Liviu Radu, "Constanţa 1919" (2000)

În anul 2000, în cadrul Colecţiei Morfeu îngrijită de Dan-Silviu Boerescu şi ilustrată de Costi Gurgu, a apărut un volum de Liviu Radu intitulat Constanţa 1919 (Editura ProLogos, Bucureşti, 2000). L-am cumpărat, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului, iar apoi, ani de-a rîndul, am menţionat faptul că, dintre cărţile de Liviu Radu pe care le-am citit, aceasta este preferata mea.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce (dacă tot că am recitit-o recent):

Partea întîi a volumului se intitulează "Tratative la Konsstanza" şi se petrece pe un fir temporal paralel cu al nostru în care Principatele Române şi Dobrogea au fost cucerite de austrieci şi integrate în Imperiul Austro-Român. În primăvara lui 1919, însă, după ce Puterile Centrale au pierdut Primul Război Mondial, comandanţii trupelor de ocupaţie franceze, generalul Sarrail şi generalul Berthelot, vor decide soarta acestei porţiuni a unui imperiu pe cale să fie dezmembrat.

Aceşti doi generali negociază neoficial cu doi militari români de carieră, mareşalul Alexander von Aweressku şi maiorul Johann von Antonessku. Dacă preşedintele Franţei şi-ar dori regionalizarea teritoriilor româneşti, ofiţerii autohtoni argumentează în mod convingător necesitatea unei Românii Mari ca stat-tampon care să apere stabilitatea în zonă şi să ţină în şah pericolul bolşevic.

Partea a doua, "Konstanţia şi Hamlet", are loc pe un fir temporal în care Principatele Române au fost înglobate în Imperiul Ţarist. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, regiunea e cuprinsă de anarhie, iar cel ce ar fi trebuit să restabilească ordinea, prinţul Dimitri Antiohovici Cantemirov, preferă să ospăteze şi să discute despre artă cu un caporal german, Dolfi, în vreme ce portul Konstanţia devine teatru de război între bolşevici, legionari şi trupe cercheze după plecarea armatei germane. Din fericire, are loc o intervenţie salutară a unui dirijabil condus de Aurel Vlaicov. Şi dacă agentul dublu Dolfi, dezamăgit după colaborarea sa cu bolşevicii, ar decide să intre în politică şi să promoveze un tip nou de socialism, cu accente naţionaliste?

Dacă primele două secţiuni ale volumului sînt incadrabile într-un subgen al curentului steampunk numit dieselpunk, cea de-a treia, "Fuga din Küstangé", deşi tot o ucronie, are influenţe certe dinspre realismul magic. Evenimentele din această secţiune au loc pe un fir temporal în care Imperiul Otoman s-a întins de la Viena pînă în India şi de la Marea Baltică pînă în Sudan. Principatele Române au fost transformate în paşalîc, iar locuitorii, cu toate că sînt musulmani şi turci cu numele (sau mai degrabă turki), vorbesc româneşte. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, puterile occidentale plănuiesc dezmembrarea Imperiului Otoman, autorităţile locale au dat bir cu fugiţii, brigăzi naţionaliste bulgare şi româneşti măcelăresc turci în fiecare noapte, iar oamenii din Bărăgan se refugiază la Küstangé, cu speranţa că vor fi duşi cu vapoarele la rudele lor din Anatolia.

Prin tot acest haos, Nasredin Hogea călăreşte netulburat pe catîrul său vorbitor, Karagöz, în căutarea interpetării unui vis. Poate că visul i-ar fi fost mai lesne interpretat de un ghicitor din circul lui Berţi Ainştain, un anume Zighi Froid, dar circul e departe, iar Hogea trebuie să-şi interpreteze visul singur. Şi nici nu ştie cît de aproape îl duce uneori catîrul său pe lîngă hotarul dintre viaţă şi moarte...

