura fidelitatea angajaţilor familiei Bettelhine). Şi, ca să fie cititorii mulţumiţi, intriga romanului include atît scene de acţiune bine coregrafiate cît şi o dezvăluire melodramatică de final.

Personajele sînt cam la fel de bine conturate ca şi în Emissaries from the Dead, iar unele dintre ele (Jason şi Jelaine Bettelhine) sînt chiar complexe şi memorabile. Şi, lucru destul de rar, protagonista însăşi evoluează destul de mult pe parcursul romanului, ajungînd la maturitate emoţională.

În ceea ce priveşte lumea imaginară din The Third Claw of God, cum cea mai mare parte a acţiunii are loc într-un amplasament izolat (un ascensor spaţial de lux), mare parte din informaţiile despre Xana sînt relatate de personaje mai degrabă decît "arătate" direct. Cu toate acestea, autorul reuşeşte să închege o lume destul de credibilă.

Ca stil, romanul este scris decent, dar nu sclipitor, iar pe alocuri a trebuit să adaug cîte o literă sau un cuvînt care lipseau. Cine ştie? După sfatul autorului, poate că ar trebui să dau vina pe o facţiune a inteligenţelor artificiale, Demonii Nevăzuţi...

Pe ansamblu, The Third Claw of God s-a dovedit a fi o lectură agreabilă, cu toate că nu este o capodoperă a ficţiunii speculative. E adevărat că, după parcurgerea acestui roman, m-am simţit tentat să încep cărţi mai bogate şi mai relevante, cum ar fi The Windup Girl de Paulo Bacigalupi sau Makers de Cory Doctorow. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Richard Morgan - "Woken Furies" (2005)

În martie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia cybernoir despre Takeshi Kovacs scrisă de autorul britanic Richard Morgan. Ce părere mi-am făcut despre primul roman, Altered Carbon (apărut şi la noi sub titlul Carbon modificat) aţi aflat deja. Cum mi s-a părut cel de-al doilea roman al seriei, Broken Angels, aţi aflat probabil tot de aici. Dar ceea ce probabil am uitat să vă spun este că Broken Angels a făcut un lucru deosebit de important pentru autorul său: m-a convins să încep imediat lectura ultimului roman din trilogie. Aşa se face că în noiembrie şi decembrie 2009 am parcurs Woken Furies. Şi iată ce am aflat:

Woken Furies (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005) urmăreşte aventurile lui Takeshi Kovacs la întoarcerea pe planeta natală, Lumea lui Harlan. Kovacs poartă o vendetta personală împotriva unui ordin religios de dată recentă, Cavalerii Noii Revelaţii, ceea ce îl aduce în compania unui echipaj de deComisionare a cărui conducătoare, Sylvie Oshima, suferă de tulburări de personalitate.

Cum o clonă mai tînără a lui Kovacs şi o ramură a organizaţiei Yakuza sînt pe urmele protagonistului, acesta caută să o ascundă pe Oshima într-un loc sigur, apoi, cînd ea este răpită de agenţii Primilor Familii, strînge revoluţionari vechi şi noi ca să o elibereze. Căci personalitatea care reapare periodic în corpul lui Sylvie Oshima îi aparţine unei revoluţionare din istoria nu prea îndepărtată a Lumii lui Harlan, Quellcrist Falconer...

După urmăriri captivante şi confruntări spectaculoase care îi implică atît pe haiducii din sud cît şi pe foştii camarazi ai lui Kovacs din Forţele Trimişilor, protagonistul reglează cîteva conturi vechi, dezleagă misterul staţiilor orbitale care distrug aparatele de zbor de pe Lumea lui Harlan şi nutreşte speranţe că va putea regăsi cîndva înregistrările de personalitate ale unei iubite demult pierdute, Sarah Sachilowska, şi ale fiicei acesteia.

Cel mai vizibil aspect al romanului Woken Furies este că e încă şi mai lung decît Broken Angels. Are cinci sute şaizeci şi trei de pagini în ediţia de buzunar şi mi-au trebuit cam patruzeci şi cinci de zile ca să-l parcurg. Aşa încît, dacă plănuiţi să-l citiţi într-un concediu, asiguraţi-vă din timp că va fi un concediu lung.

