duminică, 7 august 2022

Sir Terry Pratchett, "Small Gods" (1992)

Imagine preluată de pe situl Penguin.co.au

Mai întâi, am citit al treisprezecelea roman din seria Lumea-disc într-o ediție de buzunar americană luată cu împrumut pe la mijlocul anilor 1990 de la vechiul meu prieten, Mirel Palada. Apoi, în anul 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1993).

În cele din urmă, l-am parcurs a doua oară în perioada octombrie-noiembrie 2021 în format electronic - și l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Protagonistul romanului Small Gods este Brutha, novice într-un ordin călugăresc din Omnia. Din păcate, Omnia este o teocrație, iar Chiziția este foarte activă - Inchiziția se ocupă de afacerile interne, în vreme ce Exchiziția tratează relațiile internaționale. Dogma oficială afirmă că lumea este sferică, dar ereticii răspândesc în secret ideea că lumea ar fi plată și purtată prin spațiul cosmic pe spinările a patru elefanți care stau pe carapacea unei broaște țestoase. "Țestoasa se mișcă!" este, în Omnia, un slogan subversiv.

Cum Brutha este singurul omnian care mai crede în Marele Zeu Om, acesta (reîncarnat într-o broască țestoasă) i se adresează pentru a contrazice o mulțime de așa-zise revelații care, de-a lungul secolelor, îi fuseseră atribuite de către diverși profeți omnieni.

Brutha, un monument de naivitate și bunăvoință, este luat în colimator de către Chiziție, dus în Ephebe de către chizitorul Vorbis și implicat într-un plan pentru invadarea Ephebei - țară unde se cultivă dezbaterile filosofice mai degrabă decât dogma religioasă.

Tentativa de invazie duce la formarea unei alianțe antiomniene, iar, la întoarcere, Brutha e torturat de chizitori, salvat in extremis și, în cele din urmă, desemnat să pună capăt teocrației. Iar, mulți ani mai târziu, pe drumul către veșnicie, îl reîntâlnește pe chizitorul Vorbis...


Small Gods, la data apariției, a fost declarat drept cel mai bun roman al lui Sir Terry Pratchett. Față de romanele precedente din seria Lumea-disc, tratează teme mai relevante, precum revelație versus dogmă, religie versus știință, teocrație versus democrație. La fel ca Lord Dunsany și Fritz Leiber înaintea lui, Sir Terry Pratchett propune noțiunea că zeitățile există câtă vreme oamenii cred în ele, după care, în mai mare măsură decât în Eric, duce noțiunea la extrem - căci, la începutul romanului, Marele Zeu Om mai are doar un credincios.

Însă ceea ce conferă o extraordinară forță acestei cărți este că, mai degrabă decât să țină predici moralizatoare, autorul ne arată ce anume face protagonistul - poate nu cel mai inteligent personaj din câte ați întâlnit vreodată, însă însuflețit de altruism și bunătate de nestrămutat. Cu Small Gods, Sir Terry Pratchett a trecut într-o altă etapă a creației - una în care romanele sale, deși umoristice, nu au mai pretins a fi lejere. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ar mai merita amintit că, printre numeroasele personaje din paginile acestei cărți, apare un anume Lu-Tze, un călugăr al istoriei, calm și zâmbitor, a cărui viață se măsoară în secole și milenii. Călugărul acesta, cu influența sa discretă asupra desfășurării evenimentelor istorice, avea să reapară ulterior în alte romane din seria Lumea-disc.

Firește, cum Small Gods mi-a făcut o impresie foarte bună și la a doua lectură, la scurtă vreme după ce l-am terminat am recitit un roman de Sir Terry Pratchett intitulat Lords and Ladies. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

sâmbătă, 6 august 2022

Sir Terry Pratchett, "Jingo" (1997)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am parcurs al douăzeci și unulea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett prin 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, într-o ediție britanică de buzunar - Jingo (editura Corgi Books, Londra, 1998). A doua oară, l-am audiat în ediție electronică în ultima decadă a lunii februarie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


În mijlocul Mării Circulare, o insulă din rocă poroasă este ridicată la suprafață de emanații de gaze, iar pescari din îndepărtatul Klatch și din Ankh-Morpork și-o dispută cu înverșunare.

În Ankh-Morpork, un prinț din Klatch este asasinat, iar comandantul Pazei de Noapte, Sir Samuel Vimes, coordonează două anchete - una oficială, care duce la o versiune publică, iar alta neoficială, care caută să descopere adevărul. Căci asasinatul, urmat de un incendiu la ambasada klatchiană, amenință să târască Ankh-Morpork într-un război.

Din păcate, în ambele tabere sunt personaje care își doresc cu înfrigurare războiul, fie că ele s-ar numi Lord Rust sau Ashal. Iar faptul că Angua este răpită cu o navă klatchiană, iar Lord Havelock Vetinari e temporar demis, nu face decât să complice lucrurile.

În cele din urmă, Sir Samuel Vimes și oamenii săi călătoresc în ținuturi exotice, formează o alianță cu tribul d'reg, ba chiar arestează două armate pentru tulburarea liniștii publice. Și Vetinari, cu diplomația caracteristică, face să se semneze un tratat de pace, renunțând la o insulă care deja se scufundase înapoi, în mare, ca și când n-ar fi fost...


Ca roman, Jingo e din perioada de aur a Lumii-disc, când Sir Terry Pratchett ne răsfăța cu două cărți pe an și era cel mai popular autor din Marea Britanie - atât la vânzările de cărți cartonate, cât și la vânzarea celor în ediție de buzunar. Intriga este complexă, conflictul începe de la patru personaje și, ca o avalanșă, ajunge să implice două națiuni, iar vocea naratorială inconfundabilă face pe parcurs o mulțime de observații amuzante și judicioase despre natura umană, despre politică și despre războaie.

Am fost încântat să găsesc o parodie a unui cântec patriotic victorian: "We don't want to fight a war,/ But, by Jingo, if they do,/ We lack the ships, we lack the guns,/ We lack the money, too." Am fost amuzat să văd cum, într-un roman fantastic, autorul a strecurat ideea SF a istoriilor alternative - sub forma unui Dezorganizator Personal care îi anunță lui Sam Vimes programul versiunii sale de pe un alt fir temporal. Și am fost emoționat să văd, spre final, cum Sir Terry Pratchett a transpus în Lumea-disc un episod din Armistițiul de Crăciun 1914 - jocul de fotbal între soldați din cele două armate inamice.

Firește, nu am cum să vă redau în câteva alineate toată bogăția și savoarea acestei superbe satire. Pot doar să vă îndemn să citiți Jingo - mai ales că, în contextul actual, mesajul antirăzboinic al autorului este cât se poate de necesar. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum o experiență agreabilă de lectură invită o alta, la puțină vreme după ce am terminat Jingo am reluat un alt roman din seria Lumea-disc intitulat The Last Continent. Însă, despre acela, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

duminică, 31 iulie 2022

Robert E. Howard, ""Conan the Adventurer" (1966)

Imagine preluată de pe situl capnscomics.blogspot.com

În perioada decembrie 2021 - februarie 2022, am avut ocazia să parcurg un volum de Robert E. Howard intitulat Conan the Adventurer (editura Sphere Books, Londra, 1973). Acesta face parte dintr-o integrală Conan redactată de L. Sprague de Camp, cu copertele ilustrate de legendarul artist grafic american 'Fantastic' Frank Frazetta.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce e vorba:


Volumul începe cu o hartă a ținuturilor din Era Hyboriană, în care se petrec aventurile lui Conan, și cu o introducere în care, concis, redactorul îi prezintă pe autor, pe protagonist și aventurile acestuia din urmă până în punctul în care începe volumul de față.

