Robert A. Heinlein, "Have Space Suit, Will Travel" (1958)

În 2004, prin amabilitatea domnului Costi Gurgu și a soției sale, am avut ocazia să achiziționez în ediție franceză un roman de Robert A. Heinlein, Le vagabond de l'espace (Presses Pocket, Paris, 1983, traducere de Michel Deutsch). L-am parcurs în intervalul octombrie - noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

La fel ca Starman Jones, Have Space Suit, Will Travel se încadrează într-o serie de romane pe care Robert A. Heinlein le-a scris pentru un public de adolescenți. Protagonistul-narator, Clifford Russell, este absolvent de liceu în Centerville, S.U.A., și visează să călătorească în spațiu. Din păcate, veniturile nu îi permit să se înscrie la M.I.T. pentru o formare profesională corespunzătoare. Din fericire, la un concurs televizat, Kip câștigă ca premiu un costum spațial, îl repară și îl utilizează. Apoi, într-o noapte, Kip este răpit de extratereștri.

În compania unei fetițe de zece ani, Patricia Wynant Reisfeld, și a unei polițiste nonumane, Mama-chestie, protagonistul e dus pe Lună, la o bază secretă, apoi pe Pluto, unde alertează autoritățile galactice în privința invadatorilor. Eroii călătoresc pe o planetă a stelei Vega, unde sunt îngrijiți și întremați, iar în cele din urmă în Norul Mic al lui Magellan, unde apar dinaintea unei comisii transgalactice de securitate. Răpitorii sunt pedepsiți, iar Kip și însoțitoarea lui, Pee Wee, sunt readuși cu bine pe Pământ.

Ca lectură, fie și în traducere franceză, Have Space Suit, Will Travel este destul de agreabil, fără a fi o capodoperă. Aventurile personajelor principale sunt folosite ca un prilej pentru popularizarea științei - căci Heinlein a strecurat informații despre structura Sistemului Solar, distanțe astronomice, galaxii învecinate și multe altele. Tonul narațiunii este alert și colocvial. Protagonistul-narator e  convingător ca discurs și comportament.

Pe de altă parte, inevitabil, romanul dă semne de uzură morală. Astfel, deși acțiunea pare să se petreacă într-un viitor apropiat în care omenirea a stabilit deja baze permanente pe Lună, personajele folosesc în continuare rigle de calcul.

Pe ansamblu, Have Space Suit, Will Travel a meritat o lectură (în primul rând ca să mai exersez franceza), însă mă îndoiesc că îl voi reciti vreodată. Cu siguranță că voi parcurge alte romane de Robert A. Heinlein destinate adolescenților, precum Citizen of the Galaxy și Space Cadet. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii. 

Fritz Leiber, "Le vaisseau lève l'ancre à minuit" (1991)

Spre finalul lunii iulie 2010, vă relatam într-un articol de la Țesătorul că, prin amabilitatea anticarului Lucian Cristian Oancea, am achiziționat mai multe volume din colecția de literatură SF îngrijită la editura franceză Presses Pocket de către regretatul Jacques Goimard. Pe unul dintre ele, Le vaisseau lève l'encre à minuit (Colecția Le grand temple de la science-fiction, Presses Pocket, Paris, 1991, traducere de Alain Dorémieux), l-am parcurs în perioada februarie-august 2015.

Și iată ce am aflat:

Același volum apăruse în 1982 sub titlul Le livre d'or de Fritz Leiber și este un fel de culegere cu cele mai bune povestiri SF ale unui autor destul de popular între anii 1930 și 1990.

Prefața, intitulată "Leiber vagabondul", îi aparține lui Jacques Goimard. Mai degrabă decât o introducere concisă și incitantă, în stil anglo-saxon, textul este un studiu introductiv amplu, foarte bine documentat, care prezintă pe rând realizările autorului american, contextul cultural în care a scris acesta, elemente biografice, principalele opere literare, temele abordate și textele prezentate în volum. Studiul-prefață este înțesat cu note de subsol și cu trimiteri la surse bibliografice. (Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că prefața mi-a plăcut mai mult decât culegerea în sine.)

