Marie Borroff, "Sir Gawain and the Green Knight" (1967)

Spre finalul lunii octombrie 2013, am parcurs un poem epic intitulat "Sir Gawain and the Green Knight" . Cum versiunea originală a poemului datează din secolul al paisprezecelea şi este scrisă în engleza medie, am apelat la o traducere în engleza modernă realizată de Marie Borroff - Sir Gawain and the Green Knight: a new verse translation (Editura W.W. Norton & Company, New York, 1967) . Am citit-o în două zile. Şi iată ce am aflat:

"Sir Gawain and the Green Knight" este împărţit în patru părţi. În partea întîi, la curtea regelui Arthur, are loc un şir de ospeţe, începînd de la Crăciun şi terminînd cu Ajunul Anului Nou. În ultima zi a anului, la ospăţ soseşte neinvitat un cavaler... verde, cu haine verzi, plete verzi, barbă verde. (Nu era Shreck.) Acesta lansează o provocare - să primească o lovitură cu toporul de la regele Arthur, iar acesta, la rîndul său, să primească o lovitură de la el după un an şi o zi. Sir Gawain intervine şi acceptă provocarea în locul regelui. Îl decapitează pe oaspetele nepoftit, iar acesta îşi ridică de jos capul retezat şi pleacă hohotind de la ospăţ.

În partea a doua, anul trece destul de repede, iar de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor Sir Gawain pleacă în căutarea Capelei Verzi, unde trebuie să se întîlnească în Ziua Anului Nou cu cavalerul verde. În peregrinările sale, în Ajunul Crăciunului, ajunge la un castel, unde stăpînul îl invită să se odihnească şi să se întremeze. Aparent, Capela Verde este în apropiere, iar gazda îl va conduce acolo pe cavaler în ziua sorocită. Mai mult, stăpînul castelului îi propune lui Sir Gawain o înţelegere: fiecare dintre ei să îi ofere celuilalt, seara, ceea ce a cîştigat peste zi.

În partea a treia, gazda pleacă la vînătoare, în vreme ce Sir Gawain, încurajat să doarmă pînă tîrziu, este curtat cu insistenţă de soţia castelanului. Şi aşa se face că în prima seară castelanul oferă căprioare, dar se alege în schimb cu... un sărut, în a doua seară oferă un mistreţ şi primeşte două sărutări, iar în a treia seară oferă o vulpe şi capătă trei sărutări. (Nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Sir Gawain n-ar fi rezistat, politicos dar ferm, avansurilor doamnei.)

În partea a patra, în Ziua Anului Nou, Sir Gawain este îndrumat de un slujitor la Capela Verde, iar cavalerul verde care îi iese în cale îl loveşte cu toporul şi-i zgîrie grumazul. Cum salvarea aceasta de la moarte sigură pare miraculoasă, cei doi fac schimb de explicaţii. Pe de o parte, cavalerul verde este castelanul deghizat, pe căi magice, de Morgan Le Fay, sora vitregă a regelui Arthur, iar tentativele de seducţie ale soţiei fuseseră aranjate chiar de el pentru a-şi pune oaspetele la încercare. (După cum probabil vă aşteptaţi, nici aşa-zisa soţie nu era chiar cea adevărată.) Pe de altă parte, Sir Gawain a scăpat nevătămat mulţumită unei centuri magice, din mătase verde, pe care soţia castelanului i-o oferise în cea de-a treia zi. Conform înţelegerii cu gazda, în seara precedentă ar fi trebuit să-i predea centura, însă protagonistul îşi călcase învoiala - căci centura avea să-l protejeze împotriva oricărei răniri.

Aşa se face că Sir Gawain, dovedit a fi nu doar curajos, ci şi dispus uneori să-şi încalce promisiunile, decide să poarte centura de mătase verde ca un semn al ruşinii, în diagonală peste umărul stîng. Numai că, revenit la curtea regelui Arthur, cînd îşi povesteşte păţaniile, este felicitat şi admirat, iar regele Arthur propune ca toţi cavalerii Mesei Rotunde să poarte asemenea eşarfe verzi peste piept.