Nuvela "The People of the Black Circle" prezintă o aventură în care Conan, devenit lider al afghulilor din Munții Himeliani, e implicat fără să vrea într-un complot prin care practicanți ai magiei negre îl ucid pe regele din Vendhya și încearcă să o asasineze și pe sora acestuia, Yasmina. Deși aceasta capturează afghuli și amenință să îi execute, Conan o răpește și o duce departe de ai ei, se confruntă cu magicienii și, cu ajutorul oastei din Vendhya, îi înfrânge. Yasmina, drept recunoștință, îi eliberează pe prizonierii afghuli.

În povestirea "The Slithering Shadow", Conan s-a aventurat departe, în sud, după ce rebeliunea prințului Almuric împotriva regelui Strabonus a fost înăbușită. În compania unei tinere, Natala, protagonistul traversează un deșert și, la o oază, descoperă un oraș ai cărui locuitori par să se trezească foarte rar dintr-o stranie letargie, iar, noaptea, sunt răpiți și devorați unul câte unul de către o creatură monstruoasă. Conan luptă împotriva creaturii de coșmar și izbutește să scape din oraș împreună cu Natala.

Povestirea "The Drums of Tombalku" a fost dezvoltată și dusă la bun sfârșit de către L. Sprague de Camp dintr-o versiune incompletă pe care o începuse Robert E. Howard. De această dată, un tovarăș de arme al lui Conan, Amalric, salvează o tânără, Lissa, din mâinile unor nomazi de culoare. Împreună, cei doi ajung într-un oraș pe jumătate ruinat și aproape părăsit, Gazal, iar apoi, însoțiți de Conan, merg în Tombalku, unde băștinașii au doi regi: Sakumbe și Conan. Din păcate, un vrăjitor local îl ucide prin magie pe Sakumbe, iar apoi îi întărâtă pe localnici împotriva noilor-veniți. Din fericire, un trib învecinat, aphaki, atacă Tombalku, iar Conan și însoțitorii săi reușesc să se îndepărteze nevătămați.

Ultima povestire din volum se intitulează "The Pool of the Black One". Pe oceanul apusean, Conan urcă la bordul unei nave din Kordava și se înrolează în echipaj. Când nava face escală pe o insulă, Conan îl ucide discret pe căpitan ca să îi ia locul. Din păcate, niște creaturi negre, monstruoase, răpesc un matelot și îl afundă într-un lac, iar matelotul se reduce la dimensiunile unei statuete. Creaturile încearcă să facă la fel cu o tânără, Sancha, iar Conan luptă împotriva lor. Echipajul navei intervine și, după ce din lacul magic se iscă o erupție colosală, cei mai mulți dintre ei izbutesc să se reîmbarce. În final, cu Sancha alături, Conan decide să conducă nava și să se apuce de piraterie.


Pe ansamblu, Conan the Adventurer ilustrează exemplar perioada pulp a literaturii americane din anii 1930 - o vreme în care, în reviste lunare cu literatură de consum, publicau Dashiell Hammett și Raymond Chandler, Howard Phillips Lovecraft și Clark Ashton Smith, Leigh Brackett și L. L. 'Doc' Smith, Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Povestirile și nuvela din volum sunt dinamice, captivante, cu multă acțiune și cu multe dialoguri, scrise într-un stil clar, accesibil, și destinate unui public larg.

Poate că poveștile despre Conan nu au nici frumusețea evocatoare a celor născocite cu două sau trei decenii mai înainte de către Lord Dunsany, nici forța morală a celor scrise de către J. R. R. Tolkien, însă au o vitalitate primordială și un dinamism greu de egalat.

La o a doua lectură, unele elemente par să iasă ceva mai mult în evidență - ingrediente cumva recurente, ca scenele de nuditate sau cele în care un personaj feminin pozitiv e legat fedeleș de către un personaj feminin negativ. (Noroc că, de fiecare dată, intervine protagonistul salvator înainte ca lucrurile să ia o întorsătură sângeroasă.) Tot recurente sunt și scenele în care brațul înarmat al eroului înfrânge vrăjitorii și demonii, iar forța fizică și curajul triufă asupra magiei și a supranaturalului.

Dar, ținând cont de faptul că majoritatea textelor apărute în perioada aceea în reviste pulp au fost date uitării, Conan a dat dovadă de o popularitate de durată impresionantă. Volumele de felul lui Conan the Adventurer demonstrează foarte clar de ce.

Mărturisesc că, după lectura acestei cărți, m-am simțit tentat să mai parcurg câteva volume de Robert E. Howard - căci am prin casă cel puțin cinci pe care nu le-am citit încă. Mă ispitește în mod special o culegere subțirică intitulată The Right Hand of Doom. Însă, despre aceea, am să vă dau detalii la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 30 iulie 2022

Mark Hodder, "The Secret of Abdu El Yezdi" (2013)

Imagine preluată de pe situl lwcurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la un preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Secret of Abdu El Yezdi  (editura Del Rey, grupul editorial Random House, Londra, 2014). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii aprilie 2022.

Și iată ce am aflat:


The Secret of Abdu El Yezdi este al patrulea roman din seria steampunk despre Burton și Swinburne. De această dată, acțiunea este plasată pe alt fir temporal, în care regina Victoria a fost asasinată în 1840, dar, în locul ei, a fost încoronat fiul lui Ernest Augustus I de Hanovra, George al V-lea (care, în istoria noastră, a fost regele Hanovrei între 1851 și 1866).

În "Partea întâi - Burton", protagonistul Richard Francis Burton descoperă izvoarele Nilului în Africa Centrală, iar, în 1859, la revenirea în Anglia, este înnobilat și devine agentul secret al regelui. În paralel, se pregătește cununia lui cu Isabel Arundell, în pofida unei profeții că are să o ucidă când ea va fi încă îmbrăcată cu rochia de mireasă. Burton primește de la rege și de la prim-ministrul Benjamin Disraeli misiunea de a afla cine a organizat recent o serie de răpiri. Alte răpiri similare fuseseră evitate grație sfaturilor date de un spirit numit Abdu El Yezdi - doar că, de la un timp, spiritul nu s-a mai manifestat.

Fratele lui Burton, Edward, îl sfătuiește pe explorator să se consulte cu poetul Algernon Swinburne. De asemenea, polițistul William Trounce, care fusese martor la asasinarea reginei Victoria în 1840, îl informează pe protagonist că seamănă cu unul dinte suspecți - deși, pe atunci, Burton avea doar 19 ani, iar suspectul arăta mult mai vârstnic. Un alt martor ocular dezvăluie informații despre arma crimei - aparent, o pușcă cu lunetă adusă din 1918.

Burton îl interoghează în azilul Bedlam pe ocultistul Laurence Oliphant și află despre evadarea altui pacient, Francis Galton, cu ajutorul vărului acestuia, Charles Darwin. Din păcate, în timp ce Burton îl vizita pe Darwin și familia sa, survine un atac organizat de două personaje dubioase, Burke și Hare, care îl răpesc pe naturalist.

În "Partea a doua - Swinburne", Burton și Swinburne investighează conexiunile unui mistic american itinerant, Thomas Lake Harris, cu un spirit adus din altă dimensiune de către Oliphant. Cu ajutorul exorcistului francez Eliphas Lévi și al micului vânzător de ziare Bram Stoker (pe care Burton îl angajează ca valet), cei doi anchetează straniile evenimente care avuseseră loc la bordul vasului Royal Charter înaintea naufragiului acestuia, căci, din păcate, unul dintre supraviețuitorii naufragiului, John Judge, posedat parcă de un spirit malefic, Perdurabo, bântuie pe la conacul unde urmează să aibă loc nunta lui Burton cu Isabel Arundell și îi transformă, pe rând, pe oaspeți în strigoi.

Lévi organizează identificarea și distrugerea strigoilor - inclusiv a tinerei Isabel, care îi căzuse victimă lui Perdurabo - doar că uciderea lui John Judge nu distruge și spiritul malefic care îl posedase.

