Carl Sagan, "Cosmos" (1980)

Cu serialul Cosmos, prezentat de dr. Carl Sagan, am făcut cunoștință la vârsta de nouă ani, prin 1980 sau 1981. Eram în clasa a patra, iar serialul se difuza săptămânal la TVR 1. Chiar și alb-negru, cu vocea savantului american dublată de regretatul Florian Pittiș, Cosmos a avut un efect uriaș asupra mea.

Ceva mai târziu, la vârsta de cincisprezece sau șaisprezece ani, l-am revăzut cu aceeași plăcere - tot alb-negru, tot la TVR 1, însă de această dată subtitrat. Așa am ajuns nu doar să primesc mesajul carismaticului astronom, ci și să îi ascult vocea.

Cum toate cele bune sau rele sunt trei, prin 2006 sau 2007, mulțumită unui bun prieten, am avut ocazia să vizionez Cosmos a treia oară - de această dată color. Atunci am descoperit, cu surprindere, că pe coloana sonoră a unui episod apărea, pe lângă muzica de neuitat a lui Vangelis, o piesă de Pink Floyd. (La primele două vizionări încă nu auzisem de acea formație.)

Între timp, pe la începutul anilor 1990, avusesem ocazia să răsfoiesc în anticariatul Noi din centrul Bucureștiului o ediție cartonată, cu ilustrații color, a cărții care însoțea serialul. (Cu imens regret, am lăsat exemplarul la raft, unde îl găsisem. Avea un preț exorbitant.)

În cele din urmă, însă, a ieșit soarele și pe strada mea. Mai exact, în 2014, Editura Herald din București a lansat prima ediție română a volumului Cosmos, în traducerea lui Alexandru Anghel. Și, cum am avut onoarea de a prezenta această carte în cadrul emisiunii "Ce citim astăzi?", reprezentanții editurii mi-au oferit cadou un exemplar.

Apoi, în iulie 2016, la anticariatul Antic ExLibris din Capitală, am găsit la preț promoțional o ediție americană. Am cumpărat două exemplare (dintre care pe unul l-am oferit cadou), am dăruit volumul cu traducerea română (dar din dar...) și, în decembrie 2016, am citit originalul într-o săptămână.

Să vă spun și dumneavoastră ce am aflat:

Această ediție a volumului Cosmos (Editura Ballantine Books, New York, 2013) începe cu un nou "Cuvânt înainte" de Neil de Grasse Tyson, intitulat "Reflecții despre Cosmos de Carl Sagan", în care astrofizicianul tratează despre impactul global major avut de serialul TV și cartea ce l-a însoțit, precum și despre valoarea lui perenă.

Urmează un alt "Cuvânt înainte", scris de Ann Druyan, soția regretatului astronom și coautoarea serialului TV. Dumneaei relatează succint despre condițiile în care a fost turnat serialul, despre includerea de către Biblioteca Publică a Congresului SUA a volumului Cosmos într-o listă de optzeci și opt de cărți care au format America, despre pasiunea pentru știință care îl anima pe Carl Sagan și despre aducerea la zi a serialului TV - de această dată avându-l ca prezentator pe Neil de Grasse Tyson.

Nu putea să lipsească "Introducerea" în care autorul însuși relatează despre implicarea sa în misiuni de explorare spațială precum Viking și Voyager, despre realizarea serialului TV în condiții uneori dificile și despre continuarea cercetărilor de astronomie și planetologie după difuzarea serialului Cosmos.

Lucrarea propriu-zisă constă în treisprezece capitole în care Carl Sagan tratează, rând pe rând, despre locul nostru în univers, despre istoria științei, despre condițiile de pe Venus și Marte, despre astrofizică, despre biologie și evoluționism, despre genetică, despre astronomie, despre ecologie, despre informațiile (recente la acea vreme) trimise de sondele spațiale Voyager referitor la sateliții jovieni, despre topologie și despre teoria Big Bang-ului.

Ceea ce transpare din fiecare capitol este, pe de o parte, grija de a delimita faptele dovedite experimental de ipotezele deocamdată neconfirmate, iar, pe de altă parte, un profund umanism. Sagan subliniază în repetate rânduri nu doar posibilitățile deschise pentru rasa umană de către explorarea spațială, ci și precaritatea ecosistemului în care trăim, precum și posibilitatea neliniștitoare a holocaustului nuclear. Nu întâmplător, ultimul capitol se intitulează "Cine vorbește în numele Pământului?" și evidențiază responsabilitatea pe care o avem pentru lumea în care trăim.

Lucrarea se încheie cu o listă de mulțumiri, cu două apendice, cu o listă de lucrări sugerate spre aprofundarea subiectelor atinse în fiecare capitol, precum și cu un index alfabetic.