Fireşte, prin tot volumul se perindă un caleidoscop de figuri istorice, Emineşti şi Hohenzollerni, Caragiali şi Codreni, Cantemiri şi Brătieni, deformaţi de istoriile alternative ca nişte portrete dintr-un manual şcolar cărora un elev pus pe şotii le-ar fi desenat coafuri şi accesorii deşucheate. Căci, în inima literaturii steampunk, dincolo de dirijabile şi ochelari de protecţie, se află o pasiune pentru istorie şi pentru cultură îmbinată cu o puzderie de răspunsuri hazlii la întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?"

De parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns ca să construiască un volum memorabil, în loc de postfaţă, un alt autor prolific şi îndrăgit al generaţiei '90, Sebastian A. Corn, a strecurat o povestire dieselpunk intitulată "Go Digital, Captain Tocks, Go Digital!" Că pe la 1912 o expediţie din Antarctica s-ar aventura spre nord, în zone unde temperatura depăşeşte 12 grade Celsius, iar poneii mor de căldură, poate aţi accepta. Dar aţi crede că atît nava cît şi membrii expediţiei află că s-au ivit din imaginaţia unui bucătar indian din Noua Zeelandă, Liv Radj?

Pe bună dreptate, volumul Constanţa 1919 a fost răsplătit cu premiul I la Premiile Vladimir Colin din 2001. Din păcate, în urma unor conflicte de culise, cea mai mare parte a tirajului acestei cărţi excepţionale pare să fi fost trimisă la topit, mai degrabă decît distribuită în librării, iar exemplarele existente sînt destul de rare. Din fericire, cum aceste ucronii meritau să ajungă la un public cititor mai larg, un alt editor a decis să le publice din nou într-o altă formă.

Dar despre asta o să discutăm cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Doru Stoica, "Între bariere" (2009)

În luna mai a acestui an, prin amabilitatea editorului Cristian Popescu, am primit cadou un exemplar din volumul de proză scurtă al lui Doru Stoica Între bariere (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2009). L-am parcurs abia în decembrie, în două zile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Schiţele şi povestirile din acest volum sunt plasate într-o localitate de câmpie din zona Ploieştiului, al cărei nume nu apare nicăieri în carte. Personajele sunt din lumea rurală – fermieri, navetişti şi aşa mai departe – iar unele dintre ele circulă dintr-o poveste în alta.

O parte dintre texte sunt scrise în convenţie realistă. Cel mai bun exemplu este „O zi”, o naraţiune la persoana întâi despre rutina unui bărbat între două vîrste care lucrează în industria petrolieră.

Alte texte se încadrează în categoria realismului magic. Probabil cel mai dezvoltat şi mai reuşit dintre acestea este „Despre chinezi, primari, burice”, în care, ca într-un vis coerent, intriga trece de la turişti străini la o campanie electorală locală, apoi la o epidemie de frumuseţe.

Destule dintre prozele scurte adunate în această carte sunt încadrabile în genul ştiinţifico-fantastic. Astfel, „Interneci” transferă protocoalele de telecomunicaţii ale Internetului în realitatea locală a unei comune prahovene, iar „La cercuri” le aduce localnicilor experienţa realităţii virtuale.

Stilistic, Între bariere ilustrează o definiţie a postmodernismului conform căreia acesta ar fi o extensie a modernismului. Nu întâmplător, cum numeroase texte din volum sunt scrise pe un ton colocvial, într-o versiune bine controlată a fluxului conştiinţei, apar pe alocuri referiri la Joyce, la Faulkner, la Céline.

Tematic, volumul este reprezentativ pentru perioada pe care o trăim şi pentru societatea noastră. Se disting trei generaţii de personaje: bătrâni ocupaţi cu agricultura, navetişti între două vârste, cu slujbe industriale, la oraş, şi tineri care fie s-au orientat spre tehnologia informaţională, fie sunt dezorientaţi. Aceste personaje sunt prinse într-o veşnică tranziţie de la un sistem totalitar la o economie de piaţă, iar existenţa lor este în unele cazuri fracturată între rolul din viaţa profesională şi cel din viaţa particulară. De aici rezultă identităţi fragmentare, contradictorii, şi vieţi fără noimă. Câteva exemple i-ar include pe Calistrache din „Între bariere” (care are o soţie acasă şi o alta în trenurile cu care face naveta) şi pe Ana din „La cercuri” (care îi e fidelă soţului în realitate, dar are un amant în mediul virtual).