În "Partea a treia - Bestia", Burton și însoțitorii săi revin la Londra, identifică spiritul Perdurabo ca fiind o proiecție a ocultistului Aleister Crowley de pe alte fire temporale și dejoacă parțial un complot criminal cu ajutorul Poliției Metropolitane, ba chiar află identitatea lui Abdu El Yezdi. Paradoxal, Crowley reușește în primul rând să își arunce în aer propriii complici și propriii părinți, iar rezultatul este că, pe acest fir temporal, nu mai are cum să se nască.

Volumul se încheie, ca și cele precedente, cu note biografice dedicate personajelor principale și destinului lor din istoria noastră, cu scurte articole despre evenimente precum naufragiul vasului Royal Charter și cu o notă autobiografică amuzantă și autoironică a autorului.


Pe ansablu, în pofida dimensiunilor respectabile (548 p.), The Secret of Abdu El Yezdi mi-a făcut o impresie mai puțin favorabilă decât romanele precedente din seria Burton și Swinburne.

E adevărat că reapar, în fundal, elemente de recuzită steampunk creative precum trenurile pneumatice, girocopterele acționate cu aburi și o versiune orală a motorului de căutare Google - așa-numita rețea a șoptitorilor.

E la fel de adevărat că, pe lângă personaje istorice care revin, ca Laurence Oliphant, Florence Nightingale, Charles Babbage și Isambard Kingdom Brunel, apar și altele, ca Benjamin Disraeli, William Morris și Lewis Carroll.

Și e adevărat că stilul în care e scris romanul e îngrijit, cu dialoguri care pastișează elegant stilul victorian și cu o dozare atentă a suspansului, care duce la un punct culminant de mijloc și la un al doilea punct culminant de final.

Dar pastișa horror după Dracula de Bram Stoker, cu vampiri și strigoi, chiar dacă adusă la tema ucroniilor care domină seria Burton și Swinburne, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca alte subiecte atinse de către Mark Hodder. Iar romanul a părut să fi fost lungit mai mult decât era cazul.

În plus, efortul de a promova o altă serie steampunk, despre detectivul Macallister Fogg din... Baker Street, mi s-a părut puțin prea insistent. Intertextualitatea și autoreferențierea sunt elemente recurente în postmodernism, și cu atât mai mult în steampunk, dar e de dorit să fie o măsură în toate.

Per total, The Secret of Abdu El Yezdi a meritat o lectură (mai ales pentru că autorul pare să fi depus o muncă asiduă de documentare în vederea scrierii romanului), însă, în ceea ce mă privește, am îndoieli că va avea parte curând și de o a doua. Firește, asta nu m-a împiedicat să parcurg următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Return of the Discontinued Man. Dar, despre acela, rămâne să discutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la "Țesătorul".


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 8 mai 2022

Îmi apare cea de-a zecea carte

Începând pe vineri, 6 mai 2022, și până pe 5 iunie, noua mea carte, Fierul și fiara (editura Crux Publishing, București, 2022) este disponibilă pentru precomenzi la preț promoțional. Volumul are un caracter retrospectiv, căci cuprinde schițe și povestiri din perioada 2006 - 2020, dar și nuvela inedită care dă titlul cărții. Coperta, sigla și ilustrațiile interioare, precum și imaginea promoțională care însoțește acest articol, au fost create de către artistul grafic Tudor Popa, căruia țin să îi mulțumesc pe această cale. Mai multe detalii despre Fierul și fiara găsiți pe această pagină de pe situl Crux Publishing.

sâmbătă, 16 aprilie 2022

Sir Terry Pratchett, "Witches Abroad" (1991)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

În 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel de-al doisprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat Witches Abroad (editura Corgi Books, Londra, 1992). Ulterior, în 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar. Iar, în august 2021, într-o scurtă vacanță, am parcurs a doua oară acest roman - însă în ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Witches Abroad face parte din subseria de romane despre vrăjitoare și, cronologic, are intriga situată după Equal Rites și Wyrd Sisters. Ca urmare a decesului bătrânei ursitoare Desiderata Hollow, Granny Weatherwax și Nanny Ogg, împreună cu mai tânăra vrăjitoare Magrat Garlick, trebuie să călătorească până în îndepărtatul oraș Genua pentru a o înfrunta pe o altă ursitoare, Lilith de Tempscire, a cărei sursă de putere se bazează pe reflexiile din oglinzi. (Spre final, se dovedește că Lilith este sora bunicuței Weatherwax, dar, cum Genua este echivalentul de pe Lumea-disc al orașului New Orleans, și numele ei de familie s-a transformat într-o versiune creolă.) Cele trei vrăjitoare din Lancre luptă ca să răstoarne tirania instituită de către Lancre și ca să le redea libertatea oamenilor din Genoa, iar, la final, decid ca, pe drumul de întoarcere, să viziteze și alte meleaguri.


În seria Lumii-disc, Witches Abroad ocupă un loc aparte. Este ultimul roman relativ scurt, presărat cu scene de carnaval, cu trimiteri la basmele fraților Grimm, la snoavele lui Mark Twain, la magia voodoo și chiar la Stăpânul inelelor. De la al treisprezecelea roman începând, cărțile Discworld au devenit mult mai ample, mai profunde, ceva mai serioase - dar și mai puțin amuzante. Witches Abroad este, în mai multe privințe, o carte de vacanță - atât pentru că poate fi citită într-o vacanță, doar ca divertisment, cât și pentru că protagonistele, la rândul lor, pleacă într-o vacanță cu peripeții. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Următorul roman, Small Gods, avea să trateze cu totul altă temă. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 10 aprilie 2022

Sir Terry Pratchett, "Reaper Man" (1991)

Imagine preluată de pe situl FantasyHyllan.se

Prin 1990, îmi făcusem abonament la Consiliul Britanic din București și, vreme de câțiva ani, am tot trecut pe acolo ca să iau cu împrumut volume de J. R. R. Tolkien. Cum mai erau și alți doritori, uneori am fost nevoit să mă mulțumesc cu volume de Michael Moorcock și J. G. Ballard. Și, tot acolo, prin 1992, am găsit la raft un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui roman intitulat Reaper Man. De autor, un anume Terry Pratchett, nu auzisem deloc, însă coperta, ilustrată de Josh Kirby, mi s-a părut atrăgătoare, drept pentru care i-am acordat romanului o șansă.

Ulterior, în 2002, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar a romanului Reaper Man (editura Corgi Books, Londra, 1995), al unsprezecelea din seria Lumea-disc, și l-am recitit prin 2004, în perioada când, la universitatea unde predam pe atunci, se organiza examenul de licență.

Iar, la mijlocul lunii august 2021, când am împlinit cincizeci de ani, l-am parcurs a treia oară, de această dată în ediție electronică. (Cine ar fi bănuit, în urmă cu trei decenii, că Sir Terry Pratchett avea să devină scriitorul meu preferat din toate timpurile?)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Reaper Man face parte din subseria dedicată Morții Lumii-disc și, cronologic, are intriga plasată după Mort. De această dată, Moartea se pensionează și, pentru o vreme, lucrează ca argat, la o fermă, sub numele Bill Door. Din păcate, în Lumea-disc se ivește o nouă Moarte, iresponsabilă și crudă, iar Cosașul trebuie să o înfrunte ca să restabilească bunul mers al lucrurilor.

Între timp, vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork se confruntă cu o invazie de creaturi metalice care seamănă teribil de mult cu cărucioarele pentru cumpărături din supermagazine.

Iar Windle Poons, un bătrân vrăjitor de la Universitatea Nevăzută, e nevoit să rătăcească o vreme printre cei vii, prins între două lumi, pentru că noua Moarte nu își îndeplinește atribuțiile cum ar trebui, iar Cosașul... e în vacanță.