Această ediție a volumului Cosmos se citește cu plăcere nu numai pentru că are un conținut interesant și o manieră accesibilă de expunere, ci și pentru că e imprimată pe o hârtie excelentă și e tehnoredactată foarte elegant. De asemenea, ediția din 2013 conține un număr de planșe color cu diverse reproduceri de fotografii și de picturi relevante pentru materialul prezentat în text.

Cititorul întoarce ultima filă a cărții cu un gând de recunoștință pentru carismaticul astronom și planetolog care ne-a părăsit acum două decenii, pe 20 decembrie 1996, precum și cu intenția de a parcurge alte lucrări ale sale. Poate că dr. Carl Sagan a pierit, dar cu siguranță că nu va fi uitat. 

George R. R. Martin, "The Ice Dragon" (1980)

În noiembrie 2015, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar cartonat dintr-o lucrare de George R. R. Martin, The Ice Dragon (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2014). În pofida faptului că pe pagina tehnică lucrarea este catalogată drept "roman", judecând după dimensiuni, aş încadra-o mai degrabă la categoria "nuvelă".

Am parcurs-o într-o seară. Şi iată ce am aflat:

Protagonista nuvelei The Ice Dragon, Adara, se naşte iarna, pe un tărâm de basm, iar mama sa piere curând după naştere. Fetiţa dezvoltă o afinitate pentru iarnă şi ajunge să se împrietenească cu un balaur de gheaţă.

Din păcate, regatul în care locuiesc Adara şi rudele ei se află într-un război de durată cu un altul, aflat mai la nord. Unchiul Adarei, Hal, face parte din trupele regale, călăreşte un balaur şi uneori, când îşi vizitează familia, aduce ştiri despre război. Din nefericire, ştirile nu sunt deloc bune, căci regatul vecin a trimis o armată de invazie. Adara şi ai ei asistă neputincioşi la retragerea armatei lor, apoi la sosirea trupelor invadatoare. Tatăl Adarei este sfâşiat între dorinţa de a-şi pune familia la adăpost şi pornirea de a rămâne acasă şi a-şi păzi locuinţa. Fireşte, fratele său îl sfătuieşte să fugă.

Ca un compromis, Hal primeşte permisiunea de a o duce pe Adara departe, în siguranţă, însă fetiţa preferă să fugă în pădure şi să se ascundă. De acolo, asistă la lupta inegală dată de unchiul ei împotriva altor călăreţi de balauri, la incendierea fermelor din împrejurimi şi la sosirea unor invadatori.

Doar că, în dimineaţa următoare, Adara se reîntâlneşte cu balaurul de gheaţă şi, cu ajutorul lui, îi nimiceşte pe inamicii care îi incendiaseră locuinţa. Acesta piere, la rândul său, iar Adara şi ai ei se retrag în sud o perioadă. După câţiva ani, la încheierea războiului, familia revine pe terenul său şi îşi reconstruieşte locuinţa.

Din punct de vedere stilistic, The Ice Dragon lasă o impresie foarte agreabilă. Este un text concis, bine controlat, cu acţiunea atent dozată şi cu o notă de lirism ce aminteşte întrucâtva de alte lucrări high fantasy precum Time and the Gods de Lord Dunsany sau The Forgotten Beasts of Eld de Patricia A. McKillip.

În cazul ediţiei britanice din 2014, farmecul poveştii este mult sporit şi de puzderia de ilustraţii realizate de artistul grafic spaniol Luis Royo. (Căci, dacă pentru o carte de George R. R. Martin probabil nu aş fi plătit un preţ măricel, pentru un album cu ilustraţii de Luis Royo am plătit preţul cu dragă inimă.)

Pe ansamblu, The Ice Dragon merită atenţia dumneavoastră atât ca piesă de colecţie realizată şi ilustrată impecabil, cât şi ca o poveste high fantasy demnă de a fi (re)citită. Puteţi comanda un exemplar aici.

În ceea ce mă priveşte, The Ice Dragon m-a încurajat să le acord atenţie şi altor volume de George R. R. Martin pe care le-am adunat de-a lungul anilor în bibliotecă. Însă despre acelea vom discuta cu alte prilejuri...

Gene Wolfe – 'Shadow and Claw' (1980, 1981)

În 1998, prin amabilitatea lui Mirel Palada, am citit (şi xerocopiat) primele patru volume din seria „Cartea Soarelui Nou” de Gene Wolfe. Mărturisesc că le-am parcurs cu sufletul la gură, cîte unul pe zi. Cîţiva ani mai tîrziu, mulţumită lui Horia Nicola Ursu, am primit un volum omnibus cu primele două părţi ale seriei. Iar în iulie 2006, datorită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a aceluiaşi volum, Shadow and Claw – prima carte din colecţia „Fantasy Masterworks” de la Editura Gollancz. În 2007 mi-am făcut timp şi am citit încă o dată această carte – pe îndelete, ca să o savurez.

