Frank Miller & Lynn Varley, "Batman: The Dark Knight Strikes Again" (2002)

În urmă cu două decenii, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să citesc câteva romane grafice al căror scenariu fusese scris de autorul american Frank Miller. (În unele cazuri, tot dumnealui realizase și desenele.) Dintre acestea, amintesc Ronin, Give Me Liberty, primele trei volume din seria Sin City, Elektra Saga și romanul meu grafic preferat, Elektra: Assassin.

De referință (inclusiv în lucrările de nonficțiune dedicate curentului cultural cyberpunk) părea să fie însă Batman: The Dark Knight Returns, un roman grafic ce imagina "pensionarea" dramatică a unui spererou în ceea ce prin anii 1980 se presupunea a fi viitorul apropiat.

Cum The Dark Knight Returns s-a vândut mult peste așteptări, scenaristul Frank Miller și coloratoarea Lynn Varley au "recidivat" cu o continuare, Batman: The Dark Knight Strikes Again (DC Comics, Burbank, California, 2002).

Romanul grafic debutează cu un reportaj ficțional de la serviciul memorial dedicat lui Batman, în cadrul căruia participă personaje precum Clark Kent (Superman) și Selina Kyle (Catwoman). Șeful poliției din Gotham City, Jim Gordon, acum pensionat, anunță că ei toți l-au ucis pe Batman pentru că nu avusese bunăvoința să se retragă din activitate, asemenea celorlalți supereroi, și pentru că insista să îndrepte relele.

Banda desenată propriu-zisă este împărțită în trei părți. Intriga implică o supertehnologie prin care Lex Luthor și Brainiac vor să ia  în stăpânire unul câte unul orașele importante ale Pământului, începând cu Metropolis și continuând cu Gotham City.

Acestora, pe de o parte, li se opun adolescenți antrenați și echipați de Bruce Wayne (care își înscenase moartea în The Dark Knight Returns), iar, pe de altă parte, supereroi geriatrici, reveniți de la pensie, precum Superman, Wonder Woman, Flashman și Atom Man.

Intriga, împărțită pe numeroase planuri narative, este întreruptă periodic cu comentarii mass-media, dar și cu o puzderie de reacții din partea unor personaje episodice care reprezintă oameni obișnuiți. Figurile mediatice sunt reprezentate adesea fie ca niște personaje hipersexualizate, fie ca niște caricaturi superficiale. "Oamenii obișnuiți", în schimb, lasă impresia că sunt prea neinformați și iresponsabili pentru a îndrepta societatea într-o direcție adecvată - ceea ce pare să justifice ideea conservatoare că masele au nevoie de o elită informată și responsabilă care să le guverneze, întrucât nu se pot guverna singure.

Firește, ideea aceasta conservatoare e subminată pe parcurs de câteva elemente din scenariu. Astfel, însuși președiintele american din romanul grafic se dovedește a fi o animație computerizată pe care o controlează personaje oculte și influente. Personaje inteligente și educate, precum Lex Luthor și Brainiac, își folosesc resursele pentru a deveni tirani, nu conducători benefici. Iar noua generație de supereroi, reprezentată de Catgirl sau Laura (Supergirl), privește omenirea cu superioritate cinică, mai degrabă decât cu compasiune.

Lăsând deoparte conținutul de idei, aș remarca faptul că numeroasele planuri narative fac intriga greu de urmărit, iar puzderia de comentarii ale personajelor episodice îngreunează lectura.

Grafica, la rândul ei, este caricaturală până la ridicol. Ca urmare, deși coloritul este intens (pe alocuri de-a dreptul psihedelic), efectul de ansamblu nu este neapărat plăcut.

Concluzia ar fi că, deoarece scenariul e confuz, grafica e caricaturală, iar ideologia din subtext e suspectă, Batman: The Dark Knight Strikes Again poate merită o lectură, însă sigur nu o merită și pe cea de-a doua. Aș reveni, în schimb, asupra predecesorului său, The Dark Knight Returns.

Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Lian Hearn, "Across the Nightingale Floor" (2002)

În iunie 2011, mă aflam într-o companie agreabilă la Tîrgul de Carte BookFest. Am fost încîntat cînd doamna Roxana Petrescu, directoarea de relaţii publice a Grupului Editorial Corint, mi-a oferit cadou o trilogie fantastică într-o ediţie foarte elegantă. Erau "Legendele clanului Otori" de Lian Hearn, în traducerea Lidiei Grădinaru. Cu toate că volumele aveau o prezentare de excepţie, abia în perioada ianuarie - martie 2014 am reuşit să-mi fac timp pentru a parcurge primul roman al seriei în original: Across the Nightingale Floor (Pan MacMillan, Londra, 2002).

Şi iată ce am aflat:

Primul roman al seriei despre clanul Otori urmăreşte două fire narative. Unul dintre ele îl are ca protagonist-narator pe tînărul Tomasu Kikuta, talentatul fiu al unui asasin renegat, crescut într-o comunitate ascunsă. Celălalt relatează la persoana a treia evenimentele prin care trece o adolescentă ostatică, Kaede, fiica seniorului Shirakawa.

Soldaţii unui puternic senior, Sadamu Iida, îi extermină pe sătenii printre care crescuse Tomasu, iar acesta din urmă este salvat de un alt senior, Shigeru Otori. Căpetenia clanului Otori îi schimbă numele protagonistului în Takeo, îl adoptă, îl creşte şi îl educă pe cheltuiala sa în oraşul Hagi. Mai mult, un membru marcant din tribul asasinilor, Kenji Muto, îl învaţă pe Takeo arte marţiale şi tehnici de disimulare - dintre care unele par de-a dreptul magice.

Kaede, pe de altă parte, este pusă în situaţia de a se cununa cu seniorul Otori la ordinele lui Iida. Shigeru ar prefera să nu o ia de soţie - pentru că are o relaţie de durată cu doamna Maruyama, o văduvă ce controlează un domeniu strategic din Apus, şi pentru că pretinsa cununie ar putea fi numai un pretext pentru o capcană mortală. Dar călătoria lui Shigeru Otori, împreună cu Takeo şi cu Kaede, către oraşul de reşedinţă al rivalului său este un bun prilej pentru a urzi un plan de răzbunare.

