Lemmy trăieşte!

Am fost la OstFest vineri, sîmbătă şi duminică.

Vineri am ajuns cam tîrziu şi am plecat cam devreme. I-am văzut pe cei de la Overkill şi pe cei de la Dimmu Borgir. Impresionante costumele şi machiajul. Brutale piese... (Pe cei de la Mötley Crüe i-au văzut alţii.)

Sîmbătă i-am văzut pe cei de la Europe. Au interpretat melodii precum "Carrie", "Superstitious", "Rock the Night", "Not Supposed to Sing the Blues" şi au încheiat cu "The Final Countdown". Îmi doream să-i văd în concert de acum 25 de ani şi au fost la înălţime. Publicul a fost încîntat.

Au urmat cei de la Manowar, care au făcut spectacol, cu un invitat din public, Vicenţiu, din Bucureşti, care a interpretat la chitară cîteva piese de-ale formaţiei AC/DC. Manowar au interpretat piese precum "Hail and Kill", "Black Wind, Fire and Steel", "Kings of Metal" şi "Warriors of the World", iar publicul a cîntat împreună cu ei. La final am avut parte de "The Crown and the Ring" şi de focuri de artificii grandioase.

Duminică i-am văzut pe W.A.S.P., cu piese precum "I Wanna Be Somebody", "Love Child" sau "Love Machine". În urmă cu 22 de ani le ascultam cu nesaţ albumul "Live in the Raw", iar aseară am constatat că îmi aminteam destul de bine versuri din cîntecele lor.

Apoi au urcat pe scenă cei de la Megadeth, care au interpretat piese ca "Peace Sells", "A Tout le Monde" şi "Angry Again". La un moment dat a venit pe scenă şi mascota lor, spre deliciul spectatorilor.

Iar în cele din urmă au venit pe scenă preferaţii mei, cei de la Motörhead. Lemmy Kilmister a fost într-o formă de zile mari, ca şi colegii săi, Mikkey Dee şi Phil Campbell. Printre piesele pe care le-au interpretat aseară se numără "Killed by Death", "Going to Brazil" şi "Metropolis". Unul dintre bisuri a fost "The Ace of Spades", iar Lemmy a ţinut să ne spună: "We're Motörhead and we play rock'n roll. Remember us."

În rest, a fost o atmosferă agreabilă, cu mămici care îşi aduseseră copiii ca să îi înveţe de mici cu greul, oameni cărunţi cu tricouri Dream Theater, bunicuţe care ştiau versurile formaţiei Manowar, domnişoare goth care de care mai pline de ţepi inox şi o mulţime de oameni de toate vîrstele îmbrăcaţi în negru. Am revăzut destui prieteni vechi, precum Orlando Stelian, Şerban Onea, Bogdan Goage, Julien Zamfir şi Adrian Sabău.

Era să spun că premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă îi revine unei doamne de vreo treizeci şi ceva de ani care purta un tricou mov cu inscripţie din paiete roz: "The Art and Ass", dar... duminică am văzut o domnişoară goth care părea venită direct de pe străzile din Gangland: creastă albastră, o lentilă de contact albă, buze negre, piercinguri faciale multiple, zgardă cu ţepi de inox, costum cu o puzderie de belciuge şi curele şi cizme uriaşe, placate cu oţel. Prin comparaţie, cu tricoul meu Motörhead şi cu jacheta de motociclist obosită pe care o tot duc la concerte din 1999, m-am simţit tare convenţional.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Şi a fost Sonisphere... incendiar!

Vineri, sîmbătă şi duminică, am mers la festivalul Sonisphere de la Romexpo. Vineri i-am văzut pe Paradise Lost, pe Volbeat şi i-am revăzut pe cei de la Manowar (care s-au prezentat mai bine decît data trecută), după care i-am urmărit pe cei de la Accept. Vechea şcoală heavy-metal...

Sîmbătă am avut parte de Anthrax (foarte energici), Megadeth (cam distanţi), Slayer (de neoprit) şi Metallica. A fost o experienţă de neuitat să cînt împreună cu 50 000 de spectatori "Master of Puppets", "Welcome Home (Sanatorium)" sau "One". Iar la Slayer am văzut ceva ce nu mai pomenisem de la începutul anilor 90: mosh pit şi crowd surfing.

Duminică am avut parte de formaţii mai potolite, precum Anathema, Stone Sour sau Alice in Chains. Şi, la sfîrşit, în compensaţie, Rammstein.

Videoclipurile pe care le văzusem cu formaţia gemană nu mă pregătiseră nici pe departe pentru spectacolul lor. Decoruri dieselpunk demne de Metropolis, costume create parcă de Norma Moriceau, cascadorii care de care mai spectaculoase, jeturi de flăcări, trîmbe de fum, petarde, focuri de artificii, lămpi de acetilenă aprinse montate pe mîneci, baie de spumă, o excursie cu barca pneumatică peste capetele spectatorilor, toate executate cu precizie de ceas elveţian. Şi, oarecum spre surprinderea mea, publicul a cîntat la unison cu trupa o mulţime dintre melodii. În germană.

Ca spectacol, cei de la Rammstein au surclasat toate trupele pe care le-am văzut în concert pînă acum, inclusiv pe cei de la Iron Maiden şi AC/DC. Iar dedicaţia cu care îşi promovează limba maternă în cultura populară m-a pus pe gînduri.

M-am simţit cu atît mai bine la concert cu cît am fost însoţit de prieteni vechi, precum Tudor Popa, iar acolo am mai întîlnit o mulţime de amici şi de cunoştinţe. Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i s-a acordat unui domn care purta un tricou bleumarin inscripţionat "Hilfiger". Brutal...