Sir Terry Pratchett, "The Fifth Elephant" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În luna mai 2022, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett intitulat The Fifth Elephant (editura Corgi Books, grupul editorial Transworld Publishers, Londra, 2000), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. De parcurs, l-am parcurs mai întâi în 2003, apoi l-am reluat, ceva mai recent, la finalul lunii martie și începutul lunii aprilie 2022, într-o mică vacanță.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

The Fifth Elephant este al douăzeci și patrulea roman din seria Lumea-disc. Tematic, se înscrie în subseria despre Paza Orașului, iar acțiunea sa e plasată, din punctul de vedere al cronologiei interne, după evenimentele din Jingo.

De această dată, Angua pleacă în țara ei natală, Uberwald, ca să trateze personal niște probleme cu familia ei de vârcolaci, iar căpitanul Carrot demisionează din Paza Orașului și o urmează.

În paralel, patricianul Havelock Vetinari îl trimite pe Samuel Vimes (care, între timp, a fost ridicat la rangul de duce) într-o misiune diplomatică în Uberwald, unde acesta din urmă pleacă însoțit de soția sa, Lady Sybil, dar și de subordonați precum piticuța Cheery Littlebottom și căpcăunul Detritus. Iar misiunea, care ține în principal de încoronarea unui nou rege al piticilor, e complicată de furtul unei pâini piticești sacre și de înlocuirea ei cu un substitut preparat în Ankh-Morpork.

Colac peste pupăză, misiunea de a gestiona Paza Orașului îi revine, temporar, sergentului Fred Colon, care arde corespondența, încurcă contabilitatea și se poartă așa urât cu subalternii, încât îi determină să se sindicalizeze și să intre în grevă.

În Uberwald, lucrurile se agravează rapid, chiar dacă Sam Vimes și asociații îl salvează pe viitorul rege de la o tentativă de asasinat, iar Wolfgang și alți licantropi din clanul lui par hotărâți să intervină brutal în politica internă și să instituie un regim de teroare. Din fericire, Sam Vimes, cu tenacitatea lui proverbială, cu puțin ajutor din partea vampirei reformate Lady Margolotta, cu sprijinul subalternilor săi, ba chiar și cu ajutorul câinelui vorbitor Gaspode, intervine și restabilește echilibrul socio-politic.

Cumva, The Fifth Elephant este însoțitorul firesc al romanului precedent din seria Lumea-disc, Carpe Jugulum, în care, după cum vă amintiți, Granny Weatherwax și prietenele ei vrăjitoare se confruntă cu un clan de vampiri veniți din Uberwald în Lancre. O temă recurentă în romanele medii și târzii ale lui Sir Terry Pratchett este relația dintre ceea ce e legal, ceea ce este moral și ceea ce este etic - căci rareori cele trei sunt perfect aliniate. Iar, dacă Granny Weatherwax reprezintă o autoritate morală pe Lumea-disc, comandantul Samuel Vimes e o autoritate etică.

Astfel, ancheta pe care o desfășoară protagonistul dezvăluie că licantropii din Uberwald ar dori să se reașeze în vârful piramidei sociale, iar ceilalți localnici, fie ei vampiri, pitici sau oameni, să reprezinte o sursă de hrană. Or, principiul lui Sam Vimes este că, indiferent de tradiții sau de antipatiile personale, toți membrii societății pot avea o contribuție constructivă, iar, prin asta, câștigă respectul celorlalți. Și, în repetate rânduri, de-a lungul romanului, Sam Vimes vorbește și acționează, adesea riscându-și sănătatea și viața, pentru a apăra acest principiu.

Firește, lecția de etică este îndulcită, pe de o parte, de numeroasele scene de urmărire, evadare și confruntare, iar, pe de altă parte, de parodiile abil strecurate în text, cu o puzderie de trimiteri intertextuale la Inelul nibelungilor, la Trei surori, la Livada cu vișini și la Unchiul Vania - ba chiar și la Al cincilea element.

