Să mă tai cu tăişul discursului tău, scrise...

Săptămîna trecută, vechiul meu prieten Florin Chirculescu (cel care foloseşte adesea pseudonimul literar Sebastian A. Corn) a publicat pe blogul său, Împricinatul de Corn - adică eu însumi, un articol extrem de relevant despre noul proiect al Legii Sănătăţii din România. Nu e prima dată cînd dumnealui abordează această chestiune spinoasă. (Sper pentru binele nostru, al tuturor, să nu fie nici ultima.) Vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să citiţi acest articol cu toată atenţia şi, în cazul în care consideraţi că e cazul, să îl re-postaţi şi să îl recomandaţi la rîndul dumneavoastră. Iată introducerea articolului:

"PACIENTULUI ROMÂN – UN CONSIMŢĂMÂNT INFORMAT

(sau ceea ce nici un politician n-o să vă spună despre Legea Sănătăţii)

 Regula cinstită îmi impune ca atunci când operez un pacient să-i explic beneficiile şi riscurile intervenţiei chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeţi încredere în mine, medicul tău.

Iată că acum, noi toţi, pacienţi şi medici deopotrivă, ne pregătim de o operaţie dificilă. Politicienii o numesc reformă sanitară dar, câtă vreme nu ştim despre ce e vorba, ce garanţii avem că intervenţia pe care o operează statul va reuşi? Ce beneficii ne aduce? Ce riscuri are? Şi, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate de stat?"

Continuarea poate fi citită la sursă, aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn, "Vindecătorul" (2008)

În anul 2008, alături de un numeros şi distins public, am asistat la lansarea romanului lui Sebastian A. Corn Vindecătorul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008). De citit, însă, nu am reuşit să citesc volumul acesta decît în 2011 şi am constatat, cu oarecare ciudă, că întîrziasem prea mult cu lectura. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului Vindecătorul este plasată în preistorie, la aproximativ un secol după erupţia vulcanului Toba. Protagonistul narator, Krog, este trimis de Vindecătorul tribului său să le ducă oamenilor vorbirea.

 

Parcursul lui Krog este lung – dacă ar fi să-i dăm crezare hărţii ce însoţeşte romanul, eroul parcurge Europa în lat, Africa în lung, coasta Antarcticii împrejur şi Asia de-a curmezişul. De asemenea, misiunea lui este îngreunată de urmăritori, din ce în ce mai numeroşi şi mai îndîrjiţi, care vor să îl împiedice pe Krog să îi înveţe pe toţi oamenii aceeaşi limbă. Şi, nu în ultimul rînd, dincolo de obstacolele naturale şi de însoţitori a căror loialitate este uneori îndoielnică, protagonistul mai trebuie să îşi îndeplinească misiunea în pofida falptului că este mut. (Din fericire, este telepat.)

 

Pe de o parte, periplul acesta cu adevărat mondial duce la descoperirea lumii – şi ceva din interesul autorului pentru frumuseţea peisajului natural se transmite şi în text. Pe de altă parte, vrînd-nevrînd, Krog trebuie să inventeze cuvinte noi pentru lucrurile care îi ies în cale sau pentru unele concepte pe care le descoperă.

 

Astfel, într-o inversare a dictonului care spune că limitele limbajului meu sînt limitele lumii mele, protagonistul extinde pe tot parcursul romanului limitele lumii sale şi în acelaşi timp limitele limbajului său.

 

Aş mai remarca aici scriitura elegantă, clară, intriga bine structurată, cu conflicte ordonate pe mai multe paliere, meticulozitatea cu care au fost motivate personajele şi, nu în ultimul rînd, condiţiile tipografice foarte îngrijite în care a apărut volumul – o ediţie cartonată, pe hîrtie velină, cu semn de carte la cotor şi cu supracopertă.