Printe pasajele acestei cărți amuzante s-au strecurat destule pasaje filosofice și scene memorabile, precum cea în care Cosașul salvează o fetiță dintr-o casă cuprinsă de flăcări, ori cea în care protagonistul petrece o seară de muzică și dans cu bătrâna domnișoară Flitworth doar ca să îi facă mai ușoară trecerea în veșnicie.

Pe ansamblu, chiar dacă Reaper Man nu e cel mai bun roman din seria Lumea-disc, cu siguranță că nu e nici pe departe cel mai slab. De fiecare dată, l-am parcurs cu plăcere și nu voi uita că, pentru mine, a reprezentat poarta de intrare în cel mai vast, mai complex și mai fermecător tărâm al literaturii fantastice.

Firește, imediat cum am terminat de citit a treia oară Reaper Man, dacă tot eram în vacanță, m-am simțit tentat să reiau al doisprezecelea roman din serie, Witches Abroad. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 9 aprilie 2022

Mark Hodder, "Expedition to the Mountains of the Moon" (2012)

Imagine preluată de pe situl MarkHodder.blogspot.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat Expedition to the Mountains of the Moon (editura Snowbooks, Londra, 2012). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în ultima decadă a lunii martie 2022. (Mai bine mai târziu...)

Și iată ce am aflat:


În cel de-al treilea roman al seriei steampunk Burton și Swinburne, protagonistul, Sir Richard Francis Burton, pornește, în 1863, într-o expediție către Africa Centrală pentru a descoperi al treilea fragment dintr-un meteorit străvechi cu proprietăți paranormale. Pentru început, Burton și însoțitorii săi, printre care se numără poetul Algernon Swinburne, dar și un android mecanic animat de memoria filosofului Herbert Spencer, călătoresc cu o aeronavă, însă ajung în Peninsula Arabică, apoi traversează către Cornul Africii și încearcă să ajungă în regiunea lacurilor înaintea unei expediții prusace condusă de fostul camarad al exploratorului, John Speke.

În paralel, în 1916, Sir Richard Francis Burton se pomenește în versiunea centraafricană a Primului Război Mondial, iar reporterul Herbert George Wells îl ajută să își recapete memoria și să îndeplinească misiunea pentru care fusese trimis în viitor.

Căci, de această dată, mai întâi cu ajutorul magiei, apoi grație costumului lui Jack Săltărețul, Burton izbutește să călătorească - inițial, în viitor, unde dejoacă planurile dictatorului Friedrich Nietzsche și ale ocultistului Aleister Crowley, după care în trecut, unde, în 1840, cu o pușcă cu lunetă din vremea Primului Război Mondial, încearcă să împiedice asasinarea reginei Victoria.

Iar rezultatele sunt... paradoxale.

Romanul este urmat de notele biografice ale unora dintre personajele principale, de scurte articole privitoare la câteva evenimente istorice la care se făcea aluzie în roman și de o notă autobiografică (și autoironică) a autorului.


Oricât ar părea de improbabil, Expedition to the Mountains of the Moon este încă și mai spectaculos decât primele două romane din seria Burton și Swinburne. Pe de o parte, acțiunea schimbă cadrul de la Londra victoriană (sau, în această istorie alternativă, "albertiană") la Africa Subsahariană,, care a fost o temă predilectă pentru nonficțiune (Cum l-am găsit pe Livingstone, Regiunile lacustre din Africa Centrală) și ficțiune (Cinci săptămâni în balon, Steaua Sudului, Inima întunericului) pentru victorieni.

Pe de altă parte, intriga are o structură mai ingenioasă decât cele două romane precedente, căci cuprinde două planuri, unul situat în 1863-1864, celălalt - în 1916-1918. De aici, un șir de paradoxuri care fac deliciul lecturii. (În această privință, Expedition to the Mountains of the Moon rivalizează cu un roman clasic din canonul steampunk, The Anubis Gates de Tim Powers.)

Nu în ultimul rând, pe lângă abundența de imagini fanteziste (care sper să ne aducă, la un moment dat, ediții ilustrate ale seriei Burton și Swinburne), aș aminti o puzderie de trimiteri intertextuale la Ziua trifidelor de John Wyndham, la Războiul lumilor, Omul invizibil, Mașina timpului și Primii oameni în Lună de H. G. Wells, la Minele regelui Solomon de H. Rider Haggard. Adăugați la toate astea o galerie de personaje celebre (inclusiv Lord Palmerston, Isambard Kingdom Brunel și nelipsitul Oscar Wilde) și o doză substanțială de umor britanic și veți înțelege de ce, în aceeași zi când am terminat de parcurs Expedition to the Mountains of the Moon, am început să citesc următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Secret of Abdul El Yezdi. Însă, despre acela, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

vineri, 8 aprilie 2022

Julian Beecroft, "Salvador Dalí: Master of Modern Art" (2016)

Imagine preluată de pe situl unisaberlivraria.com.br

La jumătatea lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la un preț relativ accesibil, un exemplar dintr-un album de artă realizat de Julian Beecroft și intitulat Salvador Dalí: Master of Modern Art (editura Flame Tree Publishing, Fulham, 2016). De parcurs, l-am parcurs de la finalul lunii noiembrie 2020 până în ultima decadă a lunii martie 2022. (Nici mie nu îmi vine să cred cât de încet pot să citesc.)

Și iată ce am aflat:


Albumul începe cu o "Introducere cu privire la Dalí: un maestru al teatrului vizual" care prezintă persona publică Salvador Dalí (construită și întreținută cu grijă de către artistul cu același nume), temele recurente din lucrările pictorului suprarealist, obsesiile, fetișurile și fobiile sale, implicarea lui Dalí în alte domenii artistice, precum teatrul, cinematografia, artele decorative, designul vestimentar și literatura.

Primul capitol, "Băiatul care voia să fie rege", relatează copilăria și adolescența lui Salvador Dalí în Catalonia, tragedia pierderii unui frate mai mare (numit tot Salvador) la o vârstă foarte fragedă, apoi a mamei (pe când viitorul artist era adolescent), aspirațiile din copilărie ale micului Salvador, dar și incidente care i-au rămas în amintire și care aveau să fie transfigurate în picturile de mai târziu, educația artistică și interesul pentru lucrările lui Pablo Picasso. (Dealtfel, la finalul adolescenței, Dalí a trecut printr-o scurtă perioadă cubistă.) Apoi, mutarea la Paris, implicarea în mișcarea suprarealistă și aventura cu Gala, soția poetului Paul Éluard.

Capitolul al doilea, "Marele paranoic", tratează despre a doua parte a anilor 1920 și anii 1930, în care Salvador Dalí și Gala au călătorit în Statele Unite ale Americii (unde au făcut senzație), s-au stabilit o vreme în Spania (unde artistul a intrat într-un conflict de durată cu tatăl său), s-au refugiat în Franța din calea Războiului Civil Spaniol și au făcut deliciul presei și publicului cu extravaganțele lor creative.

Capitolul al treilea, "Misticul nuclear", prezintă exilul de aproape un deceniu al celor doi în Statele Unite al Americii în anii 1940, dezvoltarea unor noi tehnici de pictură, inspirate de descoperirile din domeniul fizicii atomice, exacerbarea laturii mercantile a artistului (cu încurajarea perenă a soției sale), revenirea în Spania și aderarea în anii 1950 la valori tradiționale, catolice și conservatoare, ca și susținerea prin declarații publice a dictatorului Franco.

Capitolul al patrulea, "Măscăriciul ca rege", trece în revistă ultimele trei decenii din viața lui Salvador Dalí, cu obiceiuri din ce în ce mai extravagante, cu separarea de Gala (care dezvoltase propriile sale excentricități), cu o relație de durată cu Amanda Lear și cu impresionante recunoașteri oficiale, sub formă de decorații și titluri de noblețe, din partea înaltelor oficialități spaniole.

