Mark Hodder, "The Curious Case of the Clockwork Man" (2011)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Curious Case of the Clockwork Man (editura Snowbooks, Londra, 2017). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii martie 2022. (Probabil ați remarcat deja că citesc cam puțin și cam încet...)

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată în 1862, la un an după evenimentele din The Strange Affair of Spring-Heeled Jack, într-o istorie alternativă unde regina Victoria a fost asasinată în 1840, iar prințul-consort Albert a fost încoronat rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în locul ei.

De această dată, protagoniștii Sir Richard Francis Burton și Algernon Charles Swinburne investighează cazul unui aristocrat dispărut, Sir Roger Tichborne, a cărui identitate (cu moșia, conacul și averea aferente) este revendicată de impostorul Arthur Orton, un simplu măcelar. Cazul e complicat de influența unor misterioase diamante negre, tăiate dintr-un meteorit ale cărui fragmente ajunseseră în America de Sud, în Africa Centrală și în Indochina, iar, în final, duce la răzmerițe în Londra și la o stranie invazie de zombi.

Și de această dată, Sir Richard Burton, ajutat de poetul Swinburne, de un majordom mecanic și de forțele de poliție, izbutește să descopere sursa tulburărilor, să o neutralizeze și să restabilească ordinea.

Acest al doilea roman steampunk din seria Burton și Swinburne reușește, oricât de improbabil ar părea, să fie mai inventiv și mai captivant decât primul.

Astfel, mijloacele de transport includ girocoptere acționate cu aburi, miriapozi gigantici retroutilați, precum și scarabei uriași porecliți... Folk's Wagon. Decorul urban cuprinde crabi mecanici care adună gunoaiele, dar și cai colosali care tractează vehiculele omnibus, cabaline mecanice și nelipsita ceață londoneză. Personajele secundare sunt inventatorul Charles Babbage, sora medicală Florence Nightingale, filosoful Herbert Spencer și Madame Helena Blavatski, precum și nelipsitul vânzător de ziare Oscar Wilde. Trimiterile intertextuale au, între altele, o versiune albertiană a invaziei vegetale din Ziua trifidelor, o transpunere britanică a Omului cu masca de fier și o viziune steampunk asupra ohitopterelor din Dune. Iar umorul englezesc abundă, incluzând o scenă burlescă la care participă poteul Swinburne și politicianul Gladstone, o încăierare unde, în loc de arme, personajele folosesc ustensile de bucătărie și cărți de bucate, respectiv cea mai ridicol de politicoasă invazie de zombi din câte s-au scris vreodată.

De asemenea, ar merita amintit că titlurile de capitole sunt imprimate cu litere cursive, victoriene, iar multe dintre ele sunt urmate de citate apocrife sau autentice atribuite unora dintre personaje, de facsimile ale unor scrisori din acea istorie alternativă sau de reclame la produse tehnologice sau eugenice care de care mai năstrușnice.

Romanul propriu-zis este urmat de note biografice dedicate personalităților istorice mai importante sau mai modeste, care apar ca personaje, dar și de o notă biografică a autorului care transformă ironia în autoironie.

După ce am întors ultima filă a acestei ucronii spectaculoase și delicioase, m-am grăbit să încep următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat Expedition to the Mountains of the Moon. Dar, despre acela, vom discuta la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

Jane McGonigal, "Reality Is Broken" (2011)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Dintre cărțile destul de numeroase pe care le-am parcurs în 2021, poate cel mai mult m-a entuziasmat un volum de nonficțiune intitulat Reality Is Broken - Why Games Make Us Better and How They Can Change the World (colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2012). Am citit cartea în patru zile, în prima decadă a lunii februarie 2021, după care, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar în luna mai a aceluiași an.

Și iată ce am aflat:

Autoarea, dr. Jane McGonigal, este creatoare de jocuri de realități alternative și directoarea departamentului pentru cercetarea și dezvoltarea jocurilor a Institutului pentru Viitor din Palo Alto, California.

Introducerea ne înștiințează că realitatea s-a stricat - mai exact, că zeci de milioane de copii și tineri din țările dezvoltate abandonează zi de zi realitatea în favoarea jocurilor video. Propunerea autoarei este ca aptitudinile dezvoltate cu jocurile virtuale să fie utilizate, colectiv, pentru ameliorarea realității. (Apoi, desigur, autoarea ne prezintă succint structura cărții.)

Partea întâi investighează de ce jocurile ne fac fericiți. Doamna Jane McGonigal arată care sunt caracteristicile de bază ale jocurilor bune, modul în care jocurile declanșează emoții pozitive, apoi tratează despre ascensiunea socială a creatorilor de fericire și despre patru căi prin care putem atinge fericirea (munca mulțumitoare, succesul, conexiunile sociale și apartenența la ceva seminficativ).

În capitolul al treilea, autoarea ne arată cum jocurile ne oferă muncă ce aduce mai multe satisfacții, iar, în al patrulea, cum jocurile ne oferă mai mult divertisment chiar și când dăm greș - dar și mai multe șanse de reușită. Capitolul al cincilea oferă exemple de jocuri online care diversifică și întăresc conexiunile sociale, pe când capitolul al șaselea ne arată cum jocurile virtuale cu participanți multipli le oferă jucătorilor șansa de a face parte din proiecte ample și semnificative.

Partea a doua, în schimb, se ocupă de reinventarea realității. Astfel, capitolul al șaptelea prezintă beneficii ale realităților alternative, precum menajul făcut pe furiș, transformarea educației în competiție sau recuperarea după afecțiuni ca joc cu participanți multipli. În schimb, capitolul al optulea ne arată cum am putea să trecem la nivelul următor în viață - fie că e vorba de jocuri de aeroport sau din timpul zborului cu avionul, de jocuri care să ne încurajeze să alergăm mai mult și mai des, ori să ieșim și să ne vedem mai frecvent cu prietenii. Capitolul al nouălea, pe de altă parte, prezintă moduri în care ne putem amuza cu străinii - jocuri de realități alternative care duc la formarea de comunități în lumea reală, revitalizează muzee, construiesc legături între generații și transformă simple plimbări prin oraș în aventuri palpitante. Capitolul al zecelea prezintă alte jocuri de realități alternative - inclusiv poker cu pietre funerare.