 

Pe alocuri, nu foarte des, au scăptat mici erori de punctuaţie, de ortografie sau de stil, dar sînt convins că ele vor fi corectate la o a doua ediţie. Ciuda mea în privinţa acestui roman nu are însă nimic de-a face cu ele, nici cu cartea în sine, ci mai degrabă cu... cititorul.

 

La începutul carierei mele, ca profesor de literatură, am remarcat că puteam parcurge cu oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu plăcere, lucrări literare de Joseph Conrad - pentru că în adolescenţă şi în studenţie citisem benzi desenate cu Corto Maltese. De la rătăcitorul Corto pe vremea Primului Război Mondial pînă la rătăcitorul Charlie Marlowe pe vremea reginei Victoria nu era decît un pas.

Într-un mod asemănător, n-am avut nici o dificultate să citesc în Vindecătorul despre personaje preistorice dornice să exploreze lumea – pentru că în adolescenţă, mulţumită vechiului meu prieten Andrei Tudose, parcursesem cîteva duzini de albume cu Rahan. Tot blănuri, tot unelte din piatră cioplită, tot coafuri hirsute, tot dihănii de prins în capcane şi un protagonist dornic să îi înveţe lucruri bune pe toţi oamenii.

Numai cititorul s-a schimbat. Să fi fost eu cu vreun sfert de veac mai tînăr cînd am citit Vindecătorul, ehei... Dar nu e decît vina mea că am întîrziat cu lectura.

(P.S. Recenzia de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Sebastian A. Corn, "Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine" (1998)

Cu mulţi ani în urmă, am participat la lansarea unui roman de Sebastian A. Corn, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Editura Nemira, Bucureşti, 1998). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011. (Mai bine mai tîrziu...) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-o ţară africană, de pe coasta Oceanului Atlantic, numită G. (Ar putea fi Gambia, Guineea, Guineea-Bissau, Ghana, Guineea Ecuatorială sau Gabon, dar nici unul dintre personajele-narator nu ne spune care anume este.) Cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfăşoară într-un spital, mai exact într-o sală de operaţii. Unul dintre personajele-narator este un chirurg european, al cărui nume nu îl aflăm. Celălalt personaj-narator este o asistentă medicală din G., descendentă din colonişti europeni sosiţi acolo cu secole mai înainte. Chirurgul îi spune "Josephine", însă ea nu se numeşte aşa. Nici adevăratul ei nume nu îl aflăm. Iar cele două puncte de vedere alternează pe tot parcursul cărţii.

Fundalul intrigii îl constituie o proliferare fără precedent a cazurilor de cancer în G. Protagonistul-narator operează zilnic diverşi pacienţi, iar cazurile devin din ce în ce mai dificile. Şi, dat fiind că cititorul mediu nu poate rivaliza cu un chirurg în ceea ce priveşte noţiunile medicale, Sebastian A. Corn a recurs la o strategie literară ingenioasă. Mai precis, protagonistul-narator, din ce în ce mai obosit şi mai indiferent, uită progresiv vocabularul de specialitate şi îl înlocuieşte treptat cu termeni comuni. De asemenea, se înstrăinează treptat de colaboratorii săi, ajungînd nu numai la izolare, ci şi la incapacitatea de a înţelege ceea ce se întîmplă în jurul său. (Din acest punct de vedere, regresul afectiv, lingvistic şi cognitiv al acestui personaj pare să fie reversul progresului altui protagonist, Krog, din romanul Vindecătorul.)

Pentru mine, ca om lipsit de cunoştinţe medicale, unele dintre cazurile descrise în roman au părut suprarealiste, precum cel în care unui pacient i se secţionează o porţiune dintr-un muşchi dorsal pentru a i se "petici" cutia toracică grav afectată de un accident feroviar, sau cea în care doi gemeni, la naştere, se proptesc bărbie în bărbie. Autorul m-a asigurat însă că asemenea cazuri apar uneori şi sînt documentate în literatura de specialitate.

