O veste îmbucurătoare

Pe data de 6 aprilie, 2013, pe blogul Cititor SF a fost iniţiat un sondaj de opinie referitor la cel mai popular roman SF publicat de o autoare sau un autor din România. După o săptămînă, într-un amplu articol de pe acelaşi blog, au fost anunţate şi discutate rezultatele sondajului.

Au fost luaţi în considerare mai mulţi factori, printre care nota medie obţinută de fiecare roman pe Goodreads, numărul recenziilor pe Goodreads, numărul voturilor de pe Goodreads şi numărul voturilor de pe Facebook. Acest ultim factor a dus la includerea în articol a următoarei secţiuni:

"Un scriitor popular

În privinţa rezultatelor, după cum se vede Anul Terminal se detaşează clar de restul cărţilor. Asta pentru că Florin Pîtea a făcut reclamă sondajului pe pagina proprie de Facebook şi a îndemna lumea să-şi exprime părerile (însă fără să amintească de Anul Terminal). Şi lumea a votat şi a arătat încă o dată că Florin Pîtea este extrem de iubit şi apreciat, ca şi om, scriitor şi dascăl. Şi în plus este foarte activ pe Facebook, de departe cel mai prezent pe Facebook dintre toţi scriitori nominalizaţi. Încă o dovadă a ceea ce înseamnă o prezenţă online activă pentru un scriitor şi bravo lui Florin Pîtea pentru că a reuşit să se adapteze atât de bine vremurilor. Vă daţi seama câte voturi ar fi avut dacă chiar ar fi îndemnat lumea să voteze Anul Terminal, cum se întâmplă la premiile Hugo. Şi cât de uşor îi este unui scriitor de SF cu prezenţă online serioasă să-şi îndemn fanii să-i nominalizeze lucrările, chiar în condiţiile achitării unei taxe. Anul Terminal are şi cele mai multe voturi pe Goodreads, dar faptul că doar unul dintre votaţi are cartea trecută printre cele citite mă face să mă întreb dacă ceilalţi au citit cartea sau doar îl iubesc mult pe Florin Pîtea. Din păcate Facebook-ul nu ne oferă această posibilitate de verificare, dar şi dacă nu toţi care au votat Anul Terminal au şi citit cartea, rămâne faptul că Florin Pîtea este un scriitor extrem de popular."

Cum, de la Cory Doctorow citire, cel mai mare duşman al unui artist nu este pirateria, ci obscuritatea, am apreciat foarte mult cele de mai sus. Ţin să le mulţumesc organizatorilor acestui sondaj de opinie, precum şi tuturor celor care au votat (fie pentru Anul terminal, fie pentru celelalte romane SF româneşti din 2012). Sper să ne vedem şi anul acesta la noi lansări de carte.

În altă ordine de idei, vestea de pe Cititor SF se corelează foarte frumos cu împlinirea a 80 000 de vizite la Ţesătorul.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Cărţile copilăriei Ţesătorului

Aş putea spune că am primit această leapşă de la Tudor Ciocârlie, într-un articol postat pe blogul Cititor SF pe care vă recomand să-l citiţi aici. În cele ce urmează, am să vă spun cîte ceva despre cărţile copilăriei mele - şi am să vă invit apoi fie să scrieţi un articol pe aceeaşi temă pe blogul dumneavoastră, fie să-mi lăsaţi un comentariu.

Am învăţat să citesc pe la patru ani şi jumătate - îmi solicitam zilnic părinţii şi bunica să-mi citească poveşti, iar dumnealor mi-au arătat cum să mi le citesc singur.

Dintre cărţile citite pînă să încep clasa întîi îmi amintesc "Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor" de Lewis Carroll (în traducerea Fridei Papadache), "O poveste cu un hobbit" de J.R.R. Tolkien (în traducera Catincăi Ralea) şi "Aventurile lui Oliver Twist" de Charles Dickens.

Cea dintîi mi se părea vag ameninţătoare, pentru că personajele de acolo nu erau bune sau rele, ci doar... ciudate. (Ulterior am recitit-o şi m-am amuzat copios, dar asta e altă poveste.)