Pe de altă parte, în partea a treia a cărții explorăm căi prin care jocurile foarte mari pot schimba lumea. Capitolul al unsprezecelea arată cum, în Marea Britanie, o investigație jurnalistică a fost adaptată într-un joc popular, dar și cum jocurile pot fi folosite pentru ajutorarea celor înfometați, puterea de calcul a PC-urilor poate fi utilizată pentru cercetări astonomice sau biochimice, iar jucătorii pot fi implicați într-o economie sustenabilă. Capitolul al doisprezecelea prezintă alte studii de caz - jocuri în care participanții sunt încurajați să facă fapte bune, să îndeplinească dorințele altor jucători sau să economisească energia electrică.

În schimb, capitolul al treisprezecelea tratează despre superputeri ivite din colaborare. Autoarea arată că jocurile pentru numeroși participanți oferă platforme pentru colaborare, apoi prezintă un joc de realitate alternativă, "Inelul pierdut", creat în perioada premergătoare Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008) și care s-a bucurat de o largă participare internațională.

Capitolul al paisprezecelea prezintă alte jocuri ambițioase care îi invită pe participanți să își facă planuri pentru viitor - fie că e vorba despre epuizarea țițeiului, despre crearea unor superorganizații, despre proiectarea de haine care să genereze energie sau de evocarea unui viitor pe care societățile să vrea apoi să îl construiască - inclusiv a unui viitor pe termen lung.

Concluzia volumului arată, pe scurt, beneficiile jocurilor și le reamintește cititorilor că beneficiile în cauză pot fi transferate în lumea reală. Autoarea prezintă cazul istoric al lidienilor din antichitate, care, cu ajutorul jocurilor, au trecut cu bine o lungă perioadă de foamete și au sfârșit prin a pune, în Italia, bazele poporului etrusc. Jane McGonigal consideră că jocurile ne pot ajuta să reinventăm societatea umană și să construim un viitor durabil.

Cartea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice privitor la jocurile prezentate, cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat Reality Is Broken pentru optimismul și entuziasmul molipsitor pe care le manifestă. Comparativ cu o mulțime de cărți, fie ele de ficțiune sau de nonficțiune, care au o perspectivă sobră sau de-a dreptul pesimistă asupra viitorului, lucrarea doamnei Jane McGonigal insuflă încrederea că problemele mari și mici, fie ele individuale sau colective, pot fi abordate și tratate cu succes, iar jocurile (blamate adesea ca fiind o pierdere de timp) pot să ofere căi prin care să ameliorăm lumea în care trăim. Și trebuie să mărturisesc că am fost plăcut surprins atât de diversitatea și ingeniozitatea jocurilor de realități alternative prezentate, cât și de utilitatea practică a multora dintre ele.

E adevărat că Reality Is Broken, asemenea altor cărți de nonficțiune pe care le-am parcurs în 2021, este bine structurată, clar scrisă, ilustrată cu exemple elocvente și relevantă. Dar optimismul său o scoate în evidență, iar autoarea (pe care o puteți vedea în prezentarea TED de aici) ne aduce un lucru cât se poate de necesar și de lăudabil: speranță pentru viitor. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din Reality Is Broken aici.)

Ca urmare, probabil nu veți fi foarte surprinși dacă am să vă spun că, la scurtă vreme după ce am parcurs această lucrare a doamnei Jane McGonigal, am achiziționat și citit un alt volum al ei, intitulat Superbetter. Însă, despre acela, rămâne să dicutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Rian Hughes & Imogene Foss, "Hardware: The Definitive SF Works of Chris Foss" (2011)

Imagine preluată de pe situl ChrisFossArt.com

În toamna lui 1985, prin amabilitatea unei colege de liceu, am avut ocazia să parcurg, într-o ediție de buzunar birtanică, un volum de Isaac Asimov intitulat Fundația. Apoi, prin 1986, datorită vechiului meu coleg și prieten Bogdan Manolache, am parcurs o carte ilustrată despre crearea filmului Alien (1979) în regia lui Ridley Scott. Spre uimirea și încântarea mea, o secțiune din acel volum îi era dedicată unuia dintre artiștii plastici care contribuiseră la munca de concepție a filmului - artistul grafic britanic Chris Foss, cel care crease coperta superbă a Fundației.

Încet-încet, de-a lungul anilor, am achiziționat din anticariate (ba, ocazional, chiar am și primit cadou) alte volume cu coperte ilustrate de Chris Foss, precum Caverne de oțel, Soarele gol, Fundația și Imperiul, A Doua Fundație. (Sper ca, la momentul potrivit, să vi le prezint și dumneavoastră.)

Iar, prin 2012, am aflat că multe dintre aceste ilustrații superbe fuseseră reunite într-un album retrospectiv, îngrijit de Rian Hughes și de Imogene Foss și intitulat Hardware: The Definitive SF Works of Chris Foss (Titan Books, Londra, 2011). Din păcate, la vremea aceea nu îmi permiteam să cumpăr un exemplar...

Abia în noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am reușit să achiziționez un exemplar din Hardware - care s-a dovedit a fi tot ceea ce îmi doream și încă mai mult.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

În "Chris Foss: revoluționar industrial", Ryan Hughes prezintă succint sursele de inspirație ale artistului, influența enormă pe care a exercitat-o acesta asupra imaginarului occidental în anii 1970 și 1980, descoperirea târzie a lucrărilor sale de către colecționarii de artă plastică, precum și efortul necesar pentru a aduna și ordona reproduceri ale picturilor lui Chris Foss pentru acest volum retrospectiv.

Apoi, în "Pământene, revino acasă", Imogene Foss îl intervievează pe tatăl ei, artistul grafic, cu privire la copilăria acestuia pe insula Guernsey, în Marea Mânecii, la studiile sale de arhitectură de la Cambridge, la începuturile carierei cu ilustrații în Penthouse, la colaborarea sa de durată cu prestigioase colecții SF din Marea Britanie, la contribuția sa la filme prefum Alien, Flash Gordon și A.I., la tehnicile folosite în arta plastică și la proiectele sale de viitor.

În "Amintiri despre Dune", artistul grafic Jean Giraud (Moebius) relatează despre colaborarea pe care a avut-o cu Chris Foss la proiectul cinematografic "Dune" al lui Alejandro Jodorowsky, în prima parte a anilor 1970.