Tocmai pierderea sensului, a rostului oamenilor, în tranziţia fără sfârşit a societăţii se află şi în subtextul unor parabole precum „Despre şoferi” sau „Documentar”. Iar ca mărturie literară despre România postdecembristă, Între bariere merită (păstrând proporţiile) un loc pe raftul unde ţineţi Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo. Pe bună dreptate, volumul de debut al lui Doru Stoica a fost distins cu Premiul Vladimir Colin în 2011.

(Imaginile cu coperta cărţii Între bariere apar cu permisiunea editorului Horia Nicola Ursu, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru amabilitate.)

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling, "Global Head" (1992)

La sfîrşitul anului 1996, prin amabilitatea distinsei doamne Raluca Voicu-Arnăuţoiu, am primit cadou un exemplar din cea de-a doua colecţie de proză scurtă a lui Bruce Sterling, Global Head (Phoenix, Editura Orion Books, Londra, 1996). La prima lectură, mi s-a părut un volum de valoare medie, poate mai bun decît romanul Involution Ocean, să spunem, însă cu siguranţă mai slab decît A Good, Old-Fashioned Future. L-am recitit în primele luni ale anului 2012 şi mi-am făcut o părere uşor diferită, din motive care ţin atît de evoluţia cititorului ca persoană, cît şi de evoluţia literaturii ştiinţifico-fantastice în ansamblul ei.

Să vedem împreună despre ce este vorba:

Prima schiţă din volum, „Our Neural Chernobyl”, îi este dedicată lui Greg Bear şi se încadrează în subgenul biopunk. Mai exact, este o metaficţiune – o recenzie fictivă a unei cărţi fictive. Cartea recenzată analizează în perspectivă istorică dezvoltarea unei forme de hacking în biotehnologie, crearea unei substanţe care multiplică dendritele şi se transmite prin fluidele corporale, apoi răspîndirea superinteligenţei printre diverse specii de mamifere şi chiar apariţia unei forme de nemurire. În subtext, „Our Neural Chernobyl” face trimitere la romanul Blood Music de Greg Bear, dar ca formă aminteşte de unele creaţii ale lui Jorge Luis Borges, cel care, în loc să scrie romane, îşi imagina că erau gata scrise... şi le recenza.

„Storming the Cosmos” este o povestire atompunk pe care Bruce Sterling a scris-o în colaborare cu colegul său Rudy Rucker. Protagonistul-narator este un informator KGB ucrainian, Nikita Globov, care e trimis în Tunguska în căutarea motorului unei presupuse nave spaţiale extraterestre. Împreună cu un specialist în rachete, Vlad Zipkin, Nikita călătoreşte în Siberia, trece prin episoade suprarealiste (şi destul de amuzante), iar în cele din urmă, propulsat prin spaţiu şi timp, ajunge în anii 1960 la Paris pentru a vedea la televizor aselenizarea. Povestirea dă dovadă atît de o bună cunoaştere a societăţii sovietice în anii 1950 cît şi de un debordant simţ al umorului.

„The Compassionate, the Digital”, în schimb, pastişează discursurile propagandistice din ţările totalitare. Deşi asemănător ca formă cu tiradele pline de clişee care putau fi citite în Scînteia în anii 1980, textul pretinde a proveni dintr-un viitor în care Uniunea Republicilor Islamice este condusă de un preşedinte-imam, inteligenţele artificiale de pe planetă s-au convertit la mahomedanism, iar în Marea Britanie (denumită aici Regatul Unit al Animalelor) se desfăşoară pe scară largă experimente genetice. Cum discursurile oficiale din mass-media în copilăria şi adolescenţa mea erau saturate de acest tip de limbă de lemn, satira lui Sterling nu mi s-a părut amuzantă, ci mai degrabă înfiorătoare.

