'Alături de tine' (din volumul 'An/Organic')

Pînă recent nu ai avut cum să mă vezi, deşi am fost mereu în preajma ta. Veşnic aproape, urmărindu-te dintr-o direcţie care nu e sus sau jos, înainte sau înapoi, dreapta sau stînga, te-am privit clipă de clipă dintr-un loc ce nu încape în viziunea cuminte, tridimensională, care ţi-a fost formată la şcoală cu compasul şi rigla pînă cînd ţi-a devenit o a doua natură.

Mereu.

Alături.

De tine.

Te-am însoţit din prima zi cînd te-ai mutat în garsoniera de pe strada Dristorului, te-am urmat cînd ai intrat pe uşa din pal, vopsită cu verde industrial în straturi inegale aplicate neglijent cu bidineaua. Eram acolo, şi într-un fel ai ştiut, chiar dacă nu-ţi dădeai seama cum sau de ce. Ai privit împrejur, neînţelegînd dincotro venea sentimentul acela nelămurit, senzaţia insinuantă că noua locuinţă n-avea să-ţi aducă noroc. Ca şi cînd ai fi putut să afli direcţia din care te priveam, tu, cu sărmana ta viziune euclidiană.

Poate te întrebi cum de ştiu ce gînduri ţi-au trecut prin minte atunci, în prima zi.

Nu cunosc nici pe departe totul, nu te teme.

Dar pe tine te ştiu ca pe buzunarul meu.

Mai bine, într-un fel, căci buzunarele mele sînt destul de ciudate. Răni şi ferestre, depozite şi căi de acces spre alte planuri, guri flămînde şi morminte cu adevărat veşnice. O să-ţi povestesc pe îndelete despre ele mai încolo. Avem tot timpul de pe lume. Chiar mai mult.

Te rodea un fel de neastîmpăr nemărturisit, ca şi acum, şi abia aşteptai ca grăsana aceea oribilă, proprietăreasa cea nesuferită, să plece odată şi să te lase în pace. Asta e altă problemă a ta. Nu suporţi compania oamenilor decît rareori, preferabil în doze mici. Păcat. Mie-mi place enorm şi caut să-i aduc la mine pe cît mai mulţi dintre ei, chiar dacă aceştia o doresc sau nu.

Te simţeai sub ameninţare într-un mod nelămurit şi-ai încuiat uşa în urma grăsanei, crezînd că ea era cauza. Te înşelai, fireşte. Ai căutat să te linişteşti, spunîndu-ţi că de vină era locul acela nou şi nu foarte atrăgător, baia cu pereţii coşcoviţi, vestibulul cu dulapul suspendat şi cuierul plin de ţinte ruginite, camera pustie, cu excepţia a două taburete din plastic roşu, bucătăria strîmtă, balconul cît un timbru.

Nu locul era de vină. Dar cum ar fi putut să-ţi apară altfel decît ameninţător din moment ce şi eu mă aflam acolo?

Ţi-ai pus maşina de scris pe podea, cărţile pe o poliţă bătută în cuie pe perete, iar într-un colţ ai întins sacul de dormit kaki în formă de sarcofag, ajuns cine ştie cum din surplusurile armatei elveţiene pînă la tine. Şi sentimentul acela de nesiguranţă te-a însoţit pînă seara, apoi pe parcursul nopţii. A persistat pînă-ntr-atît încît te-ai temut să stingi lumina. Ai stat aşa o vreme, ai privit becul fără abajur ce atîrna obscen din tavan, apoi ţi-ai adunat curajul cu amîndouă mîinile şi-ai apăsat întrerupătorul, spunîndu-ţi că la vîrsta ta e deja jenant să-ţi fie teamă de întuneric.

Într-adevăr e jenant.

Jenant să-ţi închipui că lumina, indiferent de care ar fi ea, m-a împiedicat vreodată să fac ceea ce-mi propusesem.

Ai tras fermoarul pînă sub bărbie cu un zgomot prelung de metal lunecînd peste dinţii din plastic şi te-ai încolăcit în sacul de dormit. Ai stat pe-o parte, dar nu după mult timp te-a parcurs un frison lung. Treptat ai început să tremuri din cap pînă-n picioare şi ţi-ai cuprins pieptul cu braţele, iar mîinile ţi le-ai ascuns la subsuori.

Ţi-ai spus că poate era din cauza frigului.

Frig.

În august.

Adevărul e că mă aflam acolo, alături de tine, privindu-te cum te scăldai în sudori reci. Fireşte că n-ai reuşit să adormi pînă la ziuă.

Şi crede-mă că nici măcar nu te-am atins.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Fletcher Christian' (din volumul 'An/Organic' )

* Ziua bunã şi dumitale.

* Da, într-adevãr, mã numesc Fletcher Christian.

* Nu, nu este o coincidenţã de nume, deşi mult timp dupã ce au avut loc evenimentele de pe Bounty mi-aş fi dorit sã fie.

* Încîntat de cunoştinţã, domnule.

* A, de la ziarul local. Înţeleg. Şi eu care speram cã s-a terminat în cele din urmã cu interviurile.

* Şi dacã aş zice cã nu sînt de acord, pînã la urmã tot mi-ai lua unul, aşa încît...

* Da, despre evenimentele la care am fost martor. Ştiu lecţia. Dacã aş fi putut sã fiu peste tot în acelaşi timp mi-aş fi scris memoriile în cele mai mici detalii şi l-aş fi scutit pe Sir John Barrow sã mai scotoceascã prin arhive ca sã-şi scrie cartea.

* Şi eu consider cã e o carte foarte bunã, numai cã, la cîte interviuri am dat pentru gazete, am ajuns sã nu mai fiu niciodatã sigur care sînt amintirile mele şi care sînt citatele aproximative din cartea aceea, pe care gazetarii sînt foarte dezamãgiţi dacã nu le aud.

* Mã bucur, atunci. Sã mai povestesc despre prima expediţie în Tahiti, aceea condusã de cãpitanul James Cook în 1768?

* Mai bine cã nu. Fireşte cã n-am participat la aceastã expediţie, dar destui gazetari au dorit sã audã şi despre ea, dupã cum spuneam mai devreme.

* E-adevãrat, William Bligh a participat. Pe atunci era locotenent.

* Bounty a avut ghinion în multe privinţe, începînd cu furtuna care ne-a surprins la cîteva zile dupã plecare şi care ne-a provocat stricãciuni la bord, precum şi pierderi de provizii.

* Da, de bine ce scopul expediţiei era aducerea arborelui de pîine din Tahiti în Antile, cãpitanul William Bligh a gãsit de cuviinţã sã ne reducã raţiile de pîine dupã furtuna de care v-am povestit.

* Tot în Atlantic au început şi pedepsele cu biciuirea la bordul lui Bounty.

* Da, e adevãrat cã m-a înaintat la funcţia de secund al navei peste cel de-al treilea cart.

* Iniţial a încercat sã intre în Pacific pe la Capul Horn, dar nu a fost posibil, şi în cele din urmã am purces pe la Capul Bunei Speranţe şi prin Oceanul Indian.

* Am mai fãcut nişte escale pentru aprovizionare, şi în cele din urmã am ajuns în Tahiti pe 26 octombrie 1788.

* Nu numai Bligh fusese în expediţia cãpitanului Cook, ci şi botanistul Nelson, care a început sã studieze puieţii arborelui de pîine împreună cu grădinarul.

* Nu, nu Nelson a descoperit fiinţele acelea microscopice, ci medicul de bord, ceva mai tîrziu.

* A fãcut descoperirea într-unul din rarele lui momente de luciditate, cãci în aproape un an, de la plecarea lui Bounty şi pînã la decesul lui pe 9 decembrie, medicul n-a fost treaz mai mult de douãsprezece ore.

* I-au atras atenţia tatuajele pe care bãştinaşii le-au fãcut mateloţilor. Se schimbau ca formã şi culoare aproape în fiecare zi.

* Probabil cã şi ale bãştinaşilor la fel, însã pe aceia nu-i cunoştea, în vreme ce pe membrii echipajului îi ştia bine.

* A cerut sã examineze sub microscop vopselele pe care tahitienii le foloseau, şi aşa se face cã a vãzut lucrurile acelea minuscule despre care nici mãcar nu era sigur dacã sã le numeascã fiinţe sau nu.

* Sigur cã ai vãzut şi dumneata gravuri, doar microzoarele nu sînt un secret, dar încearcã sã-ţi imaginezi uimirea care ne-a cuprins vãzînd prima datã sub microscop ceva care arãta ca un cristal şi se purta ca un fel de germen.

* Cunosc teoria. Dacã se reproduc, înseamnã cã sînt vii, dar trebuie sã recunoşti cã dupã cum aratã par sã fie produse cu meşteşug, nu pe cale naturalã.

* Nu i-au dat atenţie medicului, şi au continuat sã-şi facã tatuaje, sã aibã relaţii cu bãştinaşii...

* Da, inclusiv relaţii intime cu femeile. Microzoarele se transmiteau prin relaţii intime, prin mîncarea pe care o consumam pe insulã şi prin tatuaje. Botanistul Nelson a studiat ulterior modul în care microzoarele au infestat întregul echipaj, dar e greu de imaginat în ce fel am mai fi putut scãpa de ele. Mai ales cã disciplina la bord dispãruse aproape cu desãvîrşire, iar mateloţii îşi fãceau de cap cam în fiecare zi.

* Cãpitanul Bligh a impus din nou pedepse, cel puţin înainte ca şeful bãştinaşilor sã i-o ofere ca soţie pe fiica lui. Ulterior s-a dovedit cã se infestase şi el cu acele cristale microscopice inteligente.

* Asta e o întrebare pe care am tot auzit-o, dar dumneata crezi, prin analogie, cã dacã o clãdire de cãrãmidã se umple la toate etajele cu oameni inteligenţi, devine şi ea în vreun fel mult mai inteligentã decît înainte? Cam aşa cred cã se întîmplã şi în relaţia dintre oameni şi microzoare.

* Evenimentele ulterioare au demonstrat, cred eu, cã deveniserãm altfel în urma infestãrii cu microzoare, însã în nici un caz mai inteligenţi.

* Mã refer în primul rînd la decizia cãpitanului Bligh, la cîtva timp dupã plecarea înapoi spre Anglia, de a renunţa să încheie cu bine expediţia, de a se întoarce în Tahiti şi de a sfida Amiralitatea.

* A pregãtit totul în secret, fãrã ştirea mea ori a altor mateloţi şi ofiţeri care erau loiali Coroanei, şi m-a arestat în miez de noapte, apoi m-a scos pe punte numai în cãmaşã, cu mîinile legate, şi m-a întrebat pentru ultima datã dacã doream sã mã alãtur acestei revolte, pe care cel mai bine aş putea s-o descriu ca un act de piraterie.

* E adevãrat cã mã ameninţase cu moartea, dar am încercat atunci sã-l conving cã nu face deloc bine, iar reacţia lui a fost sã mã abandoneze în largul mãrii în şalupa lui Bounty împreunã cu alţi membri loiali ai echipajului, optsprezece la numãr.

* A fost o încercare de duratã, cãci a trebuit sã ne drãmuim puţinele provizii, sã înfruntãm oceanul într-o ambarcaţie fãrã punte, şi sã parcurgem o mare distanţã, din largul arhipelagului Tonga pînã la Marea Barierã de Corali, şi de acolo mai departe, pînã la colonia Coupang din insula Timor.

* Trei mii şase sute optsprezece mile, ca sã fiu mai exact.

* Am supravieţuit cu raţii infime, dar nu a pierit nici unul dintre cei aflaţi în şalupã. Am prins peşti, am constatat cã puteam înota mai repede şi mai bine, cã puteam rãmîne mult mai mult timp sub apã, şi presupun cã schimbãrile acestea le datorãm microzoarelor. Cu toate acestea, a fost poate cea mai grea încercare din cîte am suferit pînã acum.

* Da, ulterior am venit cu toţii şi am depus mãrturie la procesul lui William Bligh.

