duminică, 16 februarie 2020

Shoshana Zuboff, "The Age of Surveillance Capitalism" (2019)

Imagine preluată de pe situl The Alternative.org.uk
Pe la jumătatea lunii noiembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o carte de nonficțiune intitulată: The Age of Surveillance Capitalism - The Fight for A Human Future at the New Frontier of Power (editura Profile Books, Londra, 2019). Cum volumul venea însoțit de două duzini de recomandări (inclusiv de la Naomi Klein și Nicholas Carr), l-am cumpărat fără să stau pe gânduri (sau să întreb cât costă) și l-am parcurs cu sufletul la gură, în trei săptămâni, în pofida faptului că ediția pe care am citit-o are 691 de pagini tipărite cu litere mici. M-am felicitat (și mă felicit) atât pentru achiziție, cât și pentru lectură.

Să vedem împreună de ce:

Autoarea, doamna Shoshana Zuboff, predă la facultatea de drept și la facultatea de economie a Universității Harvard.

Introducerea prezintă o dilemă majoră a societății occidentale contemporane - dacă viitorul numeric va fi un cămin sau un exil pentru oameni.

Partea întâi a lucrării tratează despre "Bazele capitalismului de supraveghere" - cum s-a construit cadrul acestui tip de capitalism târziu, cum s-au descoperit datele comportamentale ale vizitatorilor de către corporații precum Google sau Facebook, cum s-au constituit sisteme de apărare a informațiilor personale preluate de la utilizatori, cum s-a structurat capitalismul de supraveghere ca un proces în etape, respectiv cum s-a ajuns la o diviziune a învățării în societatea contemporană, similară cu diviziunea muncii din capitalismul clasic.

Partea a doua se concentrează, în schimb, asupra "Avansului capitalismului de supraveghere". Pe de o parte, autoarea discută despre necesitatea acestui tip de capitalism de a prevedea cât mai aproape de certitudine comportamentul indivizilor, despre modelarea și redarea tiparelor comportamentale, despre determinarea comportamentului utilizatorilor (cu Pokémon Go! ca studiu de caz), după care arată, cu argumente, de ce indivizii trebuie să fie autodeterminați, mai degrabă decât manevrați din afară prin diverse tehnici de manipulare.

Partea a treia prezintă "Puterea instrumentară pentru o a treia modernitate". Mai exact, autoarea argumentează că noul tip de putere exercitat de corporații prin colectarea datelor personale nu este de sorginte totalitară, ci de un fel nou, nemaiîntâlnit, pe care îl intitulează "instumentarism". Pe de o parte, contrastează instrumentarismul cu totalitarismul de la mijlocul secolului al XX-lea. Pe de alta, arată care sunt principiile societății instrumentare, cum ar fi traiul într-o asemenea societate și de ce este preferabil să apărăm democrația și să rezistăm instituirii sistemului intrumentar.

Concluzia arată cum capitalismul de supraveghere subminează de sus în jos democrația și libertățile cetățenești, apoi se încheie cu un îndemn la apărarea drepturilor și libertății.

Lucrarea conține și câteva pagini de mulțumiri, un amplu set de note de final și un index alfabetic.

Mai întâi, trebuie să spun că am apreciat relevanța subiectului tratat de către doamna profesoară Zuboff. Tot așa cum, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, Naomi Klein a făcut istoria capitalismului bazat pe dezastre în Doctrina șocului, doamna Zuboff prezintă ascensiunea, evoluția, structura și direcția de dezvoltare a unui nou tip de societate.

În al doilea rând, am fost mulțumit să văd că, într-o manieră nu doar academică, ci de-a dreptul avocățească, autoarea și-a susținut fiecare afirmație cu probe din instanță, cu citate din documente oficiale emise de către organizațiile aflate în discuție, cu declarații ale reprezentanților oficiali ai unor megacorporații.

Apoi, am fost impresionat de ardoarea cu care doamna Zuboff, în pofida unei tragedii personale despre care discută în paginile cărții, a dus proiectul la bun sfârșit și l-a publicat, cu speranța că va ajuta la conștientizarea unor probleme sociale reale. Această ardoare, inspirată parcă de un pericol major și iminent, transpare destul de des din discursul autoarei.

Nu în ultimul rând, mi-au impus respect dimensiunile neobișnuite ale volumului, precum și excelenta organizare a materialului prezentat.

La finalul anului 2019, nu am fost câtuși de puțin surprins să aflu că The Age of Surveillance Capitalism se situa în capul listei de recomandări de lectură a fostului președinte S.U.A. Barack Obama. La rândul meu, vă recomand cu multă căldură această lucrare a doamnei profesoare Zuboff. (Puteți comanda un exemplar aici.)

După ce am întors ultima filă a cărții (și după ce am extras un citat ca epigraf pentru o nuvelă de-a mea), m-am grăbit să încep să citesc o altă lucrare de nonficțiune pe o temă oarecum similară: The Glass Cage.

Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

sâmbătă, 15 februarie 2020

Neil Gaiman & Dave McKean, "Black Orchid" (1991)

Imagine preluată de pe situl Amazon.ca
Pe la mijlocul anilor 1990, după ce citisem Arkham Asylum și fusesem extrem de impresionat, am parcurs, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, trei albume dintr-o ediție franceză a unui roman grafic, Black Orchid, scris de Neil Gaiman și ilustrat de același Dave McKean. Un sfert de veac mai târziu, în ultima decadă a lunii decembrie 2019, am achiziționat, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, o ediție integrală - Black Orchid (DC Comics, Burbank, CA, 2019).

Am parcurs-o cu sufletul la gură, chiar înainte să se sfârșească anul. Și iată ce am aflat:

În prima parte, la o ședință a consiliului de administrație al unei organizații criminale, secretara, domnișoara Halliwell, este dată în vileag ca fiind o supereroină infiltrată, Orhideea Neagră, apoi este imobilizată și ucisă într-un incendiu. În suburbii, alte ființe-flori clonate din același material genetic se trezesc într-o seră. În schimb, din penitenciar este eliberat Carl Thorne, un traficant de arme, care încearcă să-și recapete vechiul post în subordinea lui Lex Luthor, conducătorul organizației criminale. Una dintre ființele-flori află povestea creatorului ei, Philip Sylvain, și a prietenei lui din copilărie - Susan Reed. Sylvain îi vorbește și despre foști colegi de-ai săi din facultate. Doar că, pe când ființa-floare zboară pe fereastră și se așază într-un copac ca să doarmă și să viseze, la ușă bate, cu gând de răzbunare, fostul soț al lui Susan - Carl Thorne.