„Jim and Irene”, pe de altă parte, e încadrabilă în categoria realismului magic. Personajele principale sînt un vagabond american, specialist în spargerea telefoanelor publice, şi o expatriată rusă, văduva unui savant. Cei doi călătoresc la White Sands, au o revelaţie suprarealistă şi înfiripă o relaţie firavă. Cumva, povestirea aceasta neliniştitoare pare rodul unei colaborări între Ernest Hemingway şi Philip K. Dick.

„The Sword of Damocles” ar putea fi în schimb un monolog umoristic de tip „stand-up comedy”, numai că Bruce Sterling trece de la SF la postmodernism, se joacă cu datele istorice, cu diversele registre stilistice ale limbii engleze şi cu imaginaţia cititorilor pentru a transforma o poveste antică într-o problemă contemporană. Din păcate, cu toate că au trecut două decenii de la publicarea volumului, problema este încă de actualitate...

„Gulf Wars” este mai degrabă o poveste fantastică despre doi soldaţi babilonieni care, într-un război antic, primesc sigilii cu nume de la un mare preot la asediul unei cetăţi. După cîteva milenii, doi soldaţi irakieni găsesc sigiliile şi capătă identitatea străvechilor soldaţi.

„The Shores of Bohemia” este, ca şi „The Beautiful and the Sublime” din volumul Crystal Express, un steampunk plasat în viitorul îndepărtat şi prefigurează în unele privinţe The Diamond Age de Neal Stephenson. În această povestire, protagonistul Rodolphe este un arhitect dintr-o enclavă urbană, Paysage. În ziua în care o construcţie măreaţă e dusă la bun sfîrşit, Rodolphe îl recunoaşte pe un vechi coleg şi prieten, Charles, în persoana unui om sălbăticit. După festivităţi (şi după ce soţia îl părăseşte), Rodolphe decide că tinereţea lui s-a încheiat, părăseşte comunitatea steampunk Paysage şi pleacă în sălbăticie pentru a i se alătura societăţii principale, Convenţia, care se bazează în principal pe nanomecanisme. Probabil că povestirea aceasta e mult mai apreciată acum, după revirimentul curentului steampunk, decît a fost în 1990, cînd a apărut mai întîi pe piaţa literară. Pe de altă parte, detaliile steampunk probabil că au o legătură cu un roman scris de Bruce Sterling împreună cu William Gibson în acea perioadă (The Difference Engine, mai exact), iar referirile repetate la enclavele boeme reflectă preocupări de durată ale lui Sterling în privinţa acestui subiect, preocupări manifestate şi în unele lucrări de nonficţiune ale sale.

Dacă „The Shores of Bohemia” este plasată într-un viitor îndepărtat şi prosper, următoarea povestire din volum, „The Moral Bullet”, se petrece în viitorul apropiat, pe un fundal de colaps social şi de anarhie. Mai precis, Bruce Sterling şi John Kessel au imaginat o situaţie paradoxală în care descoperirea şi distribuirea unui medicament care întinereşte şi însănătoşeşte a dus la sfîşierea societăţii americane, război civil, atrocităţi şi masacre. Protagonistul, un savant reîntinerit, e căutat de autorităţi europene pentru a ajuta la descoperirea altui medicament – unul care să le amplifice oamenilor empatia şi generozitatea, pentru a pune capăt conflictului generalizat. Dacă, atunci cînd am parcurs prima oară volumul, „The Moral Bullet” nu m-a interesat prea mult, la a doua lectură textul mi s-a părut un excelent precursor al curentului „greenpunk”, aflat în vogă de vreo trei ani încoace. Nu ar fi prima oară cînd Bruce Sterling a devansat un subgen al literaturii ştiinţifico-fantastice – şi nici ultima.