* Amiralitatea a instituit o comisie de anchetã, şi trebuie sã spun cã obiectul cercetãrii acestei comisii a fost purtarea fiecãruia dintre membrii echipajului pe tot parcursul expediţiei, inclusiv a mea şi a celorlalţi care au fost abandonaţi în şalupã.

* Pare surprinzãtor, nu-i aşa? Am fost şi noi bãnuiţi într-un fel, iar asta m-a amãrît în asemenea mãsurã încît dupã încheierea anchetei am decis sã demisionez din postul de cãpitan la care fusesem promovat şi sã mã stabilesc aici, în Lumea Nouã.

* Urma sã fie executat la bordul unei nave a Amiralitãţii, Brunswick, în rada portului Portsmouth, dar cînd au încercat sã-l spînzure de vergã s-a transformat într-un pãianjen uriaş care a ţesut plase pe toatã nava şi i-a ucis pe toţi membrii echipajului.

* Pentru o fiinţã aşa mare, se mişca atît de repede încît era greu de urmãrit cu ochiul liber. În mai puţin de un minut, nava a fost acoperitã cu plase de la vîrful arborelui mare pînã la linia de plutire, iar membrii echipajului s-au transformat în mumii uscate, înfãşurate în fire.

* Nu, n-a rãmas aşa. Şi-a reluat înfãţişarea obişnuitã, iar trupele Amiralitãţii l-au prins cu nãvoade şi-au încercat sã-l rupã în bucãţi cu caii.

* Sigur cã nu era regicid, dar cei însãrcinaţi cu executarea sentinţei au încercat şi metoda asta.

* Bucãţile s-au unit la loc, într-un fel pe care numai firesc nu l-aş numi, iar pe urmã Bligh s-a apucat sã sfîşie cu mîinile goale caii şi soldaţii.

* A fost teribil, într-adevãr. Mai am coşmaruri şi acum.

* Mai apoi s-a dovedit cã n-am fost singurul, cãci se pare cã în public se aflau poetul Percy Bysshe Shelley şi iubita lui, Mary Wollstonecraft, iar domnişoara a fost atît de impresionatã încît mai tîrziu a scris şi publicat o carte în care sfîşierea corpurilor, reasamblarea lor şi readucerea la viaţã ocupã o parte însemnatã.

* Nu, Bligh n-a scãpat chiar aşa uşor. În cele din urmã l-au capturat, l-au pus în lanţuri, într-o cuşcã din bare groase, de unde n-a mai reuşit sã scape oricum s-ar fi transformat, şi l-au aruncat în largul Atlanticului cu ghiulele legate de picioare.

* Da, aşa am crezut şi eu mulţi ani, cã atunci şi acolo s-a terminat povestea lui Bligh şi a revoltei de pe Bounty. Dar, spre surpriza mea, mã înşelam.

* L-am regãsit pe Bligh, mult schimbat şi sub un alt nume, cãpitan pe un vas de aici, din Nantucket. Se jura cã-l va prinde pe caşalotul care-i mîncase un picior.

* Nu-i lipsea nici un picior, iar dacã vreun caşalot îi mîncase unul, atunci nu mã îndoiesc cã microzoarele îi crescuserã altul.

* Nu m-a recunoscut, cãci şi eu mã schimbasem mult în atîţia ani, iar cînd m-am îmbarcat pe vasul lui şi m-a întrebat cum mã cheamã, i-am zis: "Numiţi-mã Ishmael." Dar evenimentele de la aceastã a doua îmbarcare sub comanda lui alcãtuiesc o altã poveste, mult mai lungã. Sînteţi sigur cã vreţi s-o ascultaţi şi pe aceasta, domnule Melville?

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Philip' (din volumul 'An/Organic')

Pe alţii îi vizitează vecinii, prietenii, colegii de serviciu şi, cel puţin odată pe an, perceptorii de impozite. Pe mine mă vizitează Philip.

Apare din senin, iar în ultimul timp şi-a luat obiceiul să stea din ce în ce mai mult, prelungindu-şi vizitele neanunţate. Nu mă deranjează venirea lui, pentru că oricum stau singură şi nu am niciodată mare lucru de făcut. Nu-l pot acuza că din cauza lui pierd vremea sau că aş avea treburi mult mai importante pe care mă împiedică să le duc la bun sfîrşit.

Nici azi nu face excepţie. Mă pomenesc cu el în cameră fără să-mi dau seama cînd a intrat. În ciuda faptului că e atît de înalt şi masiv, Philip se mişcă repede şi fără zgomot.

- Ce mai faci? zice el, iar întrebarea, venită de la oricine altcineva, ar părea banală şi politicoasă. Numai că, venind din partea lui Phil, nici o întrebare sau remarcă nu e atît de banală pe cît ar părea. În ochii albaştri, în care sclipeşte o intensitate greu de suportat, i se citeşte faptul că aşteaptă cu mare interes cu totul alt răspuns decît banalul "Bine" pe care oricine l-ar spune dintr-un reflex înrădăcinat pe tot parcursul existenţei sale de fiinţă socială.

Ridic din umeri şi zîmbesc:

- Ce să fac... După cum se vede.

Fără să fie invitat, Philip se aşază dinaintea mea. Nu se osteneşte să caute un scaun, ci ia loc direct pe podea. Încă nu am aflat de unde a căpătat manierele astea, ca şi obiceiul de a sta tot timpul cu cămaşa scoasă din pantaloni, sau de ce a renunţat la disciplina zilnică a bărbieritului, dar într-o bună zi am să-l întreb. Nu chiar azi, fiindcă nu aş vrea să se simtă stînjenit. Într-o altă zi, cu siguranţă.

- Nu pot să cred cît de mult te încăpăţînezi în ciuda evidenţelor, zice el. De ce nu accepţi adevărul?

Iar începe. M-a exasperat cu ideile astea ale lui. La început, pe parcursul primelor vizite, se străduia să fie drăguţ cu mine. E atît de cult şi manierat, ştie o mulţime de lucruri despre muzica simfonică şi despre filosofie, încît îl aşteptam cu plăcere. Dar treptat a început să-mi vorbească din ce în ce mai des despre lucruri ciudate, foarte diferite de acelea pe care le-am învăţat la şcoală, iar atunci cînd încerc să-l contrazic între noi ia naştere o tensiune tăcută, nearticulată în cuvinte, dar cît se poate de prezentă. Deşi nu dă semne că s-ar fi enervat, din privire îmi dau seama că nu suportă ca eu să nu mă las convinsă de argumentele lui.

- Care adevăr, Philip?

- Te încăpăţînezi să te laşi înşelată de aparenţe, în loc să cauţi dincolo de vălul iluziilor şi să capeţi acces la adevărata realitate.

Iar povestea cu adevărata realitate.

- Care aparenţe? Cum să pun sub semnul îndoielii ceea ce văd şi aud? Cum să mă îndoiesc de faptul că Ted Kennedy este preşedinte, aproape de sfîrşitul celui de-al doilea mandat?

- Ted Kennedy, zici?

- Da, Ted Kennedy. L-am văzut de atîtea ori la televizor, i-am ascultat discursurile...

Zîmbeşte cu indulgenţa superioară a unui adult care trebuie să-i explice pentru a nu se ştie cîta oară unui copil nu prea strălucit cum se utilizează regula de trei simplă.

- Televiziunea e un excelent mijloc de manipulare. În locul lui Ted Kennedy, despre care susţii cu atîta înfocare că ar fi preşedinte, în faţa camerelor de luat vederi ar putea la fel de bine să apară un figurant, sau chiar un simulacru, un android.

Încerc să par amuzată, dar privirea lui albastră, pătrunzătoare, citeşte prin expresia pe care mi-am aşternut-o pe figură.

- Aşa încît de ce ar fi Ted Kennedy preşedinte, la urma urmei?

- Philip, chiar trebuie să continuăm aşa la infinit? Ţi-am mai spus că am dat mîna cu Ted Kennedy acum şapte ani, în timpul primei lui campanii electorale pentru preşedenţie.

- Putea foarte bine să fie un figurant, după cum ţi-am explicat deja. Poate că nu există o familie Kennedy, la urma urmei.

Nu-l las să continue, fiindcă de fiecare dată cînd aud aşa ceva mă înfurii cumplit.

- Şi-atunci cine stă la Casa Albă de aproape douăzeci şi patru de ani, mă rog frumos? Ştii bine că John F. Kennedy a avut două mandate, apoi Bobby încă două şi în cele din urmă a venit rîndul lui Ted. Care nu e cine ştie ce preşedinte, între noi fie vorba, dar îi are consilieri pe ceilalţi doi.

- Ce dovezi ai că nu sînt cu toţii nişte simulacre?

În ultimul timp a repetat întrebarea asta absurdă pînă la exasperare, dar o spune pe un ton atît de potolit, de calm, de rezonabil, încît o clipă, doar o clipă, aproape că sînt tentată să-i dau crezare. Dar de la un timp, poate în urma acestor discuţii pe care le-am avut cu Philip, am învăţat şi eu cîte ceva.

-Tu ce dovezi ai că sînt nişte simulacre?

Phil nu-i atît de uşor de prins, însă. Mai demult mi-a spus nişte poveşti ciudate cu un cordon de lampă care nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, cu amintiri despre alte lumi prezente şi zeci de alte aşa-zise teorii, care de care mai aberante.

De data asta nu spune nimic, cel puţin o vreme, ca şi cînd răspunsul ar fi mult prea evident ca să se mai ostenească el să-l enunţe.

- Vezi că nu ai argumente solide? zic, dornică să-l întărît din nou.

- N-ai înţeles, zice el cu un zîmbet blînd. Nu susţin că familia Kennedy, în mod special, ar fi de fapt constituită din simulacre, ci mai degrabă că numeroase segmente din ceea ce consideri a fi realitatea ar putea să nu fie ceea ce par.

- Asta e o afirmaţie atît de vagă încît oricine ar fi de acord cu ea. Dar, Phil, povestea asta cu simulacrele, cu androizii, e pur şi simplu...

- Realitatea de lîngă noi pe care refuzăm s-o acceptăm în ciuda evidenţei sale? completează el cu un aer îndatoritor.

Fără să vreau, mă bufneşte rîsul. Şi lui îi apare un zîmbet pe faţă, luminîndu-i cu sclipirea dinţilor barba uşor încărunţită.

- Ai fost vreodată la un consult psihiatric, Phil?

Încetează să zîmbească, şi privirea lui se desparte de a mea pentru a rătăci undeva, pe un perete.

- Dacă ai şti de cîte ori... Numai că psihologii, psihiatrii, psihanaliştii şi toţi ceilalţi membri ai grupurilor profesionale psi- sînt şi ei nişte oameni, la urma urmei. Dacă ştii cu precizie pe ce teorii îşi bazează evaluarea pacienţilor, dacă le zici exact ceea ce au fost învăţaţi că ar trebui să audă, mă tem că ei, sărmanii, nu mai au cum să-ţi aplice alt diagnostic decît acela către care i-ai condus.

Asta explică foarte bine cum se face că Phil, în ciuda ideilor aberante în care crede cu sinceritate, se află încă în libertate în loc să fie internat undeva, într-o instituţie psihiatrică.

- Presupunînd, de dragul demonstraţiei, că ai avea dreptate şi că realitatea mea nu e ceea ce pare a fi, cum e de fapt lumea? Cine e preşedinte la Casa Albă, spre exemplu?

- Cum e de fapt lumea? repetă Phil clătinînd din cap. Asta e o întrebare foarte grea, la care crede-mă că am căutat răspuns toată viaţa. Cum ai reacţiona, însă, dacă ţi-aş spune spre exemplu că la Casa Albă s-au perindat indivizi ca Richard Nixon...?

- N-a avut niciodată vreo şansă împotriva lui John F. Kennedy.

- Şi dacă Kennedy a fost asasinat la Dallas în 1963?

- Şi mai ai şi alţi preşedinţi imaginari?

- Ronald Reagan...?

Încep din nou să rîd, pentru că astăzi Philip e mai amuzant decît de obicei. Şi lui îi strălucesc ochii, dar nu din cauza amuzamentului.