Pe ansamblu, chiar dacă The Fifth Elephant este departe de a fi cel mai amuzant roman din seria Lumea-disc, se numără probabil printre cele mai profunde și mai relevante. Ca și Carpe Jugulum, în subtext, volumul aduce un avertisment împotriva pericolului instituirii unei societăți totalitare de către privilegiați care se cred supraoameni. Totodată, romanul pledează pentru salvgardarea drepturilor și libertăților cetățenești. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Asta, cumva, a dus destul de firesc la tema centrală a următorului volum din seria Lumea-disc, The Truth. Însă, despre acela, vom discuta în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Cory Doctorow, "Red Team Blues" (2023)

Imagine preluată de pe situl Macmillan.com

Pe 25 aprilie 2023, unul dintre autorii mei preferați, domnul Cory Doctorow, a publicat cel mai recent roman al său, intitulat Red Team Blues (editura Tor Books, New York, 2023). O săptămână mai târziu, în prima decadă a lunii mai, am parcurs acest roman în trei zile.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul-narator, Martin Hench, are șaizeci și șapte de ani și călătorește cu un autocar care, cândva, fusese vehiculul de turneu al unei trupe rock. Un vechi prieten, Danny Lazer, îl invită la locuința lui din Palo Alto și îi cere ajutorul pentru recuperarea unui laptop furat în care se află cheile de acces la registrele unei criptomonede, Trustlesscoin. În cazul în care aceste chei de acces ajung la cine nu trebuie, Danny Lazer riscă să își piardă vasta avere de 1,2 miliarde de dolari, care e camuflată în investiții și conturi offshore.

Martin acceptă misiunea, contra unui comision de 25% din averea lui Danny Lazer. Prin investigații online, apoi pe teren, le ia urma celor care furaseră laptopul, însă constată că aceștia, refugiați într-o zonă împădurită și prea puțin circulată, fuseseră găsiți de agenții unor forțe oculte, torturați și uciși.

Protagonistul recuperează discret laptopul, după care alertează autoritățile și îi predă laptopul păgubașului (care îl distruge rapid), apoi ia contact cu o firmă de avocatură, condusă de Ira Hermann, pentru transferul comisionului (sub formă de acțiuni și proprietăți) și pentru gestionarea acestuia.

Din păcate, Danny Lazer piere în somn, iar Martin Hench, după ce participă la înmormântarea vechiului său prieten (și îi consolează tânăra văduvă), supraviețuiește unui accident auto care, la o investigație mai atentă, se dovedește a fi fost consecința unui sabotaj. Căci o grupare de miliardari, Zeta, în colaborare cu o clică azeră, a aflat despre cheile de acces la registrele criptomonedei și dorește să le obțină, după care să îl ucidă pe protagonist.

Martin caută să aibă un profil mai discret, semnalându-le în același timp azerilor, prin intermediul unui refugiat ungur, Sebo Szarka (un consultant pentru spălare de bani), că nu deține cheile de acces. Un agent al Departamentului pentru Securitate Domestică, Waterman Bates, îl interceptează pe protagonist și îl convinge să stea câteva zile într-o casă conspirativă, în timp ce i se aranjează plecarea în străinătate, ca să-și poată trăi pe ascuns restul vieții.

Din păcate, intervin agenți ai Trezoreriei și îl trimit pe agentul Bates în altă misiune, iar Martin evadează din casa conspirativă, trăiește o vreme printre boschetarii din San Francisco, apoi într-o zonă rurală, într-un cort, și investighează online cine erau membrii grupării Zeta și cum erau organizați, după care cauzează un conflict între câteva grupuri oculte, în urma căruia mai multe personaje-cheie sunt asasinate.

În cele din urmă, protagonistul își completează declarația de avere (ocazie cu care Fiscul află despre locuri offshore în care erau ascunse averile ilicite ale clienților doamnei Hermann) și cimentează relația pe care o începuse cu o femeie între două vârste, Ruth Schwartzburg - iar autocarul, care îi servise protagonistului drept locuință vreme de mai mulți ani, le este donat unor persoane fără locuință care îl ajutaseră la greu.

Romanul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu lista bibliografică a autorului și cu o notă biografică a domnului Cory Doctorow.

 

Prima surpriză referitoare la Red Team Blues a fost că autorul, cunoscut mai ales pentru romane postcyberpunk, precum Makers, și pentru romane young adult, ca Little Brother, s-a aventurat, de această dată, pe tărâmul literaturii polițiste și al romanelor techno-thriller.

Astfel, prima parte a romanului, cu ancheta pentru recuperarea unui obiect furat, amintește, în privința convenției literare, de Șoimul maltez al lui Dashiell Hammett, a doua parte, cu declanșarea conflictului între grupuri rivale, evocă Red Harvest  de același autor, iar, în ceea ce privește punctul de vedere și stilul narativ, Red Team Blues amintește de romanele lui Raymond Chandler care îl au ca protagonist-narator pe detectivul particular Philip Marlowe.

Tot în această convenție a literaturii de consum se înscrie și maniera în care e scris romanul - concis, clar, cu un limbaj destul de accesibil, cu un ritm alert și cu frecvente răsturnări de situație. Desele elemente descriptive, de peisaje urbane și rurale sau de interioare, sunt evocative, dar foarte atent dozate, ca să nu încetinească, cumva, ritmul acțiunii.