În partea a doua, Carl Thorne îl torturează și îl ucide pe Sylvain, apoi distruge făpturile-flori din seră - cu excepția unei fetițe care izbutește să scape. Paradoxal, când acoliți de-ai lui Lex Luthor încearcă să îl înece pe Thorne, Orhideea Neagră (în noua sa versiune) intervine și îl salvează, după care pleacă, însoțită de clona ei mai mică, la Gotham, în căutarea foștilor colegi ai lui Sylvain. Astfel, Orhideea Neagră se întâlnește cu Batman, apoi, în Azilul Arkham, cu Jokerul, cu Two-Face, cu Pălărierul și cu unul dintre personajele pe care dorea să le găsească - Pamela Isley. Doar că, între timp, aceasta din urmă a devenit Poison Ivy și refuză să o ajute pe protagonistă - iar altcineva o răpește pe fetița-floare. Din fericire, Batman o trimite pe protagonistă pe o pistă nouă, în Louisiana, pe urmele lui Alec Holland.

În partea a treia, protagonista ajunge într-un ținut mlăștinos din Louisiana și discută cu Alec Holland - care a devenit Creatura-din-mlaștină. Acesta o ajută să înțeleagă mai bine povestea predecesoarei sale și o îndeamnă să planteze niște semințe speciale în pădurea amazoniană pentru a crea mai multe femei-orhidee. Orhideea Neagră își recuperează sora-clonă și zboară spre pădurea ecuatorială - dar pe urmele ei vin Carl Thorne, pe de o parte, și mercenarii lui Lex Luthor, pe de alta. În confruntarea finală, Thorne îi elimină pe cei mai mulți dintre mercenari, însă e ucis la rândul lui. Orhideea Neagră, în schimb, alege să îi lase în viață pe puținii oponenți rămași, după care se îndreaptă în zbor, cu sora-clonă, înapoi către Metropolis.

(Multă vreme, cititorii seriei au așteptat un al patrulea fascicul, în care Orhideea Neagră să aibă o confruntare finală cu Lex Luthor, însă mesajul volumului este unul diferit, iar protagonista alege în mod deliberat calea nonviolenței.)

Ediția omnibus a acestui roman grafic conține, între altele, o introducere de Mikal Gilmore (jurnalist la Rolling Stone), pagini cu poeme care ilustrează, într-un fel sau altul, tema acestui volum, o pagină cu mulțumiri, pagini-facsimil cu note-concept ale scenaristului Neil Gaiman, facsimilul unei scrisori cu comentarii din partea doamnei Karen Berger (redactor la DC Comics), facsimilul primei pagini din proiectul propus inițial de către domnul Gaiman, texte promoționale furnizate de către scenarist, note preliminare pentru al doilea fascicul din roman (scrise de mână, respectiv dactilografiate) și notele biografice ale scenaristului și graficianului.

Ceea ce aș dori să subliniez este că, dincolo de scenariul foarte ingenios, care contravine orizontului de așteptare al cititorilor obișnuiți și care împletește cu multă artă mai multe fire narative, punctul forte al acestui roman grafic de excepție îl constituie arta grafică.

Artistul Dave McKean utilizează o diversitate de tehnici și de mijloace de expresie - culori acrilice în unele cazuri, schițe în tuș, crochiuri, chiar colaje pe alocuri - pentru a crea planșe care, uneori, sunt de inspirație noir, alteori au un aer impresionist, iar, în unele cazuri, sunt de-a dreptul suprarealiste. Lucrarea ulterioară a artistului, Arkham Asylum (o altă memorabilă piesă de colecție, despre care am scis aici), nu s-a ivit din neant, ci este un rezultat al procesului de experimentare și învățare de care a beneficiat din plin și Black Orchid. Și, dacă alte benzi desenate (unele chiar destul de reușite) vin, stau la raft o vreme, după care pleacă pentru a-i bucura și pe alți cititori, Black Orchid cu siguranță că va rămâne în colecția mea mulți ani de acum înainte.

Probabil bănuiți că, după ce am terminat de citit acest roman grafic cu totul excepțional, am început să parcurg un altul - mai exact, Blade Runner 2019. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.

vineri, 14 februarie 2020

Jason Shawn Alexander et al., "Empty Zone, Volume Two" (2016)

Imagine preluată de pe situl Image Comics.com
La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al romanului grafic Empty Zone, intitulat: Industrial Smile (Image Comics, Berkeley, California, 2016). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Într-o iarnă dinspre finalul secolului al XXI-lea, la Berlin, un american expatriat în Marea Britanie, Bodie Waterman, și soția lui, Samantha, își petrec vacanța. Doar că Samantha dispare o vreme, apoi revine și îl invită pe soțul ei la o petrecere dintr-un cartier insalubru. Puțin lipsește ca Bodie să devină felul principal într-un ospăț cu vampiri. Un postuman psihopat, Petrov, intervine și îl salvează, iar Corinne White și complicele ei, Hank, se pomenesc și ei implicați în efortul pentru stârpirea cuibului de vampiri. Cu mari eforturi, protagoniștii reușesc și să distrugă un laborator clandestin al plutocratului Oni, iar, în final, Corinne pleacă spre Lagos, pe un vapor, pentru confruntarea finală.

Față de primul volum din serie, Conversations with the Dead, atmosfera din Industrial Smile este încă și mai apăsătoare. Graficianul Jason Shawn Alexander a reușit să redea foarte sugestiv peisaje urbane afectate de ninsoare și de poluare, precum și o întreagă gamă de personaje postumane de coșmar.

Scenariul, asigurat de Darragh Savage și J. S. Alexander, este alert și captivant, iar acțiunea e împărțită pe mai multe planrui care converg treptat. Literele din casetele de dialoguri, îngrijite de Sherard Jackson, parcă nu mai sunt așa de exuberante ca în primul volum. Culorile, în schimb, au fost folosite de artiștii Luis NCT și Mar Silvestre într-un mod impresionant.

Am apreciat și machetarea volumului, galeria de afișe promoționale și coperte personalizate de la finalul cărții, precum și excelenta calitate a hârtiei și a tiparului. Pe ansamblu, Industrial Smile a meritat pe deplin atât investiția, cât și o a doua lectură. Desigur, mi-aș dori să pot parcurge și volumul al treilea din romanul grafic Empty Zone, însă, cum acesta întârzie să apară, deocamdată m-am mulțumit cu un alt album de referință, Black Orchid. Dar despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej. 

duminică, 9 februarie 2020

Bruce Dickinson - "La ce-i bun butonul ăsta?"