- Ronald Reagan? Mai apare şi acum în filme western. Cine mai vine la rînd? Elvis Presley? Frank Sinatra?

Phil clatină din cap.

- Poate că ar fi făcut mai bine să rămînă actor. Teoria lui reaganomică a dat multe lucruri peste cap. La un moment dat, din cauza reducerilor de buget, nebunii din azile au fost puşi în libertate.

- Cine ştie, poate că n-a fost chiar ideea cea mai rea. Şi aşa zici că s-au petrecut lucrurile în versiunea ta? Nixon şi Reagan?

- Nu numai ei. Au fost şi alţii înaintea lor, între ei...

- Dar, presupunînd că JFK ar fi fost asasinat în 1963 - deşi l-am tot văzut la televizor de-atunci încoace - de ce nu a devenit preşedinte Bobby?

- Pentru că a fost asasinat în 1968.

- Bănuiesc că şi pe Ted l-au asasinat.

- Nu. Pe Ted nu. Dar nu a devenit niciodată preşedinte.

- Şi ce te face să crezi că Nixon, Reagan, şi ceilalţi preşedinţi care pretinzi că au fost în locul fraţilor Kennedy la Casa Albă nu erau nişte simulacre, nişte androizi construiţi din circuite electrice şi angrenaje? întreb, triumfătoare.

- Aici e problema, că eu de fapt am convingerea că asta sînt. Simulacre.

Mă ridic şi încep să mă plimb agitată încoace şi încolo.

- În cazul ăsta, Philip, ce importanţă are dacă simulacrul acela este numit Richard Nixon sau Ted Kennedy?

- Exact asta încercam să te fac să înţelegi. Că nu are nici o importanţă. Că de fapt contează realitatea aflată dincolo de vălul acestor iluzii.

- Continuînd pe firul acestei logici aberante, ce te face să crezi că eşti real, Phil?

- Ce te face să crezi că eşti reală?

Mă apropii de el şi mă uit fix în ochii lui, dar privirea sa albastră nu se abate, ci rămîne neclintită.

- Am avut operaţii chirurgicale. Am văzut cînd m-au deschis la zece ani ca să-mi scoată apendicele. Am organe, Philip, nu circuite şi angrenaje. Ştiu. Le-am văzut.

- Poate că eşti un simulacru deosebit de bine realizat. Sau poate că ţi s-a făcut un implant de memorie despre o operaţie chirurgicală care în realitate nu a avut loc niciodată.

- Atunci poate vrei să mă convingi că toată viaţa mea e un implant de memorie, o iluzie. Expediţiile pe Marte din anii '70, pe care le-am urmărit la televizor, războiul din Vietnam pe care Statele Unite l-au cîştigat în 1964, şi aşa mai departe.

- Nu neapărat un implant de memorie. Dar poate o iluzie, răspunde Philip.

N-am să înţeleg niciodată cum poate întemeia convingeri atît de ferme pe dovezi atît de firave, sau mai degrabă inexistente. Mă pregătesc să-i dau o replică usturătoare, dar discuţia ne este întreruptă de voci venite de dincolo de uşă:

- ...E-aici, domnule doctor. Jane Kindred Dick, născută pe 16 decembrie 1928 la Chicago. Suferă de schizofrenie, iar în ultimul timp starea i s-a agravat. Are halucinaţii în care-i apare fratele ei, Philip, care a murit imediat după naştere, la 26 ianuarie.

Ca prin vis, pe peretele capitonat al celulei în care stau legată în cămaşă de forţă îmi apare o stelă funerară aflată în Fort Morgan, Colorado, pe care sînt gravate prenumele fratelui meu, împreună cu datele pe care le-a amintit vocea îngrijitorului, şi prenumele meu, cu data naşterii şi o liniuţă.

Dar iluzia se destramă repede, iar fratele meu zîmbeşte trist, aşezat lîngă mine, şi clatină din cap:

- Să nu crezi nimic din ceea ce-ţi spun ceilalţi. Totul e o iluzie, un complot urzit împotriva ta. De fapt realitatea este cu totul altfel...

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Soiuri de peşte' (din volumul 'An/Organic')

Yo, Carver. Da, omule. Da, McAllister, cin' să fie altcineva. Hă, da, mai ţii minte cînd făceai mişto de mine că McAllister e nume predestinat? E, unde crezi c-am ajuns? La bulău, pe bune dacă te mint. Nu la penitenciarul MacAllister din Mississippi, că-i cam departe, da' orişicît, la o secţie de poliţie, m-au săltat acu' cîteva ore şi mi-au citit drepturile alea multe, mi-au făcut pianul, toate porcăriile alelalte de care nu vrei să ştii, că m-au scanat mai rău ca pe giulgiul din Torino, şi pînă să mă bage-n tribunal în procedură de urgenţă... Da, ce te miri, la cum şi-au făcut legile aici după ce-au dat fundamentaliştii lovitura de stat, noţiunea de arest preventiv nu mai există, judecata e rapidă, pedepsele - chiar nu vrei să ştii, şi în ritmul ăsta cred că azi-mîine o să-nceapă să importe oameni, că altfel nu mai rămîn decît predicatori, gabori şi judecători în ţara asta.

Da, moşule, pînă să mă bage-n tribunal, băga-i-aş în... în fine, şi-au adus aminte de chestia cu dreptul la un telefon, şi te-am sunat. Ce avocat, care avocat? Carver, omule, vino-ţi în fire! Tu stai în atelier, la cioplit de bolovani, aşa, în bezna minţii, nu te mai uiţi la ştiri, nu mai vezi ce se întîmplă în lume? Ăştia din Republica Fundamentalistă a Crezului Mîntuirii au făcut ilegală profesia de avocat, cică Mîntuitorul n-a avut avocat, şi nici apostolii. Păi da' d'aia L-au răstignit, frăţie, d'aia, că n-a avut avocat. Un avocat bun I-ar fi lungit procesul pînă L-ar fi secat de bani, şi pe urmă L-ar fi lăsat să-L bată ăia-n cuie, după regula lui Attila Hunul: întîi jefuieşti, pe urmă dai foc.

A, nu-i cazul să-ţi faci griji cu telefonul, că dau de pe mobilul meu. N-aş vorbi de la vreun telefon de-al gaborilor, să stea ei cu urechea ciulită şi să-mi taie macaroana cînd mi-e lumea mai dragă. Telefonul meu, banu' meu, vorbesc cît vreau, şi mai dă-i în mă-sa.

Şi pentru ce crezi că m-au săltat? Hai, du-te d'aci cu faza cu drogurile, că mă enervezi şi-ţi trag vreo două. Nu, moşule, m-au arestat pentru practici de divinaţie şi amestec în voinţa divină. Da, exact aşa. Poţi să stai şi o mie de ani, nu un minut, că tot n-o să ghiceşti ce vor ăştia să zică.

Futures. Da, am făcut o facultate pe tema asta, un master, un doctorat şi-un MBA, am făcut la studii de caz de mi-a ieşit pe nas, mi-am tras firmă, am dat clasă, i-am umplut de respect pînă şi pe orbitali, am fost pe coperta de la Newsweek, şi vorbesc de ediţia pe copaci morţi, nu aia electronică pe care şi-o permit sărăntocii, ce să mai vorbim, am ajuns cineva în domeniul ăsta, şi nişte mitocani cu ceafa roşie care vor neapărat să se joace de-a primii creştini mă bagă în tribunal pentru că-mi fac meseria.

Ei, omule, cum de la ce a plecat? Bulangiii ăştia tot nişte rasişti împuţiţi sînt. Eram la o întrunire internaţională cînd au dat lovitura de stat, şi pe motiv că era o ţară nouă pentru care nu primisem viză, nu mi-au dat dreptul să mai plec de-aici. Am fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, şi am aşa o impresie că n-a ajutat deloc faptul că-s negru.

Mi-au zis tot felul de aiureli cînd m-au luat. Futures, la mintea lor, e un fel de a ghici viitorul, şi asta e un fel de vrăjitorie, iar nu mai ştiu care pasaj din Vechiul Testament zice că pe vrăjitori să nu-i laşi să trăiască. Şi dacă-s negru, sigur practic voodoo. Îţi vine să crezi că gunoaiele-astea albe care nu-s în stare să găsească Haiti pe hartă şi n-ar recunoaşte un houngan nici dacă i-ar muşca de fund m-au acuzat că practic voodoo? Iar faza cu Vechiul Testament e chiar trasă de păr, că doar tot acolo zice că să nu ucizi. Păi dacă-i aşa, îi laşi pe toţi să trăiască, fie ei vrăjitori sau agenţi pe piaţa derivativelor. Da' e şi normal că nemernicii ăştia albi citesc Biblia numai cum le convine lor, de-aia zic şi africanii că la început ei aveau pămîntul şi albii Biblia, iar acum ei au Biblia, iar albii pămîntul. E, dă-i în mă-sa de gabori, ce vrei să zică. Au spus să nu fiu supărat, c-o să-mi dea şi mie pămînt, doi metri pe unu.

Frate, pe moment, cînd a survenit secesiunea, mă aşteptam să fie aşa, un fel de glumă, cum a fost pe vremuri cu împăratul Americii. Sau, la nevoie, mă aşteptam la trupe antitero care să plouă din cer, din elicoptere, să le bage mitocanilor nişte lanterne-n ochi şi nişte gloanţe vidia unde nu străluceşte soarele. Da, Carver, numai că ai dracu' fundamentalişti au făcut mişcarea cu secesiunea imediat după ce au pus orbitalii interdicţia aia nasoală pe utilizarea spaţiului aerian. Aşa că pa elicoptere sau aviaţie militară în general, şi guvernul federal al Americii de Vest are oricum prea multe pe cap la ora asta, iar statul ăsta fundamentalist a rămas în picioare, 'r-ar mama lui a dracului, că şi-aşa-i cît un timbru. Mă rog, cît Luxemburg, Monaco şi Vatican laolaltă, ce să zic, foarte impresionant. Noroc că au interzis şi sporturile, altfel n-ar fi fost în stare să-şi facă un teren de fotbal mai ca lumea fără să anexeze teritorii de la vecini.

Ce să-ţi spun, omule, cum e viaţa prin zonă? E nasol să vii în vizită, şi n-ai vrea să trăieşti aici. Au interzis atîtea chestii că e mai simplu să-ţi fac o listă cu ce ai voie. E interzis să faci recensămînt, dar musai să te înscrii cu acte în regulă la o biserică. E interzis să practici jocuri de noroc, dar achitarea impozitelor e combinată cu o loterie naţională. Carver, omule, uneori cred că cineva i-a sistematizat harta viselor lui Jerry Falwell pe vremea cînd trăia şi pe urmă a proiectat chestia asta. Au afişe peste tot, şi te încurajează să-ţi plăteşti impozitele, reclame la radio, spoturi la televiziune, pînă şi pe pixuri şi brichete tot reclamă la plata impozitelor fac.

A, nu ţi-am spus. E singura chestie la care mai fac reclamă. Da, reclama e pentru ei un fel de înşelătorie, ceva care-ţi prezintă lucrurile altfel decît sînt, ceva care creează nesiguranţă. Ca urmare, publicitate mai primesc doar lucrurile sigure, moartea şi impozitele. Mă rog, impozitele, că moartea oricum o administrează ei cu sîrg.

Da, frate, şi reclamele-astea te duc la singurul canal tv pe care nu l-au interzis. Normal, nu l-au interzis fiindcă-i al lor. Să vezi ce-i acolo, frăţie, două'ş'patru cu şapte. E un fel de spectacol concurs, unde ba te freacă la icre cu nemurirea sufletului şi alte predici, ba defilează numere cîştigătoare, ba o anunţă pe Annie Preston din Goldwater că i-a pus Dumnezeu mîna-n cap pentru că şi-a plătit impozitele şi a făcut donaţii la biserica unde-i afiliată. Ce să-ţi zic? Un nenorocit de circ.