Căci Takeo s-ar putea strecura de-a curmezişul podelei-privighetoare din Inuyama ca să-l asasineze pe seniorul Iida, conducătorul clanului Tohan...

Intriga romanului Across the Nightingale Floor este construită elegant, cu lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie plasate strategic. Dealtfel, acţiunea începe încă din primul capitol, iar planurile diferitelor personaje se intersectează în moduri spectaculoase. Din acest punct de vedere, am admirat modul în care autoarea a controlat tensiunea narativă, a creat suspansul şi a relatat scenele de acţiune - dintre care unele sînt cu adevărat memorabile.

Personajele sînt interesant conturate, iar autoarea a combinat foarte bine dezvoltarea intrigii şi caracterizarea. Dealtfel, evoluţia lui Takeo ca protagonist e marcată de conflicte multiple - între religia ascunsă în care a fost crescut şi codul războinicilor cu care este educat în adolescenţă, între datoria de a-şi răzbuna familia şi responsabilitatea ca moştenitor al domeniilor Otori, între iubirea pentru Kaede şi jurămîntul de a sluji tribul secret al asasinilor.

Şi principalul personaj feminin este sfîşiat de conflicte, căci Kaede are datoria de a se cununa cu cine îi spun tatăl şi seniorul clanului Tohan, însă doreşte să îşi petreacă viaţa împreună cu Takeo - sau, dacă asta nu este posibil, să piară împreună cu el.

Fundalul romanului seamănă foarte bine cu Japonia tradiţională - numele ţinuturilor, personajelor, localităţilor şi templelor sînt nipone. Cu toate acestea, veţi întîlni şi elemente fantastice, precum abilitatea asasinilor de a-şi proiecta un al doilea trup, iluzoriu, ori capacitatea lor de a deveni invizibili pentru o vreme, sau abilitatea acestora de a face timpul să curgă mai repede sau mai încet.

Tot în această manieră transfigurată veţi găsi tratate în roman şi religiile. Creştinii (persecutaţi în unele perioade în Japonia) nu sînt numiţi ca atare. Personajele se referă la ei cu apelativul Ascunşii - iar practicanţii acestei religii au semne secrete de recunoaştere. Nici buddhiştii nu sînt numiţi ca atare. Chiar dacă se fac referiri la călugări şi temple, Gautama Buddha este denumit în roman Iluminatul.

Parte din farmecul cărţii, dincolo de intrigă şi de personaje, rezidă însă în impresia de lume vie pe care o creează autoarea. Astfel, pe parcursul scenelor relatate, vocea naratorială găseşte timp pentru a descrie păduri, oraşe, cetăţi, grădini, schimbări de anotimpuri, păsări şi copaci, sunete şi arome. Dacă suspansul îi îndeamnă pe cititori să parcurgă Across the Nightingale Floor prima dată, cu siguranţă că atmosfera şi limbajul poetic încurajează o a doua lectură.

Şi ediţia română, publicată sub titlul Să nu trezeşti podeaua-privighetoare (Editura Leda, Bucureşti, 2009), a redat eleganţa poetică a originalului. Merită menţionat şi faptul că versiunea de la Leda este cartonată, cu supracopertă embosată şi decorată cu foiţă metalică, iar tehnoredactarea este foarte atrăgătoare, cu litere prietenoase. Hîrtia pe care e imprimat volumul este de bună calitate, iar legătura e trainică. Cu adevărat, Să nu trezeşti podeaua-privighetoare este un volum de colecţie pe care merită să-l aveţi în bibliotecă şi să-l recitiţi. (Dacă nu deţineţi deja un exemplar, puteţi comanda unul aici.)

În ceea ce mă priveşte, am aflat că autoarea anglo-australiană Gillian Rubinstein a mai publicat sub pseudonimul Lian Hearn şi alte volume din "Legendele clanului Otori", aşa încît am început deja să citesc romanul Grass for His Pillow. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Bogdan Tudor Bucheru, Cătălin Sandu (antologatori), "Alte lumi, alte legende" (2002)

La începutul lunii ianuarie, 2003, am participat, împreună cu cîţiva colegi scriitori, la lansarea unei antologii îngrijite de Bogdan Tudor Bucheru şi de Cătălin Sandu, intitulată Alte lumi, alte legende (Editura Media Tech, Iaşi, 2002). Am primit autografe de la autoare şi autori, am sărbătorit evenimentul... iar de parcurs antologia, am reuşit abia în iulie 2013.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Din cuvîntul înainte semnat de Cătălin Sandu şi intitulat "Celelalte legende" reiese că Alte lumi... reprezintă un fel de continuare a antologiei îngrijite de acesta în anul precedent, Timpul eroilor. Unii autori prezenţi acolo se regăsesc şi în acest volum, alţii sînt nou-veniţi.

Primul text îi aparţine lui Marian Coman. "Între ziduri" reia povestea meşterului Manole, într-un caleidoscop de discursuri şi de puncte de vedere atent diferenţiate prin utilizarea cursivelor şi aldinelor.

Povestirea următoare, "Sub semnul lui unsprezece", este semnată de Liviu Radu - autor care a contribuit şi la Timpul eroilor. Într-un mod ingenios, intriga intersectează destinele lui Alexandru Vodă cel Rău, Mihai Viteazul şi... Faust. Vă reamintesc că povestirea aceasta a fost inclusă şi în volumele Cifrele sunt reci, numerele-s calde, respectiv Povestiri fantastice.

"Ultima frontieră" de Ovidiu Bufnilă este o schiţă narată la persoana întîi, într-un stil care aminteşte de Henry Miller sau de Louis Ferdinand Céline.

"Peripeţiile Alicei în Ţara Mordorului" de Jean Lorin Sterian pastişează, în schimb, cele două cărţi despre Alice ale lui Lewis Carroll. De această dată, Alice ajunge  pe Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien, unde conversează cu Frodo, Sam şi Gollum.

"Pui de lup, inimă de şarpe" reprezintă contribuţia mea la Alte lumi, alte legende. Ca şi povestirea precedentă, este o trimitere la subspecia high fantasy, pe linia lui J.R.R. Tolkien sau Stephen R. Donaldson, însă sub forma unui roman condensat, precum cele din The Atrocity Exhibition sau din Schismatrix Plus.