Imagine preluată de pe situl eMag.ro
În urmă cu doi ani, vă relatam la Țesătorul că domnul Bruce Dickinson își publicase autobiografia sub titlul: What Does This Button Do?

Iată, însă, că pe 8 februarie 2020, la Sala Radio din București, domnul Dickinson a făcut o prezentare a acestei cărți, care între timp a apărut și într-o ediție română. Și ce prezentare a fost!

La intrarea în Sala Radio, participanții au avut ocazia să achiziționeze un exemplar din ediția română a volumului, dar și să completeze un formular prin care să îi adreseze întrebări autorului. (Mă tem că întrebarea mea a primit un răspuns implicit, mai degrabă decât unul explicit.)

Apoi, în așteptarea evenimentului principal, în timp ce publicul se așeza pe locurile din sală, în sistemul de sonorizare s-au difuzat piese muzicale de pe albumele solo ale reputatului cântăreț britanic.

Domnul Dickinson a sosit pe scenă în pantaloni gri-închis, cu o vestă elegantă, de aceeași culoare, și, timp de o oră și patruzeci de minute, a încântat publicul cu povestea vieții lui. Relatarea a fost însoțită de fotografii de arhivă, redate pe un ecran uriaș și comentate savuros de către muzician.

În manieră tipic britanică, autorul a dovedit foarte mult umor, autoironie și sarcasm la adresa unor instituții precum școlile private din Regatul Unit sau partidele politice de acolo. De asemenea, muzicianul a trecut cu ușurință și cu bunăvoință peste cele câteva momente în care microfonul său a luat câte o mică pauză. Relatarea a fost presărată cu anecdote din anii de școală ai domnului Dickinson, din perioada de început a carierei sale muzicale, în formația Samson, din anii de glorie, alături de legendara formație Iron Maiden, dar și din anii recenți, în care muzicianul s-a luptat cu o formă de cancer.

Cum autorul știa că se adresează unui auditoriu a cărui limbă maternă nu este engleza, destule dintre anecdotele relatate au fost presărate cu onomatopee și mimică, spre hazul publicului. Și trebuie să vă spun că, deși în Sala Radio veniseră peste opt sute de persoane, evenimentul s-a desfășurat foarte civilizat, fără întreruperi sau incidente, căci domnul Dickinson știe de minune cum să capteze atenția auditoriului.

A urmat o pauză de o jumătate de oră, după care muzicianul britanic a răspuns unor întrebări formulate din partea publicului. Spre final, după ce domnul Dickinson explicase pe larg de ce vorbitul în public afectează coardele vocale în moduri care îngreunează cântatul în aceeași zi, una dintre întrebări l-a invitat practic să cânte a capella o piesă muzicală la alegere. (În lumina celor ce le explicase anterior, i-am propus imediat piesa "Transylvania".)

Și, ca să încheie seara cum se cuvine, muzicianul a interpretat a capella câteva strofe din melodia Chemical Wedding.

Singura mea dezamăgire privitoare la acest eveniment foarte bine organizat și foarte agreabil a fost că, la final, nu s-au acordat autografe. Realist vorbind, dacă domnul Dickinson ar fi început o sesiune de autografe, probabil că și acum aș mai fi fost la rând, cu exemplarul meu din What Does This Button Do? la îndemână, mai degrabă decât să scriu acest articol pentru dumneavoastră.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai metalistă costumație îi revine unei doamne între două vârste, așezată pe primul rând, care, într-o mulțime de rockeri îmbrăcați în tricouri, veste și hanorace cu imagini din cei 45 de ani de istorie muzicală Iron Maiden, a purtat cu mândrie o bluză cu model de leopard cu paiete aurii.

Brutal. 

sâmbătă, 8 februarie 2020

Thomas Rid, "Rise of the Machines" (2016)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com
La jumătatea lunii aprilie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o lucrare intitulată: Rise of the Machines - The Lost History of Cybernetics (editura Scribe, Brunswick, Victoria, 2016). Autorul, dr. Thomas Rid, este profesor universitar de studii de securitate la King's College, în Londra. Am parcurs volumul său în opt zile la jumătatea lunii noiembrie 2019.

Și iată ce am aflat:

În "Prefață", autorul precizează care este subiectul cărții (cibernetica), respectiv ce și-a propus să realizeze cu această lucrare.

Secțiunea "Ascensiunea mașinăriilor" tratează despre crearea, de către Norbert Wiener, în anii 1950, a domeniului ciberneticii - adică știința guvernării sistemelor.

Capitolul întâi, "Control și comunicare în război", tratează despre raidurile aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, despre nevoia bateriilor antiaeriene de a prevedea unde urmau să se afle avioanele inamice peste câteva secunde și despre proiecte de cercetare ale Aliaților pe această temă - inclusiv dezvoltarea radarului.

Capitolul al doilea, "Cibernetica", urmărește dezvoltarea domeniului ciberneticii de către Norbert Wiener și colaboratorii săi în perioada postbelică. Paradoxal, volumul Cibernetica a fost foarte apreciat în presă imediat după lansare și s-a bucurat de o largă popularitate. Iar cibernetica a fost aplicată în domeniul pe atunci emergent al calculatoarelor numerice.

Capitolul al treilea, "Automatizarea", urmărește eforturile de a automatiza apărarea și războiul în perioada Războiului Rece, în anii 1950, dar prezintă și lucrări cu tentă filosofică din cariera târzie a lui Norbert Wiener. Din păcate, sistemele parțial automatizate pentru apărarea bombardierelor au ajuns inutile în anii 1960, odată cu dezvoltarea rachetelor intercontinentale de corazieră. Și tot anii 1960 au adus dezbateri pe tema automatizării în industrie și a efectelor sale sociale.

Capitolul al patrulea, "Organisme", trateză în schimb despre apariția, în anii 1960, a noțiunii de organism cibernetic (sau ciborg), despre contribuțiile lui John von Neumann și Edward Moore la dezvoltarea ciberneticii, despre experimentele lui Mosher pentru construirea de exoschelete, despre dezvoltarea sistemelor de teleprezență, dar și despre adoptarea ciborgului ca metaforă în lucrări umaniste precum "Un manifest pentru ciborgi" de Donna Harroway.