Mă rog, ei cu circul lor, eu cu-al meu. Doar nu-ţi închipui c-am pus pe picioare o firmă cu profituri anuale de milioane de OCU doar ca să am ce lăsa de izbelişte. Derivativele au ajuns un domeniu tare ciudat, şi pe cîte-un tătăiţă de-ăsta pensionat prin Florida îl mai apucă nostalgia cum şi-a făcut primul milion de dolari în cin'şpe minute pe la începutul secolului din swap-uri bine gîndite. Nu, omule, pe vremea aia chiar aveai ce să faci cu un milion de dolari, nu ca acum. Şi tot atunci, pe la începutul secolului, puteai să te joci cu derivativele pînă dădeai în bîlbîială, că nu venea nici tata să le impoziteze. Da, între timp s-au şmecherit guvernele, ba au pus taxe într-o ţară, ba în alta. Ce, gura lor să nu mănînce?

Prima dată a fost chiar amuzant. Le-au impozitat în America, pe vremea cînd încă mai era o singură Uniune. Pînă să termine Congresul de votat, firmele care speculau derivative se mutaseră deja cu actele şi sediul oficial care în Insulele Cayman, care în Mexic, care în Canada, mă rog, fiecare unde-a putut. Aşa, fraţi politicieni, luaţi şi impozitaţi dacă aveţi de unde, şi să ne mai căutaţi la anu' pentru fonduri de campanie electorală.

Pe urmă, încet-încet, s-a-mpuţit treaba, şi am avut de ales: sau ne mutam cu firmele în ţări de-alea unde nici n-au auzit de electricitate, sau ne camuflam prin alte mijloace. A fost unu' super-tare, Derek, care chiar asta a făcut, s-a mutat într-o zonă de-aia unde prindeau aligatori ca să aibă ce mînca la micul dejun, şi dacă vroiai curent electric trebuia să-ţi aduci generator de-acasă. Ce Congo, frăţie? Derek s-a mutat în Louisiana, sau ceva care era Louisiana înainte să se întindă Golful Mexic în aşa hal încît nu se mai ştie unde se termină Mississippi.

Da, mă rog, treaba lui, eu n-am chef să mă mănînce ţînţarii. Am început faze cu softuri de criptare, că de la un punct încolo am ajuns să nu mai ştiu dacă era firmă de futures sau Agenţia Naţională de Securitate, pe bune, aveam mai mulţi matematicieni angajaţi decît economişti. Grosul pieţei de futures se mutase între timp în Taiwan. Au şi ăştia bubele lor. Loteriile sînt interzise acolo dinainte să ne fi născut noi, dar funcţionează loterii ilegale cu tradiţie, care anunţă numerele cîştigătoare sub formă de preţuri ale unor soiuri de peşte. Normal că guvernanţii-şi iau şpaga şi-nchid ochii. De dragul tradiţiei, au făcut aceeaşi chestie şi pentru piaţa derivativelor, nu pentru c-ar fi ilegală, ci fiindcă firmele care speculează în domeniul ăsta preferă de la un timp să stea în umbră.

Acu', ce să-ţi zic, omule, futures pot să fie şi o boală rea de tot, şi pe mine m-a prins boala asta aşa tare că nu mi-au mai trebuit medicamente. După ce ai pus semnătura pe un pachet de acţiuni, cu contract că pînă la data de îl cumperi de la firma cutare la preţul x, nici nu ştii cum îţi ţîţîie fundu' ce-o să se-ntîmple cu acţiunile-alea, sau ce mama zmeului sînt, şi dintr-o dată te interesează foarte tare fiecare mişcare din compania ale cărei acţiuni le-ai cumpărat spre revînzare, ca să poţi prevedea înaintea concurenţei dac-or să scadă sau or să crească, şi cum poţi specula asta. Divinaţie pe dracu'. Gunoaiele-astea albe care m-au arestat n-au nici o idee cu ce se mănîncă futures. Futures se bazează pe informare rapidă, nu pe divinaţie.

Carver, omule, dacă tot am ajuns în Republica asta guvernată de mitocani care n-au altă treabă decît să predice şi să impoziteze, am început să mă informez sistematic. M-a ajutat enorm unul, Alex Dickinson, care-i băgat în tot felul de afaceri, dat naibii cîte ştie ăsta. Okay, să zicem că numele nu-ţi spune nimic. Ia desfă niţel briceagul ăla cu care te scobeşti între dinţii ăia de negrotei din Mississippi, şi vezi ce scrie pe lamă. Da, ştiu că e fractală şi că-i o lamă de Damasc, ştiu că o respecţi prea tare ca să te scobeşti cu ea în dinţi, ziceam şi eu, aşa. Ce scrie? Aha, e-un păianjen grăsunel şi scrie Spyderco. Şi bănuieşti cine are pachetul majoritar de acţiuni la Spyderco?...

Asta ar fi o chestie. Are şi o firmă de software, una de speculaţii pe piaţa artei, şi tot felul de alte afaceri despre care doar bănuiesc. Pentru un alb care nu face nimic toată ziua decît să tragă de fiare, se descurcă al naibii de bine. Mi-a pasat nişte programe care oficial nu există, chestii risipite sub formă de reziduuri nevinovate prin reţele, pe servere, programe-fantomă care trasează convorbiri telefonice, faxuri, teleconferinţe şi tot ce mai ai nevoie să ştii despre sănătatea firmei x sau y înaintea ălorlalţi de pe piaţa derivativelor. Eu îi mai dau un procentaj, Alex îmi mai dă cîte-un upgrade. Şi programele-alea sînt aşa deştepte că de multe ori le caut cu lumînarea pînă le găsesc, şi doar eu le-am implantat acolo unde sînt. Înainte mai era cum mai era, dar după ce am pus sistemul ăsta la punct afacerea cu futures a-nceput să zbîrnîie. Am ajuns să ştiu cine cumpără şi vinde ce cui la ce preţ înainte să ştie sigur ei, care discută tranzacţia.

Păi nu ţi-ai dat seama, omule? N-am plecat de-aici, din republica asta de buzunar, fiindcă partea cu spionajul e aproape legală. Sfinţii părinţi, sau cum şi-or mai fi zicînd guvernanţii săptămîna asta, oricum pun minicamere şi microfoane peste tot, că-i freacă la culme aşa, o curiozitate, cine face cu cine şi-n ce poziţii, cine ce-a zis, cine la ce s-a uitat. Pe cetăţeni îi încurajează să se spioneze unii pe alţii şi să se dea în gît, iar mulţi atît aşteaptă. Aşa că-mi văd şi eu de-ale mele, numai că la mine nu-i chiar spionaj, e informare.

Sau, mai bine zis, mi-am văzut pînă azi, cînd mi-au spart bulangiii ăştia uşa şi mi-au pus cătuşele la mîini pentru chestia cu divinaţia. Era unu' mai şmecher, în civil, care parcă-parcă avea o idee ce-i cu futures. Şi-am făcut şi eu pe prostu', chit că lista cu fluctuaţii futures îmi licărea chiar atunci pe monitor în timp real, zic: Ce, dom'le, e o crimă să mă uit pe net la preţurile de peşte din Taiwan? La care ăla: Chiar veniţi cu pluta n-om fi nici noi. Toate soiurile de peşte la care afişează taiwanezii preţuri au dispărut de mult din oceanul planetar.

Okay, hai că trebuie să-nchid, frate. A venit Alex cu băieţii, au făcut un pic de curăţenie pe-aici, de-aia s-a auzit gălăgie cînd vorbeam, nu vrei să ştii cum arată secţia de poliţie acum. Trebuie să plec, omule, te-am pupat, pa.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Transhumanţă la est de Mileniu' (din volumul 'An/Organic')

Veneau agale, prin iarba de la marginea drumului, doi ciobani cu turma. Ce se întîmplase cu cel de-al treilea cioban povestea de faţă nu ne spune, dar mai mult ca sigur că dumneavoastră aţi aflat deja din alte părţi, sau măcar puteţi face o presupunere educată. Nu era chiar o linişte paradisiacă, pentru că mai lătra un cîine, mai dăngănea un clopot, mai intervenea cîte unul din ciobani cu un "Nii, boală!" cînd turma apuca pe un drum greşit, dar oricum se putea auzi, dacă nu cum creştea iarba, măcar cum cădeau MiG-urile, după cum a spus cîndva poetul. Numai că, fireşte, ultimul MiG aflat în ţară căzuse de atîta timp că se şterseseră din peisaj pînă şi urmele impactului, ca să nu mai vorbim de rămăşiţele sale care, sub formă de fier vechi, luaseră calea tradiţională a tezaurelor, cherestelei, petrolului şi zăcămintelor de uraniu româneşti. Undeva în depărtare se zărea ceva care odinioară, în mileniul anterior, fusese un oraş înfrăţit cu o metropolă californiană. Înfrăţirea decursese însă atît de bine la nivel individual încît prin adopţiuni şi căsătorii mixte oraşul se depopulase, sporind însă demografia Californiei cu cîteva zeci de mii de cetăţeni. De clădirile, instalaţiile şi drumurile abandonate se ocupaseră încetul cu încetul diverşi alţi factori mai mult sau mai puţin umani, iar după încă un secol sau două din istoria acestui popor multimilenar probabil că pe acolo avea să treacă istoria seculară a altui popor fără ca măcar să aibă vreo umbră de bănuială că traversa un străvechi oraş.

Ciobanul mai tînăr privi lung către ruinele năpădite de ierburi, ferindu-şi cu palma ochii de lumina soarelui. Nu era mai nimic de văzut, aşa încît în cele din urmă îşi mută bîta pe umărul celălalt şi grăbi pasul ca să ajungă din urmă turma.

- Cînd prînzim, bace? întrebă el.

Ciobanul celălalt, mai vîrstnic, dar departe de a fi bătrîn, se scărpină pe sub cuşmă. Din urechi îi ieşeau două fire negre care se pierdeau undeva în chimir.

- Cînd om prînzi, bace? repetă cel tînăr, ceva mai tare.

- Hă? făcu baciul, scoţîndu-şi casca miniaturală din ureche.

- Ziceam c-om prînzi şi noi, de, spuse cel tînăr.

- D'apoi prînzim, Todiruţ, cum nu, răspunse baciul. Stai să dau ţedeu' o ţîrică înapoi, c'aşa zicea cu foc din cimpoi şi m-ai făcut de-am pierdut semnalu' pe canalu' stîng.

- No cînd prînzim, bace? repetă Todiruţ pe un ton aproape de exasperare.

- Amu, s-ajungem ni la vîlceaua ceea cu umbră, cum i-i drag românului, ş-om prînzi.

Vîlceaua cea cu pomi şi umbră nu era chiar departe, aşa încît Todiruţ smulse un fir de iarbă şi începu să mestece ca să-şi mai amăgească foamea. Turma n-avea asemenea angoase existenţiale referitoare la spaţiu şi timp fiindcă începînd de dimineaţă, ca în fiecare zi, păscuse mergînd.

În cele din urmă, punctîndu-şi traseul cu uşoare lovituri de bîtă cînd turma se abătea de la parcurs, ajunseră la umbra pomilor. Frunzele erau dese şi umbroase, căci de cîtva timp, odată cu depopularea ţării şi adîncirea crizei economice, activitatea fabricilor încetase, iar sistemul ecologic începuse să se refacă voiniceşte.

- Să caut nişte găteje, bace? întrebă Todiruţ.

- Ni la el. No la ce nevoia-ţi trebe găteje? făcu baciul, scoţînd din desagă un aragaz portabil Primus. Meri de adu apă.

Cînd Todiruţ veni cu apa, baciul căută prin desagi şi scoase un plic cu supă concentrată. Aşteptară ca supa să dea în clocot. Baciul înlocui CD-ul cu un altul, luat din chimir.

- Fain lucru ţedemanu' ăsta, zise Todiruţ.

- Fain tare. Îi Sony, de la frate-meu din Germania.

Todiruţ puse supa în două străchini de plastic, dintre care pe una o întinse baciului. Începură să soarbă supa cu înghiţituri mici, suflînd des în ea ca s-o răcorească.