Ana-Maria Negrilă, în schimb, în "Povestea călătorului de la soare-apune", revizitează cîteva personaje şi evenimente din O mie şi una de nopţi, mînuind cu măiestrie atît tehnica povestirii-cadru cît şi stilul. Ulterior, povestirea aceasta a fost inclusă în volumul Oraşul ascuns.

Tot O mie şi una de nopţi revizitează şi Anca Amuzescu în povestirea "Seducţia stigmatului sau Adevărata poveste a Şeherezadei". Dacă Ana-Maria Negrilă impresionează prin stil, Anca Amuzescu îi pune pe gînduri pe cititori cu tema povestirii sale - respectiv modurile în care realitatea şi ficţiunea se influenţează reciproc şi se întrepătrund.

Bogdan Tudor Bucheru, la rîndul său, contribuie cu "Zalm per Oxis", o povestire istorică foarte îngrijită din punct de vedere stilistic şi plasată în Dacia, în antichitate. Dealtfel, "Zalm per Oxis" a fost inclusă şi în volumul Anotimpurile.

Poate cel mai puţin încadrată în tema antologiei este povestirea lui Robert David "Turnurile gemene", în care personajele principale sînt scriitorii Philip K. Dick şi Tim Powers. În realitatea paralelă din poveste, ultimul roman scris de Philip K. Dick este despre atacuri teroriste şi se intitulează... (Aţi ghicit.)

Antologia se încheie cu un basm cult, "Povestea cu Pasărea de Foc", ce îi aparţine lui Cătălin Sandu. Personajele sînt "împrumutate" de la Ion Creangă şi Petre Ispirescu, dar trimiterile intertextuale duc şi la basmele culte ale lui Mihai Eminescu. Stilul este foarte îngrijit, iar pastişa e delicioasă.

Pe ansamblu, Alte lumi, alte legende este o antologie mai reuşită decît Timpul eroilor, iar destule dintre textele incluse invită şi recompensează o a doua lectură. Desigur, după ce am parcurs-o, m-am simţit tentat să încep un roman fantastic de Liviu Radu. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ploy & Damour "Le Silence de la Terre - Visionary Reality" (2002)

Dintre albumele de bandă desenată pe care le achiziţionasem în martie 2011, săptămîna trecută am parcurs un album cu un titlu amplu: 2035 - 2039 Le silence de la Terre, Tome 1: Visionary Reality (Les Humanoïdes Associés, Geneva, 2002). Scenariul este de Anne Ploy, desenele au fost realizate de Sébastien Damour, iar culorile au fost aplicate de Didier Florentz.

De pe coperta a patra a acestui album am aflat că e un volum dintr-o megaserie, "TransGénèse" care cuprinde mai multe serii precum "L'ancêtre programmé" (patru volume), "Fides" (trei volume), "Le silence de la Terre" şi "Le dieu païen" (doar proiect la data cînd s-a publicat albumul la care mă refer aici).

Fundalul acţiunii este plasat într-un viitor apropiat în care, din cauza introducerii în alimentaţie a hranei pe bază de organisme modificate genetic, o mulţime de oameni au suferit mutaţii genetice, iar guvernele din ţările europene finanţează ample programe de bioinginerie pentru a putea trata maladiile şi mutaţiile nou-apărute.

Intriga este împărţită pe trei planuri. Unul îl are ca protagonist pe Kerian Do, cercetător la un centru pentru îngrijirea şi tratarea copiilor cu maladii genetice. Al doilea o are în centru pe iubita acestuia, o tînără săracă al cărei frate plănuieşte un raid terorist la centrul de cercetări. Al treilea plan al acţiunii urmăreşte un cuplu francez - soţul suferă de o boală genetică şi are nevoie de îngrijire.

Cele trei planuri ale acţiunii converg treptat, iar acţiunea devine destul de intensă - pe alocuri chiar violentă. Din păcate, cum albumul e plasat în mijlocul unei serii ample, l-am privit ca pe un fragment mai degrabă decît ca pe o lucrare de sine-stătătoare. Grafica este destul de ambiţioasă în unele privinţe - apar destule imagini cu peisaje urbane futuriste, spre exemplu. Aş zice însă că, la fel ca Jerry Mail - A Time to Die, Le silence de la Terre - Visionary Reality nu îndeamnă la o a doua lectură.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Corbeyran & Moreno, "Le Régulateur 1: Ambrosia" (2002)

La jumătatea lunii iunie 2011, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat primele patru volume dintr-un roman grafic steampunk de Éric Corbeyran (scenariul) şi Marc Moreno (grafica). Romanul se numeşte Le Régulateur, iar primul volum e subintitulat Ambrosia (Colecţia Neopolis, Editura Delcourt, Paris, 2002). Iată despre ce este vorba:

Într-un viitor apropiat, ca urmare a unei serii de epidemii, societatea umană s-a transformat radical, iar cei care încalcă vreun contract social sau comercial pot fi supuşi "regularizării" (sau, dacă preferaţi, asasinatului pe baze legale). Protagonistul romanului grafic este un asemenea "regularizator", Aristide Nyx, care primeşte misiunea de a o ucide pe o "regularizatoare" independentă, Samsonne. Aristide refuză iniţial misiunea, dar apoi superiorii îi cer să îl protejeze pe un politician, Léonard Typhoeus, împotriva lui Samsonne. Confruntarea dintre cei doi asasini plătiţi se defăşoară într-o arenă aglomerată, cu ocazia unui meci sîngeros, apoi în culisele stadionului.

Scenariul în sine este destul de spectaculos, combinînd elementele unui film de acţiune cu cele ale unui SF urban recursiv. Demne de remarcat sînt aici secvenţele de flashback, în care protagonistul îşi reaminteşte copilăria şi fratele siamez, desfăşurarea acţiunii pe mai multe planuri, în care sînt urmărite în paralel activităţile protagonistului şi cele ale antagonistei, precum şi finalul, care îi îndeamnă pe cititori să caute şi volumul următor din serie pentru a afla continuarea.

Dar scenariul, deşi meritoriu, este pus în umbră de grafică. Într-un mod insuficient explicat, lumea imaginară în care se desfăşoară acţiunea este cam ca un vis al lui Jules Verne la 1900. Personajele masculine poartă jobene sau meloane, vehiculele au o înfăţişare retro (chiar dacă unele dintre ele sînt zburătoare), gardurile şi balustradele sînt din fier forjat, clădirile au adesea un aer Art Nouveau, iar încăperile utilitare gem de conducte, ţevi, flanşe şi valve. Iar Ţesătorul apreciază...