Albumul se încheie cu o listă de lucrări recomandate pentru lectură (inclusiv cu câteva volume autobiografice ale lui Dalí), cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.


Am apreciat acest album realizat de către domnul Julian Bancroft, iar motivele sunt destul de numeroase.

Mai întâi, lucrarea se prezintă sub forma unui album cartonat, format mare, cu copertă color, în policromie, și cu supracopertă color lăcuită. Filele sunt imprimate pe coală cretată, cu numeroase reproduceri fotografice în înaltă definiție - unele color (de regulă, imagini ale picturilor lui Dalí), altele - alb-negru (în principal, fotografii de epocă în care apar artistul plastic și unele dintre extravaganțele acestuia). Tehnoredactarea este îngrijită, cu titluri, subtitluri și citate interesante, iar textul este interesant și ușor de parcurs.

Apoi, lucrarea propriu-zisă reușește foarte bine să prezinte biografia lui Salvador Dalí sub câteva aspecte - relații de familie, educație, evoluție artistică, raportare la curentele artistice dominante din perioada când a trăit, evoluție psihologică, relații cu alți artiști de importanță majoră, surse de inspirație, tehnici utilizate de-a lungul carierei. Mai mult, domnul Beecroft pune foarte bine în relație picturi importante realizate de către Dalí cu viața personală a artistului, cu contextul istoric, ideatic și artistic în care le-a creat și cu lucrări anterioare ale acestuia.

Astfel, cititorii nu se aleg numai cu niște imagini frumoase, surprinzătoare sau șocante (ca într-o galerie de artă), ci și cu o lecție detaliată de istoria artei (ca într-o sală de conferințe). Iar, însoțite de asemenea explicații și interpretări, picturile reproduse în ilustrațiile din album par să fie ceva mai accesibile pentru cetățeanul mediu.

Sper să nu vă faceți o părere proastă despre mine dacă am să vă spun că Salvador Dalí: Master of Modern Art este primul abum pe care l-am citit dintre cele dedicate pictorului suprarealist catalan. Din fericire, mai am în colecție cel puțin alte două albume cu același subiect. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 27 martie 2022

Kevin Roose, "Futureproof" (2021)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În prima decadă a lunii aprilie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui volum de nonficțiune de Kevin Roose intitulat Futureproof - 9 Rules for Humans in the Age of Automation (editura John Murray, grupul editorial Hachette UK, Londra, 2021). De parcurs, l-am parcurs într-o zi de la jumătatea lunii mai 2021.

Și iată ce am aflat:


Autorul, domnul Kevin Roose, este jurnalist la The New York Times, gazdă de emisiuni podcast și coproducător al serialului TV de documentare Real Future.

"Introducerea" începe cu o anecdotă privitoare la o companie din domeniul inteligenței artificiale al cărei scop neoficial este  automatizarea activității șefilor de nivel mediu și concedierea acestora. Autorul arată apoi că, în ultimii ani, trei tendințe au devenit vizibile în domeniul IA: faptul că dezvoltarea acestei tehnologii nu creează mai multe locuri de muncă decât distruge, discrepanța dintre ceea ce s-a promis în domeniul IA și ceea ce s-a realizat, respectiv conștientizarea de către conducătorii firmelor high-tech a faptului că implementarea inteligenței artificiale va nimici milioane de locuri de muncă, iar mulți dintre ei chiar asta doresc. Apoi, Kevin Roose arată cum s-a documentat în privința acestui subiect și cum pandemia COVID-19 a accelerat tendința spre automatizare. În opinia sa, atât viziunea optimistă a unui progres neabătut, cât și cea pesimistă, a unor mașinării care înrobesc omenirea, sunt prea orientate spre viitorul îndepărtat și nu țin cont de faptul că evoluția IA din prezent depinde de deciziile unor oameni. De asemenea, autorul arată care e subiectul cărții, care e structura și care e obiectivul - respectiv, cum să găsim loc pentru oameni într-o societate din ce în ce mai controlată și dirijată de către algoritmi.

Partea întâi, "Mașinăriile", tratează în principal despre robotică, inteligență artificială și automatizare. Astfel, capitolul întâi, "Nașterea unui suboptimist", prezintă companii care caută să înlocuiască angajații a căror funcție e să servească drept punte între aplicații. Aparent, directorii acestui gen de companie oferă patru tipuri de declarații: 1. "Am mai trecut prin asta și a ieșit bine." 2. "Inteligențele artificiale ne vor ameliora locurile de muncă, fiindcă vor face activitățile plictisitoare în locul nostru." 3. "Oamenii și IA-urile vor colabora în loc să concureze." 4. "IA-urile nu vor cauza șomaj pe scară largă, întrucât vor apărea noi locuri de muncă pe care, în prezent, nici măcar nu ni le putem imagina." Autorul, în schimb, manifestă un suboptimism rezervat și demontează, una câte una, cele patru declarații precedente.

Capitolul al doilea, "Mitul locului de muncă imun la roboți", arată că, în diverse sectoare de activitate, oamenii își închipuie că locul lor de muncă nu poate fi automatizat, după care trece în revistă numeroase alte sectoare de activitate care, în ultimele două secole, au fost automatizate. Iar lista ocupațiilor puse în pericol de automatizare în prezent este impresionantă.

Capitolul al treilea, "Cum ne înlocuiesc de fapt mașinăriile", demontează viziunea populară conform căreia un robot înlocuiește o persoană la locul de muncă și arată cum, în urma automatizării unor activități, scade nevoia de personal. Între altele, companii mici, moderne, ajung să facă lucruri similare cu companii mari, dar vechi. Modul de îndeplinire al sarcinilor de serviciu se schimbă. Pe scurt, mașinăriile ne afectează viața în moduri care, inițial, sunt greu de prevăzut.

Capitolul al patrulea, "Directorul algoritmic", prezintă un studiu de caz din domeniul relațiilor cu clienții, în care funcția de șef de echipă a fost automatizată, după care ridică întrebări privitoare la schimbarea atmosferei la locul de muncă în noile condiții.

Capitolul al cincilea, "Feriți-vă de boții plictisitori", tratează despre efectele utilizării algoritmilor în administrația de stat la nivel local și regional în S.U.A., respectiv în activitățile de birou ale corporațiilor. Uneori, apar erori de proporții și, aproape întotdeauna, sunt eliminate locuri de muncă. Pentru că, din păcate, asemenea tehnologii moderne distrug unele posturi fără să creeze altele.

Partea a doua, "Regulile", propune principii după care activitatea umană să fie ajustată pentru a rezista pericolelor iscate de automatizare. Regula întâi este să fim surprinzători, sociabili și rar întâlniți. Autorul prezintă studiul de caz al lui William Lovett care, în Anglia, în anii 1840, s-a reconvertit profesional pentru că Revoluția Industrială îi făcuse inutilă calificarea de funier pe care o avea. Apoi, arată cum el însuși s-a reconvertit profesional după ce ramura lui profesională de reporter de bursă a fost năpădită de algoritmi. Iar oamenii au șanse în zone de activitate unde inteligențele artificiale sunt, deocamdată, slab pregătite - în activități cu un grad ridicat de impredictabilitate, în interacțiuni cu publicul unde componenta emoțională joacă un rol important și în domenii unde combinația de aptitudini necesară e neobișnuită, iar candidații sunt rari. Domnul Roose prezintă și câteva studii de caz relevante.

