Ursula K. Le Guin, "The Lathe of Heaven" (1971)

În iulie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Ursula K. Le Guin, The Lathe of Heaven (Colecţia SF Masterworks nr. 44, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). Iniţial, acest roman a fost publicat în anul în care m-am născut, 1971, ca şi Jack of Shadows de Roger Zelazny. De parcurs, am izbutit să-l parcurg abia în noiembrie 2013. (Un an mai propice lecturilor decît alţii, din cîte am observat.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată în ceea ce, în 1971, părea viitorul apropiat - mai exact, în 2002. Protagonistul este un bărbat din Portland, Oregon (oraşul de baştină al Ursulei K. Le Guin), numit George Orr. Acesta crede că visele sale modifică realitatea, drept pentru care ia medicamente pentru a-şi suprima visele. Din păcate, autorităţile care detectează abuzul de medicamente îl trimit să facă psihoterapie sub îndrumarea doctorului William Haber. Experimentele acestuia din urmă, bazate pe hipnoză şi pe analiza electroencefalogramelor, îl conving că Orr chiar modifică realitatea, drept pentru care începe un proces duplicitar - pe de o parte, la fiecare şedinţă îi sugerează pacientului hipnotizat noi căi de modificare a realităţii, iar pe de alta, la încheierea fiecărei şedinţe, îl manipulează (chiar îl şantajează de la un punct încolo) pentru a continua tratamentul.

După cum probabil vă aşteptaţi, viziunile subconştiente din care se contruiesc visele protagonistului (şi noile versiuni ale realităţii) nu fac casă bună cu cerinţele terpaeutului. E drept că, rînd pe rînd, acesta sugerează rezolvarea crizei de suprapopulare, precum şi a tensiunilor interrasiale, însă în fiecare nouă versiune a realităţii soluţia problemei precedente pare mai rea decît fusese problema în sine. Astfel, rînd pe rînd, apar pandemii, Al Treilea Război Mondial, o invazie extraterestră pe Lună (apoi una pe Pămînt), o distopie fascistă.

În cele din urmă, Haber caută să ia în propriile mîini procesul de rescriere a realităţii prin vis, însă rezultatul este o disoluţie parţială a realului, o societate disfuncţională şi, în ceea ce îl priveşte pe doctor, o pierdere a sănătăţii mintale şi a poziţiei sociale.

Prin cele două personaje principale, Ursula K. Le Guin ilustrează contrastul dintre două atitudini. Una orientală, contemplativă, bazată pe echilibru şi acţiune prin non-acţiune. (Nu întîmplător, unele citate de la începutul capitolelor provin din maeştri taoişti precum Lao Tze şi Chuang Tze.) Cealaltă atitudine este occidentală, implicată, bazată pe voinţa individului şi pe setea de putere. Pe parcursul desfăşurării intrigii, doctorul Haber pare din ce în ce mai tiranic, mai malefic - de-a dreptul diabolic, în vreme ce protagonistul se dovedeşte a fi echilibrat, armonios, apt să facă mereu apel la un vast rezervor inconştient de vitalitate şi cumpătare.

Dacă George Orr ajunge să se îndrăgostească de un personaj feminin, Heather Lelache, pe care o caută şi o apropie dintr-o versiune a realităţii în alta, doctorul Haber, în schimb, pe măsură ce capătă din ce în ce mai multă putere şi influenţă, ajunge să fie din ce în ce mai singur, mai izolat. Aşa cum remarcă protagonistul, Haber se poartă de parcă, în sinea lui, nu ar fi convins că oamenii ceilalţi ar fi adevăraţi.

Pe lîngă jocul acesta al realităţilor schimbătoare, cu aluzii religioase şi filosofice ca în romanele unui fost coleg de clasă al Ursulei K. Le Guin, Philip K. Dick, am remarcat şi un număr de trimiteri la contracultura hippie a anilor 1960 şi 1970 - referiri la melodii ale formaţiei Beatles, la dicţia lui Bob Dylan, la coafuri şi vestimentaţii specifice acestei mode, la cannabis. Pe de altă parte, deşi au trecut peste patru decenii de la publicarea romanului The Lathe of Heaven, unele probleme amintite acolo sînt încă prezente din păcate - de la suprapopulare şi războaie locale la supravegherea ubicuă şi restrîngerea drepturilor cetăţeneşti.