Pe ansamblu, cu toate că Le Régulateur nu se poate compara nici cu Liga domnilor extraordinari (ca scenariu), nici cu Steampunk (ca grafică), rămîne o realizare notabilă în domeniu. Am să vă relatez cît de curînd şi despre următoarele volume din această serie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Lemmy Kilmister & Janiss Garza, 'White Line Fever' (2002)

Mulţumită Internetului şi motorului de căutare Google, alaltăieri am descoperit pe site-ul unei firme din Bucureşti o pagină unde puteam comanda autobiografia lui Ian Lemmy Kilmister, întemeietorul şi conducătorul formaţiei Motörhead. (Puteţi vizita şi dumneavoastră pagina aceea la adresa: http://www.tamada.ro/author--lemmy-kilmister--9996.html.) Ieri am fost la sediul firmei, am cumpărat volumul White Line Fever (Editura Pocket Books, Londra, 2003) şi, spre surprinderea mea, l-am parcurs într-o singură zi. Şi iată ce am aflat:

White Line Fever spune povestea vieţii lui Lemmy în cuvintele lui. Evenimentele sînt ordonate cronologic, iar capitolele sînt scurte, captivante, cu un mare număr de incidente care se succed rapid. Stilul colocvial în care e scrisă cartea îi conferă un farmec aparte, la care contribuie şi sinceritatea opiniilor (unele neortodoxe) despre subiecte diverse precum feminismul, vegetarienii, ipocrizia, atacurile de la 11 septembrie sau abuzul de substanţe.

Bună parte din viaţa de adult a lui Lemmy a fost un lung set de turnee, înregistrări în studio şi iar turnee care probabil ar fi fost plictisitor de relatat în detaliu şi sigur a fost epuizant pentru ceilalţi membri ai formaţiei Motörhead care, fără excepţie, au venit, au participat o vreme la acest stil de viaţă, apoi au renunţat. Ceea ce face naraţiunea captivantă (în nici un caz plictisitoare) este avalanşa de întîmplări amuzante, burleşti, absurde sau de-a dreptul şocante, precum şi pleiada de muzicieni şi celebrităţi cu care Lemmy a avut de-a face, de la Ozzy Osbourne, Slash şi Eric Clapton la Samantha Fox, Jay Leno şi Michael Palin.

Autobiografia este scrisă cu umor, uneori cu ironie, adesea cu autoironie, uneori cu amărăciune şi din cînd în cînd cu un strop de nostalgie. Lemmy le adresează adesea mulţumiri celor care l-au ajutat într-un fel sau altul de-a lungul anilor (de la Black Sabbath la Metallica) şi este neiertător cu organizatorii locali şi cu angajaţii marilor case de discuri care s-au arătat neglijenţi sau răuvoitori. Pînă şi la adresa fanilor săi înfocaţi a formulat cîteva observaţii tranşante: "Începi să ai admiratori care cred că sînt în formaţie - se îmbracă la fel ca mine şi după o vreme, cînd se uită în oglindă, mă văd pe mine în loc să se vadă pe ei înşişi. Asta poate să devină foarte ciudat. Erau tipi pretutindeni numiţi Lemmy, şi o mulţime de copii numiţi Lemmy, de asemenea, sărăcuţii de ei - unul dintre ei este o fată!" (p. 153)

Efectul de ansamblu al cărţii este fascinant - White Line Fever este ca o convorbire lungă şi captivantă cu o persoană foarte interesantă. Bănuiala mea personală este că la origini chiar asta a fost - co-autoarea Janiss Garza probabil l-a intervievat pe Lemmy, a transcris răspunsurile lui, a ordonat cronologic incidentele şi a eliminat redundanţele, păstrînd în acelaşi timp vocabularul colorat şi manierele de exprimare ale cîntăreţului. Foarte des, pe paginile cărţii apar cîrlige narative - promisiunea unei noi etape sau a unui nou incident care urmează să fie relatate cît de curînd - iar cititorii sînt ispitiţi să continue lectura. Dar, dincolo de micile trucuri narative şi dincolo de impecabila tehnică de redactare a cărţii (cu care foarte probabil a contribuit co-autoarea) se află experienţa, viziunea şi convingerile lui Lemmy, aşa cum apar şi în nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului. Iar întîlnirea cu omul din spatele muzicii este cu adevărat de neuitat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Howard Rheingold - Găşti inteligente (2002)

În primăvara anului 2009 am aflat că apăruse ediţia română a unei cărţi recente de Howard Rheingold sub titlul Găşti inteligente: următoarea revoluţie socială (Editura Andreco Educaţional, Bucureşti, 2005). Citisem în anii 90 alte două cărţi de acelaşi autor: Virtual Reality (1991), respectiv The Virtual Community: Homesteading on the Electronic Frontier (1992, ediţie revizuită 2000, ediţie electronică disponibilă gratuit la adresa http://www.rheingold.com/vc/book/). Cum apreciasem mult ambele volume, am căutat şi Găşti inteligente prin cîteva librării bucureştene. Următoarea etapă m-a dus de la paginile web ale unor librării virtuale la situl editurii şi de acolo în vizită la sediul Andreco Educaţional. Am cumpărat un exemplar din Găşti inteligente, l-am parcurs şi am aflat cele ce urmează:

Ipoteza de bază a cărţii este că proliferarea masivă a telefoniei mobile, a calculatoarelor portabile, a punctelor de acces fără fir la Internet, a sistemelor de localizare GPS şi a microemiţătoarelor RFID este pe cale să ducă la apariţia unor noi forme de organizare socială pe care Rheingold le numeşte "găşti inteligente".

Capitolele individuale sînt axate pe anumite tehnologii sau sisteme care fac parte din acest ansamblu pe cale să apară. Astfel, capitolul întîi este dedicat telefoanelor mobile 3G, cel de-al doilea - tehnologiilor de cooperare, iar cel de-al treilea - supercomputerelor de tip roiuri.

Nu toate capitolele se concentrează asupra unor tehnologii în sine. Dimpotrivă, unele aduc în discuţie efectele sociale ale tehnologiilor recente. Spre exemplu, capitolul al cincilea este dedicat programelor pentru stabilirea reputaţiei pe situri precum eBay, cel de-al şaselea - eforturilor unor comunităţi locale de a construi puncte de acces gratuit la Internet fără fir, iar cel de-al şaptelea - mişcărilor sociale descentralizate ale căror acţiuni sînt facilitate de noile tehnologii.

