Italo Calvino, "Invisible Cities" (1972)

Pe la mijlocul lunii iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o traducere engleză a unei lucrări de Italo Calvino, Invisible Cities (Colecția Vintage Classics, editura Vintage Books, Londra, 1997). L-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestei lucrări de ficțiune este că hanul Kublai discută cu Marco Polo, iar acesta îi relatează despre orașele pe care le-a vizitat în drumul său către China. Pe de o parte, hanul mongol ar dori să îl iscodească pe negustor despre orașul de baștină al acestuia, Veneția. Pe de altă parte, venețianul se ferește să își descrie cetatea de obârșie, însă în fiecare dintre descrierile de orașe pe care le face se strecoară, vrând-nevrând, și câte un aspect al Veneției.

Iar orașele despre care vorbește Marco Polo sunt invizibile... pentru că sunt imaginare.

Treptat, pe măsură ce scurtele relatări despre orașe închipuite se acumulează, ies în evidență niște teme unificatoare. Astfel, descrierile-fabulă invită la meditație pe marginea relației orașelor reale cu amintirea lor din mintea oamenilor, pe tema raporturilor dintre orășenii vii și cei morți (sau cei nenăscuți încă), pe tema conexiunilor dintre orașe și mediul înconjurător, pe subiectul dinamicii dorințelor oamenilor și schimbărilor urbane rezultate, respectiv pe tema conexiunilor dintre orașe și semne sau dintre orașe și nume.

Interesant este de urmărit cum, pe de o parte, anacronismele din descrierile de orașe se acumulează și se amplifică, până în punctul în care nu se mai poate pretinde sub nici o formă că textul s-ar referi la cetăți medievale (fie ele și imaginare), iar, pe de altă parte, eul care relatează despre orașe începe prin a fi identic cu un Marco Polo ficționalizat pe primele pagini ale cărții și sfârșește prin a fi cimplet separat de acesta (și, poate, mai apropiat de autorul Italo Calvino decât de personajul venețian). Aceste două efecte, magistral controlate și gradate de-a lungul cărții, produc un efect emoțional nobișnuit asupra cititorului, undeva între amuzament și neliniște în prezența straniului.

Spre final, stranietatea este sporită de turnura dialogurilor dintre cele două personaje - căci mongolul și venețianul ajung să se întrebe nu numai dacă orașele prezentate sunt reale, ci și dacă ei înșiși sunt reali - respectiv de explorarea unor atlase pe paginile cărora se găsesc reprezentate nu doar orașe medievale reale, ci și orașe trecute, ca Troia sau Cartagina, orașe viitoare, precum San Francisco sau Los Angeles, sau orașe ficționale, ca Noua Atlantidă sau Cetatea Soarelui.

Se poate argumenta că Orașele invizibile reprezintă o lucrare literară postmodernă. E un text fragmentar, ironic, lipsit de intrigă unitară, axat pe petites histoires mai degrabă decât pe o grande histoire unificatoare, cu o plasare voită între ficțiune și nonficțiune, între literatură și filosofie, înte narațiune și poezie, iar personajele sale sunt relativizate și prezentate din perspective multiple, schimbătoare.

Alți teoreticieni îl plasează la loc de frunte în canonul literar slipstream, alături de ficțiunile lui Borges și de operele lui Kafka - în primul rând datorită efectelor stranii pe care le cauzează această înșiruire de descrieri fantasmagorice.

Firește, se poate afirma și că Orașele invizibile ilustrează tema literară a utopiei și, în același timp, comentează ironic pe marginea acesteia. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Italo Calvino se poate așeza la raft alături de Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman.

Cert este că, indiferent unde am clasifica Orașele invizibile, calitatea literară a acestui volum este ieșită din comun, iar bucuria lecturii este de neuitat. Voi păstra Orașele invizibile la loc de cinste în colecția mea și voi reciti această carte din când în când.

(Deloc surprinzător, fanteziile urbane ale lui Calvino m-au îndemnat să reiau și seria Orașelor obscure de Schuiten și Peeters. Dar despre acele albume de bandă desenată vom discuta cu alte prilejuri.)

J. G. Ballard, "Concrete Island" (1974)

În martie 2008, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de J. G. Ballard, Concrete Island (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 1994). De parcurs, l-am parcurs în două reprize de lectură, în decembrie 2015, respectiv iulie 2016.

Și iată ce am aflat:

Concrete Island se înscrie, alături de The Atrocity Exhibition, de Crash și de High Rise, într-o serie de romane apocaliptice urbane.

Protagonistul, arhitectul Robert Maitland, are un accident auto și se pomenește eșuat într-un spațiu mărginit de autostrăzi - un soi de insulă prinsă între șuvoaie de autovehicule. Pe parcursul romanului, Maitland trebuie să înfrunte diverse pericole și privațiuni - foamea, setea, frigul, intemperiile. Folosind resursele limitate de la bordul automobilului avariat, personajul improvizează soluții la problemele cu care se confruntă și încearcă diverse strategii pentru a le atrage atenția altor participanți la trafic, cu speranța că va fi salvat.

În a doua parte a romanului, Maitland se întâlnește cu două personaje excentrice: prostituata Jane Sheppard și circarul retardat Proctor. Relațiile de putere dintre cei trei se schimbă caleidoscopic de la un capitol la altul în funcție de diverși factori - hrană, bani, băuturi alcoolice, forță fizică, informații - și amintesc, în subtext, de alte insule și de alți naufragiați.