Am apreciat și caracterizarea personajelor, prin înfățișare, prin discurs și prin acțiune - căci, în frumoasa tradiție a romanului polițist dur, Red Team Blues reprezintă o frescă socială a lumii din Bay Area, adusă în secolul al XXI-lea și punctată, ici-colo, cu aluzii acide la adresa unor magnați din Silicon Valley.

Nu în ultimul rând, ar mai fi aspectul educativ al cărții, căci Red Team Blues conține o mulțime de referiri la criptografie, criptomonede, companii start-up, fuziuni, achiziții, spălare de bani, conturi off-shore, tehnologia blockchain și așa mai departe. Protagonistul, care are patru decenii de experiență în domeniul investigațiilor contabile, explică succint destule dintre aceste noțiuni, iar cititorul mediu rămâne, după lectură, cu impresia că a fost martor la versiunea pentru intelectuali a unui film din seria John Wick - fără cascadorii, coregrafie și pirotehnie, însă cu imaginea clară a unei societăți paralele care operează chiar sub nasul nostru.

Dincolo de toate astea (și de umorul protagonistului, atent individualizat, ca să nu pară doar o pastișă a lui Raymond Chandler), Red Team Blues conține însă o satiră acerbă a societății capitalismului de supraveghere, în care, aparent, unii superbogați fac evaziune fiscală cum respiră, iar o mulțime de alți membri ai societății se afundă în sărăcie și, în unele cazuri, ajung pe drumuri. Periplul protagonistului, care observă, cu ochi de reporter, aspecte relevante ale societății americane contemporane, este cu atât mai de impact cu cât autorul se abține de la a-l folosi pe Martin Hench ca să țină discursuri moralizatoare. Iar cititorilor nu le rămâne decât să tragă propriile concluzii.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, romanul Red Team Blues, iar eu am început să aștept, de pe acum, al doilea roman despre Martin Hench, volum care urmează să fie lansat în luna aprilie a anului 2024.

Până atunci, aș face însă bine să revăd câteva cărți de nonficțiune ale domnului Cory Doctorow, pe care le-am parcurs în anii precedenți. Despre acelea, rămâne să vă relatez pe larg, cu alte ocazii, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Andrew Keen, "How to Fix the Future" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a domnului Andrew Keen intitulată How to Fix the Future - Staying Human in the Digital Age (editura Atlantic Books, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs acest volum la jumătatea lunii iunie 2020.

Și iată ce am aflat:

 

Autorul, după ce publicase mai multe lucrări în care evidenția aspecte negative ale Internetului, a decis, de această dată, să scrie o lucrare în care să privească spre viitor cu mai mult optimism. (Poate de aceea lucrarea începe cu un citat din Utopia de Sir Thomas More.)

"Prefața - Un Internet al oamenilor" arată de ce este necesar ca oamenii să coopereze pentru a construi împreună un viitor mai bun.

"Introducerea - Am mai trecut pe aici" trasează o paralelă între Revoluția Industrială din secolul al XIX-lea și Revoluția Informațională din ultimii cincizeci de ani.

"Capitolul I - Legea lui More" abordează subiecte precum pierderea intimității (semnalată de Edward Snowden), Legea lui Moore, impresia că trecem simultan printr-o perioadă utopică și printr-o epocă distopică (impresie pe care au avut-o și oamenii din Europa secolului al XVI-lea, spre exemplu), precum și ceea ce domnul Keen numește "Legea lui More" - datoria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Spre final, autorul relatează despre un interviu cu Stephen Wolfram, directorul general al unei companii care creează limbaje pentru inteligența artificială.

"Capitolul al II-lea - Cinci unelte pentru repararea viitorului" aduce în discuție ideile domnului John Borthwick, întemeietor și director general al companiei Betaworks:

• Platforme tehnologice deschise
• Regulamente antitrust
• Proiectare responsabilă, orientată către oameni
• Păstrarea spațiilor publice
• Un nou sistem de securitate socială.

Și aici se trasează paralele cu probleme ale societății industriale, semnalate, spre exemplu, înManifestul comunist (1848) de către Karl Marx și Friedrcih Engels și rezolvate, treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aplicarea ideilor de mai sus ar necesita, în viziunea domnului Borthwick, o multitudine de factori, precum regularizarea prin lege, implicare inventatorilor și inovatorilor, modificarea comportamentului consumatorilor, participarea societății civile și reinventarea educației.