- Şi ce-asculţi la el, bace?

- Amu, numai şi numai muzică de-a noastră, românească. Altceva nemica. Ţedeu' ăsta de-l ascult amu îi cu Maria Lătăreţu.

- Aşa-i şade bine românului, încuviinţă Todiruţ.

- D'apoi cum. Şi-s şi faine ţedeurile-astea cu muzică populară românească făcute-n Bulgaria.

Turma păştea agale, pe sub pomi, păzită de cîini. Todiruţ mai luă o înghiţitură de supă şi oftă adînc, a mulţumire.

- Fain îi la umbră şi verdeaţă, bace. Numa' de-ar fi turma mai mare, să ne bucure şi nouă inima...

- O fost ea turma şi mai mare, de, răspunse baciul gînditor.

- Şi-apoi cum de-o rămas numa' atîta de mică, bace?

Văzînd că Todiruţ avea chef de vorbă, iar lui nu-i mai rămînea nici o şansă să-şi asculte CD-ul cu Maria Lătăreţu, baciul sorbi ce mai rămăsese pe fundul castronului de plastic, se şterse la gură cu dosul mîinii şi începu să depene povestea.

- Cum să rămîie, păcatele ei de turmă... În fiecare iarnă, ni, or venit lupchii.

- Şi-or luat din oi? îl încurajă Todiruţ.

- No, că dară n-or venit s-aducă, vedea-i-aş cu pielea-ntoarsă, întări baciul supărat. Or luat.

- N-aţi ieşit la ei? N-aţi asmuţit cînii?

- Asmuţit. Da' vorba e că de cîte ori or luat din oi, turma s-o-mpuţinat.

- Drept îi, încuviinţăTodiruţ. Ai şi nişte slană-n desagi, bace? O ţîrică de slană, ni, cum îi şade bine românului.

Baciul căută prin desagi şi zise:

- Slană n-am, da' ia o conservă, şi-i întinse lui Todiruţ o cutie cu carne conservată chinezească.

- No, şi numai lupchii or împuţinat turma aşa?

- Or venit şi urşii, de. Că nu-i voie să tragi cu puşca-n ei, şi s-or înmulţit tare, şi cînd îs înfometaţi nu mai ţin samă nici de cîni, nici de bîtă, nici de nemica.

Todiruţ încuviinţă din cap, căutîndu-se prin buzunare.

- Unde păcatele o fi brişca? se întrebă el cu jumătate de gură.

Baciul scoase din buzunarul pantalonilor un briceag cu lama lată, pe care i-l întinse ciobanului mai tînăr.

- Numa' fii cu băgare de samă, ficior, că brişca-i Smith & Wesson, de la frate-meu ăllalt, din Australia, şi-i ascuţită tare. Nici nu ştii cînd te-ai tăiat.

Todiruţ tăie de jur împrejur capacul conservei, apoi răsturnă carnea dinăuntru într-o strachină din plastic.

- Şi n-ar fi fost nemică dac-ar fi venit numai lupchii şi urşii. Ăştia or tot venit, din moşi strămoşi. Numa' c-or venit şi lupchi de ceia cu două picioare, de.

- Cum cu două picioare? se miră Todiruţ.

- Lotri, vedea-i-aş şi pe ei cu pielea-ntoarsă. Or venit furii şi-or luat din oi.

Mîncară cîte o bucată de carne conservată, lingîndu-şi grăsimea de pe degete.

- Or venit de multe ori?

Baciul clătină din cap.

- Lotrii or venit numai o dată. Da' perceptorii or venit în fiecare an, de, să ceară bani pentru impozit. Numa' că de unde păcatele să le dăm bani? Amu, dac-or văzut că nu era nici un chip să scoată bani de la noi, or luat şi ei din oi de fiecare dată.

- Da' n-aţi asmuţit cînii la ei?

- Cum nu, oftă baciul. Prima dată or plecat în treaba lor, şi-am crezut c-or să ne dea pace. Da' pe urmă, vezi bine, or venit cu cătane şi-or luat oi cu de-a sila. Ba, de la un timp or venit numai cătanele de mai multe ori pe an, şi-or luat din oi.

- Ce soi de cătane, bace? vru să ştie Todiruţ.

- Da' păcatele să le ştie de cătane, că tăt li s-or schimbat uniformele la culoare şi croială. Care-s ai Preşedintelui, care-ai Parlamentului, care-ai Conducătorului, care-ai guvernului provizoriu, de nu mai ştii pe ce lume eşti.

- Şi-s greu de deosebit?

- Tăţi îs la fel, bag sama, că n-or venit nici unii să aducă oi, numa' să ia, zise baciul cu obidă. Da' ăi de vroiau ceas, vino şi hazaică or fost olecuţă mai altfel. Mi-or luat şi Rolexu' cînd or trecut pe-aici.

- Avut-ai Rolex, bace? întrebă Todiruţ neîncrezător.

- Avut. Mi-o trimis frate-meu din America.

Ciobanul cel tînăr se întinse pe iarbă într-o rînă, sprijinit în cot.

- Da' mulţi fraţi mai ai, bace, zău aşa.

- Şi tăţi îs oieri, ca tăt neamu nostru de români din moşi strămoşi. Numa' că fraţii mei s-or dus cu oieritul prin Germania, Australia şi America.

- Şi cătanele celea de vroiau vino şi hazaică or luat ce vroiau?

- De unde păcatele să le fi dat muiere dacă nu aveam? Pînă la urmă, din lipsă de muieri s-or mulţumit tăt cu nişte oi şi s-or dus la nevoia, duce-s-ar după mama să se ducă.

Baciul scoase un pachet de tutun Samson şi o foiţă, apoi începu să-şi răsucească o ţigară. După ce o lipi bine, o aprinse cu o brichetă Zippo nichelată şi trase adînc în piept primul fum.

- Şi-aşa se face că s-o-mpuţinat turma? continuă Todiruţ.

- Aşa, spuse baciul suflînd fumul de tutun. Nu-i vorbă, amu turma asta aşa mică îi mai uşor de mînat şi de-ngrijit, şi-i mai lesne să ne-ascundem de tăt dacă îi bai.

- Drept îi, întări celălalt cioban, privind la singura oaie care le mai rămăsese. Uşor de mînat şi de-ngrijit, repetă el oftînd. Săracă ţară bogată…

- Asta o fo’ de mult, în străbuni. Care cum or venit or luat ce-or apucat, cam ca şi din turma noastră, pînă cînd la urmă de tăt n-o rămas decît săracă ţară săracă. Da’, ca tăt românu', ne facem şi noi nădejde de mai bine amu, c-a-nceput mileniu' ăsta nou, continuă baciul, fără prea multă convingere, privind în jarul ţigării.

Todiruţ se întinse pe spate, să privească la nori şi să tragă un pui de somn după masă.

- Ştiu şi eu, bace, zise el visător înainte de a adormi. Bag sama că tăţi românii or cam rămas la est de Mileniu, afar' de-ăi care-or plecat în vest.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Fricţiuni' (din volumul 'An/Organic' )

Da, ştiu că aţi aşteptat numărul ăsta de revistă pînă vi s-a urît. Credeţi-mă pe cuvînt că şi eu l-am aşteptat cel puţin tot atît ca şi voi, şi n-a fost deloc uşor. Dar în fine, asta e, am reuşit încă o dată, noi l-am făcut, voi l-aţi cumpărat, şi (aproape) toată lumea-i mulţumită. De data asta nu rezist să nu vă spun cum a fost treaba. Asta aşa, în loc de editorial.

Acolo unde stau plouă foarte des, e sus în nord şi mai e şi ceva industrie, cîtă a mai scăpat neînchisă, şi aţi fost pe la şcoală, aşa că nu-i cazul să vă mai explic cum e cu efectul de seră. După cum ştiţi, prea multe chestii nu se pot face pe ploaie, decît treaba aia cu banii şi ailaltă cu nevasta. Numai că am absolvit filologia şi lista mea cu activităţi pentru zile ploioase e ceva mai lungă. Exact. În zilele ploioase mă apuc şi mai scriu, mai traduc, mai redactez, mai pun de-o carte, de-o revistă. Şi plouă aproape-n fiecare zi.

Azi aşa, mîine-aşa. Într-un an mai ploios decît alţii mi s-a umplut casa de manuscrise şi-am convins-o pe nevastă-mea să deschidem editură şi să publicăm o revistă literară. Nu, nu scriu ca Asimov, ziua şi noaptea, şi cu mîinile şi cu picioarele. Manuscrise au mai venit şi de la alţii, fiindcă probabil mai plouă şi prin alte părţi.

Ei, şi dacă tot am pus de-o revistă literară a trebuit să alerg încolo şi-ncoace după aprobări, semnături, parafe, în fine, un circ întreg. Cred că mai puţine aprobări mi-ar fi trebuit ca să pot detona o rachetă nucleară decît ca să pot edita o revistă. După toată alergătura, nu vă pot spune decît că revistele, fie ele şi literare, sînt cam ca mezelurile: ai un respect mult mai mare pentru ele dacă nu ştii cum se fac.

După ce-am strîns toate aprobările, s-a chemat în cele din urmă că am editură. Măcar atîta cît să facă unul dintre colaboratori glumiţe literare insipide pe seama ei. A început altă alergătură cu primul număr al revistei pe la tipografie, fă rost de hîrtie, de una, de alta. Dacă mă gîndesc cum a fost, nici nu pot să-mi dau seama cînd şi cum l-am redactat, că nu-mi mai aduc aminte decît de drumuri, drumuri, drumuri. Dar a apărut pînă la urmă, şi cum nimeni nu se ocupă de redactare aici la sediu în afară de mine, bănuiesc că, deşi nu-mi mai amintesc, totuşi l-am redactat cumva.

Poate credeţi că am avut timp să respir măcar după ce am scos exemplarele primului număr al revistei din tipografie. De unde. Altă alergătură. Cu difuzarea. Cu contabilitatea. Cu impozitele. Încasări n-am prea avut, de, ca la-nceput, dar impozite ştiu c-am plătit. Lasă, mi-am zis, nu-i nimic, numărul al doilea precis o să se vîndă mai bine.

Ce mi-a scăpat din vedere a fost că înainte să-l vînd, preferabil mai bine, trebuia mai întîi să-l fac. Am luat toate brambureala de la capăt, cu sponsori, cu colaboratori, cu materiale. Pînă să mă dezmeticesc bine între difuzarea primului nunmăr, care nu se făcea singură, şi redactarea celui de-al doilea, care nu era mai brează, m-am trezit că trecuse ditamai anul. Un an ploios, din cîte-mi amintesc.

Al doilea număr chiar s-a vîndut mai bine, cît să acoperim cheltuielile şi să plătim impozitele. Bun, las' că al treilea o să se vîndă şi mai bine, mi-am zis. Găsim noi ceva, îi punem copertă color, promitem un număr patru de să plîngă lumea, şi o să se vîndă. Alergături, hîrtie, tipografie, difuzare, toată treaba de la capăt şi între timp poştaşul a început să aducă scrisori de la voi, asta e, nu toată lumea are e-mail, mai scrie şi pe hîrtie, mai trimite prin poştă. Scrisori de apreciere, din partea voastră nici nu ne aşteptam decît să fiţi drăguţi şi să ne primiţi cu braţele deschise, să ne citiţi şi să ne iubiţi, aşa că am vorbit cu nevasta, am făcut un efort de voinţă, am mai alergat pe la sponsori, i-am mai luat cu vorba bună pe-ăia de la tipografie şi am făcut revista semestrială, ca să vă bucuraţi de două ori mai des cînd o vedeţi pe piaţă.

Numărul trei s-a vîndut, sau mai precis s-a evaporat într-un mod destul de misterios, că bani n-am prea văzut de pe urma lui decît aşa şi-aşa, cît să acoperim cheltuielile strict necesare şi impozitele. Vînzări mai mari, impozite mai mari, n-ai ce să-i faci. Nu-i nimic, înainte cu numărul patru. Am aranjat cu soţia, am vîndut maşina, am mai dus cu vorba nişte rude şi cîţiva prieteni, am mai făcut rost de bani pentru două-trei numere.