Capitolul al cincilea, "Cultura", examinează influența ciberneticii în comeniul cultural, cu publicații precum Whole Earth Catalog în anii 1970 și WIRED în anii 1990, respectiv cu comunități online precum WELL, întemeiată în 1985.

Capitolul al șaselea, "Spațiul", tratează despre (ați ghicit!) ciberspațiu - sisteme virtuale dezvoltate pentru forțele aeriene, despre literatura cyberpunk, cu autori precum Vernor Vinge și William Gibson, dar și despre dezvoltarea realității virtuale pentru civili de către cercetători ca Jaron Lanier și John Walker. Alte secțiuni urmăresc dezvoltarea jocurilor virtuale, raidurile autorităților împotriva hackerilor și constituirea Fundației Frontiera Electronică.

Capitolul al șaptelea, "Anarhia", urmărește ascensiunea mișcării criptoanarhice în anii 1990, dezvoltarea unor sisteme criptografice puternice, apariția unor lucrări precum "Cyphernomicon", farse ca Rețeaua Neagră, respectiv tentative de stabilire a unor micronațiuni ca baze pentru servere criptate.

Apoteotic, capitolul al optulea tratează despre "Război" - mai exact, despre războiul cibernetic dintre S.U.A. și alte puteri globale, cu elemente ce țin de spionajul militar și de cel economic. Una dintre operațiunile identificate și urmărite de contraspionajul american, denumită Moonlight Maze, ducea... la Moscova.

Capitolul al nouălea, "Căderea mașinăriilor", trece în revistă progresul, diversificarea și realizările ciberneticii din anii 1940 până în prezent, dar și dezvoltarea în paralel a unei mitologii care, în cele din urmă, a pus în umbră știința din care se ivise.

Lucrarea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final, cu lista ilustrațiilor și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului profesor Rid pentru vastitatea documentării, pentru judicioasa selectare a materialului prezentat, pentru organizarea tematică și diacronică a informațiilor, respectiv pentru caracterul multidisciplinar al cercetării efectuate și pentru prezentarea clară, inteligibilă a materialului.

De asemenea, am apreciat numeroasele fotografii de arhivă care ilustrează acest volum, precum și tehnoredactarea îngrijită, care ușurează lectura.

Ca urmare a celor arătate mai sus, voi păstra Rise of the Machines ca pe o lucrare de referință în colecția mea personală. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că, imediat după ce am terminat-o de citit, am început să parcurg o altă lucrare pe o temă similară, un volum intitulat: The Age of Surveillance Capitalism. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

luni, 3 februarie 2020

George Zarkadakis, "In Our Own Image" (2015)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com
La jumătatea lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat un exemplar dintr-un volum de nonficțiune intitulat: In Our Own Image - Will Artificial Intelligence Save or Destroy Us? (colecția Rider, editura Ebury Publishing, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2015). Autorul George Zarkadakis, este doctor în inteligența artificială, inginer specializat în sisteme informaționale și autor de cărți științifice.

Am parcurs această lucrare în prima săptămână din noiembrie 2019. Și iată ce am aflat:

"Introducerea" relatează cum, în mileniul trecut, autorul, pe atunci copil, a fost entuziasmat de vizionarea peliculei Planeta interzisă și a început să se preocupe de robotică, apoi de sisteme informatice.

Partea întâi, "Visând oi electrice", urmărește dezvoltarea ideii de inteligență artificială. Astfel, primul capitol, "Nașterea minții moderne", prezintă apariția omului și dezvoltarea limbajului articulat, precum și a artei primitive. Capitolul al doilea, în schimb, "Viața în tufișul fantomelor", discută locul cental ocupat de narațiuni în mentalul uman și apariția ideii de făpturi artificiale autonome. În capitolul al treilea, "Turcul mecanic", sunt prezentate automate din Antichitate, apoi teoria dualistă carteziană, iar în cele din urmă înlocuirea metaforelor mai vechi pentru creierul uman (precum țărâna sau mecanismul) cu una mai recentă (calculatorul numeric). Capitolul al patrulea, "Iubind străinul", trece în revistă androizi memorabili din pelicule precum Metropolis, Vânătorul de recompense, Omul bicentenar și I.A., fără a uita mitul Galateei, Poveste de iarnă, Matricea sau Terminator. Capitolul al cincilea, în schimb, "Prometeu dezlănțuit", abordează tema androizilor ca amenințări la adresa omenirii creatoare - începând cu Frankenstein, continuând cu Matricea și încheind cu "valea stranie" în care androizii prea similari cu oamenii stârnesc repulsie mai degrabă decât simpatie. Al șaselea capitol, în schimb, discută "Întoarcerea zeilor" - de la poststructuralismul lui Jean Baudrillard la tema ciborgilor.

Partea a doua tratează pe larg "Problema minții". Astfel, în capitolul "Un plan pentru Univers" ni se prezintă evoluția filosofiei platonice idealiste în istorie. Capitolul al optulea, "Minți fără trupuri", urmărește dezvoltarea filosofică și practică a minții separate de substratul biologic - de la filosofia carteziană și monadologia lui Leibniz la destruparea informației și încărcarea conștiinței în sisteme informaționale. Capitolul al nouălea, "La Résistance", tratează în schimb despre gândirea empirică - de la Aristotel și Berkeley la Fregge, Dennett și Wiener. Capitolul al zecelea, "Examinarea minții", prezintă câteva abordări interesante referitoare la problema conștiinței de sine. Capitolul al unsprezecelea, pe de altă parte, se concentrează asupra "Creierului cibernetic", aducând în discuție conferințele Macy și automatele autoreproducătoare imaginate de von Neumann.

Partea a treia, "Ada în Țara Minunilor", tratează despre dezvoltarea sistemelor informaționale, începând cu articularea logicii formale de către Aristotel, Boole și apoi Fregge (în capitolul "Toți cretanii sunt mincinoși") și continuând cu probleme puse de către Gödel, respectiv de către Turing. Nu putea lipsi un capitol precum "Programul", dedicat mașinilor de calcul proiectate de către Pascal, Leibniz și Babbage și primului program de calculator scris de Ada, contesă Lovelace. Capitolul al paisprezecelea urmărește dezvoltarea tehnicii de calcul "De la parcul Bletchley la campusul Google", fără a-l uita pe bibliotecarul belgian Paul Otlet, care a imaginat hipertextul ce avea să constituie prototipul pentru World Wide Web. Nu lipsesc nici referirile la corpurile masive de date sau la Internetul lucrurilor. "Mașinării care gândesc" tratează despre succesele și eșecurile proiectelor de inteligență artificială - precum și noțiunea singularității tehnologice, propusă de profesorul universitar Vernor Vinge. Paradoxul lui Moravec, în schimb, evidențiază elemente ce țin de inteligența umană, însă se află dincolo de logica formală. Capitolul al șaisprezecelea, "Darwin pe marginea haosului", prezintă cazuri în care principii evoluționiste sunt utilizate pentru dezvoltarea de sisteme inteligente, rețele neuronale artificiale, roiuri de roboți și așa mai departe - iar autorul speculează ce caracteristici ar putea avea sisteme artificiale cu adevărat inteligente.