Stilistic, romanul acesta nu m-a impresionat la fel de mult ca unele dintre cărţile seriei Earthsea. Conţinutul alegoric destul de vizibil l-a apropiat, în schimb, de alte volume ale autoarei, precum The Left Hand of Darkness. Avînd însă în vedere că este un roman concis şi dinamic, vi-l recomand şi dumneavoastră. Într-o ediţie britanică îl puteţi achiziţiona de la Nautilus, aici. Într-o ediţie română, sub titlul Sfâşierea cerului, în traducerea Roxanei Brînceanu, îl puteţi achiziţiona de la Editura Trei, aici. Vă doresc lectură plăcută!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Gardner, "Grendel" (1971)

Prin 1994, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a recomandat un roman de John Gardner bazat pe un poem epic pe care îl citisem în traducere română cu doi ani mai înainte, Beowulf, şi pe care îl apreciasem mult. E drept că nu am urmat recomandarea imediat, însă, după mai mulţi ani, la un final de noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un exemplar de dată mai recentă din romanul Grendel (Colecţia Fantasy Masterworks, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). De parcurs, l-am parcurs abia în octombrie 2013, cu ocazia unui seminar de poezie despre Beowulf. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa ediţiei de la Gollancz este semnată de Jeffrey Ford şi este foarte informativă, avînd în vedere că domnul Ford l-a cunoscut pe autor în ultimii ani de viaţă ai acestuia din urmă. Pe de o parte, apar informaţii despre personalitatea şi mediul de lucru al profesorului universitar John Gardner (şi există paralele cu două personaje din roman, Grendel, respectiv Plăsmuitorul), iar pe de alta sînt prezentate date despre opera acestuia - romane, poeme şi lucrări de critică literară, dintre care unele au stîrnit indignare la vremea lor, iar altele au căzut, poate pe nedrept, într-un con de umbră.

Nu aceasta a fost însă soarta romanului Grendel, întrucît acesta se bucură de o perenă popularitate ca urmare a includerii sale în manualele de liceu americane, cum ar fi Prentice Hall Literature - The English Tradition (pp. 54-55).

Romanul reia unele episoade din poemul epic Beowulf... din perspectiva antagonistului, căpcăunul Grendel. În Evul Mediu Timpuriu, acesta terorizează un ţinut danez şi, avînd o viaţă foarte lungă, e martorul schimbării treptate a relaţiilor sociale şi al creşterii puterii regelui Hrothgar. Numai că Grendel, veritabilă forţă de neoprit, dă buzna uneori în sala de banchete Heorot, apoi îi sfîşie şi îi mănîncă pe supuşii regelui.

În mod ironic, protagonistul e uneori bîntuit de întrebări filosofice despre existenţă, despre Univers şi despre rostul său în lume, iar alteori, ca în teatrul absurdului, are tentative eşuate de comunicare şi comuniune - fie cu maică-sa (nespus de bătrînă şi lipsită de grai), fie cu oamenii (care se tem de el şi îl alungă), fie cu un balaur (care, percepînd în egală măsură trecutul şi viitorul, foloseşte concepte avansate şi e de neînţeles). Protagonistul nu găseşte alinare nici în religie, căci idolii de lemn şi piatră la care se închină oamenii sînt uşor de distrus, iar preoţilor le vine mai uşor să li se prezinte drept zeitate decît drept frate întru credinţă. Prin urmare, izolarea şi cinismul lui Grendel se accentuează progresiv, iar sosirea în final a geaţilor conduşi de Beowulf îl umple de o ciudată bucurie.