Poştaşul a început să ne aducă scrisori prin care ni se cereau abonamente. Am mai ţinut-o aşa, cu apariţii semestriale, cale de vreo trei numere şi pe urmă am zis să o public trimestrial, ca să simtă cititorii că au abonament. Toată alergătura trebuia făcută de patru ori mai repede, şi n-aveam pe cine să trimit în locul meu. Nevastă-mea are un post adevărat, cu program şi carte de muncă. Şi cu salariu. Nu ştiu ce m-aş face fără ea.

Între timp a mai crescut şi tirajul, au început să curgă şi scrisorile prin care ni se cereau abonamente sau exemplare mai vechi, ni se propuneau materiale pentru publicare, iar poştaşul venea cu un sac numai şi numai pentru redacţia revistei. Printre scrisori au început să se strecoare şi cele de genul: "Stimate domn, agentul meu a făcut contract cu tine pentru publicare în primul număr al revistei. De publicat ai publicat, de plătit n-ai plătit. Aştept cu interes." Am mai dat cîte un telefon, le-am explicat cum e cu cheltuielile, cu impozitele, cu următorul număr al revistei, aşa e viaţa, statul nu iartă. Au înţeles.

Vînzările au crescut de m-am speriat. A trebuit să mai închei un contract la o fabrică de hîrtie. Din străinătate au început să vină mesaje şi propuneri de colaborare, întîi de prin Franţa şi Marea Britanie. Bun. Citit. Plăcut. Publicat. Unele scrisori erau acum făcute cu litere decupate din ziar: "ŢI-AM RĂPIT HAMSTERUL. DACĂ NU NE PLĂTEŞTI COLABORAREA LA NUMĂRUL DOI N-AI SĂ-L MAI VEZI NICIODATĂ." Hamsterul a dispărut de-adevăratelea, nu l-am mai găsit, a plîns nevastă-mea de s-a-nvineţit, n-am putut s-o-mpac cu nici un chip şi bănuiesc că nu s-ar da aşa de ceasul morţii dacă m-ar răpi careva pe mine, în fine, între timp trebuia să mă duc iar la tipografie, i-am luat alt hamster, i-a mai venit inima la loc pînă săptămîna următoare cînd prin poştă ne-a sosit într-un plic o lăbuţă de-a amărîtului, alte bocete, alte crize. Aveam de tradus un text al unui colaborator din America, aşa încît am lăsat-o într-ale ei şi i-am dat înainte cu traducerea, nu de alta dar între timp revista devenise lunară şi termenul apariţiei se apropia văzînd cu ochii.

Poşta ne trimitea deja corespondenţa cu o maşină specială, aruncau zilnic sacii cu scrisori în dreptul uşii de la intrare şi din cînd în cînd trebuia să merg ca să croiesc cărare printre ei cu lopata. Mai veneau şi pachete, unul a fost inscripţionat Deschideţi cu grijă şi semnat The Unabomber şi-am avut aşa o jenă, nu l-am deschis, cu altă ocazie am primit tăbliţe din piatră cu porunci, am apreciat gluma şi-am publicat poruncile cu adnotări ca scrisoarea lunii, iar a doua zi ne-a venit la redacţie un trăznet însoţit de-un bileţel semnat de Dumnezeu, au ars toate maldărele de scrisori din curte ca nişte lumînări, norocul nostru că n-a ars şi casa, şi uite-aşa ne-am hotărît să publicăm revista de două ori pe lună.

Între timp vînzările au crescut de mai mare dragul, am început să avem abonaţi prin străinătate, banii au ajuns să curgă, dar în general curgeau de la cititori direct la vistierie ca impozite, mai puţin rămăşiţele din care scoteam următorul număr al revistei. Bafta mea că măcar ne acopeream de fiecare dată cheltuielile şi n-a trebuit să vindem casa şi să ne mutăm cu chirie. Casa e frumoasă, am scoate din ea de vreo şase-şapte numere de revistă, dar ar fi păcat. Unii colaboratori nemulţumiţi s-au apucat să mă intercepteze pe la tipografie, pe la fabrica de hîrtie, pe la difuzori. Prima dată am încercat să-i iau cu vorba bună, iar ei au încercat la rîndul lor să-mi măsoare spatele cu cîte-un baston, de ajunsesem să deosebesc esenţa lemnului după calitatea vînătăilor. Cînd am simţit că nu se mai putea, mai ales că bastoanele începuseră să fie înlocuite cu săbii ninja meşterite prin Pantelimon, mi-am angajat nişte budigăi cu umeri laţi şi frunte îngustă care te făceau să-ngheţi chiar şi-n cazul paşnic în care doar se uitau fix la tine. Buni şi ăştia, nu s-a mai luat nimeni de mine, tipii de pe la tipografie, difuzare şi minister au devenit dintr-o dată suspect de cooperativi, numai că flăcăii cu frunte-ngustă n-au înţeles prea bine ce era cu pachetul ăla care ticăia, şi aşa se face că a trebuit să angajez altă secretară şi să zidesc alt sediu. Poştaşii se-nvăţaseră şi ei, săracii, aduceau corespondenţa într-un camion blindat, iar de descărcat îl descărcau echipaţi în costume de Kevlar.

Am primit materiale şi de pe staţiile orbitale, le-am publicat, între timp Interzone dăduse faliment pentru că cititorii lor trecuseră la noi, totul mergea bine, revista se vindea la scară continentală şi în ediţii săptămînale, iar bugetul statului se redresase vizibil de la sumele pe care le plăteam ca impozit, motiv pentru care au fost drăguţi şi au făcut o grilă de impozitare special pentru revistă, grilă concepută în avantajul administraţiei de stat, se-nţelege. Numărul o mie a avut un text de la un colaborator de pe Marte, după care am publicat lucrări de la coloniştii sateliţilor jovieni. Într-o dimineaţă, făcînd tranşee cu lopata printre scrisorile pe care poşta ni le vărsase dintr-un TIR, am găsit o bombă atomică. Nevastă-mea a-nceput să-şi smulgă părul din cap că ce ne facem, Dumnezeule, o bombă atomică, dar i-am spus să nu fie bleagă, că o bombă de-asta costă, nu glumă, foarte bine c-au dat-o la noi în grădină şi să zică mersi că n-a explodat, am vîndut-o imediat la rakeţi şi-am mai scos de două numere ale revistei, între timp ăia de la tipografie mi-au dat un ultimatum pe motiv că ei nu mai apucau să onoreze alte comenzi din cauza revistei. N-am avut ce să fac, i-am cumpărat cu tot cu ultimatum şi mi-am văzut de treabă, revista se tipărea deja de două ori pe săptămînă, ne soseau colaborări din norul lui Oort iar scrisorile de la cititori se livrau deja cu vagonul. A mai venit o bombă, de data asta termonucleară, care chiar a explodat, noroc că fusesem prevăzător şi construisem un buncăr în fundul grădinii, m-am mutat acolo cu cele treizeci de telefoniste care lucrau în schimburi ca să răspundă non-stop telefoanelor de ameninţări de la colaboratorii neplătiţi şi în consecinţă nemulţumiţi, din America au început să ne vină nu numai materiale pentru publicat ci şi cîte-o rachetă intercontinentală, de m-am mirat ce pile au colaboratorii noştri texani pe la Pentagon, dar am mai pus un scut din plumb, am mai săpat un tunel între redacţie şi tipografie şi mi-am văzut de treabă.

Pe de altă parte, cînd un laser a dat găuri prin Siberia şi Tibet, iar apoi a vaporizat un sfert din Oceanul Atlantic, n-am făcut imediat legătura cu materialele pe care le primisem dinspre Proxima Centauri cu cîtva timp mai înainte. Se înfuriaseră şi acum încercau să ne dezintegreze redacţia, numai că de la distanţa aia le venea destul de greu să regleze tirul pentru o lovitură de precizie chirurgicală. Am transmis o notă explicativă la Organizaţia Naţiunilor Unite, dar n-am făcut-o prea detaliată pentru că deja revista apărea la fiecare două zile, în redacţie se mutaseră permanent nişte perceptori de la vistierie pe care ajunsesem să-i tratăm ca şi cînd ar fi fost de-ai casei, băieţi buni, săracii, mai făceau o tehnoredactare, în fine, mai mari probleme am avut cu tipografia cînd ne-au zis că nu mai au cum să procure hîrtie, de-a trebuit să cumpăr şi cîteva fabrici, vînzările depăşiseră orice aşteptări şi deja preluasem toţi cititorii de la Asimov's, Analog şi F&SF, prin redacţie forfotea lumea într-o isterie deplină şi cineva a făcut odată greşeala să mă-ntrebe la un interviu transmis în direct la nu mai ştiu ce post de televiziune, apropo de o melodie care se-auzea prin redacţie, ce-ar fi dacă Dumnezeu ar fuma cannabis, şi i-am zis că, dacă e să ne luăm după ce se-ntîmplă cu lumea de cîţiva ani încoace, mai probabil moşu' de la etaj ia amfetamină, fabricile de hîrtie au rămas în cîteva săptămîni fără materie primă, cumpărasem şi păduri dar se terminaseră copacii şi nu mai putea veni lumea la redacţie din cauza pichetelor de ecologişti, aşa că am luat instalaţii de reciclare şi-am tipărit revista pe hîrtia ce ne venea prin poştă de la cititori, nu-i nimic, am mai degajat casa cît de cît, măcar să se vadă din stradă creasta acoperişului, şi cu timpul s-au trimis la reciclare chiar şi manuscrisele de prin redacţie, pînă cînd nevastă-mea a ajuns la fundul sertarelor şi m-a întrebat dacă vreau să trimită la reciclat şi materialele nepublicate, i-am zis că da, asta e, pe ceva trebuie să tipărim revista, că de, copaci nu mai sînt, şi a insistat, chiar şi textul ăsta, da, mă, e de la ochelaristul ăla, cum îl cheamă, ăla care mă pisează mereu la cap cu telefoanele, a nu, stai, pe-ăsta-l punem în revistă.

Nişte colaboratori nemulţumiţi din constelaţia Pleiadelor ne-au lovit cu o chestie urîtă de tot, o armă cu unde probabilistice, aşa încît două săptămîni n-am mai fost oameni, nici măcar mamifere, şi-am scurmat prin curte, am cotcodăcit şi-am depus ouă pînă n-am mai ştiut de noi, însă revista a apărut în continuare, chiar şi cînd din păsări ne-au transformat în reptile, mai interesant a fost după aceea, cînd revista ajunsese deja să apară de două ori pe zi, ediţie de prînz şi ediţie de seară, cînd nişte entităţi din Norul Mare al lui Magellan ne-au făcut drept răzbunare inversiuni termodinamice şi toate sistemele au căpătat o eficienţă suspectă, ieşea din ele mai mult decît intra, mai puţin bugetul de stat unde în continuare intrau mult mai multe impozite decît ieşeau subvenţii, în fine, revista ajunsese să apară de trei ori pe zi şi să se distribuie prin toate galaxia cînd într-o dimineaţă s-a oprit în curtea noastră o astronavă care i-ar fi dat coşmaruri pînă şi lui Giger şi nişte fiinţe de lumină ne-au anunţat că au fost trimise de Guiness Book of Intergalactic Records TM şi că sîntem nu numai revista cu cel mai mare succes din toate timpurile, cele mai multe numere apărute, ci şi deţinătoarea unui record absolut şi incomparabil în ceea ce privea neachitarea colaborărilor, motiv pentru care ne ofereau un sejur în timp, spaţiu şi universuri posibile, împreună cu nemurirea şi tinereţea veşnică mie, soţiei şi hamsterului, ca să ne putem bucura pe deplin de sejur. I-aş fi luat şi pe perceptori, că mă obişnuisem atît de mult cu ei încît în ultimul timp îi trecusem pe statul de plată al colectivului de redacţie, dar mi-am zis să nu întind coarda prea tare. Mă pregăteam să urc în navă cînd mi-au spus că înainte de plecare trebuie să îndeplinesc o mică formalitate, şi anume să plătesc toate colaborările începînd de la primul număr al revistei, calculaseră ei suma, şi ca să nu consume prea multă hîrtie o scriseseră în formă factorială, 715852! lei.