Ultimul capitol pune în perspectivă posibilele direcţii pe care le-ar putea urma societatea şi potenţialele conflicte dintre diverse grupuri de interese prin analogie cu situaţii similare din trecut.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil la această carte (pe lîngă buna organizare a conţinutului şi claritatea cu care mă obişnuisem deja din alte lucrări ale lui Howard Rheingold) a fost bunăvoinţa autorului de a călători prin lume în căutarea germenilor schimbărilor tehnologice şi sociale. Astfel, Rheingold nu a mers numai în Silicon Valley şi în laboratorul MIT, ci şi în Japonia, în Finlanda şi în Canada. Interviurile pe care le-a realizat personal cu diverşi cercetători, inventatori şi observatori (inclusiv cu Cory Doctorow), ca şi documentaţia extinsă care a stat la baza cărţii, conferă greutate afirmaţiilor şi ipotezelor din Găşti inteligente.

Din păcate, parte din farmecul lucrării păleşte din cauza traducerii mediocre şi a slabei redactări. "Location" din engleză a fost tradus sistematic "locaţie" mai degrabă decît "amplasament" sau "poziţionare". "Encryption" a fost tradus "encripţie" în loc de "criptare". Adesea, lipsesc litere din cuvinte, inclusiv din numele autorului aşa cum apare pe cotorul cărţii, iar pe alocuri cîte o frază se frînge brusc, fără să îşi completeze ideea (sau structura sintactică). Şi exemplele ar putea continua...

Lăsînd deoparte farmecul lucrării (care poate fi de natură subiectivă), obiectiv vorbind, ediţia română are utilitatea redusă faţă de cea originală prin faptul că nu include indexul. Ca orice lucrări de referinţă, cărţile lui Rheingold au la sfîrşit un indice cu nume de persoane, de instituţii, de lucrări şi aşa mai departe, absolut necesar celor care ar dori să găsească rapid o anume idee sau un anumit pasaj pentru a le cita într-un eseu ori într-un articol. Ediţia română a lucrării nu conţine un asemenea index, ceea ce îngreunează utilizarea ei în scop documentar.

Pe ansamblu, lectura volumului Găşti inteligente mi s-a părut utilă pentru înţelegerea unor transformări sociale contemporane. Am regretat însă aproape la fiecare pagină faptul că traducătorii şi redactorul nu au tratat ediţia română cu acelaşi profesionalism cu care autorul a tratat ediţia originală.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Naomi Klein, 'Fences and Windows' (2002)

În vara anului 2008, după ce începusem să citesc volumul No Logo, mi-am descoperit interesul pentru lucrările de non-ficţiune ale autoarei canadiene Naomi Klein. Aşa se face că, în aşteptarea unui exemplar din The Shock Doctrine, am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost Fences and Windows: Dispatches From the Front Lines of the Globalization Debate (Harper Perennial, Editura HarperCollins, Londra, 2005). Spre uşurarea mea, cartea nu s-a dovedit a fi un manual referitor la un sistem de operare. Am parcurs-o în aprilie 2009. Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de No Logo, care a fost structurată după un plan, Fences and Windows s-a dezvoltat organic ca o serie de articole şi a fost sistematizată ulterior. Articolele au fost scrise în intervalul 1999-2002, cînd autoarea a călătorit în lume pentru a-şi promova prima carte şi pentru a participa la demonstraţii anti-corporatiste, şi au fost grupate pe secţiuni tematice.

Cea dintîi secţiune, "Windows of Dissent", tratează despre cîteva demonstraţii importante, precum cea din Seattle (1999) sau cele din Washington, D.C., Praga şi Toronto.

Cea de-a doua, "Fencing in Democracy", examinează cazuri de restrîngere a drepturilor cetăţenilor şi comunităţilor în favoarea extinderii libertăţii de acţiune a unor corporaţii globale.

A treia secţiune, "Fencing in the Movement: Criminalizing Dissent", prezintă metodele prin care forţele de ordine au căutat să îngrădească demonstraţiile anticorporatiste: reţineri abuzive, arestări fără mandat, gaze lacrimogene, interzicerea circulaţiei în anumite zone.

Secţiunea a patra, "Capitalizing on Terror", discută utilizarea aşa-zisului război împotriva terorismului ca scuză pentru ca elitele neoconservatoare să îşi urmărească interesele economice. Poate cea mai ilară situaţie prezentată aici este aceea în care susţinători ai administraţieie Bush-Cheney au pretins că cei ce încalcă legea drepturilor de autor finanţează organizaţii teroriste.

Cea de-a cincea secţiune, "Windows to Democracy", analizează procesul de democratizare din cadrul organizaţiilor non-guvernamentale anti-corporatiste, trecerea lor de la o ierarhie piramidală formală la o reţea informală şi sporirea legăturilor dintre organizaţii la nivel global. Căci globalizarea nu trebuie să însemne cu orice preţ cîte o franciză a aceluiaşi lanţ de restaurante cu mîncăruri la minut la fiecare colţ de stradă din lume. Globalizarea, ne arată Naomi Klein, poate la fel de bine să însemne comunicare şi cooperare între comunităţi de pe întregul glob în vederea organizării rezistenţei (cu mijloace legale) împotriva abuzurilor.

Poate în mai mare măsură decît No Logo şi The Shock Doctrine, Fences and Windows demonstrează cît de mult a călătorit autoarea canadiană şi cît de mult s-a implicat în dezbaterea globală despre care a scris: dacă în viitorul apropiat ar trebui să aibă cîştig de cauză drepturile cetăţeneşti sau interesele corporatiste. Spre deosebire de celelalte două cărţi ale lui Naomi Klein, aceasta tratează concis şi clar anumite chestiuni punctuale, mai degrabă decît să prezinte o imagine de ansamblu. Dar, cu studiile de caz despre care am amintit pe scurt în paragrafele precedente, volumul ilustrează foarte bine anumite chestiuni generale despre care autoarea a tratat în celelalte lucrări ale sale. Cu siguranţă că Fences and Windows merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

China Miéville – "The Scar" (2002)

În 2002, după ce citisem Perdido Street Station, am aflat de pe site-ul lui China Miéville că se pregătea să lanseze un nou roman din seria Bas Lag intitulat The Scar. Site-ul oferea şi cîteva capitole de la începutul romanului, un fel de avampremieră. Aşa se facă că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia ediţiei cartonate, apoi pe a celei de buzunar, iar în cele din urmă, în august 2003, am primit un exemplar prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hohn şi a soţului ei, domnul Rudiger Hohn. (Mai recent, în 2007, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro , au adus o ediţie britanică de buzunar.)