Căci „Cartea Soarelui Nou” chiar merită savurată. Iată de ce:

Romanul se înscrie într-un gen care fusese în mare vogă în prima jumătate a secolului al douăzecilea, dar căzuse în desuetudine începînd din anii ’50 – planetary romance. Poate cel mai cunoscut reprezentant al acestui gen este Edgar Rice Burroughs cu seriile sale despre Marte, Venus şi Pămîntul gol pe dinăuntru.

Poate ar fi bine să precizez aici că romanul „Cartea Soarelui Nou” se încadrează într-un subgen planetary romance, anume dying Earth, un science-fantasy despre Pămîntul muribund într-un viitor îndepărtat unde ştiinţa se îngemănează cu magia. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui subgen sînt Clark Ashton Smith (cu seria de nuvele reunite în volumul Zothique), Jack Vance (cu tetralogia The Dying Earth, care a şi dat numele subgenului), Michael Moorcock (cu trilogia The Dancers at the End of Time) şi M. John Harrison (cu seria Viriconium).

Şi Gene Wolfe, care a creat un Pămînt muribund de neuitat – Urth („Terah”). Un Pămînt atît de vechi încît, oricît de adînc ar săpa, oamenii găsesc rămăşiţe arheologice. Un Pămînt vegheat de un Soare roşiatic, lipsit de putere, şi de o Lună verde, împădurită. Un Pămînt care are nevoie de un erou care să-i aducă Soarele Nou, dătător de viaţă.

Protagonistul-narator al romanului este Severian din Ghilda Torţionarilor. Povestea lui are ceva din parcursul formativ al lui David Copperfield şi ceva din autoironia naratorului din Eu, Claudius împărat. (Nu întîmplător, Severian ne anunţă din primul capitol că, în urma peregrinărilor sale, a ajuns autarh al Comunităţii.) Dar povestea are şi o doză serioasă de roman picaresc şi de fantasy.

Primul volum, The Shadow of the Torturer (publicat în 1980 şi distins în acelaşi an cu premiul World Fantasy) relatează cum Severian, ucenic şi apoi calfă în Ghilda Torţionarilor, i-a salvat viaţa proscrisului Vodalus, apoi i-a ţinut companie unei prizoniere, Thecla, iar în urma facilitării sinuciderii ei a fost alungat din ghildă. Severian călătoreşte prin întinsa metropolă Nessus, face cunoştinţă cu membrii unei companii teatrale, ajunge fără să vrea în posesia unei relicve preţioase, Gheara Conciliatorului, supravieţuieşte unui duel şi, ajuns la porţile metropolei, decide să plece mai departe în căutarea Pelerinelor de la care fusese furată relicva.

Partea a doua se intitulează The Claw of the Conciliator, a fost publicată în 1981 şi distinsă cu premiul Nebula în acelaşi an. Volumul acesta relatează cum Severian lucrează într-un orăşel, Saltus, cum este atras într-o ambuscadă de o însoţitoare, cum se întîlneşte din nou cu Vodalus şi cu sora vitregă a Theclăi (Thea), cum călătoreşte spre nord şi este o vreme prizonier în Casa Absolută a autarhului, apoi evadează şi, după o nouă colaborare cu compania teatrală ambulantă, ajunge într-un oraş ruinat unde are o întîlnire decisivă cu două vrăjitoare.

Elementele fantasy sînt foarte vizibile în Shadow and Claw. Eroul călător care întîlneşte personaje excentrice şi creaturi fantastice în locuri care de care mai exotice, parcursul iniţiatic, sabia (aproape) magică şi amuleta miraculoasă se numără printre ingredientele de bază ale cărţii. De remarcat că unele dintre aceste elemente au un substrat de altă natură. Astfel, sabia Terminus est nu e propriu-zis magică, ci conţine în interiorul lamei un şanţ cu o pastilă de mercur. Gheara Conciliatorului poate vindeca rănile şi chiar învia morţii (dar proprietăţile ei sînt explicate într-un mod neaşteptat în ultimul volum al seriei). Iar unele dintre creaturile fantastice întîlnite de Severian par să fi fost re-create din trecutul îndepărtat al Pămîntului prin inginerie genetică.

Dincolo de elementele fantasy, Gene Wolfe construieşte însă cu deosebită grijă o lume ştiinţifico-fantastică foarte coerentă. Astfel, pe parcursul romanului se fac referiri la călătoria cosmică la viteze super-luminice, la călătoria în timp şi la teraformarea Lunii. Unele personaje umane se dovedesc a fi extratereştri deghizaţi, un ciborg din The Claw of the Conciliator pare să fie un robot reparat cu componente organice, turnurile în care se află sediul Ghildei Torţionarilor sînt astronave străvechi, iar unele arme folosite de personaje sînt cu energie, mai degrabă decît cu proiectile.