Chiar regizorul și scenaristul Alejandro Jodorowsky este semnatarul următorului articol, "Foss din secolul al XXII-lea", în care tratează pe scurt despre efectele vizuale specifice picturilor lui Chris Foss, despre schimbările radicale aduse de acesta din urmă în ilustrațiile SF din anii 1970 față de arta grafică din deceniile anterioare și despre importanța imensă a lucrărilor lui grafice.

Dincolo de aceste introduceri agreabile și informative se aștern mai bine de două sute treizeci de pagini doldora de schițe și ilustrații, unele alb-negru, cele mai multe color, care acoperă, retrospectiv, cariera de peste patru decenii a acestui artist grafic britanic de excepție. Ilustrațiile sunt grupat tematic - lucrări-concept pentru proiectul "Dune" al lui Jodorowsky, ilustrații cu aeronave, picturi cu submarine și cu nave de război, ilustrații cu trenuri, picturi cu vehicule futuriste, ilustrații cu roboți. Partea leului le revine însă picturilor cu astronave.

Practic, cam toată lumea bună a SF-ului anglo-saxon a avut parte (cel puțin în ediții britanice) de ilustrații fabuloase create de Chris Foss: Brian Aldiss, Isaac Asimov, E.E. "Doc" Smith, Sir Arthur C. Clarke, Philip K. Dick, J. G. Ballard, Robert A. Heinlein, Samuel Ray Delany, James Blish, Kate Wilhelm, James Tiptree, Jr., Ursula K. Le Guin, A. E. Van Vogt și mulți, mulți alții. De asemenea, lucrările lui Chris Foss au ilustrat copertele a numeroase antologii de science-fiction, cataloage editoriale și reviste ilustrate.

Efectul cumulativ al acestor lucrări reproduse în Hardware este copleșitor - mai ales că multe dintre ele sunt redate în înaltă definiție pe o pagină întreagă A4, iar câteva se întind pe două pagini alăturate. Și, oricât ar părea de greu de crezut pentru generațiile recente, toate aceste lucrări au fost realizate, în detalii incredibile, manual - fie în tuș, fie cu pensula, în culori acrilice, mai degrabă decât într-un program grafic, pe calculator.

Pe ansamblu, Hardware a fost poate cea mai bună achiziție bibliofilă din câte am făcut vreodată, iar retrospectiva lucrărilor grafice a lui Chris Foss nu e un simplu obiect, ci o lume fabuloasă, hiperreală și idiosincratică, ce îi îndeamnă pe cititori să o reviziteze periodic și să se delecteze pe îndelete. Să nu vă mirați, așadar, dacă, din când în când, în prezentările de carte pe care le voi face pe viitor, am să amintesc despre o ilustrație a copertei făcută de acest artist britanic nepereche. Căci, fără să știe, prin intermediul ilustrațiilor sale fabuloase, domnul Chris Foss m-a convins, în alt deceniu, în alt mileniu, să citesc cărți de buzunar în engleză și să le colecționez.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

Mike Mignola et al., "Jenny Finn - Doom Messiah" (2011)

La jumătatea lunii ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Jenny Finn - Doom Messiah (Boom! Studios, Los Angeles, CA, 2011). L-am parcurs în trei zile, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Scenariul îi aparține lui Mike Mignola, iar grafica a fost asigurată de Troy Nixey (de la primul la al treilea fascicul), respectiv de Farel Dalrymple (pentru al patrulea fascicul).

Intriga este plasată la Londra, în toamna anului 1888, când populația era terorizată de crimele lui Jack Spintecătorul. Protagoniștii sunt un marinar numit Joe, proaspăt sosit în capitala Marii Britanii, și o fată numită Jenny Finn. Evenimentele din scenariu sunt bizare și suprarealiste, căci un număr de personaje se metamorfozează în mod inexplicabil după chipul și asemănarea a diverse creaturi abisale - iar personajele principale caută să afle dacă se confruntă cu o epidemie nemaivăzută sau cu invazia unor ființe din străfundurile oceanului.

Din păcate, prezentarea grafică mi s-a părut mediocră în primele trei fascicule și submediocră în cel de-al patrulea. Dacă scenariul se dorește a fi horror, cu trimiteri la H. P. Lovecraft și la Charles Dickens, imaginile sunt caricaturale și ruinează efectul de ansamblu.

Ca urmare, în pofida interesului pe care îl am încă din adolescență pentru scrierile lui Lovecraft și a pasiunii de dată mai recentă pentru steampunk, am decis să nu păstrez în colecție Jenny Hill - Doom Messiah. Prefer să folosesc spațiul pe care l-am eliberat la raft pentru a depozita volumul al cincilea din seria Lady Mechanika.

Dar despre acela rămâne să vă relatez la momentul potrivit.

Jeff Jarvis, "What Would Google Do?"

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional o lucrare de nonficțiune a jurnalistului și blogger-ului Jeff Jarvis: What Would Google Do? - Reverse-Engineering the Fastest-Growing Company in the History of the World (HarperBusiness, New York, 2011). Am parcurs-o în etape, din martie până în noiembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă un set de întrebări privitoare la schimbările necesare în diverse domenii ca urmare a trecerii la societatea informațională. Apoi, în prima jumătate a cărții, autorul ne arată "Regulile companiei Google":

În capitolul întâi, "Noua relație", aflăm că, dacă oamenilor li se oferă controlul, aceștia îl vor utiliza, apoi autorul discută un studiu de caz bazat pe experiența lui cu compania Dell, după care ne informează că cel mai rău client e cel mai bun  prieten, iar cel mai bun client e practic un partener de afaceri.

Capitolul al doilea tratează despre "Noua arhitectură" a relațiilor sociale. Pe rând, domnul Jarvis ne informează că hiperlegătura schimbă tot, apoi ne îndemnă să facem ce știm mai bine și să creăm hiperlegături către restul, să ne alăturăm unei rețele, să ne transformăm afacerea într-o platformă pentru utilizatori și să ne gândim la sisteme și operațiuni ditribuite.

Capitolul al treilea aduce în discuție "Noul sector public". Astfel, domnul Jarvis ne arată că, dacă nu putem fi detectați cu motoarele de căutare, nu vom fi găsiți, ne înștiințează că toți avem nevoie de venituri din reclame în parteneriat cu Google, apoi demonstrează că, în societatea informațională, viața e publică (și la fel sunt afacerile), respectiv că, pentru o companie, clienții acesteia sunt agenția ei de publicitate.