„The Unthinkable”, pe de altă parte, anticipează un subgen al literaturii fantastice pe care Charles Stross avea să îl facă celebru în primul deceniu al secolului al douăzeci şi unulea – un hibrid între literatura de spionaj şi literatura de groază. În această schiţă, doi agenţi din serviciile secrete, unul american, celălalt rus, se întîlnesc la încheierea Războiului Rece în Elveţia pentru a sta prieteneşte de vorbă la un pahar de vodcă. Treptat, din discuţia lor, cititorii înţeleg că în acea lume ficţională Războiul Rece s-a purtat cu vasilisci, gorgone, djinni, ba pe alocuri cu puterea de nestăvilit a Zeilor Străvechi de dincolo de adîncurile cosmice. Şi cine ar putea spune că a rămas necontaminat după ce a avut de-a face cu asemenea grozăvii?

„We See Things Differently” a fost discutată destul de des în unele cercuri după atacurile de la 11 septembrie 2011. Protagonistul-narator se prezintă drept jurnalist de la o publicaţie din Cairo şi, într-un viitor apropiat în care economia americană a colapsat, iar lumea e dominată de un califat arab imens, călătoreşte la Miami pentru a-l intervieva pe un cîntăreţ de muzică rock, Tom Boston. Protagonistul îl convinge pe cîntăreţ să prizeze cocaină cu el, iar după ce îl însoţeşte pe Tom Boston în turneu se reîntoarce în ţara sa de origine. Finalul dezvăluie că protagonistul l-a infectat pe cîntăreţul american cu o formă de cancer favorizată de un virus. Scopul unei asemenea acţiuni a fost eliminarea unui potenţial lider carismatic care ar fi condus America înapoi spre putere, prosperitate şi strălucire, iar sacrificiul de sine al protagonistului e văzut ca un preţ mic plătit pentru atingerea unui scop important. Din păcate, proliferarea atentatelor sinucigaşe din realitate face ca povestirea „We See Things Differently” să îşi păstreze relevanţa şi în prezent.

Următoare povestire din volum, „Hollywood Kremlin”, îl aduce pentru prima dată în scenă pe Leggy Starlitz, un personaj care ulterior avea să mai apară în volumul A Good, Old-Fashioned Future şi în romanul Zeitgeist. Povestirea e plasată în Azerbaijan, în perioada de colaps a Uniunii Sovietice de la finalul anilor 1980, iar Leggy Starlitz se ocupă cu afaceri pe piaţa neagră, în parteneriat cu pilotul militar Pulat Romanevich Khoklov. Scrisă pe un ton alert şi amuzant, povestea conţine şi un dram de fantastic, căci Starlitz are o îndemînare aproape supranaturală de a repara diverse dispozitive şi de a învîrti banii.

Povestirea „Are You for 86?” îl are ca protagonist tot pe Leggy Stralitz, de această dată ca traficant al medicamentului RU486 în Statele Unite ale Americii, în compania a două feministe. Cele trei personaje sînt urmărite de activişti de dreapta, care se opun avorturilor, iar la momentul unei tranzacţii cu o formaţie feminină niponă, 90s Girl, sînt prinse în capcană într-un templu din Salt Lake City. Din fericire, activiştii de dreapta sînt arestaţi de agenţi ai Serviciului Secret, iar Leggy Starlitz şi însoţitoarele sale scapă cu bine. Ca şi povestirea dinainte, „Are You for 86?” este antrenantă şi amuzantă. Pe de altă parte, multe dintre informaţiile strecurate în text despre furtul de servicii telefonice, despre infracţiunile cu ajutorul calculatoarelor şi despre implicarea Serviciului Secret în combaterea acestor activităţi au fost tratate mai pe larg şi mai sistematic în volumul de nonficţiune The Hacker Crackdown pe care Bruce Sterling l-a publicat în aceeaşi perioadă.