"Capitolul al III-lea - Ce e stricat" începe cu un interviu cu Jaan Tallinn, realizat în capitala Estoniei, în care se exprimă temeri privind preluarea controlului societății mondiale, în cel mult o jumătate de veac, de către inteligențe artificiale. De asemenea, alte personalități intervievate arată o nostalgie pentru viitorul imaginat în anii 1980 - 1990 - căci, de două decenii încoace, Internetul s-a îndreptat într-o direcție greșită. Sunt recute în revistă efectele Internetului asupra cinematografiei, televiziunii și presei tipărite, precum și concentrarea informațiilor, averii și puterii în Silicon Valley.

"Capitolul al IV-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea întâi)" readuce în discuție Estonia, o națiune care are ambiția să fie Elveția epocii informaționale și care își educă școlarii în acest sens. De asemenea, în Estonia au fost redefinite atât actele de identitate, cât și relațiile dintre cetățeni și administrația de stat. Conform fostului președinte Toomas Hendrik Ilves, o funcție esențială a administrației de stat ar fi să împiedice coruperea datelor referitoare la cetățeni. Aceasta marchează un contrast cu atitudinea unor sisteme totalitare contemporane, bazate pe dezinformare. Din fericire, alte țări, inclusiv India, caută să adopte și să adapteze modelul de identitate numerică eston.

"Capitolul al V-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea a doua)"tratează, în schimb, despre Singapore - unde, în ultimii ani, administrația de stat a amplasat componentele unui sistem de supraveghere inteligent. Pe teren, autorul se întreabă dacă sistemul acesta reprezintă o soluție pentru societatea globală a viitorului - sau o problemă. De asemenea, proiectul Smart Nation din Singapore contrastează cu viziunea din Silicon Valley, care evită să implice administrația de stat, dar și cu sistemul de credite sociale din China, care servește pentru a înăspri controlul Partidului Comunist asupra populației.

"Capitolul al VI-lea- Regularizarea" prezintă eforturile doamnei Margrethe Vestager, comisar UE pentru concurență, de a împiedica megacorporații precum Google să instituie un cvasimonopol asupra Internetului, apoi activități similare, din Silicon Valley, ale domnului Gary Reback, care a condus, în anii 1990, o campanie împotriva tendințelor monopoliste de la Microsoft. Politicieni ca Bernie Sanders și antreprenori ca Steve Case (AOL) susțin ideea că un al treilea val de inovații tehnologice poate să apară dacă administrația de stat asigură un mediu concurențial echitabil pentru companiile mari și mici deopotrivă. De asemenea, în Uniunea Europeană, s-au făcut eforturi pentru creșterea responsabilității siturilor de socializare în privința conținutului postat de către utilizatori și pentru protejarea vieții private a cetățenilor.

"Cepitolul al VII-lea - Inovația concurențială" tratează despre conferințe și inițiative germane pentru un Internet mai curat - inclusiv Adblock Plus și Cliqz. Modelul curent, bazat pe supravegherea utilizatorilor, ar putea să dispară în viitor ca urmare a unui nou val de inovații.

"Capitolul al VIII-lea - Responsabilitatea socială" prezintă inițiative etice ale profesorului Huw Price de la Universitatea Cambridge, proiecte filantropice din Silicon Valley, apoi contrastează viziunea victoriană a lui Carnegie, conform căreia bogătașii ar trebui să își investească averile pentru ameliorarea societății, cu proiectele utopice ale unor magnați contemporani precum Jeff Bezos. La final, autorul prezintă dezvoltarea recentă a unor inițiative în Oakland (prin grija lui Mitch și Freada Kapor) pentru a contrabalansa influența exercitată local de către corporațiile din Silicon Valley.

"Capitolul al IX-lea - Opțiuni pentru muncitori și pentru consumatori" aduce în discuție proteste ale muzicienilor și ale studiourilor de film cu privire la legislația laxă care le permite unor companii de înaltă tehnologie precum YouTube și Facebook să tolereze, fără drepturi de autor, postarea de către terțe părți a unor videoclipuri muzicale și filme artistice. Alți artiști, precum muzicianul David Lowery, au inițiat acțiuni în instanță și au încurajat sisteme de microplăți online între fani și creatorii de conținut. Spre finalul capitolului, se discută protestele și acțiunile corporațiilor care nu au angajați, ci contractori (precum Uber) și potențialele efecte asupra forței de muncă aduse de automatizare (precum apariția automobilelor autonome).

"Capitolul al X-lea - Educația" prezintă necesitatea unui venit universal de bază în cazul în care automatizarea ar duce la șomaj pe scară largă, respectiv nevoia de a reforma sistemul de învățământ. Nicholas Carr și Esther Wojcicki arată la ce sunt buni oamenii și cum copiii pot fi educați pentru a face față provocărilor prezentului. Autorul dă detalii și despre sistemul de învățământ modern din Singapore, despre răspunsul tipic din Silicon Valley pentru reforma învățământului (mai multă tehnologie) și despre popularitatea crescândă a școlilor alternative Waldorf și Montessori.