Capitolul al patrulea, "Noua societate", pledează pentru organizarea elegantă a instituțiilor.

Capitolul al cincilea, "Noua economie", aduce perspective interesante. Autorul argumentează în favoarea afacerilor mici, discută despre economia bazată pe abundență, amintește de economia open-source, apoi ne informează că piața de masă a pierit, iar agenții economici funcționează pe o piață a multiplelor nișe. Aparent, Google transformă totul în marfă...

Capitolul al șaselea, "Noua realitate a afacerilor", tratează despre trecerea de la economia materială la cea informațională, arată că mijlocitorii sunt pe cale de dispariție și că gratuitatea este un model de afacere, după care ne îndemnă să decidem cu ce fel de afaceri să ne ocupăm.

Capitolul al șaptelea discută despre "Noua atitudine" și, după ce autorul demonstrează că încrederea e invers proporțională cu controlul, ne îndeamnă să avem încredere în oameni și să îi ascultăm pe cei ce vor să ia contact cu noi.

Capitolul al optulea explorează un subiect înrudit, "Noua etică". Între altele, învățăm de la Google să facem greșelile bine, să fim onești, să manifestăm transparență, să colaborăm și să nu fim răi. Aparent, viața însăși este o ediție beta...

Capitolul al nouălea prezintă "Noua viteză" - căci răspunsurile sunt instantanee, viața e în direct, iar mulțimile se formează spontan... cu telefoanele mobile.

Capitolul al zecelea aduce în prim-plan "Noile imperative". Domnul Jarvis ne îndeamnă să avem grijă de sursele de venit, să încurajăm, să abilităm și să protejăm inovația, să simplificăm, respectiv să știm când să ne dăm din calea celor care vor să amelioreze lucrurile.

A doua jumătate a cărții conține numeroase experimente de imaginație sub titlul: "Dacă Google ar conduce lumea".

Astfel, într-un capitol dedicat mijloacelor de comunicare, aflăm despre presa de dincolo de tipar, despre descentralizarea divertismentului cinematografic, respectiv despre transformările domeniului editorial.

Un alt capitol tratează despre schimbările din domeniul publicității. 

Capitolul dedicat vânzărilor cu amănuntul propune restaurante deschise la sugestiile din partea clienților și magazine construite pe relațiile cu publicul.

Alte capitole oferă sugestii similare pentru modificarea companiilor de utilități, pentru transformarea industriilor de telecomunicații și bunuri alimentare, pentru modernizarea sectorului de servicii și a celui financiar-bancar, respectiv pentru reformarea sistemului de sănătate publică, a învățământului și a administrației de stat.

Firește, autorul menționează și excepțiile. Pe de o parte, domeniul relațiilor cu publicul și avocatura (care, în opinia sa, sunt lipsite de speranță). Pe de altă parte, entități aflate poate dincolo de Google, precum Dumnezeu și Apple.

Spre final, domnul Jarvis prezintă caracteristicile generației G, care a crescut cu Google pe telefoanele mobile și a fost profund influențată de serviciile acestei companii.

Volumul se încheie cu o postfață despre receptarea ediției cartonate a lucrării, cu o serie de mulțumiri și cu un foarte util index.

Pe ansamblu, lucrarea domnului Jarvis mi s-a părut educativă, interesantă și pe alocuri amuzantă. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Cu siguranță că, prin subiectul relevant pe care îl abordează și prin gama largă de domenii asupra căreia emite opinii, What Would Google Do? e la fel de importantă pentru deceniul în care trăim cum au fost, la vremea lor, anumite lucrări de Alvin Toffler, John Naisbitt sau Naomi Klein.

Desigur, volumul domnului Jeff Jaqrvis mi-a stârnit interesul pentru alte câteva lucrări pe teme similare. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Chris Wooding, "The Iron Jackal" (2011)

Spre finalul lunii iulie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Iron Jackal (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012). L-am parcurs pe îndelete în iulie 2017.

Și iată ce am aflat:

De această dată, căpitanul Frey și echipajul de pe Ketty Jay ajung în Zona de Comerț Liber din Samarla. Din păcate, îndemnat de localnica Ashua Vode, Frey umblă cu o relicvă străveche și se alege cu un blestem. Un demon uriaș și oribil îl urmărește periodic, iar Frey trebuie să ducă relicva înapoi în locul ei de proveniență pentru a scăpa de blestem.

Asta îi conduce pe protagoniști la un străvechi oraș al unei civilizații pierdute, unde constată că secta Trezitorilor din țara lor de origine face comerț ilicit cu foștii inamici din Samarla. De aici și până la război civil nu mai e decât un pas.

Ca și primele două romane din seria Ketty Jay, The Iron Jackal abundă în acțiune captivantă. Astfel, Frey și echipajul său trebuie să se strecoare într-un muzeu și să fure artefactul buclucaș, Silo și căpitanul sunt nevoiți să parcurgă un labirint subteran și să lupte împotriva unei hoarde de monștri, Harkins câștigă o cursă de aeronave, iar Crake se confruntă pe teren cu diverși demoni și își dezvoltă abilitățile.

După cum vă așteptați, relația dintre Frey și Trinica Dracken evoluează și ea într-o manieră deloc liniară, căci antagonista e sfâșiată între nevoia de a-și păstra aparența dură și controlul asupra echipajului său, pe de o parte, și dorința nemărturisită de a reînnoda idila cu Frey, pe de alta.

Pe ansamblu, The Iron Jackal a meritat timpul și banii. Poate că, prin comparație cu Retribution Falls sau cu The Black Lung Captain, a fost ceva mai lungă, însă nu a trenat, iar dezvoltarea individuală a personajelor, evoluția relațiilor dintre personaje, acțiunea captivantă și noile fațete ale lumii imaginare create de Wooding m-au purtat cu bine de la prima pagină la ultima.

Firește, imediat cum am terminat lectura acestui roman, am început să îl parcurg pe următorul din serie. Dar despre The Ace of Skulls am să vă relatez cu alt prilej.