Ultima povestire din volum, „Dori Bangs”, este o fantezie amară. Sterling prezintă note biografice despre două persoane reale, Lester Bangs şi Dori Seda. Cel dintîi, critic muzical, a creat sintagma „punk rock”. Cea de-a doua a creat romane grafice în San Francisco. Ambii au pierit din cauza gripei tratate necorespunzător.

Sterling imaginează o poveste în care cei doi fac cunoştinţă, călătoresc prin America, se căsătoresc, se stabilesc în Kansas City şi au o relaţie turbulentă. După decesul lui Lester, în 2015, Dori are o viziune a copilului lor nenăscut şi o revelaţie asupra rostului artei pe lume, apoi, în anii bătrîneţii, devine o peisagistă specialistă în acuarele. Iar în final naratorul ne asigură că povestea nu a fost decît o închipuire pe hîrtie pentru a acoperi găurile pe care cei doi le-au lăsat în ţesătura lumii prin dispariţia lor prematură.

Pe ansamblu, Global Head este probabil mai de apreciat acum, în condiţiile revirimentului subgenului steampunk şi ale ascensiunii subgenului greenpunk, decît a fost la vremea publicării. De asemenea, după intensificarea activităţilor teroriste la începutul mileniului, unele proze scurte conţinute în acest volum au ajuns să fie relevante pentru lumea în care trăim. În concluzie, cu toate că Global Head nu este cel mai bun volum de proză scurtă al lui Bruce Sterling, totuşi merită timpul şi atenţia cititorilor. Bună parte dintre povestirile din acest volum au fost republicate în masiva colecţie retrospectivă Ascendancies.

Însă despre asta vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Radu Pavel Gheo, "Noapte bună, copii!" (2010)

La mijlocul lunii mai, 2010, am cumpărat şi am citit cea mai recentă carte a lui Radu Pavel Gheo, un roman intitulat Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iaşi, 2010). În multe privinţe, este cea mai ambiţioasă lucrare publicată pînă acum de Gheo. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Noapte bună, copii! urmăreşte destinele a patru personaje din România, o fată şi trei băieţi care îşi petrec adolescenţa în perioada comunistă, apoi, ca tineri adulţi, îşi urmează aspiraţiile în perioada post-decembristă. Parte din planurile lor de viitor sînt inspirate din crîmpeie de Occident (produse de consum, melodii, filme), parte de literatura ştiinţifico-fantastică.

Trei dintre personaje (Cristina, Leo şi Marius) aleg să emigreze, în vreme ce al patrulea (Paul) rămîne în România şi îşi urmează vocaţia de scriitor. Şi, ca în orice roman de maturizare care se respectă, fiecare personaj capătă ceea ce îşi dorea în copilărie (o carieră în cinematografie, o şansă la celebritatea literară, un automobil Corvette decapotabil) numai ca să constate că realitatea nu se potriveşte nici pe departe cu visul.

Căci Noapte bună, copii! este în primul rînd un roman despre maturizare. Ca şi trilogia S.U.A. (1938) de John Dos Passos, romanul lui Radu Pavel Gheo prezintă trei decenii din evoluţia unei societăţi prin prisma unor personaje imaginare care trec prin contexte sociale, geografice şi istorice atent modelate după realitate. În cazul cărţii discutate aici, aş aminti industrializarea din anii 1970 (cu masele de navetişti care locuiau la sat şi lucrau la oraş), raţionalizarea alimentelor de bază din anii 1980, micul comerţ de la graniţa cu Iugoslavia şi emigrările masive de după 1990.

Tot ca în trilogia lui Dos Passos, Gheo îşi prezintă personajele în copilărie şi adolescenţă, ca să le insufle cititorilor empatia cu ele, dar şi în viaţa de adult, ca să-i determine pe cititori să le judece. Pentru că personajele din Noapte bună, copii! chiar ajung să se confrunte cu dileme etice, să comită fapte ilegale sau imorale, să suporte consecinţele propriilor acţiuni şi să trăiască (sau să moară) în funcţie de ceea ce au ales.