Toate aceste elemente au o savoare aparte în condiţiile în care atmosfera romanului este de sfîrşit de lume, de civilizaţie aflată la apus, iar numele personajelor, termenii pentru monede şi unităţi de măsură, numele claselor sociale evocă Antichitatea tîrzie. (Ar trebui să menţionez aici că Gene Wolfe a creat un glosar special pentru a veni în ajutorul traducătorilor acestui roman.)

Există, de asemenea, un puternic filon intertextual. Aproape fiecare capitol al cărţii conţine asemenea elemente, începînd chiar cu referirea la Eu, Claudius împărat din primul capitol pe care am menţionat-o deja. Astfel, o vizită a lui Severian la bibliotecă şi întîlnirea cu maestrul bibliotecar orb Ultan îl evocă pe Jorge Luis Borges, instrumentul de tortură folosit pentru Thecla aminteşte „Colonia penitenciară” de Franz Kafka, actorii ambulanţi Dr. Talos şi Baldanders trimit la Pozzo şi Lucky din Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett. Referirile se multiplică, de la scene şi personaje asemănătoare cu Stăpînul inelelor la Sera de Brian Aldiss, de la Mizerabilii la Maşina timpului şi de la Insula doctorului Moreau la peştera lui Platon ori la Geneza biblică. Nu întîmplător, în Statele Unite ale Americii a fost publicat un volum omagial în care scriitori de prestigiu au inclus eseuri despre „Cartea Soarelui Nou”.

Ca şi cînd elementele fantastice, ştiinţifico-fantastice şi inter-textuale nu ar fi fost suficiente, Gene Wolfe a inclus în mod deliberat un palier de interpretare religios al romanului – mai precis, unul creştin. Parcursul iniţiatic al lui Severian poate fi interpretat ca a doua venire a lui Iisus pe Pămînt – iar indiciile în această direcţie se înmulţesc şi converg. Începînd chiar cu titlul („The Book of the New Sun” utilizează un joc de cuvinte drag poeţilor metafizici din secolul al XVII-lea: sun/son) şi cu primul capitol (din care aflăm că Severian a devenit autarh, adică – cel puţin cu numele – împărat peste întregul Pămînt), sugestiile care conduc la interpretarea romanului ca o alegorie creştină se ivesc la tot pasul.

Romanul în sine avea iniţial patru părţi (precum cele patru evanghelii canonice). Personajul principal feminin se numeşte Thecla (în canonul ortodox, cea dintîi martiră, asemenea cu apostolii). Severian foloseşte Gheara Conciliatorului pentru a vindeca răni şi a învia morţi – ba chiar, la începutul celei de-a doua părţi, transformă accidental în vin apa dintr-un vas. Mai mult, spre finalul volumului The Shadow of the Torturer, Severian însuşi primeşte o rană mortală, dar Gheara Conciliatorului îl resuscitează. La o masă comună, în The Claw of the Conciliator, Severian absoarbe spiritul răposatei Thecla (iar Gene Wolfe are grijă să furnizeze o explicaţie ingenioasă, de tip ştiinţifico-fantastic, pentru acest transfer metafizic). Şi, nu în ultimul rînd, profeţia din volumul al doilea este că protagonistul va aduce noul soare pentru a revitaliza lumea.

Un ultim aspect demn de luat în discuţie îl constituie apendicele. Fiecare parte a romanului se încheie cu cîte un apendice. Primul este de-a dreptul borgesian, întrucît tratează despre dificultăţile traducerii dintr-o limbă viitoare, deocamdată inexistentă. Cel de-al doilea prezintă grupurile sociale din Comunitate, respectiv informaţii despre monezi, unităţi de măsură pentru distanţe şi intervale de timp. Chiar şi aici se poate observa o trimitere intertextuală, căci romanele istorice ale lui Robert Graves conţineau asemenea explicaţii succinte.

La finalul volumului întîi al „Cărţii Soarelui Nou”, Shadow and Claw, aflăm de pe coperta a patra a ediţiei de la Gollancz că, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, romanul acesta a ocupat locul al treilea într-un sondaj de proporţii din Marea Britanie privitor la cel mai măreţ roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor şi Hobbitul). Dar nu ne mirăm.

Ne apucăm să citim volumul al doilea...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

John Shirley - "City Come A-Walkin' " (1980, 1996)

În toamna anului 2000, mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan, am început să descarc materiale despre literatura cyberpunk de pe Internet. Am fost încîntat să descopăr că aproape fiecare dintre autorii mei preferaţi avea un site cu articole, interviuri, proze scurte şi recenzii. Poate cel mai bogat (şi în mod sigur cel mai bine realizat din punct de vedere grafic) mi s-a părut a fi site-ul lui John Shirley, www.darkecho.com/JohnShirley/index.html. Aşa se face că, la sfîrşitul anului 2000, am imprimat şi citit recenzii ale cărţilor sale cyberpunk (Shirley are şi cărţi horror, ştiinţifico-fantastice sau suprarealiste) iar în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat şase dintre ele.