Şi iată ce am aflat:

În urma evenimentelor din Perdido Street Station, poliţia secretă a Parlamentului din New Crobuzon îi arestează pe rînd pe cunoscuţii lui Isaac Grimnebulin într-o încercare tardivă de a-l găsi pe savant. Fosta lui iubită, lingvista Bellis Coldwine, se îmbarcă pe Terpshichoria pentru a emigra în Nova Esperium, o colonie îndepărtată. Pe acelaşi vas călătoreşte naturalistul Johannes Tearfly. Pe traseu, căpitanul Terpsichoriei constată că o platformă de foraj marin a Noului Crobuzon a dispărut, iar ulterior nava este atacată de piraţi şi dusă într-o comunitate plutitoare, Armada.

Bellis nu se poate împăca însă cu noua situaţie, aşa încît, împreună cu Silas Fennec, un spion al Parlamentului, urzeşte planuri de evadare. Situaţia este cu atît mai gravă cu cît Fennec o anunţă că este urmărit de fiinţe marine, grindylow, care plănuiesc să invadeze New Crobuzon.

Comunitatea de piraţi şi contrabandişti din Armada, pe de altă parte, este ocupată cu altfel de planuri. Conducătorii ei, Amanţii, au un număr de obiective de atins, iar pentru a ţine opoziţia în dezavantaj le anunţă numai în ultima clipă, mai degrabă decît din timp. Astfel, platforma de foraj marin le serveşte pentru extragerea laptelui-de-stîncă, o substanţă rară şi valoroasă. Această substanţă, la rîndul ei, le permite operaţiuni magico-energetice pe scară largă. Accidental, Bellis descoperă că operaţiunile le-ar permite Amanţilor să ridice un monstru marin din străfundurile oceanului, acolo unde presiunea enormă deschide fisuri în realitate şi porţi către alte dimensiuni.

Bellis însă distruge parţial cartea care descrie ritualul de ridicare a monstrului avanc, iar Amanţii decid să trimită o expediţie pe insula oamenilor-ţînţar ca să-l găsească pe Kruach Aum, autorul cărţii. Pe insulă, Bellis trimite mesajul spionului Fennec către New Crobuzon.

Cu ajutorul savantului Aum, o echipă de cercetare proiectează motoare taumaturgice, în vreme ce constructori din Armada făuresc hăţuri titanice pentru înhămarea avancului. Garda de corp a Amanţilor, Uther Doul, îi povesteşte lui Bellis despre Cicatricea din Oceanul Pustiu şi exploatarea minieră a posibilităţilor. O flotă de război din New Crobuzon atacă Armada şi urmează o bătălie crîncenă, însă locuitorii Armadei înving. Bellis îşi dă seama că mesajul aparent inocent pe care-l trimisese Fennec avea de fapt ascunsă o busolă care le-a permis vaselor de război să găsească Armada.

Prin ritualuri grandioase, avancul este ridicat şi înhămat, iar Amanţii anunţă destinaţia - Cicatricea. Numeroşi locuitori ai Armadei nu sînt însă de acord să pornească într-o expediţie în ţinuturi necercetate. Zvonurile răspîndite de Fennec ajută la sporirea stării de nemulţumire, iar conducătorul unui sector al Armadei, vampirul Brucolac, plănuieşte o lovitură de stat. Fiinţele marine grindylow îl ajută, rănind avancul, iar bătălia care urmează duce Armada în pragul războiului civil. Uther Doul şi oamenii săi reuşesc totuşi să restabilească ordinea, Brucolac este învins şi răstignit, iar Armada continuă să se apropie de Cicatrice.

Cînd realităţile posibile încep să fluctueze, dinspre Cicatrice soseşte un om-cactus, Hedrigall, care dispăruse de cîteva săptămîni. Acest Hedrigall vine dintr-o realitate în care Armada a ajuns la Cicatrice şi s-a prăbuşit în abis, iar toţi locuitorii ei au pierit. Dacă zvonurile lui Fennec sau argumentele lui Brucolac nu au fost destul de convingătoare, relatarea lui Hedrigall schimbă complet opinia publică. Armada se întoarce în mările cunoscute, Amanţii pierd puterea, iar Bellis urmează să fie trimisă înapoi în New Crobuzon. Călătoria a făcut-o mai înţeleaptă, căci Bellis a văzut cum Silas Fennec a manipulat-o, prezentîndu-i o falsă invazie grindylow în New Crobuzon cînd de fapt el plănuia o cucerire a teritoriilor grindylow de către armatele Parlamentului.

Într-un interviu acordat revistei Science Fiction Weekly, China Miéville declară că a intenţionat să nu scrie a doua oară Perdido Street Station. Întrucît metropola New Crobuzon din primul roman a fost imaginată cu atîta coerenţă şi bogăţie de detalii, probabil că i-a venit greu să-i reziste ispitei. Oare a reuşit?

New Crobuzon este o metropolă fixă, în vreme ce Armada este un oraş plutitor, călător, a cărui structură fizică se schimbă considerabil pe parcursul cărţii. Structura socială din Perdido Street Station e divizată şi represivă - pe de o parte Parlamentul cu spionii şi forţele de poliţie, pe de altă parte clasa muncitoare cu grevele, sindicatele şi ziarele subversive. Structura socială din The Scar, pe de altă parte, este multiplă şi participativă - cinci sectoare, fiecare cu propria organizare, dezbateri şi decizii colective. Structura politică din New Crobuzon este autocratică - Lordul-Primar Rudgutter este un dictator. În Armada, pe de altă parte, structura politică se bazează pe consimţămîntul obştii - Amanţii trebuie să-i convingă pe cetăţeni să-i urmeze şi să-i sprijine, iar cînd consimţămîntul cetăţenilor încetează, puterea Amanţilor se risipeşte. În aceeaşi ordine de idei, în New Crobuzon chestiunile politice sau de interes obştesc sînt dezbătute în secret - ziarul liber Runagate Rampant, spre exemplu, este tipărit şi distribuit clandestin - în vreme ce în Armada chestiunile obşteşti se dezbat public, prin negocieri şi discursuri. Dacă în New Crobuzon fiinţele inteligente se grupează în ghetouri în funcţie de specie, în Armada ele se grupează în sectoare şi cartiere în funcţie de apartenenţa profesională şi politică.