Epilogul, "Viitorul omenirii", trece în revistă principalele teme ale cărții și avertizează că dezvoltarea inteligenței artificiale va avea asupra clasei de mijloc un efect comparabil cu cel exercitat asupra clasei muncitoare de către dezvoltarea mașinăriilor industriale. Și nu e deloc clar dacă inteligențele artificiale pe care le formăm asemeni nouă nu vor sfârși prin a ne forma să fim asemeni lor...

Volumul se încheie cu "O scurtă istorie a inteligenței artificiale", cu o serie de note de final, cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Pe de o parte, am citit cu plăcere și cu interes lucrarea doctorului Zarkadakis. Cu fascinație și cu un dram de invidie profesională, am urmărit cum trecea de la arheologie la mitologie la literatură la filosofie la logică formală la istoria calculatoarelor la neuroștiințe la inteligență artificială cu dezinvoltura cu care domnul Jamie Oliver, spre exemplu, enumeră ingredientele unei rețete de bucătărie. Diversitatea materialului prezentat, abordarea multidisciplinară și claritatea discursului sunt demne de admirație.

Pe de altă parte, îmi este foarte clar că In Our Own Image necesită o a doua lectură - deoarece informațiile, foarte clar prezentate, judicios alese și excelent organizate, sunt totuși atât de numeroase și de diverse încât nu pot fi asimilate integral la o primă lectură. (Și suspectez că, dacă aș citi volumul de la capăt a doua oară, mi-ar face mare plăcere.)

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră cu multă căldură această lucrare excepțională. Nu vă veți mira, probabil, dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs In Our Own Image, am început să citesc o carte pe o temă similară: Rise of the Machines. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie. 

sâmbătă, 1 februarie 2020

Nick Polson & James Scott, "AIQ" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk)
La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: AIQ _ How Artificial Intelligence Works and How We Can Harness Its Power for A Better World (colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2019). Autorii sunt Nick Polson, profesor de econometrică și statistică la Școala de Afaceri Booth din Chicago, și James Scott, conferențiar universitar de statistică la Universitatea din Texas.

Am parcurs AIQ în șase zile, la finalul lunii octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă subiectul cărții, subliniază diferența dintre domeniul inteligenței artificiale și cel al roboticii, arată care au fost factorii majori ce au contribuit la apariția și dezvoltarea inteligenței artificiale, respectiv care sunt anxietățile provocate de aceasta, și se încheie cu asigurări că nu vom întâlni prea multă matematică în paginile cărții.

Capitolul întâi, "Refugiatul", arată cum un refugiat din Cluj, Abraham Wald, i-a ajutat pe Aliați să crească șansele de succes ale misiunilor aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și cum metodele matematice ale lui Wald au fost apoi adoptate pe scară largă și cu succes pentru recomandări de filme (Netflix) sau de muzică (Spotify).

Capitolul al doilea, "Fabricantul de sfeșnice", arată cum Henrietta Leavitt a dezvoltat o metodă pentru măsurarea pulsației stelelor și pentru estimarea dimensiunilor Universului, iar ulterior metodele ei au fost utilizate pe mari seturi de date pentru a găsi modele, a formula previziuni și a le testa.

Capitolul al treilea, "Reverendul și submarinul", relatează cum s-au desfășurat operațiunile de căutare a unui submarin american pierdut în 1966 și cum metoda cu care acesta a fost găsit, numită Regula lui Bayes, se poate aplica în domenii precum vehiculele automatizate, depistarea cancerului de sân, ori investițiile.

Capitolul al patrulea, "Uimitoarea Grace", o prezintă pe Grace Hopper, care, în 1953, a revoluționat programarea calculatoarelor numerice prin introducerea compilării, după care tratează despre căile prin care sistemele informaționale au ajuns să proceseze limbajele naturale.

Capitolul al cincilea, "Geniul de la Monetăria Regală", relatează despre unul dintre rarele cazuri în care genialul Sir Isaac Newton s-a înșelat - în metoda de testare a calității monedelor pe vremea când administra Monetăria Regală în Turnul Londrei. Apoi, autorii tratează despre metode matematice pentru detectarea erorilor în seturi mari de date și despre domenii de aplicare practică, precum detectarea eficientă a scurgerilor de gaze în orașe, sau precum depistarea fraudelor.

Capitolul al șaselea, "Doamna cu lampa", arată cum Florence Nightingale s-a implicat în tratarea răniților britanici la spitalul din Scutari, pe vremea Războiului din Crimeea, și cum a dezvoltat statistica, inclusiv prin inventarea diagramelor-evantai. Autorii construiesc apoi o paralelă cu sistemul medical contemporan și argumentează că inteligența artificială ar fi utilă în domenii precum istoricul maladiilor pacienților, imagistica medicală și medicina la distanță.

Capitolul al șaptelea, "Clipperul yankeu", discută mai multe tipuri de erori de gândire în tratamentul datelor statistice și prezintă căile prin care asemenea erori pot fi evitate.

Volumul se încheie cu o pledoarie în favoarea conlucrării dintre oameni și diversele forme de inteligență artificială existente deja, cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

Dintre calitățile care recomandă acest volum aș menționa claritatea prezentării, excelenta organizare a materialului prezentat, buna împărțire în capitole, subcapitole și secțiuni, ilustrarea noțiunilor teoretice cu studii de caz relevante, judicios alese, precum și... umorul prezent în discursul celor doi autori.

Am fost ușor surprins de lipsa bibliografiei și oarecum dezamăgit de calitatea mediocră a hârtiei pe care sunt imprimate capitolele cărții. Căci AIQ este o carte de referință pe care intenționez să o păstrez ani buni în bibliotecă, să o consult ocazional și, eventual, să o recitesc - iar hârtia mediocră se deteriorează destul de repede. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din AIQ aici.)