Au şi site-urile de autor rostul lor...

Am început lectura cu un roman vechi (apărut iniţial în 1980, ediţie revizuită 1996), atît de vechi încît fusese publicat înainte de apariţia mişcării cyberpunk, în acelaşi an cu o altă carte de căpătîi a genului, The Artificial Kid de Bruce Sterling. Un roman cu un titlu ciudat. City Come A-Walkin'. Adică, pe româneşte, "Venea agale un oraş".

Să vedem împreună despre ce este vorba.

Ediţia revizuită începe cu o prefaţă de William Gibson, în care cel mai cunoscut autor cyberpunk explică importanţa lui John Shirley în cadrul mişcării. Pe de o parte, acesta din urmă a scris proze scurte şi romane atît de stranii şi inovatoare încît nu numai că nu cadrau cu ceea ce era acceptat pe piaţa americană sub numele de science fiction la sfîrşitul anilor 70, dar nici acum nu sînt încadrabile cu uşurinţă într-un gen anume. Pe de altă parte, John Shirley l-a convins pe William Gibson să continue să scrie după dezamăgirea de la debut şi, mai mult, i l-a prezentat lui Bruce Sterling. Şi, nu în ultimul rînd, Shirley a supravieţuit unui stil de viaţă intens care includea activitatea literară, muzica punk rock, consumul de alcool şi de droguri, schimbarea frecventă a reşedinţei şi a partenerelor.

În prologul romanului, Sonja Pflug, cunoscută sub numele de scenă Catz Wailen, se pregăteşte să înregistreze un cîntec în studio, dar inginerul de sunet o anunţă că în fundalul înregistrării instrumentale se aude un zgomot. Sonja îi cere să-l izoleze, şi ascultă vocea cuiva care a murit, Stu Cole, o cunoştinţă veche care îi spune o poveste de demult, din 2008, din San Francisco.

E povestea lui, proprietarul unui club de noapte, a ei, cîntăreaţă în acel club, şi a oraşului, care colindă străzile în formă umană pentru a se cunoaşte şi pentru a-şi cunoaşte locuitorii. Avatarul oraşului face fapte bune şi rele, reuneşte familii şi stîrneşte încăierări, dar mai ales are de rezolvat o criză majoră provocată de introducerea forţată a cărţilor de credit. Şi, pentru că nu poate rezolva singur criza, caută să-i convingă pe Stu Cole şi Catz Wailen să i se alăture.

Cole are toate motivele, pentru că autorităţile încearcă să-l oblige să se afilieze unui sindicat. Întrucît vrea să-şi păstreze clubul şi să-şi continue afacerea, e înclinat să ajute avatarul în strîngerea unor probe compromiţătoare. Catz, pe de altă parte, îşi dă seama cînd situaţia devine prea periculoasă şi preferă să plece, acuzîndu-l pe Cole că este conformist şi în sinea lui vrea cu orice preţ să se integreze, să fie acceptat într-o comunitate.

Iar temerile ei sînt bine întemeiate, căci situaţia devine într-adevăr periculoasă. Cole e ameninţat, şi avocatul său la fel. Cînd oraşul aduce dovezi că avocaţii din operaţiunea cu cărţi de credit conspiră cu capii mafioţi, un ziarist este asasinat, Stu şi Catz trec prin ambuscade, sînt ameninţaţi la un concert, răpiţi şi salvaţi.

După o primă serie de incidente pline de violenţă, Catz Wailen preferă să plece la Chicago, iar Stu e arestat. Chiar dacă avatarul oraşului Sacramento îl eliberează, într-un episod suprarealist Stu este ucis de cabluri electrice animate, apoi, sub formă de spirit, participă alături de avataruri la o operaţiune de curăţenie generală în care mafioţii şi politicienii corupţi sînt lichidaţi.

La final, în studio, Catz preferă să plece şi să-şi vadă de viaţa ei, iar duhul lui Stu Cole îi ascultă muzica.

Cu siguranţă că nu avem un nume adecvat pentru un asemenea roman. În City Come A-Walkin' se îmbină elemente de realism magic, roman negru, postmodernism, fabulaţie paranoică şi (în formă embrionară) cyberpunk. Episoadele din capitolele finale în care spiritul lui Cole bîntuie lumea reală ca să ucidă gangsteri evocă în filigran filmul The Crow, al cărui scenarist a fost John Shirley. Şi asemănările cu filme sau cărţi care au apărut ulterior nu se încheie aici...