Dincolo de aspectele clinice ale romanului, ar mai trebui să menţionez minuţiozitatea cu care sînt redate diferenţele culturale dintre personaje, grija cu care autorul a construit o reţea de relaţii profesionale şi afective între aceste personaje şi veridicitatea unor detalii, cum ar fi oxidarea progresivă a mobilierului metalic şi a instrumentarului chirurgical din cauza umidităţii mari din aer. Pe de altă parte, nici motivul apariţiei numeroaselor cazuri de cancer nu este aflat, nici unele evenimente minore nu sînt clarificate, precum sursa misterioaselor mesaje pe care le primeşte protagonistul pe pager, ceea ce îi nedumereşte întrucîtva pe cititori. (Sau putem pretinde că Josephine este pur şi simplu un roman postmodernist, drept pentru care trebuia să aibă un grad destul de ridicat de nedeterminare.)

Pe ansamblu, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine a reprezentat o experienţă neobişnuită, comparabilă poate în privinţa stranietăţii cu The Crystal World de J. G. Ballard, un alt roman insolit care se petrece într-o ţară africană. Şi mai trebuie precizat că a fost distins în 1997 cu Marele Premiu al Editurii Nemira.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ţesătorul la gazetă

A apărut numărul pe octombrie al Gazetei SF, editat de George Sauciuc şi îngrijit de Simona Şerbănescu. În acest număr, pe lîngă un interviu cu Mircea Pricăjan, pe lîngă articole de Nina Munteanu, Oliviu Crâznic şi Alexandru Ioan Despina şi pe lîngă o puzderie de proze fantastice şi ştiinţifico-fantastice, puteţi găsi şi o schiţă de-a subsemnatului, "Relaţii diplomatice", precum şi o recenzie pe care am scris-o despre romanul lui Sebastian A. Corn, Vindecătorul. Vă invit să faceţi o vizită pe site-ul Gazetei SF şi vă urez lectură plăcută!

Michael Haulică & Horia Nicola Ursu (antologatori), "Millennium Fantasy & Science Fiction", vol.1 (2009)

Am început anul 2010 parcurgînd cea dintîi dintre antologiile semestriale Millennium Fantasy & Science Fiction (Millennium Press, Satu Mare, 2009, traduceri de Cristi Mitran, Robert Coller, Bogdan Lascu), un volum cu o copertă elegantă pentru care îl felicit pe graficianul Mihai Tițoiu. Antologia cuprinde proză scurtă de autori români şi anglo-saxoni ale căror romane şi nuvele fie au fost publicate la Millennium Press, fie vor apărea acolo în viitorul apropiat.

Cuvîntul înainte este semnat de editorul şi antologatorul Horia Nicola Ursu şi constituie o pledoarie în favoarea prozei scurte, un tip de ficţiune propice pentru experimente literare şi pentru formarea noilor generaţii de scriitori.

Povestirea “Cerul îngheţat” de Jeff Carlson se încadrează în subgenul hard SF şi are ca fundal al intrigii explorarea satelitului Europa şi descoperirea unor forme de viaţă extraterestre.

Schiţa “Crama lăutarilor” de Marian Coman e mai degrabă încadrabilă în genul realismului magic şi reprezintă un efort literar onorabil al autorului.

Povestirea “Epidemia” de Sebastian A. Corn, în schimb, marchează o întoarcere la universul science-fantasy din viitorul îndepărtat descris în Imperiul Marelui Graal. Cumva, textul pare un prim capitol de roman, întrucît personajele se confruntă cu o problemă majoră, ajung să îi înţeleagă originea, dar nu o şi rezolvă pînă la sfîrşitul povestirii. Aştept romanul…

Nuvela lui Jack Dann, “Da Vinci înălţîndu-se”, poate fi încadrată în subgenul clockpunk, întrucît ne prezintă un crîmpei de istorie alternativă în care, pe cînd experimenta cu maşinării zburătoare, tînărul Leonardo da Vinci l-a avut ca ucenic pe… Niccolo Machiavelli.