Aproape la fel de vizibil este şi faptul că Woken Furies este mai bun decît cărţile precedente ale seriei. Intriga este mai complexă, miza conflictului central este mult mai mare, iar influenţele stilistice de la Raymond Chandler şi William Gibson, destul de vizibile în Carbon modificat, aici au dispărut, lăsînd loc unui stil personal - cam plat, dar întru totul al lui Morgan.

Elemente din romanele precedente au rămas însă şi în Woken Furies, precum punctuaţia creativă (întrebări care se termină cu un punct, înlocuirea punctelor de suspensie de la mijloc de frază cu un singur punct), lipsa aproape totală de umor a naraţiunii, scenele de violenţă şi de sex plasate în calea cititorilor la intervale strategice (cam ca sticlele cu apă la concursurile de ciclism) ori predicile anti-corporatiste despre revoluţii, circulaţia puterii în piramida socială şi distribuţia averii sau bunăstării. Unele dintre scenele violente din prima jumătate a romanului, cel puţin, în special acelea în care echipajul condus de Sylvie Oshima vînează roboţii revoltaţi pe insula New Hokkaido, seamănă mai degrabă cu secvenţe din jocuri video, cum ar fi cele din seria Half Life.

Pe de altă parte, măcar o dată, Richard Morgan a scris o pagină cu adevărat frumoasă în acest roman. Cu una mai mult decît în Altered Carbon sau în Broken Angels, aş zice. Şi, cum lucrurile bune nu se tac, o puteţi citi în traducere ceva mai jos:

"Surferii.

Îi găseşti cam peste tot pe Lumea lui Harlan, deoarece cam peste tot pe Lumea lui Harlan e un ocean care face valuri pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Şi "să-ţi dai viaţa" are cîteva înţelesuri aici. 0,8g, vă aduceţi aminte, şi trei sateliţi - poţi să călăreşti un val de-a lungul unor porţiuni ale Plajei Vchira cale de şase kilometri o dată, iar înălţimea talazurilor pe care se urcă unii dintre tipii ăştia n-ai cum s-o crezi pînă n-o vezi. Dar gravitaţia scăzută şi atracţia celor trei luni au o latură neplăcută, iar oceanele de pe Lumea lui Harlan au sisteme de curenţi care nu seamănă cu nimic văzut vreodată pe Pămînt. Compoziţia chimică, temperatura şi fluxul variază toate alarmant, iar marea face chestii ticăloase, neiertătoare, cu foarte puţine avertismente. Teoreticienii turbulenţelor încă se mai chinuiesc cu mare parte din asta, în simulările lor modelate. Pe Plaja Vchira se desfăşoară un fel diferit de cercetare. Mai mult de o singură dată am văzut efectul Young interpretat la perfecţie pe un val de nouă metri aparent stabil, ca un mit prometeic redat în cadre disparate, cocoaşa de apă perfectă, ridicată, se învolburează şi se împiedică de parcă ar fi beată sub surfer, apoi se împrăştie ca şi cînd ar fi prinsă de tir de artilerie cu şrapnel. Am ajutat la scoaterea supravieţuitorilor de sub valuri de cîteva ori. Am văzut zîmbetele fascinate, aura care pare să emane de pe feţele lor cînd spun lucruri gen: "Nu credeam că nemernicu-ăla de talaz o să mi se mai dea vreodată jos de pe piept," sau: "Nene, ai văzut cum s-a-mprăştiat ăla sub mine?" sau cel mai des, cu sufletul la gură: "Mi-ai scos planşa cu bine, moşule?" I-am urmărit cu privirea cum ieşeau din nou în larg, cei care nu aveau membre dislocate sau rupte, ori ţeste fisurate de la resac, şi am urmărit dorinţa mistuitoare din ochii celor nevoiţi să aştepte ca să se vindece.

Cunosc sentimentul acela destul de bine. Numai că eu am tendinţa să-l asociez cu încercarea de a ucide alţi oameni mai degrabă decît pe mine însumi." (pp. 277-278)

Nu, nu vă faceţi iluzii. Celelalte pagini din roman nu sînt scrise nici pe departe în stilul acesta. Conţin multe lovituri de teatru, multe dezvăluiri spectaculoase, destul de mult suspans şi nume delicioase de personaje precum Todor Murakami, Radul Segesvar, Vlad Ţepeş, Nadia Makita sau... Oishii Eminescu. Dar bijuterii de stil comparabile cu aceasta - nu.