Chris Roberson et al., "Elric: The Balance Lost" (2011)

În ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat câteva romane grafice. Printre acestea se număra și unul inspirat de multiversul lui Michael Moorcock: Elric - The Balance Lost (Boom! Studios, Los Angeles, California, 2011). L-am parcurs într-o singură zi, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

The Balance Lost este primul volum dintr-o serie de trei. În pofida titlului generic Elric, romanul acesta grafic nu îl aduce în scenă numai pe împăratul albinos din Melniboné, ci prezintă, în paralel, aventuri ale altor personaje create de Michael Moorcock, precum Corum sau Dorian Hawkmoon. Unul dintre protagoniști, Eric Beck, este creator de jocuri video dintr-un viitor apropiat, distopic. Paradoxal, deși Elric vine dintr-un trecut îndepărtat, mitic, în vreme ce Corum și Dorian provin din viitoruri îndepărtate, destinul personajelor se întretaie, căci fiecare dintre protagoniști reprezintă o încarnare a Luptătorului Etern.

Scenariul scris de Chris Roberson este alert, cu mai multe planuri ale acțiunii care alternează. Grafica realizată de Francisco Biagini și culorile adăugate de Stephen Downer sunt destul de interesante și aduc pe paginile romanului grafic un caleidoscop de imaginație debordantă, cu monștri, creaturi și demoni care de care mai ciudați.

Mărturisesc însă că, pe de o parte, mi-au plăcut mai mult unele coperte din galeria de la sfârșitul volumului (în special cele create de Francesco Mattina), iar, pe de altă parte, probabil că aș fi apreciat în mai mare măsură dacă aș fi fost mai familiarizat cu scrierile lui Michael Moorcock. Așa, poate voi relua acest roman grafic după ce voi fi parcurs integral seriile pe care autorul britanic le-a dedicat lui Corum, respectiv lui Dorian Hawkmoon.

Pe ansamblu, Elric - The Balance Lost mi-a plăcut suficient de mult pentru a rămâne în colecția mea. Dacă îmi vor ieși în cale vreodată celelalte două volume din serie, cu siguranță că am să le cumpăr. Parcă totuși am apreciat mai mult un alt roman grafic inspirat de romanele lui Moorcock, Elric - The Making of a Sorcerer. Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

Angela Sanna, "Art Nouveau" (2011)

În 2014, prin amabilitatea bunului meu prieten Tudor Popa, am primit cadou un album de artă de Angela Sanna, Art Nouveau (Colecția Pocket Visual Encyclopedia, editura Scala, Florența, 2011). L-am parcurs în ultima zi din ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Textul din album este prezent în patru versiuni: engleză, germană, franceză și olandeză. Materialul este organizat pe capitole: introducere, arhitectură, mobilier, artă grafică, pictură și sculptură, sticlărie, bijuterii și vestimentație, arte și meșteșuguri.

Volumul se încheie cu o cronologie a curentului Art Nouveau, cu un glosar, cu note biografice ale artiștilor importanți asociați cu acest curent, precum și cu o listă a muzeelor europene Art Nouveau.

Albumul impresionează în primul rând prin bogăția materialului vizual prezentat. Astfel, deși are puțin peste două sute cincizeci de pagini, volumul conține o puzderie de fotografii de înaltă definiție, cele mai multe color, ce reproduc diverse lucrări Art Nouveau.

De asemenea, volumul este interesant prin faptul că oferă o prezentare echilibrată a acestui curent artistic, cu lucrări din Marea Britanie, Belgia, Franța, Germania, Austria, Italia, Spania și Cehia. Tot un echilibru a fost atins și între capitolele dedicate artelor înalte (arhitectură, pictură, sculptură) și cele dedicate artelor decorative (mobilier, sticlărie, bijuterii).

Pe ansamblu, lectura albumului Art Nouveau a fost cât se poate de agreabilă și de instructivă. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Țin să îi mulțumesc încă o dată pe această cale lui Tudor Popa pentru cadoul oferit. Probabil nu veți fi surprinși dacă veți afla că la raft, alături de acest album, mai am câteva referitoare la acest fenomen artistic. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

Paul Peart-Smith, "The Future of Erotic Fantasy Art" (2011)

Prin 2015, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un album îngrijit de Paul Peart-Smith, The Future of Erotic Fantasy Art (Editura Harper Design, grupul editorial Harper Collins, New York, 2011). În pofida subiectului, am lăsat aslbumul să zacă la raft mai bine de doi ani. În cele din urmă, în februarie 2017, l-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

The Future of Erotic Fantasy Art este un album cartonat, cu supracopertă color, lăcuită, și cu conținutul integral color, pe coală cretată. "Cuvântul înainte" îi aparține artistului Chris Achilléos, care discută despre sursele sale de inspirație din mitologia greacă și despre trecerea de la mijloacele tradiționale ale artei grafice la imaginile create și prelucrate pe calculator. "Introducerea", în schimb, exprimă punctul de vedere al lui Paul Peart-Smith referitor la influențele reciproce dintre arta fantastică, erotism și imaginație.

Urmează o serie de capitole tematice. Astfel, pe rând, cititorii vor descoperi secțiuni despre eroi (și eroine), despre corpuri fantasmagorice, despre pulsiuni ce aduc iluminarea, despre senzualitatea sinistră, despre zei și monștri, despre vivandiere vivace, despre magie fermecătoare, despre personaje feminine cyberpunk și SF, respectiv despre îngeri și iele. Interesant este, pe de o parte, că artistele și artiștii ale căror lucrări sunt reproduse în album provin din numeroase țări, iar, pe de altă parte, că fiecare imagine este însoțită de o mică prezentare în care se discută sursa de inspirație și tehnicile utilizate pentru crearea lucrării.

Albumul se încheie cu un index nominal al artiștilor și cu o secțiune de mulțumiri.

Pe ansamblu, deși mă interesează arta fantasctică, după cum ați observat deja din prezentarea unor albume precum Dragon Art sau Fantasy Art, The Future of Erotic Fantasy Art nu mi s-a părut demn de o a doua lectură. Preferințele mele în domeniu se îndreaptă către lucrările unor artiști precum Luis Royo, Julie Bell și Boris Vallejo. Ca urmare, cum nu am suficient spațiu în casă, am scos The Future of Erotic Fantasy Art de la raft pentru a-i face loc altui album - unul pe care am de gând să îl păstrez. Dar despre The Art of Metal vom discuta pe larg la momentul potrivit.