Cum evenimentele aflate în prim-plan în intriga romanului nu acoperă decît un sfert dintre cele prezentate în poemul epic Beowulf, celelalte episoade din poem sînt recuperate pe alte căi. Astfel, atît mama lui Grendel cît şi sălaşul lor din ţinuturile lor mlăştinoase sînt prezentate cînd şi cînd - prolepse pentru confruntarea lui Beowulf cu mama căpcăunului. Balaurul hrăpăreţ care îşi apără comoara cu gelozie şi scuipă flăcări ştie că va pieri cîndva, în viitor - altă prolepsă, de data asta făcînd aluzie la ultima înfruntare din poemul epic. Iar al treilea eveniment major din Beowulf, mai exact întrecerea de înot a acestuia cu personajul Breca şi lupta cu nişte monştri marini, se recuperează sub forma unei poveşti relatate spre finalul romanului, în sala de banchete Heorot.

Fireşte, conform canoanelor postmoderniste, textul literar prezintă o diversitate de tehnici literare, ca într-un caleidoscop. Adesea proza are o încărcătură poetică, semănată cu aliteraţii ce evocă în filigran textura poemului-sursă. Alteori, apar versuri, sau fragmente dramatice, desprinse parcă dintr-o piesă de teatru.

Tot o tehnică postmodernă o reprezintă şi intertextualitatea. Spre exemplu, pentru a pune capăt unui război între două regate, tînărul rege Hygmod i-o oferă pe sora lui, Wealtheow, drept soţie bătrînului Hrothgar, iar aceasta devine un fel de ostatică neconsolată, rumegînd vagi planuri de răzbunare - precum Kriemhild din Cîntecul Nibelungilor - iar nepotul regelui, Hrothulf, care plănuieşte în secret să ia puterea şi bîntuie ca o piază rea pe lîngă cei doi copilandri ai lui Hrothgar, pare să fie o versiune anacronică a lui Richard al III-lea. Episodul în care căpcăunul caută să fie acceptat printre oameni, iar aceştia îl alungă, aminteşte de unul similar din Frankenstein. Fireşte, amatorii de literatură fantastică vor interpreta ca pe o conexiune intertextuală şi episodul în care Grendel discută cu balaurul arogant şi hrăpăreţ - căci dialogul dintre Bilbo şi Smaug, din Povestea hobbitului, are ecouri în genul fantasy.

Pe de altă parte, tot postmodern este şi tratamentul ironic al personajelor şi evenimentelor din roman. Astfel, Grendel e bîntuit de angoase existenţiale, Plăsmuitorul transformă amintirile din mintea martorilor la evenimente istorice cu cîntecele sale măiastre şi mincinoase, Beowulf e mitoman, iar curtenii din suita lui Heoroth sînt nişte fanfaroni neputincioşi. La confruntarea apoteotică din final, căpcăunul mai întîi îşi leagă la gît o faţă de masă în chip de şervet şi abia apoi se pune gospodăreşte să sfîşie şi să înfulece un om.

Nu lipsit de interes este şi setul de trimiteri la semnele zodiacale pe parcursul romanului. Rînd pe rînd, apar personaje animaliere sau umane care reprezintă Berbecul, Taurul, Racul, Balanţa, Vărsătorul Fecioara, Leul, Săgetătorul, Capricornul şi Peştii, iar Balanţa e evocată într-un capitol în care Grendel se tot gîndeşte la echilibru. (Probabil că apar în text şi referiri la Gemeni, însă mărturisesc că acestea mi-au scăpat din vedere.)

Pe ansamblu, Grendel este un roman fantastic postmodern ambiţios, foarte bine executat, care arată că John Gardner nu era doar capabil să le de altora sfaturi despre creaţia literară (ca în lucrarea The Art of Fiction), ci şi să creeze el însuşi cărţi de recitit. Căci, spre deosebire de tomurile groase şi fade care au invadat piaţa fantasy de vreo treizeci şi cinci de ani încoace, Grendel merită cu prisosinţă o a doua lectură. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar din acest roman de referinţă aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Updike, "Rabbit Redux" (1971)