"Concluzia: Copiii noștri" pune în perspectivă principalele chestiuni tratate în capitolele cărții și arată că generația copiilor noștri are șansa de a transforma societatea.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

 

Am apreciat lucrarea domnului Andrew Keen pentru relevanța subiectului tratat, pentru atitudinea pragmatică de a prezenta ceea ce se poate face teoretic și ceea ce se face practic pentru ameliorarea societății, respectiv munca de teren depusă de către autor (deplasări în S.U.A. și în alte țări, interviuri, participări la conferințe și așa mai departe).

De asemenea, am apreciat stilul accesibil în care e scrisă cartea, buna împărțire în capitole și subcapitole, precum și aparatul critic atașat, care sporește utilitatea lucrării.

Ca urmare, voi păstra în colecție How to Fix the Future, întrucât intenționez să o recitesc la un moment dat. (dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Și, cum lectura acestei cărți s-a dovedit informativă și educativă, am mai parcurs câteva lucrări pe teme similare. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Carpe Jugulum" (1998)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.

A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

 

Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.

Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.

Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.

Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.

Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.

Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.

Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe... 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Hogfather" (1996)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

Prin 1998, mulţumită domnului Cristian Ciolacu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett, Hogfather (editura Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de către regretatul Josh Kirby. L-am citit atunci, iar, în decembrie 2021, l-am reluat - sub formă de audiţie de pe tableta de lectură.

Şi iată ce am aflat:

 

Pe Lumea-disc, se apropie solstiţiul de iarnă şi sărbătoarea populară cunoscută drept Ajunul Mistreţului. Problema e că, din motive misterioase, Tata Mistreţu' (un echivalent local al lui Moş Crăciun) lipseşte, iar Moartea Lumii-disc, împreună cu majordomul său, Albert, decide să îi îndeplinească toate acţiunile tradiţionale pentru a reaprinde credinţa copiilor în Tata Mistreţu' şi pentru a-l readuce, astfel, pe Lumea-disc. Între timp, un asasin-ucenic, Teatime, primeşte misiunea de a-l ucide pe Tata Mistreţu', iar Susan Sto Helit, nepoata Morţii, e alertată de către Moartea Şoarecilor şi intervine la rândul ei. Nici vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, în frunte cu rectorul Ridcully, nu stau deoparte, iar lucrurile o iau razna de-a binelea de sărbători.

 

Nu credeam să ajung vreodată să scriu aşa ceva despre un roman din seria Lumea-disc, însă a doua lectură a fost ceva mai dezamăgitoare decât prima.

Sper să nu fiu înţeles greşit - Hogfather conţine multe pasaje memorabile, inclusiv profesiunea de credinţă a autorului ("HUMANS NEED FANTASY TO BE HUMAN. TO BE THE PLACE WHERE THE FALLING ANGEL MEETS THE RISING APE."), iar scena în care Moartea o salvează pe Fetiţa-cu-chibrituri şi declară că cel mai bun cadou este un viitor e de neuitat.

Cu toate acestea, impresia de ansamblu este că romanul, comparativ cu cele precedente din seria Lumea-disc, este diluat, iar, pentru fiecare scenă memorabilă, cititorii vor găsi o alta care ar fi meritat să fie condensată la redactare sau eliminată pe de-a-ntregul.

Aşa se face că, în pofida unor scene amuzante, precum cea în care proviziile unui restaurant le sunt împărţite unor personaje fără adăpost, iar clienţii restaurantului sunt hrăniţi cu ghete vechi şi cu noroi (pentru că dumnealor plătesc pentru experienţă, nu pentru hrană), nu cred că voi reciti Hogfather foarte curând.

Fireşte, asta nu m-a împiedicat să reiau următorul roman din seria Lumea-disc, intitulat Jingo. Însă, despre acela, am discutat deja pe îndelete, cu altă ocazie, aici, la Ţesătorul. 

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Fritz Leiber, "The Second Book of Lankhmar" (2001)

Imagine preluată de pe situl RisingShadow.net

Cu ani în urmă, vă relatam că, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, în vara lui 2006, o mulțime de volume din colecția Fantasy Masterworks de la Gollancz. Printre acestea, pe 1 iulie 2006, am cumpărat un exemplar dintr-un volum omnibus de Fritz Leiber intitulat The Second Book of Lankhmar (editura Gollancz, grupul editorial Orion, Londra, 2001). De parcurs, l-am parcurs cu oarecari opinteli între ultima decadă din noiembrie 2017 și ultima decadă din decembrie 2021. (Mi s-a mai spus că citesc prea încet.)