În capitolul al doilea, scena în care eroina şi eroul iau o mulţime de arme de foc, intră într-o clădire, mitraliază paznicii, apoi urcă într-un lift şi, la unul dintre etajele superioare, mitraliază alţi paznici a fost preluată (cu mai multe efecte speciale, mai multe acrobaţii şi mai multă pirotehnie) de fraţii Wachowsky în filmul The Matrix.

În capitolul întîi, avatarul oraşului San Francisco îşi metamorfozează hainele pentru a le face adecvate cu stilul interlocutorului. John Shirley a folosit ulterior acest procedeu spectaculos într-o povestire scrisă împreună cu William Gibson şi cunoscută cititorilor români, "Specie integrată".

Oraşul întrupat poartă şi ceea ce avea să devină totemul mişcării cyberpunk - ochelari de soare reflectorizanţi. Mai mult, personajul acesta suprarealist este capabil să acceseze numeroase canale de comunicaţii şi să le utilizeze după cum doreşte. Spre exemplu, îi apare în repetate rînduri lui Cole Stu la televizor, îi vorbeşte din radioul portabil al unui beţiv, din receptoare telefonice sau din radioul unui automobil.

Pe lîngă asta, avatarul oraşului iscă tot felul de "accidente" convenabile pentru a-i ajuta pe protagonişti şi a-i împiedica pe oponenţii lor să le facă rău. Printre obiectele manipulate în mod magic de avatar se numără hidranţi, ţevi, holograme la un concert şi chiar pavajul străzilor. Într-o formă explicată mai plauzibil, dar la fel de spectaculoasă, această "netezire" a drumului protagoniştilor prin manipularea obiectelor de către o entitate non-umană avea să apară cîţiva ani mai tîrziu şi în Neuromancer, iar William Gibson a recunoscut în prefaţa la City Come A-Walkin' că sursa de inspiraţie pentru Inteligenţele sale Artificiale o constituie avatarurile urbane ale lui Shirley.

Problema din fundalul romanului, anume dispariţia oraşelor şi formarea unor reţele de comunităţi mici în locul lor, e tipică pentru perioada în care a fost scrisă cartea. Pe de o parte, vedem aici un ecou tîrziu al mişcării hippie şi idealul întoarcerii la natură. Pe de altă parte, vedem o influenţă a teoriilor lui Marshall McLuhan despre efectele sociale ale mijloacelor de comunicare, în special apariţia satului global ca efect al mijloacelor de telecomunicaţie audio-vizuale electrice şi electronice. Şi, nu în ultimul rînd, remarcăm o noţiune care a coincis cu distribuirea pe piaţă a primelor generaţii de calculatoare personale: dispariţia necesităţii prezenţei la locul de muncă şi apariţia tele-navetiştilor. Un sfert de secol mai tîrziu, observăm că tele-navetiştii nu reprezintă un segment major al forţei de muncă, aşa cum se preconiza atunci, ci unul nesemnificativ. Pentru că oamenii nu merg la birou numai ca să muncească...

Tipic pentru literatura cyberpunk, în City Come A-Walkin' atitudinea faţă de tehnologie în general este intensă, dar ambivalentă. Tehnologia îi permite lui Catz Wailen să aibă o carieră (ar fi greu de imaginat un concert rock fără chitare electrice, amplificatoare, lasere, holograme şi reflectoare). Tot tehnologia însă duce la pierderea intimităţii individuale, iar eforturile integratoare de a face locuitorii din San Francisco să accepte cărţi de credit sau de a-i determina pe cei la limita legalităţii să se înscrie în sindicate vin din partea unei conspiraţii la care participă mafioţi, politicieni corupţi şi funcţionari publici. Cu alte cuvinte, în subtextul romanului este condamnată tehnologia centralizatoare şi îmbrăţişată cea individualizată, descentralizatoare.

Şi dacă tot am discutat despre tehnologie, în acest domeniu găsim poate cele mai bune dovezi că romanele science fiction nu sînt despre viitor, ci despre prezent. Mai precis, nu despre prezentul în care le citim, ci despre prezentul în care sînt scrise. În anul 2008 imaginat de John Shirley, muzica se produce cu chitare electrice (nu prin frecarea de discuri), se interpretează live (nu prin sincronizarea buzelor de pe scenă cu CD-playerul din culise) şi se cheamă Angst rock (nu "hai să intitulăm album un set de şase remixuri ale aceluiaşi single"). Cărţile de credit sînt percepute ca o noutate ameninţătoare. Cabinele telefonice servesc şi drept chioşcuri electronice de ştiri (vă mai amintiţi speranţa victorienilor că nou-inventatul telefon avea să servească la difuzarea concertelor şi a ştirilor?). Nu în ultimul rînd, hainele din piele cu ţinte cromate, ochelarii reflectorizanţi şi falsul accent britanic sînt şic în acest San Francisco imaginat de John Shirley. Pe scurt, în City Come A-Walkin', 2008 are mult mai multe în comun cu acel 1980 în care scria Shirley decît cu acest 2008 în care citim noi.