După ce am parcurs şi ultima filă a romanului Woken Furies, pot să vă asigur de următoarele lucruri:

Spre deosebire de Cory Doctorow, care s-a lansat cu cărţi slăbuţe cum ar fi Down and Out in the Magic Kingdom, Richard Morgan şi-a început cariera la un nivel stilistic mediu spre bun, cu cărţi de dimensiuni respectabile şi cu intrigi destul de complexe, destul de atent structurate.

Tot spre deosebire de Cory Doctorow, care a ajuns un mascul alfa al literaturii post-cyberpunk şi i-a oferit publicului cititor romane esenţiale precum Little Brother, Morgan a evoluat semnificativ, dar nu spectaculos, urcînd de la cărţi pe care ai fi tentat să le duci la anticariat după prima lectură la romane prea bune ca să le dai, dar prea fade ca să le reciteşti.

Fireşte, e posibil ca următorul roman al lui Richard Morgan, Black Man, să îmi facă o impresie radical diferită. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Brian Aldiss, "Non-Stop" (1958)

În vara anului 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din romanul de debut al lui Brian Aldiss, Non-Stop (Colecţia SF Masterworks nr. 33, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). În luna septembrie a aceluiaşi an am parcurs acest roman. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Non-Stop se desfăşoară la bordul unei astronave uriaşe unde s-au succedat numeroase generaţii de oameni. Protagonistul, Roy Complain, face parte dintr-un trib, Greene, care parcurge un traseu circular pe una dintre punţile navei, distrugînd plante hidroponice scăpate de sub control şi gonit din urmă de creşterea altor plante la fel de periculoase. Complain este convins de un "preot" (al cărui crez cuprinde termeni de psihanaliză cărora li s-a pierdut înţelesul) să plece în căutarea camerei de control a navei.

După numeroase confruntări cu şobolani inteligenţi şi diverse alte pericole, Complain şi însoţitorii săi ajung la Prova numai pentru a afla că sistemele de control ale navei au fost distruse, călătoria de întoarcere de pe Procyon pe Pămînt ar fi trebuit să se încheie cu multe generaţii în urmă, iar formele de viaţă de la bordul navei au fost afectate de un virus misterios care le-a accelerat metabolismul.

În ultima parte a cărţii, personajele află că nava lor orbitează de mulţi ani în jurul Pămîntului, iar misterioşii uriaşi şi oameni lenţi întrezăriţi uneori prin cotloanele navei sînt savanţi sau membri ai personalului de întreţinere trimişi de pe Terra ca să îi studieze pe descendenţii echipajului iniţial. Numai că Roy Complain şi însoţitorii săi comit acte de sabotaj, declanşează o criză şi segmentează interiorul navei în optzeci de secţiuni separate prin uşi închise ermetic. Mesajul lor către autorităţile de pe Pămînt este că, dacă nu vor fi primiţi pe planeta de unde le-au plecat strămoşii, preferă să moară decît să trăiască în continuare la bordul navei.

Deşi a fost publicată cu o jumătate de secol în urmă, Non-Stop se citeşte uşor şi cu plăcere. Capitolele sînt scurte, incidentele se succed rapid, iar surprizele şi dezvăluirile se ţin lanţ. Răsturnările succesive de situaţie din cea de-a patra secţiune a romanului, în mod special, rivalizează cu cele din finalul volumului Second Foundation de Isaac Asimov.

Personajele precum Roy Complain (descendentul îndepărtat al căpitanului navei) sau Marapper, preotul-psihanalist, au o psihologie simplă, dar bine justificată de mediul decadent şi brutal în care trăiesc. De asemenea, relaţiile dintre personaje, alianţele, conflictele, afilierile lor tribale sînt structurate convingător şi cu concizie.

Unele teme atinse în Non-Stop, cum ar fi vegetaţia abundentă şi agresivă sau succedarea a numeroase generaţii de oameni într-o societate non-terestră, aveau să fie dezvoltate mai tîrziu de Brian Aldiss în romane memorabile, dintre care aş aminti aici Hothouse şi trilogia Helliconia. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)