Din acest punct de vedere, cele mai multe evenimente din intriga romanului sînt înlănţuite plauzibil, în şiruri de cauze şi efecte, ca o demonstraţie de logică. Pe alocuri (pentru că RaduPavel Gheo e postmodern), romanul conţine şi un dram de fantastic sau de realism magic, iar cîteva incidente şi personaje episodice rămîn învăluite pînă la final într-o aură de mister, lăsîndu-i pe cititori să îşi construiască propriile ipoteze şi explicaţii.

Două aspecte ale romanului mi-au dat de gîndit în timpul lecturii. Unul este ordinea în care autorul a ales să nareze evenimentele. În roman, episoadele din „prezent” (situat în anul 2000) alternează cu cele din „trecut” (1986, 1990, 1978). În primele două treimi ale romanului, tehnica permite ca episoadele din trecut să anunţe în subtext evenimente dramatice din prezent. Din păcate, după ce unele fire ale intrigii au ajuns la deznodămînt, în ultima treime a romanului, tehnica nu mai dă rezultate la fel de bune, suspansul se diminuează perceptibil, iar lectura are tendinţa să treneze.

Celălalt aspect care m-a pus pe gînduri este faptul că, dintre cele patru personaje principale, numai două le sînt prezentate pe larg cititorilor din perspectiva omniscienţei selective multiple, în vreme ce percepţiile, gîndurile şi sentimentele celorlalte două sînt prezentate foarte puţin (în cazul lui Leo) sau deloc (în cazul Cristinei). Cumva, am senzaţia că romanul ar fi avut de cîştigat dacă celor patru personaje principale li s-ar fi acordat o pondere egală.

În ceea ce priveşte aspectele pozitive ale cărţii, poate cel mai important este că Noapte bună, copii! e romanul unei generaţii, iar alte generaţii care doresc sau vor dori cîndva să afle cam cum a fost viaţa pentru cei din perioada „de tranziţie”se vor putea edifica parcurgîndu-l. Radu Pavel Gheo a surprins foarte bine graiurile din Banat şi din Moldova, vorbirea bunicilor şi a nepoţilor, precum şi atmosfera unor oraşe (Oraviţa, Los Angeles, Iaşi) şi sate (Iacobenii Noi şi Teicova, deşi ficţionale, sînt foarte plauzibile). După cum i-am spus şi personal, asupra fiecărei generaţii de scriitori planează un fel de obligaţie sau orizont de aşteptare de a prezenta epoca sa istorică pentru societate. Cum Radu Pavel Gheo s-a achitat mai mult decît onorabil de această obligaţie pentru generaţia noastră, noi, ceilalţi, putem să ne vedem nestingheriţi de alte planuri.

Aşa cum scriam la începutul acestei recenzii, Noapte bună, copii! este cea mai ambiţioasă carte de pînă acum a lui Gheo şi, din cîte am arătat în alineatele anterioare, probabil şi cea mai semnificativă. Preferata mea dintre cărţile lui rămîne însă în continuare Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Dar despre acest volum am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din noiembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Varujan Vosganian, "Cartea şoaptelor" (2009)

În octombrie 2011, prin amabilitatea domnului Alexandru Mironov, am avut ocazia să parcurg, într-o ediţie cartonată foarte elegantă, un roman de Varujan Vosganian intitulat Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009). L-am citit în cinci zile. Şi iată ce am aflat:

Cartea şoaptelor e departe de structura confortabilă a romanului tradiţional, cu protagonist, antagonist, conflict clar definit şi aşa mai departe. Mai curînd, se apropie de maniera postmodernistă de creaţie literară. Astfel, personajele sînt numeroase, însă nici unul dintre ele nu este protagonist în adevăratul înţeles al cuvîntului. Conflictele sînt multiple, însă nici unul nu este foarte clar definit (poate cu excepţia rivalităţii dintre doi cizmari care aveau atelierele pe aceeaşi stradă în Focşani). Iar graniţa comodă dintre realitate şi ficţiune, ori cea dintre realism şi fantastic, parcă nici nu ar exista. Dimpotrivă, naratorul îi asigură pe cititori că personajele au existat cu adevărat - multe dintre ele aflîndu-se în cercul de rude şi prieteni ai bunicului autorului - iar evenimentele fantastice se înfiripă printre cele realiste pe aproape fiecare pagină.