Dar acesta nu e nici pe departe un defect. Un bun scriitor de science fiction trebuie să ştie să prevadă prezentul. E drept, uneori ajunge să prevadă şi ceva care seamănă îngrijorător de mult cu prezentul cititorilor, cum a fost cazul cu trilogia lui John Shirley "A Song Called Youth". Dar despre asta am să vă povestesc altădată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "The Artificial Kid" (1980, 1996)

În ziua de Crăciun a anului 1997, prin amabilitatea doamnei Raluca Voicu am primit două cărţi de Bruce Sterling. Una dintre ele este romanul The Artificial Kid, publicat în 1980, şi re-publicat în 1996 de o editură din San Francisco. Noua ediţie conţine o introducere de William Gibson în care ne împărtăşeşte cîte ceva despre începutul prieteniei sale cu Bruce Sterling, despre debutul mişcării cyberpunk, şi despre Puştiul Artificial, care e o combinaţie de Bruce Lee, Iggy Pop şi Johnny Rotten. După părerea lui Gibson, personajul în cauză are şi cea mai grozavă coafură din literatura cyberpunk. Aşa că, la ora cînd toţi oamenii de treabă se gîndeau la Naşterea Domnului şi la Moş Crăciun, am făcut o excursie pe planeta Reverie pentru a-l cunoaşte pe puştiul expert în arte marţiale.

Introducerea este un început de film specific pentru producţiile Puştiului Artificial, un plonjeu prelung din spaţiul cosmic pînă la suprafaţa planetei Reverie, de unde un tînăr înarmat cu un nunchaku priveşte provocator în sus, către publicul din staţiile orbitale. Puştiul este un artist înconjurat de minicamere zburătoare, practicant al artelor marţiale şi protagonist al unor filme pe care orbitalii le adoră.

După informaţii de fundal, referitoare la originile Puştiului, la regulile luptei în Zona Decriminalizată şi la anturajul protagonistului, eroul prezintă o cină la prietenul şi producătorul său, Money Manies, unde o cunoaşte pe Sfînta Anne Twiceborn şi are un conflict cu profesorul Angeluce. Ulterior, conflictul ia proporţii.

Într-un carnaval prilejuit de aniversarea a cinci sute de ani de la întemeierea Corporaţiei care a colonizat Reverie, Puştiul primeşte provocări la luptă din partea unor mercenari, fraţii Clone, apoi este atras într-o capcană în Zona Decriminalizată şi bătut. Cînd îşi revine, se întîlneşte cu Sfînta Anne şi cu un domn cu barbă care ulterior se dovedeşte a fi Moses Moses, întemeietorul Corporaţiei.

Ajunşi la locuinţa Puştiului, trebuie să negocieze cu alţi mercenari care au răpit menajera, dar cu ajutorul altui expert în arte marţiale, Armitrage, reuşesc s-o salveze. Pleacă apoi cu toţii la conacul lui Money Manies, supravieţuiesc unui atac cu arme de foc şi în cele din urmă pleacă pe mare cu un iaht pentru a scăpa de urmăritori.

Un alt mercenar, Moartea Instantanee, îi prinde din urmă a doua zi şi aruncă o bombă asupra iahtului. Armitrage moare în explozie, iar ceilalţi trei plutesc în apă, duşi de curent. Îşi povestesc fiecare viaţa, un proces lung şi destul de încîlcit în cazul lui Moses Moses, care a trăit 350 de ani, apoi a folosit criogenia. Apoi o formaţiune uriaşă, ca un balon enorm format din celule imense umplute cu hidrogen, apare de undeva din adîncuri şi-i poartă în văzduh.

Ulterior, Puştiul constată că în balon se află profesorul Crossbow, care l-a crescut şi educat. Acesta doreşte să studieze o moleculă organică extrem de stabilă, Corpul Crossbow, care se găseşte pe continentul Mass şi este practic nemuritoare. Moses Moses şi profesorul trec printr-o fuziune a conştiinţelor, menită să-i ofere fiecăruia noi perspective. Apoi Puştiul, Sfînta Anne şi profesorul coboară pe continent, iar balonul, cu Moses Moses la bord, este incendiat de păsări phoenix.

Cei trei merg prin junglă zile în şir, observînd cum Corpul Crossbow a transformat flora şi fauna locală. Un robot teleoperat îi fură minicamerele zburătoare Puştiului, iar apoi profesorul cade într-un lac infestat de Corpul Crossbow şi suferă o metamorfoză, devenind în cele din urmă copac. Puştiul şi Sfînta Anne ajung să trăiască pe malul mării, iar în lipsa tratamentelor hormonale protagonistul creşte şi devine bărbat.