Protagonistul din Perdido Street Station, Isaac Dan der Grimnebulin, este orientat către ştiinţele exacte. Chiar şi numele său evocă figura de prim-rang a fizicianului Sir Isaac Newton. Bellis Coldwine, pe de altă parte, este orientată către ştiinţele umaniste. Mai mult, dacă atitudinea lui Grimnebulin evocă pozitivismul eroilor lui Jules Verne, prizoniera Bellis aminteşte laitmotivul femeii captive din romanele gotice.

Unele personaje secundare parcurg de asemenea traiectorii contrare. Yagharek din Perdido Street Station apare ca o victimă, se poartă ca un tovarăş de încredere, dar în finalul romanului se dovedeşte a fi vinovat de viol. În schimb, vampirul Brucolac din The Scar apare arogant, uneltitor, dar în cele din urmă se dovedeşte că dorea salvarea cetăţenilor şi revenirea la normalitate - drept pentru care în final este eliberat.

Moliile-istovitoare sau ambasadorul Iadului din primul roman sînt creaturi lovecraftiene terifiante. Fiinţele amfibii grindylow din cel de-al doilea par a fi venite pe aceeaşi filiaţie - cititorii vor recunoaşte o trimitere la "Dagon" în aceste fiinţe abisale cu amulete şi statui semivii care-i permit deţinătorului să plieze spaţiul şi să scuipe venin. Cu toate acestea, grindylow nu sînt dornici să facă rău de dragul răului, ci mai degrabă sînt disperaţi să recupereze carnetul cu însemnări strategice al spionului Silas Fennec care ar putea duce la invadarea teritoriului lor de către New Crobuzon.

Structura intrigii este de asemenea diferită. În Perdido Street Station, lumea este newtoniană, bazată pe logică bivalentă, ceea ce permite construirea motorului-de-criză. Problema centrală a romanului este la scară redusă - cinci molii-stingător - vizibilă de la bun început şi tratată ştiinţific, prin încercări şi erori. În The Scar, în schimb, lumea e cuantică şi permite exploatarea minieră a probabilităţilor sau arme precum Poatespada lui Uther Doul. Problema centrală a romanului este la scară planetară - Cicatricea din realitate - iar Bellis şi cititorii află de existenţa ei abia în ultimul sfert al cărţii. Dacă în primul roman cititorii ştiu clar care este situaţia şi aşteaptă să vadă rezultatele diferitelor planuri ale lui Isaac, în cel de-al doilea cititorii trebuie să-şi formeze alături de Bellis reprezentări succesive ale situaţiei din Armada pentru că sursele ei de informare sînt nesigure.

Nu în ultimul rînd, Miéville se arată mai stăpîn pe limbaj şi pe tehnicile narative. De la începutul cărţii, capitolele despre Bellis Coldwine şi celelalte personaje cunoscute alternează cu interludii despre vînători amfibii necunoscuţi care i-au luat urma lui Silas Fennec şi se apropie din ce în ce mai mult. Unele secţiuni ale romanului reproduc fragmente din scrisoarea-jurnal a lui Bellis, un mesaj care începe cu "Dragă..." şi despre care protagonista nu află cui îi este adresat decît în finalul cărţii. Iar, spre deosebire de Perdido Street Station, care era narat numai la timpuri trecute, The Scar trece în momentele de maximă intensitate a acţiunii la timpul prezent, un echivalent verbal de efect al scenelor filmate cu încetinitorul din The Matrix.

Aşa încît, urmărind cum China Miéville a tratat în cele două cărţi protagoniştii, personajele secundare, intriga, fundalul etno-socio-politic şi tehnicile narative, pe de o parte observ că a reuşit din plin ce şi-a propus - să nu scrie de două ori aceeaşi carte. Pe de altă parte, eram curios cum avea să scrie al treilea roman din seria Bas Lag fără să le repete pe primele două.

Pentru că, în iulie 2004, Miéville a publicat Iron Council.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina neoficială a autorului la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Tomorrow Now" (2002)

După ce citisem The Hacker Crackdown – Law and Disorder on the Electronic Frontier şi articolele de popularizare a ştiinţei publicate de Bruce Sterling în The Magazine of Fantasy and Science Fiction, îmi formasem o părere foarte bună despre „Chairman” Bruce ca autor de non-ficţiune. (Ca să fiu sincer, talentul lui în acest domeniu m-a convins că non-ficţiunea nu e un lucru neapărat de ocolit, drept pentru care am ajuns să o practic la rîndul meu ceva mai des.) Aşa se face că, după ce am aflat că Sterling publicase o nouă carte de non-ficţiune (mai precis, de viitorologie), am fost cît se poate de nerăbdător să o parcurg. Mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar din Tomorrow Now – Envisioning the Next Fifty Years (2002). Şi iată ce am aflat:

Viziunea despre viitor a lui Sterling este şi aici credincioasă principiului cyberpunk conform căruia viitorul apropiat al omenirii nu este efectul unei singure cauze, ci rezultatul unui complex de factori care acţionează asupra societăţii şi indivizilor. (Dacă vi se pare un truism, gîndiţi-vă puţin cîte intrigi SF pleacă de la premisa că viitorul înseamnă numai zborul prin cosmos al unor mari grupuri de oameni în astronave uriaşe.) În introducere, autorul arată clar diferenţele dintre literatura SF şi cea fantastică pe de o parte, şi cele dintre literatura SF şi viitorologie pe de altă parte. De asemenea, trece în revistă cele mai frecvente atitudini ale viitorologilor: Pangloss (prevede numai lucruri bune), Casandra (prevede numai dezastre) şi agentul de asigurări (nu are o viziune clară, dar îi dă înainte cu speranţa că o va scoate cumva la capăt). Sterling ne asigură că, pentru a avea succes, o carte de viitorologie trebuie în primul rînd să prevadă prezentul, apoi pune două întrebări cu privire la viitor: „Ce semnifică?” şi „Ce senzaţie ne dă?”