Regula a doua este să rezistăm tendinței create de mașinării. Autorul trage semnalul de alarmă în privința comportamentelor umane repetitive care par să fie influențate de algoritmi, apoi prezintă istoria dezvoltării primului sistem de sortare a mesageriei electronice la Xerox PARC și răspândirea motoarelor de recomandare, iar, ulterior, a ceea ce Christian Sandvig numește "personalizare coruptă". Domnul Roose recomandă câteva căi simple pentru evitarea influenței algoritmilor - inclusiv o oră pe zi fără ecrane. Căci, în cele din urmă, recomandările (fie că le întâlnim pe Facebook, pe Amazon sau pe Netflix) nu ne lărgesc întotdeauna orizontul, ci, în cele din urmă, ni-l îngustează.

Regula a treia este să ne retrogradăm dispozitivele. Autorul relatează cum, în 2006, a devenit dependent de telefonul mobil inteligent și ne sfătuiește, pentru binele nostru, să îi limităm telefonului tendința de a ne acapara tot timpul. Apoi, domnul Roose arată cum a învățat să reducă timpul petrecut pe telefon și cum și-a sporit calitatea vieții prin lecturi, plimbări, gătit și activități semnificative și productive. Iar relațiile sale de familie s-au ameliorat la rândul lor.

Regula a patra este să lăsăm amprente. Autorul prezintă cazul lui Mitsuru Kawai, care, în cadrul companiei Toyota, prin preocupare continuă pentru meșteșug, a urcat, de-a lungul deceniilor, de la postul de ucenic la cel de director. Apoi, domnul Roose respinge ideea autoimpusă a muncii până la epuizare și subliniază că e preferabil să accentuăm ceva specific uman - meșteșugul - în loc să concurăm cu mașinăriile. Căci semenii noștri, în calitate de clienți sau consumatori, au adesea tendința să acorde mai multă valoare produselor sau serviciilor create de oameni decât celor create de roboți sau de algoritmi. Iar autorul oferă studii de caz relevante în acest sens.

Regula a cincea este să nu fim un capăt de linie. Domnul Roose prezintă un caz din 2018, în care Google a făcut demonstrația unei secretare virtuale, Duplex, capabilă să poarte conversații, să inițieze apeluri telefonice și să facă rezervări. Apoi, autorul arată cazuri (inclusiv al său, uneori) în care oamenii sunt angajați ca puncte-terminus, capete de linie, punți între două programe care, deocamdată, sunt incapabile să comunice unul cu altul. Opinia sa argumentată este că, mai ales în condiții de telemuncă, angajații trebuie să scoată în evidență latura umană, de neînlocuit a activității lor - sau să își facă un plan de reconversie profesională. Pentru că istoria ne arată că punctele-terminus rareori sunt păstrate pe termen lung...

Regula a șasea ne sfătuiește să tratăm inteligențele artificiale ca pe o armată de cimpanzei, iar studiul de caz cu care începe capitolul este tragicomic - o afacere cu tricouri imprimate pe bază de algoritmi a luat-o razna în 2013 din cauza absenței filtrelor de vocabular. Autorul dă exemple în care superautomatizarea a dus la consecințe păguboase, iar încrederea excesivă a cadrelor de conducere în algoritmi s-a dovedit neîntemeiată. Domnul Roose ne sfătuiește să fim responsabili, vigilenți și să semnalăm neregulile - căci, când lucrurile merg pe un drum greșit, nu algoritmii, ci oamenii care au luat deciziile sunt trași la răspundere.

Regula a șaptea ne povățuiește să construim rețele mași și plase mici. Domnul Roose prezintă cazul orășelului Waterloo din Ontario, care și-a revenit după colapsul principalului angajator local grație unei combinații de factori - rețele naționale și mici contacte locale de sprijin reciproc. Se discută apoi necesitatea ca schimbările sociale cauzate de automatizare să fie tratate atât la scară mare, națională, cât și la scară mică, locală - iar unele exemple istorice alese de autor sunt relevante.

Regula a opta ne îndeamnă să învățăm științele umaniste din epoca mașinăriilor. Autorul menționează aptitudini care merită cultivate, precum păstrarea atenției, evaluarea publicului și a interlocutorilor, capacitatea de a ne odihni, discernământul numeric, etica analogică și evlauarea consecințelor.

Regula a noua ne sfătuiește să îi înarmăm pe răzvrătiți. Domnul Roose ne oferă două exemple din Epoca Industrială - Henry David Thoreau, care a predicat întoarcerea la natură, și Sarah Bagley, care s-a ocupat de sindicalizarea lucrătorilor. Autorul pledează pentru susținerea celor care reclamă transparență și respectarea standardelor etice din partea instituțiilor publice și private și pentru sprijinirea acestor persoane cu unelte, cu date și cu solidaritate morală. Domnul Roose oferă numeroase exemple elocvente din prezent și ne amintește că vom participa la crearea viitorului.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice care ne face sugestii utile cum să planificăm izolarea împotriva pericolelor aduse de viitor, cu o listă de propuneri de lectură și cu ample note de final.


Pe ansamblu, lucrarea domnului Roose (din care, dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici) m-a pus pe gânduri - căci automatizaarea ne este adusă de către factori de decizie care au la dispoziție vaste resurse financiare, tehnologice, mediatice și umane, în vreme ce mijloacele de rezistență propuse, deși numeroase, par destul de firave și ineficiente prin comparație. (Cu alte cuvinte, confruntarea e tare inegală.)

În pofida faptului că Futureproof e o carte foarte bine documentată, ingenios organizată, temeinic susținută cu exemple judicios alese și scrisă într-un stil clar, accesibil și agreabil, în urma lecturii am ajuns la concluzia că apărarea cea mai bună împotriva pierderii locului de muncă este să nu te mai afli în câmpul muncii. La urma urmei, dacă ești pensionar, nu mai au cum să te concedieze.

Din păcate, dacă, pe vremea când m-am angajat prima oară, orizontul de așteptare era pensionarea la cincizeci și cinci de ani pentru femei, respectiv la șaizeci de ani pentru bărbați, de câteva luni încoace legiuitorii noștri au început să vânture propuneri legislative pentru pensionare "voluntară" la șaptezeci de ani. Poate nu îmi amintesc destul de clar, însă, printre metodele recomandate de Kevin Roose ca să ne izolăm împotriva efectelor negative ale viitorului, parcă nu figura munca până la adânci bătrâneți...


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)   

sâmbătă, 26 martie 2022

Mark Hodder, "The Curious Case of the Clockwork Man" (2011)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Curious Case of the Clockwork Man (editura Snowbooks, Londra, 2017). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii martie 2022. (Probabil ați remarcat deja că citesc cam puțin și cam încet...)

Și iată ce am aflat:


Acțiunea romanului este plasată în 1862, la un an după evenimentele din The Strange Affair of Spring-Heeled Jack, într-o istorie alternativă unde regina Victoria a fost asasinată în 1840, iar prințul-consort Albert a fost încoronat rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în locul ei.

De această dată, protagoniștii Sir Richard Francis Burton și Algernon Charles Swinburne investighează cazul unui aristocrat dispărut, Sir Roger Tichborne, a cărui identitate (cu moșia, conacul și averea aferente) este revendicată de impostorul Arthur Orton, un simplu măcelar. Cazul e complicat de influența unor misterioase diamante negre, tăiate dintr-un meteorit ale cărui fragmente ajunseseră în America de Sud, în Africa Centrală și în Indochina, iar, în final, duce la răzmerițe în Londra și la o stranie invazie de zombi.

Și de această dată, Sir Richard Burton, ajutat de poetul Swinburne, de un majordom mecanic și de forțele de poliție, izbutește să descopere sursa tulburărilor, să o neutralizeze și să restabilească ordinea.


Acest al doilea roman steampunk din seria Burton și Swinburne reușește, oricât de improbabil ar părea, să fie mai inventiv și mai captivant decât primul.