Apoi soseşte o echipă de salvare care îi duce acasă în triumf. Benzile video din minicamerele Puştiului au cauzat o revoluţie. Money Manies dă un banchet în cinstea lor, explică modul în care societatea din Reverie funcţionează de fapt fără guvern, iar Puştiul se retrage pe continent împreună cu Anne şi menajera pentru a-şi creşte copiii. Are nişte planuri nemărturisite pentru a schimba situaţia, mai ales pentru că Money Manies l-a ameninţat. Dar ar trebui să aşteptăm pînă cînd Puştiul va creşte mare.

Dintre cărţile lui Bruce Sterling, aceasta este poate cea mai stranie. Prima jumătate a cărţii pare a fi un roman de Jack Vance, cu o atmosferă exotică, de carnaval. Poate "Molia Lunii" ar fi cel mai la îndemînă termen de comparaţie. Cea de-a doua jumătate, implicînd călătorii pe mare, prin aer şi prin junglă, pare a fi un roman de Jules Verne. Scena în care balonul enorm şi cu pete fosforescente apare din adîncurile mării şi se ridică, purtîndu-i pe eroi, evocă irezistibil 20 000 de leghe sub mări. Schimbarea de ton şi ritm este perceptibilă, dar trecerea este necesară din punctul de vedere al intrigii pentru a justifica transformările emoţionale şi mentale ale eroului.

Protagonistul însuşi este o combinaţie de arte marţiale, tehnologie şi atitudine rebelă, în spiritul punk. Puştiul Artificial trăieşte în corpul întinerit al politicianului Rominuald Tanglin, care s-a sinucis prin ştergerea personalităţii. Practică artele marţiale, ceea ce implică disciplină şi autocontrol, dar pe de altă parte se "înfurie" şi uneori îşi ia la bătaie interlocutorii numai pentru a transmite publicului o imagine de tînăr rebel. Corpul său este o construcţie barocă ce găzduieşte simbioţi minusculi care îi dezinfectează şi vindecă rănile. Iar coafura lăudată de Gibson este cu totul specială: fiecare fir de păr al Puştiului este laminat în plastic, iar cînd protagonistul se înfurie, părul i se zbîrleşte.

În fundalul romanului se confruntă teorii ştiinţifice, mai degrabă decît formaţiuni politice, iar Money Manies formulează o analogie între anumite molecule organice şi reţeaua de relaţii dintr-un grup social. În final, societatea de pe Reverie se dovedeşte a fi stabilă pe termen nedefinit tocmai pentru că reţeaua de relaţii din cadrul ei reflectă molecula organică numită Corpul Crossbow.

La fel de stranii sînt relaţiile de familie. Puştiul Artificial nu-l percepe pe Rominuald Tanglin ca pe o personalitate anterioară dezvoltată în acelaşi corp, ci mai degrabă ca pe un tată rece şi distant care mai apare din cînd în cînd în înregistrări video pe ecranele din casă, o fantomă tehnologică dintr-o locuinţă gotică. Clonele, precum mercenarii Clone sau Money Manies, care în final se dovedeşte a fi trei persoane cu o singură identitate, se percep unele pe altele ca fiind fraţi.

Modul în care personajele îşi construiesc identitatea este şi el exotic. Puştiul face săptămînal tratamente hormonale care să-i împiedice pubertatea, în primul rînd pentru că Rominuald Tanglin a fost împins la nebunie şi sinucidere de către soţia sa, iar Puştiul nu vrea să cadă în aceeaşi capcană. Armitrage, unul dintre personajele secundare, este multisexual, ceea ce îi permite să-i facă avansuri Sfintei Anne Twiceborn, dar şi să fie îndrăgostit de Puştiul Artificial. Iar profesorul Crossbow este neutru, motiv pentru care protagonistul îl desemnează pe parcursul întregii cărţi cu pronumele "it".

Cu toate că elementele mai sus menţionate pot părea heteroclite, Bruce Sterling reuşeşte să-i confere cărţii coeziune. Mai ales la o a doua lectură, devine fascinant de urmărit metodele prin care o idee sau o situaţie menţionată aparent în trecere undeva pe la începutul sau mijlocul romanului ajunge să capete importanţă majoră spre final. Şi din acest punct de vedere, The Artificial Kid poate fi considerată pe bună dreptate una dintre primele cărţi ale genului cyberpunk.

Fraza din final, "Aşteptaţi pînă cînd Puştiul o să crească mare," este nu numai o izbutită încheiere a cărţii, ci şi un avertisment pe care Sterling îl dă cititorilor săi. Scriitorul ne-a anunţat astfel că abilităţile sale se află abia în stadiul embrionar, iar pe viitor ar fi cazul să ne aşteptăm la cărţi încă mai spectaculoase şi mai bine scrise.

Şi Sterling s-a ţinut de cuvînt. Însă despre asta am să vă povestesc altă dată.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vititaţi ghidul neoficial de pe web al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)