Oricum, după această lectură agreabilă și instructivă, m-am simțit încurajat să parcurg alt volum pe care îl aveam în bibliotecă de ceva vreme - In Our Own Image. Însă despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.  

duminică, 22 decembrie 2019

Max Tegmark, "Life 3.0" (2017)

(Imagine preluată de pe site-ul adrionltd.com)
La jumătatea lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: Life 3.0 - Being Human in the Age of Artificial Intelligence (Editura Penguin, Londra, 2018). Autorul, domnul Max Tegmark, este profesor universitar de fizică la Massachussetts Institute of Technology - și căsătorit cu o româncă.

Am parcurs volumul într-o săptămână, la jumătatea lunii octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o pagină de mulțumiri care li se adresează colaboratorilor autorului. 

"Preludiul: Povestea echipei Omega" este un joc al imaginației care descrie etapele prin care o echipă de cercetători care dezvoltă o inteligență artificială generală în centrul de cercetări al unei corporații ajunge să ia în stăpânire întreaga lume.

Partea întâi, "Bun venit la cea mai importantă conversație a vremurilor noastre", prezintă o scurtă istorie a complexității, apoi cele trei stadii ale vieții (dintre care al treilea, cel capabil să își modifice și hardware-ul, nu doar software-ul, este, deocamdată, doar ipotetic), după care trece în revistă mai multe controverse pe tema inteligenței artificiale, câteva concepții eronate și, în cele din urmă, câteva etape ale drumului care ne așteaptă în viitor.

Partea a doua, "Materia devine inteligentă", tratează, în capitole distincte, chestiuni precum definiția inteligenței, definiția memoriei, definiția calculului, definiția învățării.

Partea a treia, în schimb, intitulată "Viitorul apropiat: progrese, dificultăți, legi, arme și posturi", discută scenarii posibile pentru următoarele câteva decenii, fie că e vorba despre căi de dezvoltare ale inteligenței artificiale sau de modificarea cadrului legislativ, de efectele apariției inteligenței artificiale în domeniul militar, în cel economic și pe piața forței de muncă.

Partea a patra, "Explozie de inteligență?", propune mai multe scenarii posibile, precum apariția unui nou tip de totalitarism, eliberarea inteligențelor artificiale de sub controlul uman, apariția mai multor centre de putere la nivel global, respectiv fuziunea om-mașină prin apariția ciborgilor și prin încărcarea minților umane în sistemele informaționale.

Partea a cincea, "Consecințele: următorii zece mii de ani", propune o gamă largă de scenarii pe termen lung - unele utopice, precum "Utopia libertariană" sau "Utopia egalitaristă", altele distopice, precum "Paznicul grădinii zoologice" sau "1984".

Partea a șasea, "Zestrea noastră cosmică: următorul miliard de ani și dincolo de acesta", vine cu niște viziuni foarte ambițioase pentru colonizarea întregului Univers observabil de către descendenții noștri numerici.

Partea a șaptea, în schimb, propune o varietate de "Scopuri", începând cu țeluri din fizică și biologie și terminând cu obiective din psihologie, inginerie și etică. Pentru că problema alinierii scopurilor inteligențelor artificiale cu ale noastre este una spinoasă...

Partea a opta, "Conștiința", abordează diferite aspecte ale conștiinței de sine. Începând cu problema dificilă a definirii conștiinței de sine și încheind cu ipoteze referitoare la dezvoltarea conștiinței de sine de către inteligențele artificiale, autorul ne propune mai multe teme de gândire.

Epilogul relatează, pe de altă parte, "Povestea echipei FLI" - o poveste reală și interesantă despre eforturile depuse de către profesorul Tegmark și colaboratorii săi pentru a organiza dezbateri pe tema inteligenței artificiale.

Volumul se încheie cu note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat Life 3.0 pentru relevanța subiectului abordat, pentru marea diversitate de informații și ipoteze prezentate, precum și pentru buna împărțire în secțiuni și capitole. Deși lucrarea abordează un subiect vast și complex, autorul îl prezintă într-o manieră accesibilă cititorilor de nivel mediu și într-un mod inteligibil. (Cu atât mai mult, m-am bucurat când am aflat că există și o ediție română a acestui volum.)

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, Life 3.0 și vă urez să trăim mult și bine până când vom afla care dintre scenariile prezentate de către profesorul Max Tegmark se vor adeveri. (Puteți comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, imediat după ce am terminat de citit această carte, am început o alta dedicată inteligenței artificiale, AIQ. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

sâmbătă, 21 decembrie 2019

Jason Shawn Alexander, "Empty Zone: Volume One" (2015)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)
La finalul primei decade a lunii decembrie 2019, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar din primul volum al romanului grafic Empty Zone de Jason Shawn Alexander, intitulat Conversations with the Dead (Editura Image Comics, Berkeley, CA, 2015). L-am parcurs în câteva zile.

Și iată ce am aflat:

Conversations with the Dead este un roman grafic foarte ambițios care combină elemente cyberpunk, noir și horror. Protagonista, Corinne White, este o declasată care fură date confidențiale pentru a le revinde pe piața neagră. După o asemenea operațiune clandestină, Corinne e dusă de complicele ei, Hank, la cabinetul ilegal al fraților Choi în vederea înlocuirii unui braț protetic cu altul ceva mai performant. Protagonista, care e traumatizată, alcoolică și dependentă de droguri, are o idilă cu o chelneriță, însă aceasta din urmă e ucisă de o creatură bionică, iar Corinne pleacă la Pittsburgh pe urmele plutocratului Oni, care trimisese creatura. Finalul volumului dezvăluie sursa trumei protagonistei și sfârșitul violent al acolitului lui Oni, postumanul Massault - dar povestea e departe de a se fi sfârșit.

Conversations with the Dead exploatează cu precizie... chirurgicală nostalgia pentru genul cyberpunk survenită în ultimii câțiva ani. Pe de o parte, personajul principal, cu combinația sa de duritate exterioară și traumă internă nemărturisită, vine pe filiația eroilor lui Hemingway și Fitzgerald, trecând prin detectivii particulari creați de Hammett și Chandler, și reamintește de personaje-narator emblematice ca Automatic Jack din "Burning Chrome". Desigur, în pas cu vremurile, personajul principal este feminin (nu masculin), veteran al operațiunilor secrete din megacorporații (nu al Primului Război Mondial) și înarmat cu nanoboți care îi permit să absoarbă informațiile prin atingere (nu cu o memorie clară și cu o minte ascuțită, ca Philip Marlowe).