Schiţa “Îngeri, ieşiţi din morminte!” de Dan Doboş este o abordare reuşită a genului cyberpunk în care, într-un viitor apropiat, tineri rebeli luptă să submineze un guvern care le oferă oamenilor nemurirea.

Probabil vă aşteptaţi să afirm că textul pe care îl prefer din această antologie este “Cînd sysadminii conduceau Pămîntul” de Cory Doctorow – o abordare post-cyberpunk a subgenului postapocaliptic. Povestirea autorului canadian este meritorie, dar am apreciat-o mai mult în forma originală.

Preferata mea din această antologie este însă povestirea “Gesta kaenorum” a lui Dănuţ Ivănescu, o epopee condensată, o poveste fantastică plasată într-un Ev Mediu alternativ şi scrisă cu un farmec comparabil cu cel al romanului O sută de ani de zile la porţile Orientului de Ioan Groşan.

Liviu Radu, pe de altă parte, ne oferă povestirea “Eu te-am iubit, Paraschivo”, o distopie plasată într-un viitor apropiat în care Bucureştiul s-a separat de restul României, iar forţele de ordine sînt miliţii de suporteri ale marilor cluburi de fotbal din oraş.

Richard Paul Russo, cu povestirea “Un loc mai bun”, revizitează străzile periculoase descrise în Destroying Angel şi în celelalte romane din seria despre locotenentul Carlucci. Ca atmosferă, “Un loc mai bun” evocă irezistibil melancolia din Blade Runner.

Ultimul text din volum este schiţa “Întrebări pentru un soldat” de John Scalzi, o abordare satirică a operei spaţiale militariste.

Antologia se încheie cu note bio-bibliografice despre autori şi antologatori. Pe ansamblu, în ciuda unor mici scăpări de redactare literară, Millennium Fantasy & Science Fiction reprezintă un volum destul de valoros, iar cititorii îl vor parcurge cu plăcere.

(P.S. Această recenzie a fost publicată iniţial în revista Galileo Online pe 13 iulie 2010 sub titlul "O pledoarie pentru proza scurtă". Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)   

Horia Nicola Ursu - "Galileo" nr. 1 (2010)

Spre finalul lunii mai, 2010, am cumpărat un exemplar din primul număr al revistei Galileo Fantasy & Science Fiction (Millennium Press, Satu Mare, 2010) şi, oarecum spre surprinderea mea, l-am citit integral într-o singură zi.

Galileo apare în formă de volum A5, 240 de pagini, cu copertă integral color, şi conţine nuvele, povestiri, articole de critică literară şi cinematografică, precum şi un interviu cu autorul american Joe Haldeman. Prin grija redactorului-şef Horia Nicola Ursu, ficţiunea acoperă trei sferturi din paginile revistei, iar non-ficţiunea doar un sfert. Selecţia textelor este atent făcută (două dintre lucrările de ficţiune din acest număr au fost distinse cu premii literare prestigioase, iar o a treia a fost nominalizată), iar tematica lor este variată.

"O şansă din 10^16" de James Patrick Kelly, spre exemplu, este o poveste despre călătorii în timp şi viitoruri alternative relatată din perspectiva unui copil de la începutul anilor 1960. "Doi bătrîni, pe o bancă..." de Liviu Radu se încadrează mai curînd în curentul steampunk şi readuce în scenă poeţi romantici şi personaje ale SF-ului clasic. "Vonu" de Sebastian A. Corn, în schimb, este o povestire biopunk care debordează de imaginaţie. Tot biopunk este şi nuvela lui Norman Spinrad "Însemnări din Anii Molimei". (Ar trebui să-i avertizez pe cititori că textul lui Spinrad abundă în limbaj explicit şi în scene explicite.) Ultima proză din revistă, "Mortuare" de Joe Haldeman, se încadrează mai curînd în genul horror.