La finalul lunii octombrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (care pe atunci funcţiona în Pasajul Universităţii) o ediţie de buzunar a unui roman de John Updike, Rabbit Redux (Fawcett Crest, Greenwich, Conn., 1972), al doilea dintr-o tetralogie. De citit, l-am citit abia la finalul lunii octombrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Rabbit Redux are loc la zece ani după cea din Rabbit, Run, în vara anului 1969. În timp ce, pe parcursul uneia dintre misiunile Apollo, primii oameni ajung pe Lună, Harry Angstrom, în vîrstă de 36 de ani, descoperă că soţia sa are o relaţie amoroasă cu un coleg de serviciu, Charlie Stavros. Paradoxal, deşi Rabbit nu are nimic împotrivă, ba chiar îi permite să se mute împreună cu Stavros, Janice se face foc şi pară cînd află că, la rîndul lui, protagonistul a adus în domiciliul conjugal o tînără amantă hippie pe nume Jill.

Situaţia se complică, dat fiind că Janice cere custodia fiului lor, Nelson, în vreme ce Jill îl aduce în casa familiei Angstrom pe un traficant de culoare, cunoscut sub numele de Skeeter, iar acesta din urmă începe să îi îndoctrineze pe toţi cu discursuri politice radicale de stînga.

Prin amabilitatea unor vecini "îngrijoraţi", aventura cu droguri, idei radicale şi experimente amoroase se încheie într-o noapte cînd Harry şi Nelson sînt plecaţi într-o vizită. Locuinţa familiei Angstrom este incendiată, Jill piere (spre disperarea lui Nelson), iar Skeeter fuge din oraş. În final, soţii Angstrom se întîlnesc pentru a conveni să vîndă ce a mai rămas din casa lor, apoi se împacă într-un motel.

Asemenea primei cărţi din serie, Rabbit Redux îmbină cu succes mai multe tehnici literare. Astfel, pe de o parte, romanul lui Updike pune foarte bine în valoare tehnicile literaturii realiste. Contextul istoric şi cultural e redat cu atenţie - de la misiunile Apollo şi contracultura hippie la mişcarea de emancipare a persoanelor de culoare şi filmul 2001 - O odisee spaţială.

Personajele principale sînt redate convingător - Harry şi Janice prinşi în criza vîrstei de mijloc, Nelson cu primele semne de rebeliune adolescentină. Jill e o apariţie memorabilă - fiica unei familii notabile devenită rătăcitoare prin America, apoi toxicomană, iar în cele din urmă victimă colaterală. Iar Skeeter - veteran al războiului din Vietnam - le creează foarte clar cititorilor senzaţia că, sub masca de bravură şi obrăznicie, ascunde anxietăţi şi temeri greu de adus la lumină.

Personajele secundare sînt de asemenea bine realizate, precum părinţii protagonistului - tatăl epuizat, dar împăciuitor, mama bolnavă, pe moarte, dar neîmblînzită. Dintre aceste personaje - unele dezmăţate sub aparenţa respectabilităţii, altele agresive sub pojghiţa de civilizaţie - iese în evidenţă Charlie Stavros, amantul lui Janice, care, departe de a fi un cuceritor sau un mascul feroce, e un cardiac grijuliu cu propria sănătate. Pe tot parcursul romanului, el încearcă pe diverse căi să îi reunească pe cei doi soţi.

Pe de altă parte, unele tehnici din Rabbit Redux amintesc de literatura modernistă şi ilustrează o definiţie a postmodernismului conform căreia acesta ar fi o continuare a modernismului. Adesea, fie cînd protagonistul aleargă sau şofează prin oraş, fie cînd întreţine relaţii intime cu diverse personaje feminine sau cînd se află sub efectul drogurilor ori al alcoolului, naraţiunea clară virează în fluxul conştiinţei, amestecînd senzaţii, gînduri pe jumătate formate, frînturi de amintiri şi crîmpeie de închipuiri. Tehnica fluxului conştiinţei e bine stăpînită de autor, însă adesea întinde cîte un alineat de text pe două sau trei pagini, punînd la încercare pe alocuri răbdarea cititorilor. (Deşi trebuie remarcat că o parte dintre pasajele acestea servesc foarte bine ca să le reamintească evenimentele din primul roman celor care l-au parcurs cu mai mult timp în urmă sau ca să le prezinte aceste evenimente celor care nu l-au citit deloc.)