Pe de altă parte, galeria multietnică postumană a personajelor secundare i-ar face cinste oricărui roman cyberpunk din deceniile trecute. (Ocazional, graficianul a portretizat în paginile albumului membri ai familiei și prieteni, însă asta e altă poveste.)

Fundalul intrigii este realizat printr-o combinație de tehnici grafice și narațiune cu mare efect. Astfel, elemente vizuale precum stropii fini aplicați cu aerograful se combină cu explicații aruncate în treacăt, între două scene de acțiune, cu privire la furtuni solare, schimbări climatice și poluare urbană.

Apoi intervin efectele psihologice - precum sindromul stresului posttraumatic - și cele de suspans. Căci intriga e condusă cu mână de maestru, iar ancheta dusă de protagonistă pentru a descoperi cine i-a ucis iubita merge în paralel cu ancheta dusă de cititori pentru a afla sursa traumei protagonistei.

Nu în ultimul rând, aș aminti elementele horror, precum halucinațiile protagonistei, personajele secundare atavice, postumanii reînviați și augmentați cu proteze mioelectrice și numeroasele scene de violență fizică viscerală. Toate acestea, combinate cu un stil grafic idiosincratic, comparabil cu cel al lui Bill Sienkiewicz sau cu cel al lui Dave McKean, fac Conversations with the Dead un roman grafic care se citește cu sufletul la gură - și care merită numeroase recitiri.

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de parcurs primul volum din Empty Zone, am început să îl citesc pe cel de-al doilea, Industrial Smile. Însă despre acela rămâne să vă relatez cu alt prilej.

duminică, 1 decembrie 2019

Kevin Kelly, "The Inevitable" (2016)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)
La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Kevin Kelly intitulat: The Inevitable - Understanding the 12 Technological Forces That Will Shape Our Future (Editura Penguin, New York, 2016). L-am parcurs în perioada august-octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Dacă viitorologi precum John Naisbitt sau Adam Greenfield folosesc substantive pentru a identifica tendințe sociale majore sau tehnologii radicale care ne schimbă viața, domnul Kevin Kelly (fostul redactor-șef al revistei Wired) preferă verbele. Astfel, capitolele din lucrarea sa poartă titluri precum: "Devenire" sau "Începere".

Primul capitol, "Devenire", tratează despre schimbarea rapidă, perpetuă a tehnologiilor pe care le utilizăm și despre adaptarea noastră continuă la noile versiuni apărute. Cu alte cuvinte, telefonul mobil, calculatorul personal sau automobilul devin din ce în ce mai avansate, pe măsură ce le înlocuim cu altele, de la an la an sau de la deceniu la deceniu, iar oamenii și societatea se modifică, la rândul lor, ca o consecință a acestei perpetue schimbări.

Capitolul al doilea, "Cognificarea", discută imixtiunea diverselor forme de inteligență artificală în varii domenii de activitate umană.

Capitolul al treilea, "Curgerea", abordează efectele dezvoltării Internetului și ale fluxurilor imense de date care se vehiculează în acest mediu de comunicare. Gama acestor efecte e vastă, însă autorul face efortul să le inventarieze, să le ilustreze cu exemple și să le explice.

Capitolul al patrulea, "Ecranizarea", tratează despre trecerea de la cultura cărții tipărite la cultura ecranului portabil - și la efectele nebănuite asupra textelor, cărților, articolelor jurnalistice și așa mai departe.

Capitolul al cincilea, "Accesarea", aduce în discuție trecerea accentului de la posesie la acces. Autorul prezintă cazuri, de la Uber la Airbnb la Kindle Unlimited la Netflix, în care utilizatorii preferă să aibă acces la un serviciu sau la un produs în loc să îl cumpere și să îl dețină.

Al șaselea capitol, "Împărțirea", tratează un alt fenomen foarte popular pe Internet - mai exact, distribuirea gratuită. În numeroase cazuri, fie că vorbim despre muzică, despre producții cinematografice, despre articole de enciclopedie sau despre programe pentru calculatoare, creatorii sunt dispuși să le ofere gratuit, iar proiecte precum Wikipedia sau site-uri ca YouTube au avut un succes extraordinar mulțumită acestui fenomen contraintuitiv.

Capitolul al șaptelea, "Filtrarea", vine ca o consecință a celui precedent. Dacă informațiile de pe Internet sunt supraabundente, utilizatorii au nevoie de metode pentru filtrarea acestora.

Capitolul al optulea prezintă "Remixarea" - o tendință a creatorilor de a amesteca elemente mai vechi pentru a produce lucrări noi.

Capitolul al nouălea, în schimb, discută "Interacționarea" și mută discuția de la Internet la realitatea virtuală și la realitatea amplificată.

Capitolul al zecelea, "Monitorizarea", prezintă numeroase căi prin care, în prezent, oamenii își pot monitoriza temperatura corpului, pulsul și alte procese fiziologice pentru a-și cunoaște starea de sănătate. Cum datele obținute din monitorizare sunt comunicate, împărtășite și discutate, nu e de mirare că au apărut comunități online dedicate acestor chestiuni.

Capitolul al unsprezecelea discută "Chestionarea" - căci dezvoltarea fără precedent a științei și tehnologiei ne permite să punem sub semnul întrebării o mulțime de subiecte și, în unele cazuri, să obținem răspunsuri surpinzătoare.

Capitolul al doisprezecelea, "Începerea", este și cel mai memorabil. Domnul Kevin Kelly compară sistemul informațional global cu o nouă formă de viață - una care nu doarme și pe care o învățăm mereu câte ceva, de fiecare dată când interacționăm cu rețeaua de telecomunicații. De asemenea, în opinia autorului, această creatură, cea mai complexă structură din câte au creat oamenii până acum, abia a început să trăiască - și este vizibilă din spațiul cosmic.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu o serie de note de final și cu un index alfabetic.

Dacă, pe măsură ce citeam Radical Technologies, eram din ce în ce mai intrigat de faptul că, pentru a-și susține viziunile cam pesimiste, autorul nu aducea suficiente exemple sau studii de caz, când am parcurs The Inevitable am fost dezamăgit să constat că, pentru a-și susține vizinile optimiste, autorul aduce încă și mai puține exemple sau dovezi. Cumva, pe măsură ce parcurg mai multe lucrări de viitorologie și din domenii conexe, încep să îi duc lipsa domnului Bruce Sterling, care, cu formarea sa profesională de jurnalist, merge la fața locului, intervievează, investighează, experimentează și abia apoi scrie.