Romanul oferă o perspectivă amplă asupra poporului armean înaintea genocidului din 1915-1916, pe parcursul acestuia şi după aceea. Bună parte dintre evenimentele relatate tratează despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre ocupaţia sovietică din România şi despre efectele regimului comunist asupra societăţii româneşti, dar şi asupra comunităţii armene din România. Pentru a le oferi cititorilor săi o perspectivă asupra acestor evenimente istorice, autorul aduce în scenă numeroase personaje, cele mai multe dintre ele expatriaţi armeni sau descendenţi ai acestora.

Ca într-un caleidoscop, se perindă prin roman consulul Republicii Armene la Bucureşti, Harutiun Khântirian, fotograful Arşag Sâvagian, comandantul Onik Tokatlian, antreprenorul Harutiun Fringhian (cu fantasticul său testament), supravieţuitorul Sahag Şeitanian, partizanul Misak Torlakian şi, adesea, bunicul Garabet Vosganian. Poveştile lor se împletesc, se intersectează şi, în manieră postmodernistă, mica istorie a acestor personaje ajunge uneori în marginea istoriei mari, ca atunci cînd Arşag Sâvagian fotografiază cadavrul lui Nicolae Iorga, după asasinat, sau cînd planurile sinistre ale lui Stalin sînt dejucate de salutările transmise din Armenia Sovietică în România unui anume domn Staipelochian.

Aproape ca într-o instalaţie de artă experimentală, precum cutiile lui Joseph Cornell, autorul introduce în roman o întreagă serie de obiecte - un radio, hărţi, ştampile, nuci, o rîşniţă de cafea, sîmburi de rodie, un clopot, căluţi din lemn - şi fiecare dintre aceste obiecte capătă valoare simbolică şi un rost în alcătuirea poveştii. Cu alte cuvinte, fiecare dintre obiectele acestea respectă Legea lui Cehov: "Dacă pe scenă apare o puşcă, cu puşca aceea trebuie să se tragă." Şi parte din interesul pe care romanul i-l stîrneşte cititorului provine tocmai din curiozitatea de a afla ce rost are în poveste un obiect sau altul, respectiv în ce mod îşi vor influenţa personajele existenţa unele altora.

Spre sfîrşit, în penultimul capitol, autorul a mai folosit un procedeu care îmi este foarte drag: ieşirea la rampă a actorilor (sau, în acest caz, a personajelor). După ce au trecut prin paginile romanului, fiecare cu povestea sa, personajele revin laolaltă într-o ceremonie fantastică, iar obiectele despre care vă relatam ceva mai sus nu sînt nici ele lăsate deoparte.

Romanul este însoţit de un album, Cartea şoaptelor - Album (Editura Ararat, Bucureşti, 2009), în care fotografii din arhiva personală a autorului sau imagini de relevanţă istorică sînt însoţite de fragmente din roman. Ca şi Cartea şoaptelor, albumul alătură scene paşnice din viaţa de familie şi atrocităţi absolut şocante. Căci, dincolo de ritualul rîşnirii, fierberii şi sorbirii cafelei, dincolo de negoţ şi de cariere, personajele armene din roman sînt marcate, direct sau indirect, de traume majore precum genocidul, războaiele mondiale, exproprierile, întemniţările şi deportările. Pe fundalul urgisitului secol al douăzecilea, momentele de tihnă din casa bunicului Vosganian par cu atît mai fragile şi mai preţioase.

Vă recomand şi dumneavoastră cu multă căldură acest roman.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)