* * *

Domnule Pîtea S.F. Florin Corneliu, prin prezenta sînteţi somat să vă prezentaţi la data de 31.06. anul curent dinaintea Curţii de Justiţie pentru a răspunde acuzaţiei de calomnie formulate împotriva dumneavoastră de către redactorii revistei "Ficţiuni".

Magistrat Grefier

(semnături indescifrabile)

* * *

SC OMNIBOOKS SRL
Str. General Victor Popescu, nr. 7
3900 SATU MARE
Tel. 061 71 58 52

Dragă Florin,

Am solicitat daune morale în valoare de 715852! lei. (Am folosit notaţia factorială pentru că între timp am aflat că în Univers nu există atîţia atomi, cu atît mai puţin suficientă hîrtie ca să scriu numărul ăsta desfăşurat.) Le-am zis avocaţilor să-i ceară judecătorului ca, în cazul în care te-ai afla în imposibilitate de plată, să-ţi comute sentinţa în muncă silnică pe viaţă şi să execuţi pedeapsa la noi la redacţie, pentru că aş avea mare nevoie de ajutor.

Cu drag,
Redactorul şef

P.S. Salutări din Andromeda. Şi spor la lucru.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (15) (din volumul 'An/Organic')

Mersul pe jos spre Gara London Bridge m-a ajutat să mă răcoresc şi să-mi revin un pic după încăierarea de la cîrciumă. Greaţa însă nu a dispărut cu nici un chip. Mai degrabă, pe măsură ce-am înaintat cu paşi nesiguri printre faţadele năpădite de ciudăţenii, a sporit treptat. La un colţ de stradă, sub privirea suspicioasă a unei patrule de noapte, am icnit şi-am vărsat pînă mi-am golit stomacul. Apoi am luat trenul pînă la Gara Waterloo.

Acasă, în prag, m-a întîmpinat soţia, îmbrăcată încă într-o ţinută sobră în ciuda orei înaintate.

- Nu întreba, i-am zis, înainte să deschidă gura. Te rog, nu întreba. Mergi la culcare, o să vorbim mîine.

Plecă fără să pună întrebări, dar din pragul dormitorului remarcă peste umăr, cu un ton rece:

- Cel puţin copiii au crescut, sînt la casele lor... Slavă Domnului, nu văd cum tatăl lor îşi schimbă obiceiul de sîmbătă seara.

Nu era decît sîmbătă dimineaţă, şi încă foarte devreme, iar o dată nu înseamnă obicei, cum bine zic francezii, însă n-avea rost să prelungesc discuţia. M-am dus în birou şi-am încuiat uşa în urma mea.

Pe fereastra biroului apăruse o icoană a femeii răstignite.

Am pornit motorul analitic, apoi am introdus rolele cu benzi de hîrtie perforată care-l instruiau cum să interacţioneze cu maşina de scris, cu ecranul kinotropic şi cu reţeaua telegrafică internaţională. Apoi, una cîte una, am dactilografiat adresele unor agenţii de ştiri şi ale unor gazete de largă circulaţie. Versiunea telegrafică a fiecărei gazete era plină de ştiri despre transformări arhitectonice asemănătoare cu cea din Londra, unele încă mai năucitoare. Într-un fel aveam impresia că toate clădirile din lume, pe rînd, se trezeau la viaţă ca nişte spori uriaşi care dăduseră de umezeală.

Iar icoanele se răspîndiseră şi ele de la Sydney la Rejkjavik şi de la San Francisco la Shanghai.

Lucru şi mai ciudat, timpul dintre dactilografierea instrucţiunilor şi sosirea telegrafică a răspunsurilor devenise infim. În locul vitezei de melc cu care mă obişnuisem să lucrez la redacţie, reţeaua telegrafică devenise acum atît de rapidă încît aproape că îmi venea să cred că răspunsurile la întrebări îmi soseau de la un demon electric ascuns în camera de alături mai degrabă decît de la redacţii de gazetă din cealaltă emisferă.

Am instruit motorul analitic să-mi arate pe ecran codul-maşină al articolelor pe care le descărcasem din întreaga lume. Apoi am urmărit încet, rînd cu rînd, şi le-am mulţumit încă o dată profesorilor de la liceul seral care mă învăţaseră limbajul prin care motoarele analitice ţes modele algebrice aşa cum războaiele Jacquard ţes covoare cu diferite modele.

Limbajul cuminte, inteligibil, introdus de programatorii umani în motoarele analitice era infestat cu alte semne, unele de neînţeles, ca şi cînd printre datele obişnuite cu care operau funcţionarii victorieni ar fi fost ascunse altele, criptate, de care nu ştia nimeni.

Erau pretutindeni.

N-aveam nici cea mai vagă idee ce însemnau, sau cine le introdusese acolo.

Sună telefonul. Am răspuns, mai mult din reflex.

- Da?

Voci infime, îndepărtate, rătăcite în convorbiri interurbane, apoi un glas precum viscolul.

- Bună seara, Cody.

O voce de femeie, atît de glacială încît m-am aşteptat ca urechea să-mi degere şi să se acopere cu un strat de chiciură.

- Sînt Augusta Ada King, Contesă Lovelace. E vremea să vorbim.

M-am luptat să înghit nodul din gît, dar fără succes.

- Nu vrei să vorbeşti, Cody?

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (14) (din volumul 'An/Organic')

Tot o încăierare fără noimă li s-o fi părut şi combatanţilor de la Plevna. De sus, din balonul de observaţie, se puteau vedea însă destul de bine prin binoclu manevrele trupelor. De-o parte şi de alta trăgea artileria, cînd cea rusă, cînd cea turcească. Au avut loc şarje de cavalerie ale cazacilor şi ale roşiorilor valahi, manevre ale regimentelor de dorobanţi, toate desfăşurate disciplinat, ostăşeşte.

Nu mă simţeam cu mult mai în siguranţă decît cu cincisprezece ani în urmă, pe cîmpul de luptă de la Gettysburg, deşi acum se chema că eram reporter de război al gazetei "Daily Telegraph" şi mă bucuram de imunitate diplomatică. Vizitasem în repetate rînduri trupele turceşti, ruse şi române, luasem interviuri, scrisesem reportaje despre bătălii şi manevre, dar ştiam în sinea mea că imunitatea diplomatică nu era decît un şirag de vorbe pe o hîrtie, iar gloanţele nu ştiu să citească.

Spre seară, cînd bătălia se sfîrşise destul de indecis iar sanitarii adunau răniţii dintre liniile frontului, ne-am pregătit să coborîm. Apoi, fără veste, mi-a explodat braţul drept într-un gheizer roşu, sărat şi călduţ.

A fost cît pe ce să cad din nacelă, iar observatorii turci au intrat în panică. M-am ghemuit pe fundul nacelei, mi-am înfăşurat pe după braţ cureaua din piele a binoclului şi am răsucit-o cît am putut de strîns. De la umăr în jos nu-mi mai puteam mişca braţul, iar pe unde ieşise glonţul se iţeau din mînecă cioturi de os şi zdrenţe de carne însîngerată.

Am văzut roşu, apoi negru.

Cînd mi-am revenit, înapoi pe pămînt, în reduta turcească, mi-am dorit să nu mă mai fi trezit deloc. Dacă rana de la Gettysburg fusese curată şi nu rupsese nici un nerv ori vas de sînge important, de data asta fusesem împuşcat cu un glonţ exploziv. Ulterior am aflat că la asaltul redutei Griviţa dorobanţi români capturaseră puşti britanice cu repetiţie, iar unul dintre ei, Peneş Curcanul, luase ca tofeu o puşcă cu lunetă şi acum era teroarea ofiţerilor turci şi a cercetaşilor de la Plevna. Poate că, dacă n-ar fi bătut vîntul atît de tare în acea zi, cariera mea de reporter s-ar fi încheiat pe neaşteptate. Aşa, aveam de ales între a mă pensiona ca invalid şi a învăţa să scriu cu mîna stîngă.

Pentru că pe cea dreaptă au tăiat-o, atunci şi acolo.

Amputarea în sine n-a durut prea tare, fiindcă cei mai mulţi dintre nervii braţului fuseseră deja retezaţi de glonţul valahului. Dar de tăiat l-au tăiat pe viu. Eterul se terminase de vreo trei săptămîni.

Am ajuns apoi într-un spital de campanie unde domneau ordinea şi curăţenia, într-un contrast ireal cu ceea ce însemna rutina războiului ruso-turc. Surori medicale treceau de trei ori pe zi să golească tinetele, să schimbe bandajele, să distribuie mîncare. Seara, o doamnă mai în vîrstă trecea cu o lampă cu gaz ca să inspecteze paturile răniţilor. Oficial, Doamna cu Lampa venea în inspecţie ca să se asigure că fiecare rănit în parte fusese îngrijit, hrănit şi schimbat, că toţi eram curaţi şi că evoluţia noastră nu trecea neobservată. Dar bănuiesc că una dintre grijile lui Florence Nightingale era să se asigure că nici una din surorile medicale nu rămînea peste noapte cu vreunul dintre răniţi pentru a se deda la ceea ce Doamna cu Lampa numea "comportament imoral".

Din prima seară, cînd a aflat că eram reporter de război pentru "Daily Telegraph", şi-a luat obiceiul de a-şi încheia inspecţia lîngă patul meu şi de a deschide lungi conversaţii despre realizările şi dificultăţile spitalului de campanie pe care-l conducea. Aşa încît, seară de seară, m-am luptat nu numai cu febra, durerea şi infecţia, ci şi cu formulele întortocheate ale conversaţiei politicoase britanice. Aşa am aflat cum doamna Nightingale, care insista să i se spună domnişoară, întrucît nu se căsătorise niciodată şi nici nu avea de gînd, instituise spitalul de campanie din Scutari cu paisprezece ani mai înainte şi cum luminatul sultan, în marea lui înţelepciune, văzuse că Războiul din Crimeea nu era nici primul conflict din zona Mării Negre şi a Balcanilor, şi nu avea să fie nici ultimul, drept pentru care dispusese înfiinţarea unei şcoli de surori medicale, a unui spital militar permanent şi a unor spitale de campanie mobile, toate sub administraţia Doamnei cu Lampa şi cu participare medicală internaţională.

În ciuda meritelor şi a celebrităţii în întreaga lume civilizată, Florence Nightingale era o persoană de o modestie rară. Pe de altă parte, ştia bine că resursele de care avea nevoie pentru tratarea răniţilor nu se puteau procura decît dacă mai întîi informa publicul de acasă, din Marea Britanie.

A avut tenacitatea de a mă învăţa să scriu cu mîna stîngă ca să-mi pot continua activitatea de reporter. Apoi a promis că avea să aranjeze ceva şi în privinţa braţului drept.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (13) (din volumul 'An/Organic')

O dimineaţă de vineri, 30 septembrie, în care m-am trezit şi am plecat de-acasă mai devreme decît de obicei mi-a adus încă o satisfacţie ca reporter. Am remarcat prima icoană şi-am apucat să strecor o ştire despre ea în ediţia de prînz a lui "Daily Telegraph", cu mult înaintea altor jurnale.

Pînă seara, cînd ar fi trebuit să plec spre casă, icoanele împînziseră deja centrul Londrei. Molima afectase pînă atunci suprafeţele de piatră şi de cărămidă din oraş, coloanele de marmură şi pe cele de bronz. Dar în acea zi de vineri, pe ferestrele londonezilor, pe care pînă atunci transformările inexplicabile le ocoliseră, au apărut una cîte una icoanele.

Unele erau pictate, altele se iveau ca nişte gravuri pe oglinzile de cristal din hoteluri şi restaurante. Însă toate reprezentau acelaşi lucru.

O persoană răstignită.