Şi, tot ca în literatura modernistă (mai degrabă decît ca în romanele realiste victoriene), personajele sînt ambigue, complexe, contradictorii, nu împărţite clar în "eroi" şi "sceleraţi". Astfel, Harry Angstrom are relaţii adultere şi uneori e violent cu femeile, însă face eforturi ca să îşi salveze căsnicia. Jill se poartă frumos cu cei din jur, dar devine dependentă de heroină şi porneşte pe panta înjosirii şi autodistrugerii. Iar Janice, ca urmare a propriei ei aventuri extraconjugale, nu devine mai iubitoare sau mai înţelegătoare cu ceilalţi, ci mai intolerantă şi mai agresivă.

Pe ansamblu, Rabbit Redux reprezintă o continuare adecvată a romanului Rabbit, Run şi un portret convingătior al societăţii americane la finalul anilor 1960. După alţi zece ani, John Updike avea să publice încă un roman în serie, Rabbit Is Rich. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

M. John Harrison, "The Pastel City" (1971)

În iarna 1999-2000, prin amabilitatea unei prietene americane numită Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din prima ediţie a unui roman de M. John Harrison, The Pastel City (Editura New English Library, Londra, 1971). Era o carte de buzunar subintitulată pompos "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace". Apoi, prin 2004, am parcurs acest roman într-o după-amiază însorită. Mai tîrziu, în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie omnibus cu întreaga serie Viriconium (Fantasy Masterworks nr. 7, Gollancz, Londra, 2000), din care The Pastel City este primul roman, aşa încît am oferit cadou la rîndul meu unui prieten ediţia aceea primită de la Tracey. Au şi cărţile soarta lor...

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat în acea după-amiază însorită de demult:

Acţiunea din The Pastel City se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, pe un Pămînt muribund, după ce mai multe civilizaţii ale După-Amiezii s-au succedat. Viriconium este întîia civilizaţie a Amurgului.

Intriga este de factură fantasy: două regate învrăjbite se confruntă într-un război, două regine aspiră la dominarea întregului Pămînt, iar un erou retras, tegeus-Cromis, este rugat de tînăra regină Methvet Jane să ia comanda trupelor ei şi să împiedice invazia unei armate inamice din nord. (Pînă şi extravaganţa de a scrie unele nume proprii cu minusculă mai degrabă decît cu majusculă ţine tot de excesele genului fantasy.) Personajele secundare includ un pitic războinic, un bătrîn înţelept maestru în meşteşuguri demult pierdute şi un general trădător, printre altele.

Pe de altă parte, destule elemente din roman ţin de genul science fiction. Aici aş enumera aeronava reginei Methvet Jane, exoscheletul acţionat cu servomotoare al piticului Tomb, vulturii de metal creaţi de bătrînul Cellur din Lendalfoot, animalele fantastice create prin inginerie genetică şi roboţii înarmaţi cu săbii energetice care fură creierele oamenilor. (Dacă vă pregăteaţi să remarcaţi că săbiile acelea energetice par a fi o imitaţie a săbiilor de lumină din seria cinematografică Războiul stelelor, vă reamintesc că The Pastel City a fost publicat iniţial în 1971.) Şi tot aici se încadrează fundalul de societate feudală apărută după decăderea unei civilizaţii mult mai avansate din punct de vedere tehnologic, un loc comun al operei spaţiale de la Fundaţia lui Isaac Asimov încoace.

Ceea ce aduce M. John Harrison ca o notă personală în această combinaţie este atitudinea profund nihilistă a unora dintre personajele principale, ceva specific Noului Val. Cu toate că la începutul romanului tegeus-Cromis este o personalitate publică merituoasă, el preferă să trăiască retras într-un turn pe malul mării, departe de oraşul Viriconium şi de compania altor oameni. În final, deşi regina recunoscătoare îl onorează şi îl invită să participe la edificarea unei noi societăţi paşnice, Cromis preferă să se retragă din nou în turnul său. Iar personaje secundare vîrstnice, precum veteranul Theomeris Glyn sau Cellur din Lendalfoot, preferă să piară în luptă.