Desigur, cele de mai sus nu m-au împiedicat să apreciez The Inevitable, o lucrare cam la fel de importantă, în acest deceniu, pe cât a fost Al Treilea Val de Alvin Toffler în anii 1980. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)  Tocmai de aceea, imediat cum am terminat-o de citit, am început să parcurg un alt volum pe o temă înrudită, Life 3.0. Însă, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej. 

duminică, 17 noiembrie 2019

Adam Greenfield, "Radical Technologies" (2017)

(Imagine preluată de pe situl editurii Verso)
La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Adam Greenfield intitulat: Radical Techologies: The Design of Everyday Life (Editura Verso, Londra, 2018). L-am parcurs în perioada mai-iunie 2019.

Și iată ce am aflat:

În introducere, autorul prezintă viața de zi cu zi în Paris, în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, cu telefoane mobile inteligente, acces fără fir la Internet, senzori, camere de supraveghere, automate bancare și așa mai departe.

Apoi, în capitolele următoare, tratează pe rând despre câteva tehnologii dominante sau emergente care schimbă radical modul în care funcționează societatea.

Primul capitol le este dedicat telefoanelor mobile inteligente și modurilor în care acestea integrează sinele utilizatorului într-o rețea socială.

Al doilea capitol prezintă Internetul lucrurilor și promisiunea unei rețele planetare de percepții și reacții din partea obiectelor pe care le utilizăm.

Capitolul al treilea are în vedere realitatea amplificată - un strat suplimentar, interactiv, așternut peste lume.

Capitolul al patrulea, în schimb, tratează despre fabricarea numerică a obiectelor și speculează pe marginea unei economii politice a materiei.

Capitolul al cincilea aduce în discuție criptomonedele și garanția computerizată a valorii. (De remarcat efortul pe care îl face autorul pentru a le explica neinițiaților modul în care funcționează criptomonedele fără o autoritate centrală.)

Capitolul al șaselea examinează posibilitățile tehnologiei blockchain dincolo de Bitcoin - un eșafodaj pentru instituțiile postumane.

Al șaptelea capitol, pe de altă parte, discută o temă ceva mai îngrijorătoare: automatizarea și posibilitatea anihilării muncii.

Capitolul al optulea tratează despre alt subiect cu implicații multiple: învățarea de către mașinării și producerea de cunoștințe de către algoritmi.

Capitolul al zecelea, intitulat "Tehnologii radicale: Proiectarea vieții de zi cu zi", prezintă câteva scenarii posibile pentru dezvoltarea societății globale în viitorul apropiat.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

Pe ansamblu, am apreciat lucrarea domnului Adam Greenfield atât pentru viziunea de sinteză pe care o oferă asupra unor tehnologii contemporane, cât și pentru efortul de a construi nu unul, ci mai multe scenarii posibile pentru viitor. Din acest punct de vedere, pentru deceniul actual, Radical Technologies este la fel de necesară și de utilă pe cât a fost Megatendințe de John Naisbitt la vremea ei, în anii 1980. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Pe de altă parte, destul de des, scenariile imaginate de autor mi s-au părut destul de pesimiste sau de alarmiste. Ca urmare, imediat după ce am încheiat lectura volumului Radical Technologies, am început să citesc o lucrare pe o temă foarte similară, The Inevitable. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.  

duminică, 3 noiembrie 2019

Simon Ward, "Aliens - The Set Photography" (2016)

Imagine preluată de pe site-ul amazon.co.uk.
În alt deceniu, în alt mileniu, în anii 1980, mulțumită unui prieten, domnul Bogdan Mihai Manolache, am avut ocazia să citesc o carte despre realizarea filmului Alien. Pe de o parte, am fost uimit și încântat de schițele și picturile reproduse în acel volum, lucrări grafice care le aparțineau unor artiști precum Jean Giraud (Moebius), Chris Foss și H. R. Giger. Pe de altă parte, am fost fascinat de informațiile referitoare la construirea machetelor, la realizarea decorurilor, costumelor și accesoriilor, respectiv de anecdotele de la filmări. Doar că, anii 1980 în România fiind cum erau, n-am avut cum să cumpăr și eu un exemplar din acel volum remarcabil și am rămas doar cu amintirea.

Până când, mulți ani mai târziu, într-o seară cam înnorată, a ieșit soarele și pe strada mea.

Pe 2 noiembrie 2019, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Simon Ward intitulat: Aliens - The Set Photography: Behind the Scenes of James Cameron's 1986 Masterpiece (Titan Books, Londra, 2016). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Volumul debutează cu câteva amintiri personale ale doamnei Carrie Henn, care, pe vremea când era fetiță, a jucat rolul personajului feminin Newt în filmul Aliens.

Apoi, urmează o secțiune despre distribuție și despre echipa de filmare. 

În altă secțiune, "Pe platou", sunt prezentate principalele etape ale intrigii filmului, însoțite de comentarii ale actrițelor Carrie Henn și Jenette Goldstein.

Secțiunea finală, "În culise", arată cum au fost realizate costumele, machetele, decorurile, accesoriile și efectele speciale.

Am fost foarte plăcut impresionat de calitatea grafică și tipografică a albumului: Copertă cartonată, supracopertă color în policromie, mată, file de hârtie cretată, numeroase imagini color de pe platourile de filmare, fotografii alb-negru de arhivă, cadre din film. De asemenea, am apreciat informațiile referitoare la realizarea filmului și am fost emoționat să aflu de grija cu care actrița din rolul principal, Sigourney Weaver, dar și ceilalți actori și cascadori au tratat-o pe micuța Carrie pe parcursul filmărilor. Nu în ultimul rând, mi s-a părut interesantă implicarea actrițelor și actorilor în procesul de creație - spre exemplu, interpreții pușcașilor marini au fost încurajați să își personalizeze costumele.

La finalul lecturii, am rămas cu impresia că Aliens - The Set Photography a meritat pe deplin prețul achiziției și timpul de lectură. I-am găsit loc la raft, în colecția mea, și cu siguranță că îl voi reciti și cu alte ocazii.

Desigur, în aceeași seară am luat un alt album despre realizarea peliculei cinematografice Alien: Covenant. Însă despre acela vom discuta cu alt prilej.