Astfel, mijloacele de transport includ girocoptere acționate cu aburi, miriapozi gigantici retroutilați, precum și scarabei uriași porecliți... Folk's Wagon. Decorul urban cuprinde crabi mecanici care adună gunoaiele, dar și cai colosali care tractează vehiculele omnibus, cabaline mecanice și nelipsita ceață londoneză. Personajele secundare sunt inventatorul Charles Babbage, sora medicală Florence Nightingale, filosoful Herbert Spencer și Madame Helena Blavatski, precum și nelipsitul vânzător de ziare Oscar Wilde. Trimiterile intertextuale au, între altele, o versiune albertiană a invaziei vegetale din Ziua trifidelor, o transpunere britanică a Omului cu masca de fier și o viziune steampunk asupra ohitopterelor din Dune. Iar umorul englezesc abundă, incluzând o scenă burlescă la care participă poteul Swinburne și politicianul Gladstone, o încăierare unde, în loc de arme, personajele folosesc ustensile de bucătărie și cărți de bucate, respectiv cea mai ridicol de politicoasă invazie de zombi din câte s-au scris vreodată.

De asemenea, ar merita amintit că titlurile de capitole sunt imprimate cu litere cursive, victoriene, iar multe dintre ele sunt urmate de citate apocrife sau autentice atribuite unora dintre personaje, de facsimile ale unor scrisori din acea istorie alternativă sau de reclame la produse tehnologice sau eugenice care de care mai năstrușnice.

Romanul propriu-zis este urmat de note biografice dedicate personalităților istorice mai importante sau mai modeste, care apar ca personaje, dar și de o notă biografică a autorului care transformă ironia în autoironie.

După ce am întors ultima filă a acestei ucronii spectaculoase și delicioase, m-am grăbit să încep următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat Expedition to the Mountains of the Moon. Dar, despre acela, vom discuta la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

duminică, 20 martie 2022

Jane McGonigal, "Super Better" (2015)

Imagine preluată de pe situl PopMythology.com

În luna mai 2021, după ce citisem și apreciasem Reality Is Broken, am achiziționat, la preț promoțional, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, un exemplar dintr-un alt volum de nonficțiune de dr. Jane McGonigal intitulat Super Better - A Revolutionary Approach to Getting Stronger, Happier, Braver and More Resilient (Powered by the Science of Games) (editura Thorsons, grupul editorial HarperCollins, Londra, 2015). De parcurs, l-am parcurs în a doua jumătate a lunii aprilie 2021.

Și iată ce am aflat:


Mai întâi, autoarea prezintă informații introductive referitoare la jocul Super Better, precum și avertismentul că jocul acesta nu este un substitut de terapie sau de tratament medical.

"Introducerea" arată cum, în 2009, autoarea a suferit un traumatism cranio-cerebral, iar, în lunile următoare, pentru a-și reveni și pentru a face față depresiei post-traumatice, a pus la punct metoda Super Better - un joc de realitate alternativă în care Jane McGonigal a creat o identitate secretă, a căutat aliați și a început, zi de zi, să practice diverse activități terapeutice și să își recapete abilitățile. Iar metoda, anunțată într-un articol de blog și prezentată într-un discurs TED pe care îl puteți viziona aici, a început să câștige adepți în întreaga lume.

De asemenea, autoarea prezintă, ca exemple, patru activități simple prin care cititorii își pot spori reziliența fizică, reziliența mentală, reziliența emoțională, respectiv reziliența socială. Spre finalul introducerii, Jane McGonigal ne arată și structura de ansamblu a cărții.

Partea întâi ne informează "De ce jocurile ne fac superameliorați" și începe prin a demonstra cum jocurile ne dezvoltă trei aptitudini psihologice esențiale: capacitatea de a ne controla atenția, abilitatea de a-i transforma pe alții în aliați și capacitatea de a ne motiva.

Capitolul întâi, "Ești mai puternic decât știi", explorează metode prin care putem controla ceea ce gândim și simțim - chiar și în perioade în care suferim de stres sau de durere.

În schimb, capitolul al doilea, "Ești înconjurat de aliați potențiali", ne învață să descoperim câte persoane sunt gata să ne ajute să ne rezolvăm problemele.

Capitolul al treilea, "Ești eroul propriei tale povești", ne arată căi prin care, cu mai mare ușurință, să ne motivăm, să perseverăm și să reușim în ceea ce ne propunem.

Pe de altă parte, capitolul al patrulea, "Poți face saltul de la jocuri la jucăuș", ne invită să spulberăm granițele care ne separă aptitudinile dezvoltate în jocuri de viața reală.

Partea a doua ne învață "Cum să fim jucăuși". Mai întâi, Jane McGonicgal ne informează cum e structurat fiecare capitol din această secțiune a cărții.

Capitolul al cincilea, "Lansează-ți o provocare", ne oferă o primă regulă pentru a fi mai jucăuși - să decidem ce obstacol din lumea reală vrem să abordăm sau ce schimbare pozitivă vrem să facem mai întâi.

Capitolul al șaselea, "Stimulente", propune o a doua regulă - să adunăm și să activăm stimulente - lucruri bune care ne fac să ne simțim mai fericiți, mai sănătoși sau mai puternici. Autoarea prezintă stimulente fizice, mentale, emoționale și sociale.

Capitolul al șaptelea, "Antagoniști", introduce o a treia regulă - să identificăm și să confruntăm antagoniștii - elementele care ne împiedică progresul sau care ne provoacă suferință, anxietate sau stres.

Capitolul al optulea, "Misiuni", aduce a patra regulă: să căutăm și să îndeplinim misiuni - activități simple, zilnice, care să ne ajute să ne atingem obiectivele mai mari.

Capitolul al nouălea, "Aliați", ne oferă a cincea regulă: să recrutăm aliați - prieteni și rude care ne vor ajuta pe parcurs.

Capitolul al zecelea, "Identitate secretă", ne propune a șasea regulă: să adoptăm o identitate secretă, o poreclă eroică ce ne evidențiază abilitățile personale.

Capitolul al unsprezecelea, "Victorii epice", introduce a șaptea regulă: să ne orientăm către victorii epice - rezultate impresionante care să ne ajute să fim mai motivați și mai puțin temători de eșec.

În fine, capitolul al doisprezecelea ne arată "Cum se ține scorul". Autoarea demonstrează de ce e util ca, în jocul Super Better, să ținem scorul de la zi la zi, să stabilim recorduri personale și, astfel, să avem o perspectivă mai clară asupra propriilor aptitudini.

Partea a treia, în schimb, ne propune "Aventuri". Cea dintâi, "Conexiunea amoroasă", este pentru cei ce doresc să aibă mai multă încredere în sine în diverse situații și care vor să-și întărească relațiile personale. A doua, "Transformarea corporală ninja", este pentru cei care vor mai multă energie și o cale sănătoasă de a-și ține greutatea sub control. A treia, "Timp berechet", le este destinată celor care și-ar dori să aibă mai mult timp liber sau să încetinească timpul pentru a-l utiliza într-un mod mai eficient.

Secțiunea "Despre știință" trece în revistă cercetările științifice pe care se bazează metodele și abordările prezentate pe parcursul cărții, inclusiv un studiu realizat la Universitatea Pennsylvania cu privire la metoda Super Better și un al doilea studiu, independent, desfășurat pe aceeași temă la Universitatea de Stat din Ohio.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu ample note de final și cu un index alfabetic.


Dacă, într-un articol precedent, remarcam în legătură cu o altă lucrare a doamnei Jane McGonigal, Reality Is Broken, că, dintre toate cărțile de nonficțiune pe care le-am parcurs în 2021, este cea care m-a entuziasmat cel mai mult, trebuie să menționez că, în schimb, Super Better mi se pare, de departe, cea mai utilă.