Tot specifică Noului Val este ambiguitatea morală a unor personaje, ca de exemplu Lord Weterbeck, care îi tratează cu suspiciune pe tegeus-Cromis şi pe însoţitorii săi, sau generalul Norvin Trinor, care a trecut de partea inamicului. Cumva, atît nihilismul cît şi ambiguitatea morală a personajelor amintesc de un alt personaj celebru al Noului Val din ficţiunea speculativă britanică, Elric din Melniboné cel creat de prietenul şi colaboratorul lui M. John Harrison, Michael Moorcock.

Dar, dacă tot am amintit de Elric, trebuie să menţionez că, spre deosebire de romanul Elric of Melniboné (publicat în 1972), The Pastel City are un aer cam demodat. Deşi ambele cărţi sînt destul de scurte, cea dintîi îi atrage pe cititori să mai parcurgă un roman din acea serie, pe cînd cea din urmă lasă impresia că este autosuficientă şi că nu ar putea răsplăti în vreun fel o a doua lectură. Ceea ce nu prea ajută, ţinînd cont de faptul că după The Pastel City au apărut şi alte volume în seria Viriconium.

Iar în ceea ce priveşte sloganul publicitar de pe coperta primei ediţii, cum că The Pastel City ar fi "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace"... probabil că în ultima vreme nu mai cred cu atîta uşurinţă sloganurile publicitare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Carpet People' (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, "Jack of Shadows" (1971)

Am amintiri agreabile despre Jack of Shadows. În noiembrie 1990, a fost prima carte străină pe care am cumpărat-o – o ediţie franceză superbă de la Presses Pocket cu coperte argintii şi o ilustraţie interioară de Siudmak. Am citit-o de două ori, apoi am tradus o parte din ea pentru prietena mea.

Mai tîrziu, în toamna anului 1999, o prietenă americană, Tracey Rosenberg, mi-a oferit cadou un exemplar de la Editura Signet (New American Library, Signet, New York, 1972). În 2006, după ce citisem primele cărţi din seria Amber, am parcurs Jack of Shadows în engleză şi am descoperit o carte care suna (şi crea un efect) destul de diferit de traducerea franceză glazurată cu care eram obişnuit. În plus, cititorul însuşi devenise destul de diferit în urma companiei îndelungate a lui Corwin din Amber…


Pe de o parte, protagonistul acestui roman pare să fie atît mai egoist cît şi mai superficial decît Corwin, Sam din Domn al luminii, sau chiar decît Hell Tanner din Drumul iadului. Lumea în care acţionează acesta, însă, este bogată şi memorabilă, creînd impresia că e mult mai complexă decît se deranjează naratorul să ne spună.


Pe scurt, este un Pămînt care îi arată mereu aceeaşi faţă Soarelui. Faţa luminoasă este locuită de fiinţe umane, apărate de soare cu ajutorul unui cîmp de forţă şi guvernate de regulile ştiinţei. Faţa întunecoasă, pe de altă parte, este locuită de creaturi fantastice de toate soiurile, protejate de îngheţ cu ajutorul unui scut de descîntece şi guvernate de regulile magiei. Cînd cei de pe faţa întunecoasă mor, se reîncarnează la Polul Apusean, în gropile de bălegar din Glyve, şi (în cazul în care nu sînt luaţi în robie de către baronul Drekkheim) se reîntorc la obişnuitele lor duşmănii şi lupte pentru putere.


Protagonistul Jack al Umbrelor, pe de altă parte, este o creatură a Amurgului care îşi trage puterea magică nu dintr-un loc fix, aşa cum fac locuitorii părţii întunecoase, ci din umbre. Este un escroc şi un hoţ care, frustrat în dorinţa de a se căsători cu Evene şi executat de către duşmani, se întoarce şi plănuieşte o răzbunare teribilă.