Dealtfel, lista conexiunilor intertextuale ale acestui roman ballardian pare să fie lungă. Aș aminti Furtuna de William Shakespeare (cu triunghiul Ferdinand - Miranda - Caliban), Robinson Crusoe de Daniel Defoe, Magicianul de John Fowles și Martin cel avid de William Golding. Ceea ce aduce în plus J. G. Ballard este ideea că naufragiul se poate petrece și în spațiul periurban, mai degrabă decât pe o insulă exotică, iar naufragiatul poate fi oricare dintre noi.

Chiar dacă stilul romanului a fost mult mai accesibil decât The Atrocity Exhibition, iar subiectul ceva mai puțin șocant decât Crash (dar nu cu mult), Concrete Island nu mi s-a părut una dintre creațiile memorabile ale autorului britanic. Deocamdată, mai degrbă decât să întregesc seria apocalipselor urbane cu lectura romanului High Rise (recent ecranizat), cred că am să dau curs unei vechi recomandări a lui Viorel Pîrligras și am să citesc Vermilion Sands.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu alt prilej.

James M. Cain, "The Postman Always Rings Twice" (1934)

Au și cărțile soarta lor...

Cu mulți ani în urmă, la finalul lunii septembrie 2006, am achiziționat din Pasajul Universității, de la anticariatul Ex Libris, o mulțime de cărți științifico-fantastice de buzunar. În trecere, am cules de la raft și un clasic al literaturii noir - James M. Cain, The Postman Always Rings Twice (Vintage Books, New York, 1978).

Apoi, volumul acesta, ca atâtea altele, a trecut prin două mutări, a fost împachetat, trimis, depozitat, adus, despachetat, pus la raft, ocazional șters de praf și... în cea mai mare parte ignorat până în mai 2015, când în sfârșit l-am citit.

Și iată ce am aflat:

Protagonistul-narator al romanului este un tânăr vagabond, Frank Chambers, care, pe vremea Marii Crize Economice, cutreieră prin America de  Nord. La începutul cărții, acesta este dat jos dintr-un camion în care se urcase pe furiș pentru a trece granița înapoi din Mexic în S.U.A. și ajunge la un motel ținut de soții Papadakis. Din păcate, tânăra doamnă Cora Papadakis dorește să se descotorosească de soțul ei, așa încât începe o relație ilicită cu Frank și îi cere ajutorul... pentru un asasinat.

Prima lor tentativă e dejucată la limită. Cea de-a doua, deghizată în accident auto, aduce rezultatul scontat, însă Frank se alege cu brațul fracturat și e convins de un procuror, Sackett, să depună plângere penală împotriva Corei. Cazul pare suspect, mai ales pentru că văduva are de încasat o sumă frumoasă de pe urma poliței de asigurare a defunctului, însă intervenția unui avocat abil, Katz, o ajută pe Cora să fie achitată la proces.

Frank și Cora rămân împreună mai multe luni, prinși într-un vârtej de bănuieli reciproce, excese și aspirații divergente. Situația se agravează când, în absența Corei, protagonistul are o aventură cu o tânără, Madge Allen.

Intriga ajunge într-un punct de criză când Kennedy, fostul asistent al lui Katz, îi șantajează pe cei doi cu confesiunea Corei de dinaintea procesului. Frank și Cora îl obligă să le restituie documentul, însă relația dintre ei se deteriorează iremediabil, căci Cora află despre infidelitatea protagonistului. În ciuda faptului că se suspectează reciproc de intenții criminale, cei doi se căsătoresc. Din păcate, la întoarcerea din voiajul de nuntă, Cora piere într-un accident  auto, iar Frank e judecat și condamnat pentru crimă pe baza dovezilor găsite la motel. Încheierea cărții îi informează pe cititori că textul e confesiunea protagonistului, scrisă în așteptarea executării sentinței.

În unele privințe, The Postman Always Rings Twice le este îndatorat moderniștilor americani - tânărului Hemingway, cu stilul concis și plin de detașare clinică al prozei timpurii, lui F. Scott Fitzgerald, cu intriga de tragedie implacabilă, și lui John Steinbeck, cu personajele dezrădăcinate, purtate fără țintă de vijelia Marii Crize Economice.

De altfel, concizia și claritatea fac romanul lui Cain ușor de citit, iar tema iubirii ilicite și a trădării îl așază, păstrând proporțiile de rigoare, alături de Trilogia Oresteiană a lui Eschil. Tragismul evenimentelor este accentuat de vârsta fragedă a personajelor principale (Frank Chambers are  douăzeci și patru de ani, iar Cora - douăzeci și unu), de intensitatea pasiunii lor și de absența unui set de valori morale. Și, dacă lecția din subtextul romanului e destul de bine mascată pe parcurs, paginile finale aduc la suprafață subiecte precum pulsiunile subconștiente și necesitatea de a le controla - atât la nivel individual cât și colectiv.

Din păcate, intensitatea tragică a poveștii e întrucâtva disipată în cele două ecranizări pe care le-am vizionat până acum, căci rolurile principale erau interpretate de actori și actrițe între două vârste, cărora  pasiunile distructive ale personajelor nu le păreau deloc firești. Însă romanul The Postman Always Rings Twice merită cu siguranță timpul și atenția dumneavoastră, drept pentru care vi-l recomand din toată inima.

În ceea ce mă privește, după această lectură agreabilă, intenționez să parcurg câteva romane noir de Dashiell Hammett și Raymond Chandler. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.

(P.S. Cel mai recent volum al meu, Delirul încapsulat, poate fi comandat aici.)