Și iată ce am aflat:

The Second Book of Lankhmar reia aventurile celor doi eroi, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu, de acolo de unde se întrerupseseră la finalul volumului omnibus precedent, The First Book of Lankhmar, despre care v-am relatat aici.

În The Swords of Lankhmar, orașul celor un milion de hornuri este amenințat de către o armată de șobolani inteligenți, însă Șoricarul Cenușiu, transformat prin magie, se infiltrează printre ei, le află planurile și izbutește să le dejoace.

Swords and Ice Magic reaprinde vechiul conflict dintre Moarte și cei doi eroi. De această dată, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu conduc două escadre comerciale, luptă împotriva unei flote de pirați mingoli și ajung pe insula Rima din nordul îndepărtat.

Ultimul volum inclus în cuprins, The Knight and Knave of Swords, cuprinde unele dintre cele mai onirice secvențe ale seriei - căci doi zei mărunți ai lumii Newhon își aruncă vrăjile asupra lui Fafhrd și a Șoricarului Cenușiu. Cel dintâi începe prin a fi preocupat de astre și constelații și sfârșește prin a zbura ca o pasăre, pe când cel de-al doilea începe prin a fi preocupat de mărunțișuri și sfârșește prin a se înfunda de-a binelea în pământ. Iar operațiunea de salvare se dovedește a fi amplă, de durată și câtuși de puțin lesnicioasă.

Dintre volumele apărute în colecția Fantasy Masterworks, The Second Book of Lankhmar a reușit performanța (deloc de invidiat) de a-mi fi plăcut cel mai puțin - și asta în condițiile în care volumul însoțitor, The First Book of Lankhmar, îmi lăsase o impresie agreabilă.

E adevărat că stilul acela shakespearean al dialogurilor s-a păstrat și în a doua jumătate a seriei. (Efectiv, dacă citiți doar replicile personajelor și ignorați discursul naratorial, veți constata că ele alcătuiesc piese de teatru scrise în pentametru iambic.) Dar, pe alocuri, cam ca în Moby Dick, narațiunea lasă loc unor scene dramatice care par desprinse dintr-o piesă de teatru și vârâte cu de-a sila în text.

E la fel de adevărat că volumele acestea, incluse în The Second Book of Lankhmar, sunt de factură fantastică. Dar impresia distinctă este că autorul, pe măsură ce a dezvoltat seria de-a lungul mai multor decenii, a luat personajele din ce în ce mai puțin în serios, iar intriga, de la o carte la următoarea, a căpătat un aer de farsă tot mai pronunțat.

Ceea ce m-a intrigat mai mult, însă, este faptul că, mai ales în ultimele două cărți cuprinse în acest volum omnibus, au apărut destul de des scene de nuditate și secvențe BDSM. (E perfect posibil ca asta să fi fost un rezultat al abolirii cenzurii în S.U.A. și în Marea Britanie, circa 1962, și al apariției Noului Val din ficțiunea speculativă anglo-saxonă în anii 1960 și 1970, cu propensiunea sa către sfărâmarea tabuurilor.)

Însă, dacă în seria Elric a lui Michael Moorcock, spre exemplu, torturile pe care le practică locuitorii din Melniboné sunt o parte integrantă a culturii lor străvechi, iar crimele pe care le comite Elric jalonează decăderea morală a antieroului până la extreme greu de anticipat sau de imaginat, scenele BDSM din The Second Book of Lankhmar par să fie, de cele mai multe ori, gratuite, iar eliminarea lor din volum nu ar modifica deloc structura intrigii.

Acest aspect deloc palatabil m-a făcut să mă simt mai degrabă ușurat la finalul lecturii (ca după o corvoadă), mai degrabă decât încântat că parcursesem câteva lucrări de referință ale literaturii fantastice postbelice.

Am să așez The Second Book of Lankhmar la raft alături de volumul său însoțitor, însă am mari îndoieli că îl voi relua vreodată - în pofida prezentării sale grafice agreabile. În schimb, voi parcurge alte volume omnibus din seria Fantasy Masterworks de la Gollancz, de autoare precum Leigh Brackett și C. L. Moore și de autori precum Lord Dunsany și Clark Ashton Smith.

Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Feet of Clay" (1996)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am citit Feet of Clay, al nouăsprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, pe la începutul lui 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în luna mai a anului precedent, îmi adusese de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. L-am parcurs a doua oară în ultima decadă a lunii decembrie 2021.