Planurile lui Jack implică evitarea numeroşilor săi inamici (dintre care unul, Stăpînul Liliecilor, îl întemniţează cu viclenie într-un giuvaer), călătoria pe partea luminoasă şi utilizarea unui calculator dintr-un campus universitar ca să recupereze Kolwynia, o cheie magică pierdută care îi permite literalmente să doboare un satelit artificial cu un descîntec, să mute munţi şi să-şi biruie duşmanii unul cîte unul.


Din păcate, în procesul de însuşire a unor puteri magice supraomeneşti, Jack îşi pierde aproape toate urmele de omenie. Nu le arată nici o milă duşmanilor săi învinşi (motiv pentru care capătă porecla de Jack al Răului) şi nu se poate lăuda decît cu prietenia unui singur personaj – Luceafărul de Ziuă, un demon colosal, înaripat şi încornorat, care a fost blestemat de către zei să împietrească pe jumătate pe un pisc în Amurg şi să fie eliberat la răsăritul Soarelui (eveniment care se presupune că nu va avea loc niciodată).


Ceea ce descoperă protagonistul după ce se răzbună pe toţi cei care îl nedreptăţiseră este că nu-i poate sili pe seniorii pe care i-a înfrînt să menţină scutul magic – iar el nu îl poate întreţine de unul singur. Ca urmare, trebuie să caute o soluţie şi coboară în centrul Pămîntului ca să pună planeta în mişcare, pentru ca lumina şi întunericul să poată alterna pe toată suprafaţa acesteia. Această acţiune implică pierderea puterilor lui magice, fărîmiţarea regatului său, eliberarea tuturor celor pe care îi întemniţase şi (aproape) pierderea propriei sale vieţi.


Povestea lui Jack, scrisă şi publicată în perioada de vîrf a modei filmelor cu arte marţiale, are un mesaj diametral opus intrigii obişnuite a perdantului care se răzbună a cinematografiei din Hong Kong: cînd Jack al Umbrelor îşi pune în practică toate visele de răzbunare, lumea devine un loc cu mult mai rău – pentru alţii şi pentru el însuşi. În plus, protagonistul refuză să-şi lărgească viziunea îngustă, răzbunătoare, şi să ia în consideraţie punctele de vedere ale altor personaje. Spre exemplu, o veche iubită, Rosie, îi spune că baronul Drekkheim a fost întotdeauna bun cu ea, însă Jack pune ca baronul să fie executat într-un mod crud. Femeia pe care vroia să o ceară de soţie cu un dar de nuntă furat îl roagă să-i arate milă soţului ei, Stăpînul Liliecilor, şi servitorilor acestuia, dar Jack îi extermină (şi, ca să fie tacîmul complet, îl impinge pe tatăl ei la sinucidere), conştient fiind că acţiunile sale o vor face pe Even să îşi piardă minţile de durere. În cele din urmă, modul egoist în care Jack caută răzbunarea îl izolează într-o cuşcă de singurătate şi ură – cam ca pe Macbeth.


Şi totuşi, în paragrafele finale ale romanului, cineva se repede să îl salveze – singurul personaj căruia hoţul i-a arătat bunăvoinţă fără să aştepte ceva în schimb. Căci Jack a făcut Soarele să răsară şi să apună, la urma urmei…


La o analiză atentă, în ciuda faptului că îi lipseşte puterea evocativă a tetralogiei “Earthsea”, spre exemplu, sau complexitatea intrigii din Stăpînul inelelor, sau fundalul atent documentat din The Broken Sword, Jack of Shadows dă dovadă de numeroase calităţi:


Este o carte concisă şi clară.


Este de sine stătătoare. (Mai precis, nici nu lasă loc pentru o continuare, ceea ce e un lucru rar în industria de romane fantasy.)


Conţine un mesaj subtextual limpede, mai degrabă decît o intrigă evazionistă cu aventuri de dragul aventurilor.


Lasă o mulţime de loc pentru imaginaţia cititorului.