În privinţa formei, poemul acesta marchează o tranziţie de la vechea formă de versificaţie din Anglia, bazată pe aliteraţii, la o formă mai nouă, bazată pe rime. Astfel, fiecare strofă cuprinde cîte douăzeci şi unu de versuri lungi, cu aliteraţii, şi un catren din versuri scurte, rimate încrucişat.

În ceea ce priveşte conţinutul, am remarcat că în poem apar trei ideologii distincte, nu tocmai compatibile, aflate în echilibru dinamic. Pe de o parte, personajele sînt practicante ale religiei creştine. În diverse momente ale acţiunii, îşi fac cruce, se roagă, se pun în paza Celui de Sus.

Pe de altă parte, cavalerii din acest poem epic au un cod comportamental bazat pe violenţă instituţionalizată. Astfel, ei pun preţ pe vitejie, pe onoare, pe curaj, iar cînd antagonistul vine neinvitat la ospăţ, confruntarea cu mesenii nu se încheie cu o predică despre iubirea aproapelui şi eventual cu o rugăciune, ci cu o decapitare.

Nu în ultimul rînd, relaţiile dintre sexe sînt guvernate în poem de o a treia ideologie, iubirea curtenească. Astfel, strategia de abordare a soţiei castelanului se bazează pe complimente şi pe etape uşor de recunoscut (privirea, conversaţia, atingerea mîinii, sărutul, gajul). Dar Sir Gawain este pus într-o situaţie extrem de delicată, căci, conform religiei creştine, participarea la adulter i-ar aduce damnarea, în vreme ce, conform codului cavaleresc, seducţia aceasta ar fi luată ca un afront la adresa castelanului şi i-ar atrage un duel pe viaţă şi pe moarte. Desigur, dacă ar refuza făţiş avansurile doamnei, ar putea trece drept necurtenitor...

Ca în atîtea alte lucrări literare bazate pe monomit, protagonistul se maturizează în urma încercărilor prin care trece, iar la revenirea în comunitatea din care plecase i se acordă un statut mai bun. Iar cititorii rămîn cu impresia agreabilă că fantasticul n-a început nici de la Robert E. Howard, nici de la J.R.R. Tolkien, respectiv că o poveste frumoasă se poate spune şi în mai puţin de zece mii de pagini.

În final, poate s-ar cuveni să precizez că articolul de faţă reprezintă cea de-a trei sute cincizecea cronică de carte de la Ţesătorul.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Nicholas Carr, "The Shallows" (2010)

Pe la jumătatea lunii septembrie 2013, am citit în cîteva zile o lucrare incitantă de Nicholas Carr, The Shallows - What the Internet Is Doing to Our Brains (Editura W.W. Norton & Company, New York, 2010). Cumva, îmi dădeam seama că vizitînd Internetul (aproape) zilnic tip de 15 ani, mai multe ore pe zi, suferisem nişte schimbări şi îmi puneam unele întrebări. În The Shallows am găsit unele răspunsuri.

Iată despre ce este vorba:

În prologul cărţii, "Cîinele de pază şi hoţul", autorul prezintă unele dintre teoriile profesorului Marshall McLuhan din volumul Understanding Media şi atrage atenţia asupra faptului că, prin obiceiurile şi şabloanele pe care ni le impune, Internetul nu este numai un slujitor al omului modern ci şi... un stăpîn.

Primul capitol, "HAL şi cu mine", porneşte de la cazul fictiv al inteligenţei artificiale HAL 9000 din 2001 - o odisee spaţială şi emite ipoteza că, prin utilizarea zilnică a Internetului, mintea noastră se înceţoşează şi devine mai superficială. În sprijinul acestei ipoteze, Nicholas Carr prezintă atît situaţia sa personală cît şi studii de caz - exemple de intelectuali de frunte care au încetat să mai citească volume tipărite şi a căror gîndire a ajuns să fie superficială, tranzientă, nesistematică. Cum tinereţea autorului s-a petrecut într-un mediu "analogic", iar vîrsta de mijloc într-unul "numeric", educaţia sa iniţială s-a bazat pe cărţi tipărite, însă activitatea sa profesională a ajuns să depindă de Internet - şi nu toate efectele acestei schimbări culturale par să fie pozitive.