Și iată ce am aflat:

De această dată, Paza Orașului, sub conducerea comandantului Samuel Vimes, se confruntă cu o serie de crime printre mic-burghezi, cu un val de resentimente anti-golem în rândurile populației din Ankh-Morpork, dar și cu tentative de a-l otrăvi pe Patrician.

Echipe constituite din căpitanul Carrot și Angua, respectiv din sergentul Colon și caporalul Nobbs, investighează cazurile de crimă, în vreme ce Sam Vimes, asistat de piticul Cheery Littlebottom, de la Ghilda Alchimiștilor, caută să afle calea prin care a fost otrăvit Patricianul, respectiv metoda prin care ar putea să dejoace o nouă tentativă de asasinat.

Iar golemii din oraș par să aibă propriile planuri...

Asemenea romanelor precedente din subseria despre Paza Orașului, precum Guards! Guards! și Men at Arms, Feet of Clay conține o doză sănătoasă de satiră socială. Pe de o parte, programul de incluziune al Pazei Orașului, care ajunge, de această dată, să implice moroi, precum și pe golemul Dorfl, amintește de procesul de integrare rasială din țările occidentale din ultimele trei sferturi de veac.

Pe de altă parte, firul narativ prin care piticul Cheery Littlebottom se dovedește a fi... piticuță, iar prejudecățile privitoare la vestimentație și accesorii sunt puse la încercare, constituie o paralelă amuzantă la transformările identității de gen la care am fost martori în ultimii șaizeci de ani.

Dar ținta predilectă a satirei autorului o constituie privilegiile de clasă, bazate pe origini nobile, heraldică și genealogii. Deloc întâmplător, la finalul romanului, Sir Samuel Vimes incendiază o arhivă cu documente aristocratice, iar temeiurile istorice ale privilegiilor nobiliare din orașul Ankh-Morpork au de suferit.

Firește, în perioada sărbătorilor de iarnă din 2021 era și cazul să reiau alt roman din seria Lumea-disc, anume Hogfather. Dar, despre acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Gaston Leroux, "Le Fantôme de l'Opéra" (1910)

Imagine preluată de pe situl Scholieren.com

Prin 1991, am văzut la TVR o miniserie TV din două părți intitulată Fantoma de la operă. Apoi, prin 2017, am cumpărat, de la importatorii mei preferați de la Nautilus, o traducere engleză, în ediție de buzunar, a romanului Fantoma de la Operă de Gaston Leroux - dar nu m-am obosit să citesc mai mult de o pagină din acel volum. (Așa multe cărți. Așa puțin timp.) În cele din urmă, prin 2019, mulțumită doamnei Cristina Ghidoveanu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediție de buzunar franceză - Le Fantôme de l'Opéra (Le Livre de Poche, Paris, 1994). Și, la mijlocul lunii decembrie 2021, dacă tot recitisem Maskerade de Sir Terry Pratchett, am decis să parcurg și materialul-sursă folosit pentru parodie de către autorul meu favorit. Am citit volumul în trei zile.

Și iată ce am aflat:

Romanul începe cu un prolog în care naratorul ne asigură că Fantoma de la Operă a existat cu adevărat și că paginile care urmează sunt rezultatul unor investigații de arhivă și al intervievării unor martori oculari la evenimentele care ar fi avut loc pe la începutul anilor 1880.

Narațiunea prezintă apoi o serie de evenimente referitoare la ascensiunea unei cântărețe de operă, suedeza Christine Daaé, la evenimentele misterioase cauzate de așa-numita Fantomă de la Operă, care se amestecă în administrarea instituției și în organizarea spectacolelor muzicale, la o serie de asasinate și la idila dintre Christine Daaé și tânărul viconte Raoul de Chagny.

Partea a doua a romanului aduce o agravare a situației, implicând răpirea protagonistei, un plan de a arunca în aer clădirea Operei din Paris într-o seară când e plină de public, o serie de descoperiri tulburătoare în subteranele Operei și un deznodământ de neuitat.

Pe ansamblu, Fantoma de la Operă funcționează pe mai multe paliere de lectură. Cartea poate fi parcursă ca un roman polițist, în care mai multe crime sunt investigate, iar vinovatul este identificat. Poate fi citită ca un roman de dragoste, în care un triunghi amoros duce la pasiuni intense și la gesturi dramatice. Poate fi apreciată ca un roman gotic, în care evenimente misterioase se combină cu o atmosferă sumbră. Poate fi văzută ca un studiu psihologic, în care antagonistul, marcat de diformitate fizică și marginalizat de către societate, devine sociopat și ajunge la forme de comportament aberant. Poate fi interpretată ca metatext, căci îmbină multiple puncte de vedere și aduce pe pagină mărturiile mai multor personaje, cam ca în Lord Jim de Joseph Conrad. Și poate fi clasificată drept intertext, căci conține numeroase referiri explicite la Faust, dar și o paralelă implicită la Notre Dame de Paris de Victor Hugo.