W. Brian Arthur, "The Nature of Technology" (2011)

La jumătatea lunii aprilie 2017, am achiziționat la preț promoțional de la anticariatul Antic ExLibris din București un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a profesorului universitar american W. Brian Arthur, The Nature of Technology - What It Is and How It Evolves (Editura Free Press, grupul editorial Simon & Schuster, New York, 2011). Am parcurs acest volum cam într-o săptămână, la începutul lunii mai.

Și iată ce am aflat:

În "Prefață", autorul arată preocuparea sa de o viață pentru tehnologie, după care explică scopul lucrării și delimitează subiectul abordat.

Capitolul întâi propune "Întrebări" referitoare la definiția tehnologiei, la originile tehnologiei și la evoluția acesteia. În secțiuni ulterioare, autorul arată că ne lipsește o abordare fundamentală, sistematică, științifică a tehnologiei, discută evoluția tehnologiei ca fenomen observabil de-a lungul istoriei, prezintă evoluția combinatorică a tehnologiei și sfârșește prin a defini principalele teme ale cărții.

Capitolul al doilea tratează despre "Combinație și structură". Domnul W. Brian Arthur propune nu una, ci trei definiții ale tehnologiei: un mijloc pentru a îndeplini un scop uman, un ansamblu de practici și componente, respectiv întreaga sumă de dispozitive și practici inginerești disponibile unei culturi. Apoi, discută cum sunt structurate tehnologiile, motivele pentru care tehnologia este modulară, respectiv caracterul recursiv al tehnologiei și consecințele acestuia.

Capitolul al treilea prezintă "Fenomene" - mai exact, modul în care tehnologiile utilizează fenomene observate în natură pentru a îndeplini scopuri umane. Pentru autor, asta reprezintă esența tehnologiei - programarea fenomenelor pentru scopurile noastre. Secțiuni ulterioare ale caitolului tratează despre sisteme cu scop (sau, dacă preferați, teleologice), despre captarea fenomenelor, despre relația dintre tehnologie și știință.

Capitolul al patrulea trece în revistă "Domenii sau lumi accesate pentru ceea ce poate fi îndeplinit acolo". Autorul discută, în secțiuni, chestiunea împărțirii tehnologiei în domenii, apoi pe aceea a proiectării ca expresie într-un limbaj, după care abordează lumile accesate - tărâmuri ale imaginației în care proiectanții își închipuie ce ar putea fi de făcut.

Capitolul al cincilea se ocupă de "Inginerie și soluțiile acesteia". Pe rând, autorul abordează ingineria standard, ingineria ca metodă de rezolvare a problemelor, combinarea componentelor și selectarea soluțiilor, iar, în cele din urmă, soluțiile ce devin piese componente. Căci manifestarea inginerească a unei soluții ajunge să fie un modul, un subansamblu integrat într-un sistem mai mare și mai complex.

Capitolul al șaselea explorează "Originea tehnologiilor". Mai întâi, autorul explică ce anume merită numele de tehnologie nouă. Apoi, discută despre găsirea unui principiu de bază, despre întruparea conceptului tehnologic într-o formă fizică, despre invenția care purcede dintr-un fenomen, despre ceea ce se află în centrul invențiilor și despre piramida cauzalității - multitudinea de cunoștințe, fenomene, unelte și tehnologii ce facilitează apariția unei invenții. În partea a doua a capitolului, domnul Arthur examinează invenția în științele exacte, iar, în final, invenția și crearea de noi module ce servesc pentru formarea altor tehnologii.

Capitolul al șaptelea discută "Aprofundarea structurală". Pe scurt, autorul urmărește parcursul tehnologiilor de la prototip la dezvoltare, înlocuirea internă a versiunilor vechi cu unele noi, mai complexe și mai eficiente, aprofundarea structurală și creșterea complexității, iar, spre finalul capitolului, stadiul matur al tehnologiilor, anchilozarea lor și atingerea limitelor capacității lor de adaptare.

Capitolul al optulea tratează despre "Revoluții și realocări". Mai întâi, autorul explică modul în care evoluează domeniile tehnologiei. Apoi, arată cum au loc realocări economice ca reacție la schimbările tehnologice, cum economia se adaptează în timp la noile tehnologii, respectiv cum inovațiile și competența națională sau regională se află în interdependență.

Capitolul al nouălea prezintă "Mecanismele evoluției". Domnul Arthur subliniază caracterul autopoietic al tehnologiei, după care discută despre combinarea tehnologiilor existente pentru a crea tehnologii noi, despre nișele de oportunități care apar, despre mecanismul central prin care rețeaua tehnologică se propagă și evoluează, apoi despre experimente virtuale cu evoluția circuitelor logice și despre o formă diferită de evoluție care separă tehnologia de biosferă.

Capitolul al zecelea aduce în discuție modul în care "Economia evoluează pe măsură ce tehnologiile evoluează". Autorul explică de ce economia poate fi văzută ca o expresie a tehnologiilor sale, apoi arată cum noile tehnologii aduc schimbări structurale în economie, iar în cele din urmă descrie procesul prin care probleme noi apar drept consecințe ale rezolvării pe cale tehnologică a problemelor vechi.

Ca o concluzie, capitolul al unsprezecelea întreabă: "Unde ne situăm cu această creație a noastră?" Autorul reia, pe scurt, principalele idei ale cărții, apoi arată cum tehnologia devine asemănătoare cu biologia (și viceversa), cum economia devine generativă prin reorientarea către crearea de noi combinații și de noi oferte configurabile, cum ordinea pură e înlocuită de vitalitatea haotică, iar reacția noastră față de tehnologie e profund ambivalentă - căci ne încredem în natură, dar ne punem speranțele în tehnologie, apreciem tehnologia care ne servește, dar detestăm tehnologia care ne ordonează viața.

Lucrarea se încheie cu o secțiune de note de final, ordonate pe capitole, cu o bibliografie respectabilă, cu o secțiune de mulțumiri și cu un index, precum și cu o succintă notă biografică.

Pe ansamblu, cu toate că lucrarea domnului profesor W. Brian Arthur este destinată publicului general și, ca atare, se ferește de jargonul de specialitate, The Nature of Technology reprezintă o lectură dificilă. Spre deosebire de lucrări oarecum asemănătoare ca tematică, precum Connections de James Burke, The Nature of Technology are un limbaj mai abstract, căci tratează chestiunea la un nivel fundamental, mai degrabă decât anecdotica istoriei tehnologiei. Ca urmare, m-am văzut nevoit să citesc de două sau chiar de trei ori unele fraze sau alineate pentru a le putea înțelege.