Textele de non-ficţiune din Galileo acoperă şi ele o largă paletă tematică. Astfel, editorialul lui Horia Nicola Ursu ne informează despre originea şi direcţia revistei. "Elogiul unei cariere" de Mircea Opriţă prezintă principalele realizări ale maestrului Ion Hobana. "Adolescenţii şi sexul" de Cory Doctorow aduce unele precizări despre romanul său Little Brother. (Spre surprinderea mea, dar şi a autorului, nu aspectele subversive, protestatare, antiguvernamentale ale romanului au stîrnit cele mai mari polemici.) "Ray Bradbury" de Graham Sleight prezintă în mod sintetic unele lucrări clasice ale lui Bradbury.

Interviul cu Joe Haldeman reprezintă o bună introducere pentru proza premiată a acestuia, "Mortuare", proză completată şi cu o notă explicativă, autobiografică, din partea autorului. Primul număr din Galileo se încheie cu un grupaj de articole, "Zeitgeist". Unul, semnat de Paul Di Filippo, se intitulează "Cyberpunk: după 25 de ani" şi prezintă romane de John Shirley, Rudy Rucker şi Bruce Sterling. Celălalt, scris de Peter Watts, discută filmul Avatar sub titlul (împrumutat dintr-un alt film de James Cameron) "Ce-ar fi să decolăm şi să-i facem praf de pe orbită?"

Ceea ce trebuie spus spre lauda revistei Galileo este că, deşi de cel puţin şaisprezece ani încoace nu mai reuşisem să citesc integral vreo revistă SF publicată în România, mi-a ţinut trează atenţia de la prima la ultima pagină. De la dimensiunile volumului şi ilustraţiile de pe copertă pînă la calitatea hîrtiei şi punerea în pagină, Galileo arată ca o revistă profesională. Iar raportul calitate/preţ este foarte avantajos.

Erorile de tehnoredactare, de traducere sau de redactare literară din acest prim număr sînt extrem de puţine şi probabil vor lipsi cu totul în apariţiile viitoare ale revistei. Dacă Galileo are un defect de neiertat, este acela că va fi publicată trimestrial, mai degrabă decît lunar, aşa cum mi-aş fi dorit. Îi urez să aibă viaţă lungă şi să ajungă la cît mai mulţi cititori... pe care să-i transforme în colecţionari.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Şi totuşi se mişcă.

La Satu Mare, editorul Horia Nicola Ursu pregăteşte intens lansarea unei reviste, Galileo, dedicată literaturilor imaginarului. În primul număr al revistei urmează să apară proze inedite create de doi vechi prieteni de-ai mei şi colegi de generaţie scriitoricească, domnii Liviu Radu şi Sebastian A. Corn. Detalii suplimentare puteţi afla aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn - Adrenergic! (2009)

Sîmbătă, 20 iunie 2009, am avut plăcerea să particip la lansarea în volum a nuvelei Adrenergic! (Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009). Plăcerea ar fi fost şi mai mare dacă, alături de editor, de redactor, de domnişoara tehnoredactor şi de onoratul public ar fi participat şi autorul (un vechi şi drag prieten). Dar Sebastian Corn se bucura de o binemeritată vacanţă împreună cu familia...

Dacă la apariţia în 1994 în Jurnalul SF a nuvelei Adrenergic! am parcurs-o în cîteva ore, de această dată am citit-o pe îndelete, în porţii mici, în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

Pe la jumătatea secolului al XXII-lea, în oraşul South Sabrata, directorii unei corporaţii se confruntă cu dificultăţi cauzate de nişte entităţi artificiale microscopice, turboskellii. Aceste micro-organisme inteligente ajută structurile organice ale oraşului să funcţioneze, însă încalcă adesea contractele pe care le-au încheiat cu oamenii şi construiesc spaţii virtuale neautorizate, ceea ce îngreunează funcţionarea sistemelor.