Cel de-al doilea capitol, "Căile vitale", pleacă de la un caz celebru, cel al lui Friedrich Nietzsche şi al schimbării discursului şi gîndirii la trecerea de la scrisul de mînă la dactilografiere, şi ajunge să discute două ipoteze din neurologie - plasticitatea, respectiv imutabilitatea sistemului nervos central. Cu toate că cea din urmă teorie a fost considerată validă decenii de-a rîndul, cercetările neurologilor au dovedit treptat validitatea celei dintîi. Sistemul nervos central se schimbă pe tot parcursul vieţii, iar activităţile noastre, obiceiurile, informaţiile pe care le procesăm îl modifică mereu - uneori în doar cîteva zile.

"O digresiune despre ce gîndeşte creierul cînd se gîndeşte la sine" prezintă concepţii desuete despre funcţiile creierului, precum cea a lui Aristotel sau cea a lui Descartes, dar şi viziunea contemporană despre evoluţia continuă a acestuia.

Capitolul al treilea, "Unelte ale minţii", merge pe urmele lui McLuhan tatăl şi fiul, prezentînd schimbările psihologice şi sociale pe care le-au adus tehnologii precum hărţile sau ceasurile. Pornind de aici, autorul discută două viziuni - cea instrumentalistă (noi folosim uneltele) şi cea deterministă (uneltele ne folosesc pe noi). Căci, fie că ne uităm la ceasuri, la căile ferate, la automobile sau la telefoanele mobile, putem observa cum ele au schimbat modul de gîndire al utilizatorilor, tiparele de interacţiune interumane şi structura societăţii în ansamblul ei. Tocmai din cauză că interdependenţa aceasta e importantă pentru oameni şi pentru societate, partea a doua a capitolului este dedicată schimbărilor psihologice şi sociale aduse de scriere.

Capitolul al patrulea, "Pagina care adînceşte", în schimb, analizează transformările psihologice produse de apariţia cărţilor scrise de mînă, apoi a celor tipărite - lectura tăcută, analiza lecturii, dezvoltarea vocabularului şi a imaginaţiei, gîndirea sofisticată.

O a doua digresiune discută succint "Despre Lee De Forest şi uimitorul său Audion". Aparatul acela, Audionul, a ajuns să fie cunoscut sub numele de triodă şi, întrucît aplifica semnalele electrice, a fost folosit pentru o mulţime de aplicaţii practice, de la telefonia interurbană la primele calculatoare numerice. După care a venit miniaturizarea...

În capitolul al cincilea, "Un mediu de natură cît se poate de generală", Nicholas Carr discută pe scurt depre principiile teoretice ale calculatorului numeric, aşa cum au fost dezvoltate de către Alan Turing, apoi despre evoluţia calculatoarelor şi despre dezvoltarea aplicaţiei World Wide Web. A doua parte a capitolului prezintă efectele versiunii Net 2.0 - de la risipirea puterii de concentrare a atenţiei utilizatorilor la cascada de falimente a publicaţiilor tipărite.

Capitolul al şaselea, "Însăşi imaginea unei cărţi", tratează despre lupta inegală dintre cartea tipărită şi Web - şi despre apariţia tabletelor electronice de lectură, care invită la explorarea hiperlegăturilor pe net mai degrabă decît la lectura aprofundată a unei singure cărţi. Apoi, capitolul discută despre schimbarea stilurilor literare sub influenţa Internetului şi despre pierderea capacităţii de parcurgere şi de asimilare a moştenirii literare din secolele precedente. Căci, deşi accesul la texte în format electronic este deosebit de generos, utilizatorii rar au răbdare ca să parcurgă integral un roman sau un poem epic - şi de regulă au nevoie de un fragment sau de un citat celebru, scos din context.

Capitolul al şaptelea, "Creierul jonglerului", se concentrează asupra efectelor psihologice şi neurologice ale modului "multitasking" în care interacţionăm cu Internetul. Cel mai îngrijorător efect este că, sub permanentul bombardament de stimuli vizuali, auditivi şi tactili, memoriile pe termen scurt nu mai au răgaz să se transforme în memorii pe termen lung, iar informaţiile pe care le procesăm zilnic sînt uitate - şi însăşi gîndirea noastră devine redusă şi superficială. Poate că ştim unde să căutăm informaţiile importante, însă ni se reduce volumul informaţiilor importante pe care le purtăm în memorie.