Tocmai de aceea, îi sunt recunoscător autorului pentru că a împărțit lucrarea în capitole și secțiuni (fiecare cu un titlu relevant), ca și pentru faptul că, la finalul fiecărui capitol, domnul Arthur a oferit o recapitulare a principalelor idei prezentate.

Firește, The Nature of Technology m-a încurajat să parcurg alte două lucrări pe teme similare: How We Got to Now, respectiv The Knowledge. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

W. Ellis & R. Caceres, "Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island" (2011)

În septembrie 2016, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am achiziționat un roman grafic steampunk intitulat Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island (Avatar Press, Rantoul, 2011). Scenariul îi aparține lui Warren Ellis (autorul seriei Transmetropolitan), iar grafica - lui Raulo Caceres.

Am parcurs volumul în două zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului grafic Captain Swing... e plasată la 1830, când pe străzile din Londra era o concurență acerbă între două forțe de ordine: gonacii din Bow Street, subordonați magistraților, și nou-veniții polițiști metropolitani, subordonați lui Sir Robert Peel. Protagonistul, Charlie Gravel, este un tânăr polițist care, noaptea, patrulând, descoperă o scenă de măcel, apoi pleacă în urmărirea presupusului făptaș. Acesta din urmă, echipat cu cizme și mănuși care conferă putere supraomenească, se dovedește a fi căpitanul unei corăbii zburătoare și al unui echipaj de pirați. Căpitanul Swing, cum îi spun pirații, îl duce pe protagonist la o bază secretă din Essex, de pe Insula Cindery, și îi arată că a inițiat o societate democratică bazată pe tehnologia revoluționară a electricității.

Din păcate, un grup de plutocrați având un meteorit radioactiv caută să înrobească societatea umană, iar căpitanul Swing, pe numele său adevărat Jonathan Rheinhardt, ar vrea să organizeze un raid ca să le ia plutocraților meteoritul. Un agent al plutocraților incendiază atelierele de pe insulă, iar căpitanul Swing piere.

Charlie Gravel îi conduce pe pirați în acel raid, se confruntă cu adevăratul autor al masacrului de la începutul volumului - un mutant imens, aflat în slujba plutocraților - iar în final îi încredințează conducerea navei zburătoare lui Polly, cea care îi servise drept secund savantului, apoi se întoarce la îndatoririle sale de polițist.

Planșele benzii desenate sunt intercalate cu pagini cu gravuri, în care săpitanul Swing li se adresează direct cititorilor, iar în ultimele pagini ale romanuljui grafic veți găsi o galerie cu coperte ale fasciculelor individuale în care a apărut inițial Captain Swing...

Intriga este alertă și spectaculoasă. Grafica este bună, dar nu excepțională. Între noi fie vorba, prezentarea - paginile de titlu, gravurile intercalate, galeria din final, copertele - m-a impresionat mai mult decât banda desenată propriu-zisă.

Pe ansamblu, cu toate că nu se compară nici cu Steampunk: Manimatron, nici cu Lady Mechanika, Captain Swing... a meritat banii și timpul petrecut cu lectura. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aș vrea să reiau niște albume BD mai reușite (și mai renumite) - "Orașele obscure" de Schuiten și Peeters.

Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.

Charles Portis, "True Grit" (1968)

În copilărie, am avut o scurtă perioadă în care m-au interesat filmele western. (M-am reprofilat destul de repede pe producții S.F., dar asta e altă poveste.) Interesul pentru acest gen de pelicule mi-a revenit, cu moderație, în ultimii ani, motiv pentru care am vizionat 3:10 to Yuma, Django Unchained, The Hateful Eight, Salvation sau, mai recent, The Revenant. Dintre aceste filme, toate de o foarte bună calitate, mi-a atras în mod deosebit atenția o producție din 2010 a fraților Coen, True Grit, care îi avea în rolurile principale pe Hailee Steinfeld, Jeff Bridges, Matt Damon și Josh Brolin. Ca urmare, spre finalul lunii martie 2017, am achiziționat la preț redus, de la anticariatul Antic ExLibris din București, romanul ce inspirase filmul - Charles Portis, True Grit (Bloomsbury Publishing, Londra, 2011). L-am parcurs la începutul lunii aprilie 2017, în doar câteva ore.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului, Mattie Ross, este o adolescentă de paisprezece ani din Dardanelles, Arkansas. În anii 1870, tatăl ei este ucis și jefuit de un arendaș, Tom Chaney, care fuge în Teritoriul Indian. Mattie discută mai întâi cu autoritățile din Fort Smith, Arkansas, unde a avut loc crima, numai pentru a afla că șeriful nu are autoritatea necesară pentru a-l urmări pe criminal în afara jurisdicției sale. Apoi, în disperare de cauză, protagonista îl angajează pe un agent federal, Reuben Cogburn, zis Rooster, pentru a-l aresta pe Chaney și a-l deferi justiției.

Intriga se complică, pe de o parte pentru că Mattie insistă să îl însoțească pe Cogburn în Teritoriul Indian, pe de alta pentru că Chaney li se alătură unor bandiți conduși de Lucky Ned Pepper. Un polițist rural din Texas, La Boeuf, intră și el în urmărire, iar vremea din ce în ce mai rea, la începutul iernii, le  face viața amară tuturor.

După cum probabil vă așteptați, intriga  duce la o confruntare de final, cu ambuscade și împușcături. Ceea ce nu așteaptă cititorii este însă o adevărată cascadă de puncte culminante, în care suspansul urcă la cote incredibile, iar răsturnările de situație se țin lanț.

În pofida intrigii magistral construite și a finalului foarte mulțumitor, cel mai important atu al romanului îl constituie stilul. Cam ca în The Reivers de William Faulkner, protagonista-naratoare relatează, la mai bine de jumătate de veac, niște evenimente la care participase în adolescență. Autorul a avut grijă, cu fiecare pagină și cu fiecare frază, să filtreze evenimentele intrigii prin percepția adolescentei și prin gândirea bătrânei, iar rezultatul este foarte convingător și, totodată, extrem de dificil de redat în traducere.

O altă trăsătură remarcabilă a stilului o constituie dialogurile. Charles Portis a nuanțat foarte fin vocabularul și pronunția personajelor, în funcție de regiunea de proveniență, grupul etnic, vârsta, nivelul de educație și profesia fiecăruia. Tot prin dialoguri, autorul a dat viață și scenelor din roman, insuflând tensiune și dinamică pe aproape fiecare pagină.