Pe cea de-a doua am recitit-o obsesiv, după cum v-am relatat aici, iar de pe urma ei am rămas cu ideea că loialitatea faţă de prieteni contează imens, tenacitatea te va duce la destinaţie, chiar dacă drumul e anevoios, iar setea de înavuţire strică omenia. (A, şi ospitalitatea se dovedeşte oferindu-le musafirilor ceai...)

Pe cea din urmă mi-o citea mama, capitol cu capitol, iar atmosfera gotică şi personajele sinistre mă îngrozeau pînă în măduva oaselor. Nu cred că am parcurs acel roman pînă la capăt nici pînă azi, aşa de apăsător mi s-a părut. (Nici lumea din Gangland nu s-o fi ivit din neant, dacă stau să mă gîndesc ceva mai bine...)

Tot pe atunci am început să citesc romane de Jules Verne - pe unele le-am recitit de cîteva ori, în special "Copiii căpitanului Grant" şi "Insula misterioasă". Cred că de la personajele lui Verne am rămas cu noţiunea că problemele se rezolvă pe cale raţională, nu prin crize de nervi sau istericale.

În şcoala primară am citit cu drag "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn" de Mark Twain. Pe cea din urmă am recitit-o la fel de obsesiv ca şi pe Hobbit. Cred că am rămas din acea carte cu un gust pentru libertate, o neîncredere faţă de societatea "civilizată", respect pentru aptitudinile practice (fie că e vorba de înot, de făcut focul, de gătit sau de cusut), precum şi cu foarte puţină răbdare sau toleranţă faţă de ipocrizie. (Tot de acolo am rămas cu ideea că e de folos să porţi un briceag multifuncţional - idee pe care mi-a întărit-o şi articolul lui Bruce Sterling de aici.)

Cam în aceeaşi perioadă am parcurs "Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas şi "Winnetou" de Karl May. Am regretat nespus moartea lui Winnetou la finalul romanului, însă mi-a venit inima la loc cînd l-am regăsit, viu şi nevătămat, în romanul "Old Surehand", pe care l-am citit cîţiva ani mai tîrziu în casa naşilor mei din cartierul Rahova.

Pe la nouă ani am început să citesc romane de H.G. Wells - "Maşina timpului", "Omul invizibil", "Insula doctorului Moreau" şi "Primii oameni în lună". Şi, în mod destul de straniu, în vara în care am citit "Primii oameni în Lună" am parcurs de vreo trei ori la rînd şi "Comoara din insulă" de Robert Louis Stevenson. (De aceea nu m-am mirat prea mult cînd, mulţi ani mai tîrziu, a apărut pe ecrane versiunea aceasta a Insulei Comorilor, numită Treasure Planet.)

Iar pe la doisprezece ani am avut revelaţia, parcurgînd "Eu, robotul" de Isaac Asimov şi "Odiseea navei Space Beagle" de A.E. Van Vogt, că literatura ştiinţifico-fantastică nu era obligatoriu să se petreacă în secolul al nouăsprezecelea, cu personaje victoriene, ci se putea petrece în viitor - şi putea fi extrem de spectaculoasă. (Sigur, victorienii aceia apocrifi nu au dispărut niciodată cu adevărat din literatura SF, dar nu ne-ar lăsa inima să-i alungăm de acolo, nu-i aşa?)

Adolescenţa mi-a fost în schimb marcată de "Fundaţia" lui Asimov şi "Mîntuitorul Dunei"/"Copiii Dunei" de Frank Herbert pe de o parte şi de "Johnny Mnemonic" al lui William Gibson pe de altă parte.  Asimov şi Herbert mi-au arătat cît de importantă este deschiderea epică, în spaţiu şi în timp, şi cît de necesară este înţelegerea forţelor sociale pentru SF de bună calitate, iar Gibson şi colegii săi mi-au demonstrat că viitorul e sumbru şi bate la uşă.

Dar postarea era numai despre cărţile copilăriei, nu?

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)