Nu era Iisus Nazarineanul, ci o femeie cu părul lung, castaniu.

Contorsionată sau atîrnînd în cuie, vlăguită, privind sfidătoare spre trecători sau muribundă, ţipînd, cu capul dat pe spate, sau zvîrcolindu-se, dar de fiecare dată aceeaşi.

Era îmbrăcată cu pantaloni de doc albastru precum cei patentaţi în America de domnul Levi Strauss şi purtaţi de căutătorii de aur ori de văcarii din Texas. Nici un domn respectabil nu ar fi visat să se îmbrace cu aşa ceva, distinsele doamne nici atît, iar prezenţa unui asemnea articol vestimentar într-o pictură cu o temă aparent religioasă a fost considerată de prost-gust în lumea bună. Episcopii bisericii anglicane şi cei ai bisericii catolice deopotrivă înfierară apariţia icoanelor şi-i chemară pe credincioşi la un efort unit pentru curăţarea ferestrelor. După-amiază, pînă seara tîrziu, destui dintre londonezi spălară şi şterseră geamuri cu asemenea rîvnă de-ai fi crezut că de asta depindea mîntuirea sufletului lor. Icoanele dispărură sub asaltul cu bureţi şi ghemotoace de ziare.

Apoi reapărură, într-un joc tăcut de-a v-aţi ascuns.

Pe străzi, unii trecători începură să clatine din cap dezaprobator la eforturile celor care, şi la lumina felinarelor cu gaz, tot mai spălau ferestre. Plutea în aer un sentiment difuz că femeia aceea chinuită din icoane era o acuzaţie nerostită la adresa autorităţilor care-l lăsau pe Jack Spintecătorul să umble liber prin metropolă şi să măcelărească fete pierdute. Un reproş care ne privea de pe fiecare ochi de geam al intrărilor la trenul metropolitan, de pe fiecare fereastră, din vitraliile bisericilor şi chiar de pe gemuleţele felinarelor.

Un reproş meritat.

Înainte de încheierea nopţii, mi-a fost dat să văd încă o victimă în Whitechapel, la intrarea în Church Passage de lîngă Piaţa Mitre. Şi nu era singura, căci criminalul mai omorîse pe cineva în aceeaşi noapte, în Dutfield's Yard.

Jack dovedise aceeaşi grijă minuţioasă pentru extragerea şi aranjarea organelor interne. Uterul însîngerat, contrastînd cu pietrele cenuşii de pavaj. Un rinichi. Celălalt avea să apară cîteva săptămîni mai tîrziu, cu o scrisoare. Intestinele, pe care cîinii fără stăpîn le întinseseră încolo şi încoace, stricînd aranjamentul criminalului.

Faţa desfigurată, cu ochii străpunşi şi vîrful nasului retezat.

Gîtlejul deschis, ca un strigăt mut, năclăit de sînge închegat.

Aceeaşi tăietură precisă care le curmase viaţa lui Polly Nicholls şi Annie Chapman.

Proteza îmi scîrţîia molcom, mişcîndu-se parcă din proprie iniţiativă cu creionul peste filele carnetului de însemnări. Printre cei aflaţi la locul crimei se lăsă tăcerea, iar tînguirea mecanică a protezei se auzi mai clar, precum zumzetul unui ţînţar captiv. M-am simţit stînjenit sub căutătura acuzatoare a celor din jur, am închis carnetul la mijlocul unei fraze şi-am plecat pe jos, la întîmplare.

M-au însoţit, pe fiecare stradă, imaginile femeii răstignite. M-am ascuns de ele într-o cîrciumă, în fum de tutun şi printre oameni cu priviri bănuitoare, decis să beau o bere sau două, cu toate că numai de băut nu-mi ardea. Am băut mai mult decît îmi propusesem, sau decît era cazul, căutînd să trec nebăgat în seamă şi nereuşind cîtuşi de puţin, cu imensitatea metalică a protezei rezemată de tejghea, numai pîrghii lucioase şi cabluri electrice.

Pe urmă am făcut către barman o remarcă apropo de plăcinta de rinichi, şi nu i-a picat prea bine. Apoi un galez uriaş cu şapcă soioasă a insistat să-mi spună steamorg, venetic şi alte insulte asemănătoare, ceea ce nu mi-a plăcut. Cred că i-am arătat nişte şmecherii cu proteza înainte să se încingă o încăierare generală şi să fiu aruncat afară pe caldarîm.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (12) (din volumul 'An/Organic')

Canada se dovedi o sentinţă în purgatoriu, nesfîrşită şi epuizantă. Am ajuns în Toronto la timp pentru o iarnă lungă, geroasă şi uscată, cu nopţi interminabile şi zile în care pămîntul parcă se trezea pe jumătate din toropeală numai ca să amorţească la loc. Fiind crescut în Virginia, la lumină şi căldură, iarna canadiană mi s-a părut un calvar interminabil. Am lucrat o vreme ca barman, iar cînd vreun trapper venit din îndepărtatul Nord mă auzea plîngîndu-mă de climă izbucnea în rîs şi-mi oferea un whiskey ca să mă mai încălzesc. Am învăţat să nu refuz şi să ţin numai pentru mine lecţia cu obiceiul de sîmbătă seara după ce m-am ales prima dată cu un ochi vînăt.

Dar o iarnă mi-a fost de-ajuns.

Primăvara m-a găsit în tren, în drum spre Quebec, iar vara pe vapor, în drum spre Anglia. La douăzeci de ani am ajuns magazioner adjunct la un depozit de mărfuri din East End şi m-am înscris la un liceu seral. Faţă de Toronto, Londra părea aproape luminosă.

Ceea ce m-a şocat, în schimb, a fost aglomeraţia, numărul enorm de oameni înghesuiţi pe străzi, contrastul dintre domnii şi doamnele în stofe fine şi săracii în haine vechi, vînzătorii ambulanţi de tot felul şi flaşnetarii. Diversitatea hainelor se reflecta şi în diversitatea graiurilor. Cei bogaţi şi educaţi vorbeau în ritm sacadat, rapid, precis - o vorbire de două sau trei ori mai rapidă decît cea tărăgănată cu care eram învăţat de acasă, din Virginia - dialectul unei clase sociale grăbite şi nervoase pentru care timpul însemna mai presus de toate bani. Muncitorii, în schimb, aveau o pronunţie bolovănoasă, grosolană. Din cînd în cînd, la urechi îmi ajungea vorbirea dulce, cîntată a unor irlandezi şi-mi aminteam de Seamus. Peste toate se suprapunea bufnetul ritmic al motoarelor cu aburi, şuierul sirenelor din gări şi din docuri, scrîşnetul mecanismelor. Mai era şi ţesătura deasă de căi ferate ce străbătea metropola în toate direcţiile, iar deasupra - păienjenişul firelor de telegraf.

Şi, ciudăţenie de negîndit pentru un om de la ţară, trenurile metropolitane subterane, cu tuneluri slab luminate şi aer dens, înnecăcios. Pe toate astea le luam în piept de cîteva ori pe zi cînd mergeam la liceu ori la serviciu.

Salariul era infim, cea mai mare parte se ducea pe chirie şi pe taxele de studiu, aşa încît pentru mine a merge la cumpărături însemna să mă duc la un magazin al Armatei Salvării. Era o dugheană cu vechituri pe care-l ţinea o fată bătrînă, Nell. Ea avea vreo patruzeci şi cinci de ani, se convinsese că nu era nici o şansă ca să mă lămurească despre mîntuirea sufletului şi mă lăsa în pace cînd veneam duminica să mă uit la vechituri. Din cînd în cînd tuşea sec.

După cîte o săptămînă în care ziua lucram cu coloane de cifre, iar seara învăţam limbaje de programare pe care contesa Ada Lovelace le scrisese pentru motoarele analitice inventate de Charles Babbage, îmi făcea bine duminica să stau ore în şir şi să mă uit la lucruri care nu aveau nici o legătură cu gestionarea mărfurilor ori cu limbajele matematice. La Londra deveniseră destul de populare dioramele şi kinotropia, dar eu preferam să-mi folosesc imaginaţia. Umbrelele vechi, cu spiţe desprinse, oare cui îi aparţinuseră? Cine fusese plimbat în căruciorul de dantelă care acum avea o roată lipsă? Ce muzică ascultase mai des proprietarul fonografului, şi în ce împrejurare? Caseta scorojită din lemn de tei adăpostise bijuterii, scrisori de dragoste sau un derringer? Prin ce case ajunsese geanta medicală din piele neagră, şi la ce operaţii asistase?

Mă bătea un gînd să scriu poveşti ca nişte colaje, în care frînturi disparate de informaţii, ca nişte obiecte dintr-un magazin de antichităţi, să se adune laolaltă o vreme. Apoi m-am căsătorit, iar soţia m-a sfătuit ca, dacă tot îmi plăcea să observ ce se întîmplă în jurul meu, să mă fac jurnalist.

Ea era mai practică.

Aşa că i-am urmat sfatul şi, imediat cum am terminat liceul, m-am angajat ca reporter la "Daily Telegraph".

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )

'Legiune' (11) (din volumul 'An/Organic')

Pe parcursul zilelor următoare, strania epidemie se întinse în ritm accelerat. Conace în stil georgian începură să se contorsioneze, cu cadrele ferestrelor răsucite în forme curioase şi zidurile vălurite în formaţiuni coraliere. Clădiri în stil Tudor pierdură sobrietatea în alb şi negru a grinzilor de lemn şi pereţilor de ipsos, îmbrăcîndu-se în spirale complexe, multicolore, făcute din spirale mai mici care păreau să crească şi să se răsucească de la un minut la altul. În Piaţa Trafalgar, coloana amiralului Nelson se înconjură cu trunchiuri şi lăstari de bronz care năpădiră leii din colţurile monumentului şi se ţesură unele cu altele într-un desiş luxuriant. Coloanele de la intrarea în Muzeul Britanic suferiră aceeaşi soartă, iar vizitatorii se văzură obligaţi să folosească uşile laterale. Bolta cateralei Sf. Paul se despică treptat, cu numeroase fisuri şi zigzaguri bifurcate, ca un ou pe cale să eclozeze. Trecătorii se temeau să vadă ce grozăvie avea să iasă de acolo.

Iar nu după mult timp, pe 8 septembrie, alertat de un alt apel telefonic, am ajuns dimineaţă devreme în mijlocul altui grup de curioşi în curtea din spate a imobilului numărul 29 din strada Hanbury, privind la altă colecţie de măruntaie înşirate pe pămîntul ud şi la cadavrul altei femei decăzute, cu gîtlejul retezat şi intestinele drapate peste umeri. O nouă victimă a făptaşului necunoscut pe care presa populară îl poreclise Jack Spintecătorul. Un balon de observaţie de la Scotland Yard ocolea zona de la mică înălţime, făcînd din cînd în cînd fotografii cu ajutorul unor flăcări de magneziu.

Pe lîngă detectivii forţelor de poliţie, la locul faptei sosise şi un domn înalt, uscăţiv, cu palton caroiat şi şapcă de vînătoare, însoţit de un altul, ceva mai scund dar mai bine clădit şi îmbrăcat într-o redingotă sobră. Cel cu şapca privea atent cadavrul şi organele împrăştiate, nota ceva într-un carnet şi din cînd în cînd examina cîte un detaliu de pe caldarîm cu o lupă.

- Şi făptaşul e bărbat, Holmes? întrebă domnul în redingotă.

- Da, Watson.

Poliţiştii începură să-i îndepărteze pe curioşi, pe tăcute, dar cu fermitate.

- Pentru că le măcelăreşte pe victime cu atîta sînge rece, şi firea simţitoare a unei femei nu i-ar îngădui asemenea acte? insistă domnul.

- Nu, Watson, replică cel cu şapca de vînătoare. Judecînd după distanţa dintre urmele de paşi şi după conturul lor. Elementar, dragă Watson.

(Volumul 'An/Organic' este acum disponibil cu preţ redus la adresa:http://www.amaltea.ro/carte_99_AN_ORGANIC.html. Lectură plăcută! )