Unul dintre directori, Tamerlan Banks, le oferă turboskellilor versiunea virtuală a întregului Pămînt în schimbul sprijinului lor pentru discreditarea unui director rival, Hugh Secada. La rîndul său, Secada se arată dispus să le ofere turboskellilor resurse imense (mai precis, puterea de calcul a trei sute de mii de creiere umane) în schimbul lui Tamerlan Banks.

Iar povestea se complică prin prezenţa unui personaj feminin dorit de ambii rivali, Priscilla Ydriss...

De la bun început, literatura cyberpunk a avut cîteva teme importante. Adrenergic! ilustrează cel puţin patru dintre ele.

Mai întîi, nuvela lui Sebastian Corn foloseşte adesea ca decor realitatea virtuală. Parte din efectul de vertij al textului este creat de descoperirea de către protagonist a unor straturi succesive de realitate virtuală, unele dintre ele, din ce în ce mai sărace şi mai înapoiate din punct de vedere tehnologic, amintind întrucîtva de romanul Ubik al scriitorului american Philip K. Dick.

O a doua temă o reprezintă nanotehnologia, mai precis producera şi răspîndirea unor mecanisme inteligente suficient de mici ca să modifice realitatea atom cu atom. La data primei publicări a nuvelei Adrenergic!, nanotehnologia încă mai era de domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice. În 2009, revistele ştiinţifice occidentale publică adesea articole despre experimente cu diverse nanomecanisme. Din cîte ştiu, nimeni nu a produs încă unele atît de inteligente şi de abile ca turboskellii imaginaţi de Corn, dar poate că pînă la următoare ediţie...

A treia temă cyberpunk prezentă în Adrenergic! este interfaţa directă dintre sistemul nervos central şi sistemele informaţionale. Frecvent, personajele din Adrenergic! intră în cuve cu ser fiziologic, apoi îşi cuplează cabluri la mufele craniene şi interacţionează cu diverse entităţi în spaţii virtuale. (Ţin să precizez că, la data primei publicări a nuvelei, trilogia cinematografică Matrix nu era nici măcar o licărire în ochii fraţilor Wachowski.)

Cea de-a patra temă este biotehnologia. În această privinţă, oraşul South Sabrata (cel "real", nu reprezentările sale virtuale) este cu adevărat memorabil. Străzile, vehiculele, clădirile, dispozitivele de comunicare, mobilierul, ba chiar şi accesoriile personajelor sînt făcute din ţesuturi vii modificate prin inginerie genetică. În oarecare măsură, mediul urban biotehnologic din nuvela Adrenergic! a fost inspirat de o schiţă a Anei-Maria Negrilă, "Fragile", şi a constituit la rîndul său o sursă de inspiraţie pentru povestirea "An/Organic" a subsemnatului.

Dacă Adrenergic! este o nuvelă cyberpunk sau postcyberpunk reprezintă o altă chestiune care merită discutată. Pentru cititorii interesaţi de Temerlan Banks, personaj care foloseşte tehnologia turboskellilor pentru a submina societatea, nuvela se încadrează în curentul cyberpunk. Pentru aceia preocupaţi de Hugh Secada, personaj integrat din punct de vedere familial şi social şi care caută să menţină societatea existentă, nuvela se încadrează mai degrabă în curentul postcyberpunk. Pentru mine, demnă de laudă în această privinţă este atitudinea autorului Sebastian Corn, care i-a permis naratorului să prezinte activităţile şi gîndurile personajelor, dar nu să comenteze pe marginea acestora. Ca urmare, textul literar nu a avut decît de cîştigat.

Aş dori, înainte de final, să îl felicit şi pe această cale pe editorul Horia Nicola Ursu pentru publicarea în volum a nuvelei Adrenergic! Aşteptam de cincisprezece ani să se întîmple acest eveniment editorial...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)