Prezentarea relativ concisă pe care am făcut-o aici nu izbutește nici pe departe să redea numeroasele studii de caz prezentate în fiecare capitol, exercițiile și provocările propuse pentru fiecare metodă prezentată, obstacolele, problemele, strategiile și soluțiile din viața personală a autoarei, precum și numeroasele studii și dovezi științifice aduse în sprijinul metodelor propuse.

Din acest punct de vedere, Super Better merită cu siguranță să fie recitită și aprofundată. Însă, mai presus de simplele informații (dealtfel judicios alese, bine structurate și prezentate într-o manieră clară, inteligibilă și atractivă), se află potențialul acestei lucrări de a ameliora, sub diferite aspecte, viața oamenilor. Spre deosebire de o mulțime de alte cărți de nonficțiune pe care le-am parcurs în ultimii ani, care m-au informat și, într-o oarecare măsură, m-au educat, Super Better îmi oferă o largă gamă de metode pentru a-mi ameliora calitatea vieții. Ca urmare, autoarea, care a reușit să treacă cu bine peste o criză serioasă și, în urma victoriei personale, a dezvoltat o metodă cu mijloacele secolului al XXI-lea, adoptată de sute de mii de persoane de pe glob, merită recunoaștere și recunoștință.

În ceea ce mă privește, la relativ puțină vreme după ce terminasem Super Better, am parcurs o altă lucrare, pe o temă vag similară, intitulată Futureproof. Dar, despre aceea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 19 martie 2022

Jane McGonigal, "Reality Is Broken" (2011)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Dintre cărțile destul de numeroase pe care le-am parcurs în 2021, poate cel mai mult m-a entuziasmat un volum de nonficțiune intitulat Reality Is Broken - Why Games Make Us Better and How They Can Change the World (colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2012). Am citit cartea în patru zile, în prima decadă a lunii februarie 2021, după care, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar în luna mai a aceluiași an.

Și iată ce am aflat:


Autoarea, dr. Jane McGonigal, este creatoare de jocuri de realități alternative și directoarea departamentului pentru cercetarea și dezvoltarea jocurilor a Institutului pentru Viitor din Palo Alto, California.

Introducerea ne înștiințează că realitatea s-a stricat - mai exact, că zeci de milioane de copii și tineri din țările dezvoltate abandonează zi de zi realitatea în favoarea jocurilor video. Propunerea autoarei este ca aptitudinile dezvoltate cu jocurile virtuale să fie utilizate, colectiv, pentru ameliorarea realității. (Apoi, desigur, autoarea ne prezintă succint structura cărții.)

Partea întâi investighează de ce jocurile ne fac fericiți. Doamna Jane McGonigal arată care sunt caracteristicile de bază ale jocurilor bune, modul în care jocurile declanșează emoții pozitive, apoi tratează despre ascensiunea socială a creatorilor de fericire și despre patru căi prin care putem atinge fericirea (munca mulțumitoare, succesul, conexiunile sociale și apartenența la ceva seminficativ).

În capitolul al treilea, autoarea ne arată cum jocurile ne oferă muncă ce aduce mai multe satisfacții, iar, în al patrulea, cum jocurile ne oferă mai mult divertisment chiar și când dăm greș - dar și mai multe șanse de reușită. Capitolul al cincilea oferă exemple de jocuri online care diversifică și întăresc conexiunile sociale, pe când capitolul al șaselea ne arată cum jocurile virtuale cu participanți multipli le oferă jucătorilor șansa de a face parte din proiecte ample și semnificative.

Partea a doua, în schimb, se ocupă de reinventarea realității. Astfel, capitolul al șaptelea prezintă beneficii ale realităților alternative, precum menajul făcut pe furiș, transformarea educației în competiție sau recuperarea după afecțiuni ca joc cu participanți multipli. În schimb, capitolul al optulea ne arată cum am putea să trecem la nivelul următor în viață - fie că e vorba de jocuri de aeroport sau din timpul zborului cu avionul, de jocuri care să ne încurajeze să alergăm mai mult și mai des, ori să ieșim și să ne vedem mai frecvent cu prietenii. Capitolul al nouălea, pe de altă parte, prezintă moduri în care ne putem amuza cu străinii - jocuri de realități alternative care duc la formarea de comunități în lumea reală, revitalizează muzee, construiesc legături între generații și transformă simple plimbări prin oraș în aventuri palpitante. Capitolul al zecelea prezintă alte jocuri de realități alternative - inclusiv poker cu pietre funerare.

Pe de altă parte, în partea a treia a cărții explorăm căi prin care jocurile foarte mari pot schimba lumea. Capitolul al unsprezecelea arată cum, în Marea Britanie, o investigație jurnalistică a fost adaptată într-un joc popular, dar și cum jocurile pot fi folosite pentru ajutorarea celor înfometați, puterea de calcul a PC-urilor poate fi utilizată pentru cercetări astonomice sau biochimice, iar jucătorii pot fi implicați într-o economie sustenabilă. Capitolul al doisprezecelea prezintă alte studii de caz - jocuri în care participanții sunt încurajați să facă fapte bune, să îndeplinească dorințele altor jucători sau să economisească energia electrică.

În schimb, capitolul al treisprezecelea tratează despre superputeri ivite din colaborare. Autoarea arată că jocurile pentru numeroși participanți oferă platforme pentru colaborare, apoi prezintă un joc de realitate alternativă, "Inelul pierdut", creat în perioada premergătoare Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008) și care s-a bucurat de o largă participare internațională.

Capitolul al paisprezecelea prezintă alte jocuri ambițioase care îi invită pe participanți să își facă planuri pentru viitor - fie că e vorba despre epuizarea țițeiului, despre crearea unor superorganizații, despre proiectarea de haine care să genereze energie sau de evocarea unui viitor pe care societățile să vrea apoi să îl construiască - inclusiv a unui viitor pe termen lung.

Concluzia volumului arată, pe scurt, beneficiile jocurilor și le reamintește cititorilor că beneficiile în cauză pot fi transferate în lumea reală. Autoarea prezintă cazul istoric al lidienilor din antichitate, care, cu ajutorul jocurilor, au trecut cu bine o lungă perioadă de foamete și au sfârșit prin a pune, în Italia, bazele poporului etrusc. Jane McGonigal consideră că jocurile ne pot ajuta să reinventăm societatea umană și să construim un viitor durabil.

Cartea se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice privitor la jocurile prezentate, cu ample note de final și cu un index alfabetic.


Am apreciat Reality Is Broken pentru optimismul și entuziasmul molipsitor pe care le manifestă. Comparativ cu o mulțime de cărți, fie ele de ficțiune sau de nonficțiune, care au o perspectivă sobră sau de-a dreptul pesimistă asupra viitorului, lucrarea doamnei Jane McGonigal insuflă încrederea că problemele mari și mici, fie ele individuale sau colective, pot fi abordate și tratate cu succes, iar jocurile (blamate adesea ca fiind o pierdere de timp) pot să ofere căi prin care să ameliorăm lumea în care trăim. Și trebuie să mărturisesc că am fost plăcut surprins atât de diversitatea și ingeniozitatea jocurilor de realități alternative prezentate, cât și de utilitatea practică a multora dintre ele.

E adevărat că Reality Is Broken, asemenea altor cărți de nonficțiune pe care le-am parcurs în 2021, este bine structurată, clar scrisă, ilustrată cu exemple elocvente și relevantă. Dar optimismul său o scoate în evidență, iar autoarea (pe care o puteți vedea în prezentarea TED de aici) ne aduce un lucru cât se poate de necesar și de lăudabil: speranță pentru viitor. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din Reality Is Broken aici.)

Ca urmare, probabil nu veți fi foarte surprinși dacă am să vă spun că, la scurtă vreme după ce am parcurs această lucrare a doamnei Jane McGonigal, am achiziționat și citit un alt volum al ei, intitulat Superbetter. Însă, despre acela, rămâne să dicutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)