O a treia digresiune prezintă succint "Creşterea scorurilor IQ" - un fenomen constatat de-a lungul secolului al douăzecilea şi explicat într-un mod interesant de către cel care la descoperit, neozeelandezul James Flynn.

Capitolul al optulea, "Biserica Google", analizează conexiunea dintre administraţia ştiinţifică introdusă de Frederick Winslow Taylor la începutul secolului al douăzecilea şi eficientizarea procesării informaţiilor adusă de compania Google pe Web. Autorul îi acordă o atenţie deosebită proiectului Google Book Search, care încearcă nici mai mult, nici mai puţin decît să scaneze toate cărţile tipărite din lume şi să le ofere în format numeric utilizatorilor de pe Internet. În partea a doua a capitolului, Nicholas Carr contrastează două metode - una bazată pe reflexie de durată după lectură pentru asimilarea în linişte a informaţiilor, alta bazată pe prelevarea rapidă a unor fragmente pentru procesare de moment. Poate că cea de-a doua e favorizată de Google şi poate că cercetările acestei companii vor duce în cele din urmă la apariţia unor forme de inteligenţă artificială. Dar cea dinti are de-a face cu inteligenţa umană.

Capitolul al nouălea, "Caută, memorie", discută despre perspectivele diverse asupra memoriei umane şi asupra căilor pentru buna ei dezvoltare şi utilizare, de la Socrate la Francis Bacon şi apoi la Umberto Eco. O concluzie interesantă este că pe Internet ne externalizăm memoria - individuală şi colectivă - iar o alta este că tot Internetul este cel care descurajează formarea memoriilor pe termen lung. După o prezentare detaliată a unor cercetări care au descoperit bazele neuronale ale memoriilor pe termen lung, autorul conchide că atunci cînd ne lăsăm memoria pe seama Internetului ne şi golim mintea de bogăţii.

Cea de-a patra digresiune este "Despre scrierea acestei cărţi" - de la crearea unor fragmente disparate, ca pe blog, cu întreruperi frecvente cauzate de e-mail şi de Internet, la decizia reducerii întreruperilor, apoi la revenirea consumului mediatic obişnuit după terminarea redactării volumului. Concluzia implicită este că, individual şi colectiv, am trecut de punctul de unde nu mai există întoarcere, iar existenţa noastră cotidiană nu se mai poate desfăşura fără telefoane mobile şi fără acces la Internet.

Capitolul al zecelea, "O chestie ca mine", prezintă receptarea unui program de calculator destul de celebru în anii 1960 - ELIZA, creat de Joseph Weizenbaum. Utilizatorii proiectau asupra acestui program apt să întreţină dialoguri simple o personalitate complexă şi un fel de inteligenţă, iar Nicholas Carr, în continuare, se întreabă în ce măsură nu doar formăm Internetul, ci şi Internetul ne formează pe noi. Iar alte experimente descrise pe larg de autor par să sugereze că, dacă ne bazăm prea mult pe programe de calculator şi prea puţin pe capacitatea noastră de a observa, învăţa şi anticipa, poate vom fi mai eficienţi, însă cu siguranţă că vom fi mai puţin creativi şi versatili.

Epilogul, "Elemente umane", revine la scene din filmul 2001 - o odiesee spaţială şi constată că, dacă HAL 9000 părea tulburător de uman, astronauţii dădeau impresia că erau... robotici, acţionaţi de algoritmi. Iar concluzia neliniştitoare este că, pe măsură ce ajungem să ne bazăm pe calculatoare pentru a media modul în care înţelegem lumea, propria noastră inteligenţă este aceea care e redusă la inteligenţă artificială.

Pe ansamblu, The Shallows mi s-a părut foarte relvantă, iar legăturile pe care le face între domenii diverse precum studiile mass-media, tehnica de calcul, psihologia şi neurologia sînt interesante şi adesea surprinzătoare. În lumina informaţiilor conţinute în acest volum, m-am felicitat pentru decizia de a ţine un jurnal de lecturi şi am decis că, atîta vreme cît fac efortul de a parcurge cărţi în loc să pierd zilnic ore în şir pe pagini Web, probabil mă aflu pe calea cea bună. Aşa încît vă recomand şi dumneavoastră să parcurgeţi The Shallows dacă veţi avea ocazia.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)