Cu siguranță, însă, că, dincolo de toate cele de mai sus și în pofida numeroaselor traduceri, a multiplelor ecranizări și a unei adaptări muzicale pe Broadway, Fantoma de la Operă este o poveste franțuzească pe care, pentru a o savura pe deplin, cititorii trebuie să o parcurgă în original. Sper că voi avea, la un moment dat, timpul și tihna necesare ca să o citesc din nou pe îndelete. (Numai că știrile din ce în ce mai dese privitoare la ridicarea vârstei de pensionare la șaptezeci de ani par să indice contrariul.)

Firește, o asemenea experiență de lectură nu putea rămâne fără urmări, drept pentru care, la scurtă vreme după ce am terminat Fantoma de la Operă, am început să citesc romanele despre Arsène Lupin scrise cam în aceeași perioadă de Maurice Leblanc. Însă, despre acelea, am să vă relatez, la momentul potrivit, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Maskerade" (1995)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima dată, am citit romanul Maskerade (Corgi Books, Londra, 1996) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de Josh Kirby, prin decembrie 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care mi-a adus un exemplar de la Edinburgh.

Apoi, la jumătatea lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară. De această dată, l-am audiat într-o ediție electronică de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Maskerade, al optsprezecelea roman din seria Lumea-disc, se încadrează în subseria despre vrăjitoarele din Lancre. Din punct de vedere cronologic, intriga volumului este situată după evenimentele din Lords and Ladies.

Dacă Wyrd Sisters parodia Macbeth, iar Lords and Ladies parodia Visul unei nopți de vară, Maskerade parodiază Fantoma de la Operă de Gaston Leroux.

Una dintre adolescentele dornice să exploreze magia în Lords and Ladies, Agnes Nitt (nume de scenă: Perdita X), încearcă să își înceapă cariera muzicală la Opera din Ankh-Morpork. Din păcate, în pofida certelor sale calități muzicale, i se cere să stea în cor și să îi "împrumute" vocea solistei Christine, care nu are voce muzicală, în schimb arată bine și se bucură de favorurile domnului Seldom Bucket, noul proprietar al Operei.

Lucrurile se complică în momentul când diverși angajați de la Operă ajung să fie uciși unul câte unul - poate de către misterioasa fantomă pentru care e rezervată loja nr. 8. Din fericire, Paza de Noapte trimite câțiva agenți sub acoperire ca să investigheze. Iar, din îndepărtatul regat Lancre, sosesc Granny Weatherwax și Nanny Ogg, care au propriile metode pentru a scoate adevărul la lumină.

Ancheta celor două vrăjitoare împinge situația către un punct culminant nu spectaculos, ci de-a dreptul operatic, iar dezondământul le readuce în Lancre nu doar pe cele două vrăjitoare venerabile, ci și pe Agnes Nitt.

Chiar dacă Maskerade parodiază Fantoma de la Operă - inclusiv episodul cu străinul mascat care are lojă rezervată în seara premierei sau cel cu catacombele de sub Operă și cu lacul subteran - Sir Terry Pratchett izbutește să strecoare și aluzii intertextuale amuzante la Flautul fermecat, La traviata, Bărbierul din Sevilla și Inelul nibelungilor, dar și unele (anacronice în raport cu materialul-sursă) la West Side Story, Les Misérables, Cats și Șapte mirese pentru șapte frați.

Pe lângă viziunea umoristică despre operă, autorul aduagă și câteva episoade despre lumea editorială și despre plata drepturilor de autor, iar unele scene amuzante lasă impresia a fi reclame mascate la volumul Nanny Ogg's Cookbook.

Dar tot în Maskerade se regăsesc și câteva scene memorabile în care rolul principal îi revine lui Granny Weatherwax. Poate nu cea mai dramatică dintre ele, însă cea mai apreciată de către subsemnatul, e o scenă în care, la un han de provincie, într-un grajd, bătrâna vrăjitoare joacă o partidă de poker contra Cosașului. Miza este viața unui nou-născut. N-am să vă spun cum se desfășoară episodul, ca să nu vă stric plăcerea lecturii, însă vă asigur că scena aceasta, care le are în prim-plan pe două dintre personajele mele preferate, este poate cea mai bună din întreaga serie a Lumii-disc.

Și, cum magia romanului Maskerade nu s-a risipit imediat cum l-am terminat de recitit, am început să parcurg din nou un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Feet of Clay, Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)