Se mişcă într-un ritm alert.


Utilizează bine legea lui Cehov (cu o piatră, mai degrabă decît cu o puşcă).


Merită şi recompensează o a doua lectură.


V-o recomand cu plăcere


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Sir Arthur C. Clarke – 'A Meeting with Medusa' (1971)

Pe la începutul anilor ‘90, dintr-un articol publicat de Michael Haulică în "Jurnalul SF", am aflat că apăruseră pe piaţa românească nişte volume de buzunar – aşa-zisele Tor Doubles (publicate în SUA între 1988 şi 1991). Umblînd din librărie în librărie şi din anticariat în anticariat, am izbutit să adun cîteva, ba chiar am citit vreo două dintre ele. Fiecare volum conţine două nuvele publicate (de cele mai multe ori) spate în spate, cu cîte o copertă proprie.

(Formatul nu e nou, ci reia aspectul renumitelor Ace Doubles, despre care s-a spus că, dacă ar fi publicat Biblia, Vechiul şi Noul Testament ar fi fost reduse la cîte 20 000 de cuvinte şi ar fi purtat titlurile "Stăpînul haosului", respectiv "Bărbatul cu trei suflete".)

În aprilie 2008, după mai mulţi ani în care volumele Tor Doubles zăcuseră prin bibliotecă nebăgate în seamă, l-am luat pe cel dintîi din serie şi am citit o nuvelă de Sir Arthur C. Clarke intitulată "A Meeting with Medusa" care fusese publicată iniţial în ediţia americană a revistei Playboy tocmai în anul în care m-am născut. Să vedem despre ce este vorba:

Howard Falcon, comandantul dirijabilului Queen Elizabeth IV, îşi conduce aeronava deasupra Marelui Canion într-un zbor de testare. În urma unui accident, dirijabilul este avariat, iar Falcon este singurul supravieţuitor. Cîţiva ani mai tîrziu, devenit ciborg, Falcon conduce un dirijabil asemănător, Kon Tiki, în atmosfera lui Jupiter. Întîlneşte animale de pradă uriaşe, ca nişte pisici de mare, şi fiinţe plutitoare imense, ca nişte meduze. Cînd una dintre ele caută să prindă dirijabilul, Falcon abandonează celulele de gaz şi se îndepărtează cu nacela. Revenit pe Pămînt, înaintea unei conferinţe de presă, protagonistul îşi dă seama că este elementul de legătură în evoluţia de la oameni (al căror destin este să locuiască pe Pămînt, Lună şi Marte) şi roboţi (al căror destin este să exploreze şi să colonizeze spaţiul cosmic).

Pe de o parte, "A Meeting with Medusa" ilustrează foarte bine calităţile de scriitor ale lui Sir Arthur C. Clarke: concizie, claritate, bună documentare ştiinţifică. În ediţia de la Tor Books, nuvela acoperă 67 de pagini. Stilul este lapidar, iar formele de viaţă joviene descrise în nuvelă au fost aduse dinaintea publicului larg dintre paginile unor lucrări ştiinţifice ale astronomului şi planetologului Carl Sagan.

Pe de altă parte, tocmai concizia poate fi o armă cu două tăişuri. Deşi unele scene sînt construite prin evocarea simţurilor, de cele mai multe ori cititorii rămîn cu impresia că li se spune în loc să li se arate. Dacă formele de viaţă joviene sau fenomenele meteorologice din atmosfra lui Jupiter sînt descrise convingător, nu aflăm în schimb aproape nimic despre înfăţişarea personajelor umane sau despre mediul lor de zi cu zi. Iar Falcon nu e un personaj convingător, ci mai degrabă un actant, o funcţie logică în cadrul intrigii.

Fireşte, pentru oricine ar reprezenta o provocare ca, fără acrobaţii de stil şi fără arabescuri, să scrie o nuvelă concisă, clară şi bine documentată ştiinţific care, peste trei sau patru decenii, să mai poată fi citită aşa cum citim azi "A Meeting with Medusa". Căci măiestria se dovedeşte cu mijloace puţine...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)