Nu în ultimul rând, romanul impresionează printr-o vastă galerie de personaje secundare - judecători, avocați, antreprenori de pompe funebre, comercianți, arendași, bandiți, șerifi, agenți federali și așa mai departe. Un aspect mai puțin vizibil în filmele de la Hollywood, spre exemplu, dar omniprezent în True Grit, îl constituie tensiunile inter-statale,  între personajele din Arkansas și cele din Texas, spre exemplu, sau între localnici și un afacerist venit din Connecticut.

Tematic, True Grit reprezintă pe de o parte un frumos exemplu de literatură western, iar pe de altă parte o deconstrucție a acestui tip de literatură. Cadrul spațio-temporal este tipic: anii 1870, Vestul Sălbatic. Tema e una recurentă: un reprezentant al legii urmărește un criminal printr-un teritoriu ostil pentru a-l aresta. Deconstrucția funcționează însă la nivelul personajului principal (o adolescentă, mai degrabă decât un bărbat) și la nivelul atitudinii. Căci Mattie are câștig de cauză nu din pricină că ar trage repede și bine cu pistolul, ci pentru că e inteligentă, educată, responsabilă și foarte tenace.

Stilistic, True Grit se află într-o relație intertextuală cu două capodopere ale literaturii americane, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain și Moby Dick de Herman Melville. După cum sublinia Donna Tartt în introducerea ediției britanice din 2011, Mattie este similară cu Huck Finn în privința stilului colocvial al narațiunii, dar și în privința situației (trebuie să se descurce pe cont propriu printre niște străini violenți), dar opusă acestuia în privința atitudinii. Dacă Huck Finn se ferește de educație și de civilizație, Mattie Ross citează din Biblie la tot pasul, amenință cu acțiuni în instanță și critică adulții pentru neglijență și îngălare.

Paralela cu Moby Dick, conform prefațatoarei, este mai subtilă. Preocuparea obsesivă a protagonistei din True Grit pentru arestarea, judecarea și pedepsirea criminalului amintește de încăpățânarea irațională cu care căpitanul Ahab urmărește cașalotul alb pe oceanele lumii în romanul lui Melville. Ca și Ahab, Mattie ajunge să plătească un preț teribil pentru tenacitatea sa ieșită din comun.

Firește, influențele intertextuale nu sunt niciodată unilaterale. Aș vedea unele paralele, spre exemplu, între True Grit și romanul lui Jack Womack Random Acts of Senseless Violence: protagonista-naratoare își pierde tatăl la o vârstă fragedă și decide să îl pedepsească pe cel responsabil - prin justiție, într-un caz, sau prin răzbunare când justiția e indisponibilă, în celălalt.

La final, cititorul întoarce ultima filă a cărții cu o imensă satisfacție. (Nu știu dacă regretatul scriitor Liviu Radu a parcurs romanul lui Charles Portis. Cum dumnealui aprecia literatura western, cred că i-ar fi plăcut.) Fără urmă de exagerare, True Grit se poate pune  la raft alături de lucrări precum Aventurile lui Huckeberry Finn sau Să ucizi o pasăre cântătoare. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

John Brockman, "Is the Internet Changing the Way You Think?" (2011)

Spre finalul lunii aprilie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, de pe Strada Doamnei, am achiziționat la preț promoțional o antologie îngrijită de John Brockman: Is the Internet Changing the Way You Think? - The Net's Impact on Our Minds and Future (Colecția Harper Perennial, Editura Harper Collins, New York, 2011). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul aprilie-septembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

Antologia Is the Internet Changing...? face parte dintr-o serie de antologii anuale. Mai exact, John Brockman a constituit un grup virtual, EDGE, căruia îi adresează o întrebare relevantă: "În legătură cu ce v-ați răzgândit?", "În legătură cu ce sunteți optimist(ă)?" și așa mai departe. Membrii grupului răspund, de regulă, sub forma unui eseu, iar răspunsurile lor sunt redactate, ordinate și publicate de către antologator.

De această dată, seria răspunsurilor este inaugurată de către Nicholas Carr (autorul volumului The Shallows, în care sunt analizate efectele negative ale utilizării cotidiene a Internetului) și încheiată de către Larry Sanger (cofondator al Wikipediei), care îi dă o replică devastatoare domnului Carr.

Printre cei care răspund la întrebare i-am regăsit pe Howard Rheingold, Douglas Rushkoff și Rudy Rucker. Alți participanți notabili sunt Kevin Kelly (redactor-șef la WIRED), Brian Eno (muzician), Jaron Lanier (pionier al realității virtuale) și Nassim Taleb (antreprenor și scriitor). Printre repondenți se află numeroși neurologi, psihologi, specialiști în calculatoare și rețele, jurnaliști care se ocupă cu popularizarea științei, matematicieni, antropologi, profesori universitari, filosofi.

Răspunsurile lor acoperă o diversitate de aspecte, de la cele practice (timp economisit) la cele teoretice (încă nu știm sigur cum semnalizează un neuron către alți neuroni cu care formează sinapse) și de la cele locale (nu mai mergem la biblioteca publică) la cele globale (putem documenta, înțelege și administra schimbările la scară planetară). În mod surprinzător, cei mai deschiși în a recunoaște că nu înțeleg în totalitate cum se desfășoară propriile procese de gândire (sau ale altor persoane) s-au dovedit a fi tocmai neurologii.

Câteva concluzii care apar adesea în eseurile antologate în acest volum sunt că interconectarea prilejuită de Internet este fără precedent, că informațiile și accesibilitatea la ele au sporit exponențial, că procesele de documentare, cercetare și realizare a proiectelor s-au accelerat considerabil, că viața personală a fiecăruia a devenit mult mai publică/vizibilă, respectiv că există o diferență marcantă între adulții care s-au adaptat la Internet în a doua parte a vieții și adolescenții care au crescut în acest mediu numeric.

Pe ansamblu, lectura antologiei Is the Internet Changing the Way You Think? s-a dovedit a fi agreabilă și instructivă. În ceea ce mă privește, intenționez să mai citesc și alte antologii EDGE dacă voi avea ocazia. Însă despre acelea am să vă relatez cu alt prilej.