Ca structură, cartea urmează unul dintre cele mai celebre monologuri din dramaturgia de limbă engleză, monologul despre vîrstele omului rostit de Jacques, un personaj din Cum vă place de William Shakespeare.

Primul capitol tratează despre sarcini, naşteri, nou-născuţi şi modul în care tehnologii foarte recente precum ecografia sau imaginile create prin rezonanţă magnetică au afectat relaţia oamenilor cu mediul intrauterin şi viaţa prenatală. De asemenea, Sterling face o paralelă cu o tehnologie nou-născută, ingineria genetică, domeniu din partea căruia se aşteaptă să aibă o dezvoltare la fel de spectaculoasă precum industria informaţională şi de telecomunicaţii în ultimii treizeci de ani.

Cel de-al doilea capitol se ocupă de învăţămînt şi de formarea culturală în general. Autorul subliniază faptul că şcoala pregăteşte copiii pentru o societate industrială care nu mai există, iar societatea informaţională ne îndrumă înspre o formare culturală foarte diferită: mozaicată, condusă de mode trecătoare – şi continuă. Din fericire, copiii se împacă foarte bine cu princialul mediu prin care această formare culturală va avea loc – Internetul.

Al treilea capitol este surprinzător, pentru că ne arată cum tehnologia de ultimă oră este folosită în mod conştient de către proiectanţi pentru a-i încuraja pe utilizatori să se ataşeze afectiv de diverse obiecte. Pe măsură ce tehnologia devine mai miniaturizată, argumentează Sterling, considerentele industriale conform cărora forma urmează funcţia au tendinţa să se estompeze, iar proiectanţii trec produsele prin numeroase cicluri CAD-CAM (proiectare asistată de calculator – fabricare asistată de calculator) pentru a le face cît mai atrăgătoare din punct de vedere estetic şi senzorial. Scopul ultim al acestei tendinţe este fidelizarea utilizatorilor.

În cel de-al patrulea capitol, autorul tratează despre chestiunea foarte serioasă a războiului. Sterling identifică două tendinţe majore ale începutului de mileniu: Noua Ordine Mondială şi Noua Dezordine Mondială. Cea dintîi se bazează pe guverne funcţionale, relaţii economice internaţionale, libera circulaţie a persoanelor şi informaţiilor şi respectarea drepturilor omului, în vreme ce cea de-a doua se bazează pe anarhie şi terorism. „Chairman” Bruce ne prezintă şi trei studii de caz, iar lucrul cu adevărat îngrijorător este că, după cum reiese din cel puţin unul dintre ele, a devenit destul de greu să-i identificăm pe agenţii uneia dintre tabere dacă aceştia folosesc sistematic metodele celeilalte. Dacă Noua Dezordine Mondială începe de la împuşcături şi ajunge la comerţ (după cum demonstrează Bruce Sterling), iar Noua Ordine Mondială începe de la comerţ şi ajunge la împuşcături (după cum ne-a demonsstrat istoria recentă), oamenii obişnuiţi ar putea avea unele dificultăţi în a le deosebi una de alta.

Cel de-al cincilea capitol se ocupă de politică şi de tendinţele curente pe plan global: tehnocraţi (preocupaţi de guvernarea eficientă, mai degrabă decît de doctrinele politice), activişti nostalgici (pentru care organizaţiile non-guvernamentale au devenit în ultimul timp un cadru mult mai prielnic decît partidele politice) şi bizari (asociaţi de obicei cu Noua Dezordine Mondială). Sterling trece în revistă originile şi evoluţia tehnocraţiei, modelul democraţiei liberale a noului mileniu, contrastul dintre dezideratele societăţii civile şi abuzurile serviciilor de informaţii. În opinia sa, ar fi necesară o mişcare politică mondială a tinerilor, multilaterală, globalizantă, orientată către mediile urbane şi către rezolvarea problemelor practice – pe scurt, o mişcare la fel de amplă şi de flexibilă precum al-Quaeda, însă procupată nu de terorism, ci de Noua Ordine Mondială.

În cel de-al şaselea capitol, centrul de interes trece de la un sector cu influenţă descrescîndă (politica) la unul cu influenţă crescîndă (economia). Sterling discută prosperitatea economică şi cîteva cazuri de succes individual (inclusiv al său), local (inclusiv al oraşului său natal – Austin, Texas), apoi cîteva ramuri ale activităţii economice precum publicarea cărţilor tipărite şi industria informaţională. Estimarea lui este că biotehnologia va înlocui industria informaţională în următoarele cîteva decenii.

Ultimul capitol pune în relaţie două elemente foarte diferite: unul din trecutul îndepărtat (moartea lui Otzi, omul preistoric din Alpi) şi unul recent (descoperirea lui Otzi în urmă cu cîţiva ani). Descoperirea aceea nu ar fi fost posibilă în absenţa fenomenului încălzirii globale, fenomen care ameninţă să schimbe radical clima de pe Pămînt şi să ne pericliteze traiul. Pornind de aici, Sterling analizează cîteva scenarii privitoare la sfîrşitul rasei umane şi posibilitatea apariţiei post-umanilor – fiinţe transformate radical de tehnologie. De asemenea, aproximează modul în care strănepoţii noştri se vor raporta la noi prin prisma modului în care noi ne raportăm la străbunicii noştri victorieni. Şi, conştient că scrierea este o formă de comunicare prin timp (nu numai prin spaţiu), le adresează un mesaj emoţionant descendenţilor noştri.

La încheierea acestei cărţi, am apreciat încă o dată modul în care prin scris (ca formă organizată de gîndire) nu doar primim informaţii importante, bine structurate, ci oferim aşa ceva la rîndul nostru. La temelia mişcării literare cyberpunk s-a aflat şi o carte de viitorologie – Al treilea val (1980) de Alvin Toffler. Iată că, douăzeci şi doi de ani mai tîrziu, la finalul acestei mişcări, unul dintre iniţiatorii ei ne-a oferit o altă carte de viitorologie la fel de clară, de sintetică şi de utilă. Cine ştie, poate că nişte tineri furioşi o vor lua drept sursă ca să iniţieze o nouă mişcare literară...

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)