Povestirea care dă titlul volumului, "Nava ridică ancora la miezul nopții", a fost publicată inițial în 1950 și tratează despre un grup de prieteni care constată că o cunoștință comună, care flirta cu fiecare dintre ei în secret, este de fapt o vizitatoare extraterestră.

Următorul text, "Casa de ieri", este tot o poveste de dragoste, însă una neconvențională. Protagonistul, un navigator solitar, constată că o domnișoară care locuiește într-o vilă, pe o insulă, e de fapt clona iubitei din tinerețe a unui bogătaș, iar acesta din urmă, prin manipularea abilă a informațiilor oferite, încearcă să o convingă că trăiește cu două decenii mai devreme decât în realitate.

"Ziua profesorului Kometevsky", un text de mai mică întindere, pune în scenă o situație alarmantă: sateliți naturali din Sistemul Solar dispar pe rând, iar personajele principale caută o explicație. Și dacă corpurile cerești s-ar dovedi stații spațiale sferice camuflate drept planete și sateliți naturali?

"Glonț cu numele tău" este o nuvelă-parabolă ce pune în scenă un experiment extraterestru cu niște personaje cât se poate de terestre. Căci protagonistul, Ernie Meeker, primește niște aptitudini neobișnuite, însă le folosește în moduri dezastruoase.

"Bătrâioara domnișoară Macbeth", în schimb, e o schiță ce poartă cititorii, în doar câteva pagini, de la un personaj feminin somnambul la o apocalipsă planetară.

"Încercați să schimbați trecutul" este prima dintr-o serie despre două facțiuni, Șerpii și Păianjenii, care poartă un război prin timp, încercând simultan să se distrugă reciproc și să mențină realitatea.

"Vacanța noastră în farfuria zburătoare" reprezintă o pastișă a romanelor pentru adolescenți scrise de Robert A. Heinlein în anii 1950-1960. Personajele principale sunt un cuplu și cei trei copii ai lor, plecați în concediu, doar că... sunt extratereștri, iar vizita lor pe Pământ e plină de incidente amuzante.

"Dimineața damnării" revizitează conflictul temporal al celor două facțiuni, de această dată din perspectiva unui agent recrutat pentru Păianjeni.

"Kreativitate pentru kotoi" prezintă câteva incidente bizare din perspectiva unui motan, iar pesonajele umane poartă nume neobișnuite precum "Pisi-vino-ncoa' " sau "Carne-de-cal".

"Ochelarii profesorului Dragonet", pe de altă parte, pune în scenă consecințele unei invenții stranii - ochelari ce le permit personajelor principale să vadă spiritul oamenilor. Doar că nu toate spiritele zărite cu acești ochelari sunt umane...

"Cântecele secrete" are ca personaje principale o soție și un soț care, drept remediu pentru singurătatea în doi, abuzează de medicamente - pentru a dormi cât mai mult, respectiv pentru a prelungi starea de veghe.

"Coridorul negru", din 1967, este o povestire-parabolă, de soiul celor pastișate adesea pe meleagurile noastre în anii 1980, în care protagonistul parcurge coridoare și încăperi, se confruntă cu opțiuni din ce în ce mai bizare și mai periculoase, iar în cele din urmă ajunge într-o situație extremă.

"Rădăcina pătrată a creierului", în schimb, a apărut ințial în 1968, în revista New Worlds, care pe atunci îl avea ca redactor-șef pe Michael Moorocock. Povestea amestecă o satiră la adresa mediului din Hollywood și citate (eronate) dintr-o enciclopedie.

"Minunata Americă" a fost scrisă tot la comandă, de această dată în 1970, pentru o antologie de texte originale inițiată de Harry Harrison pe tema anului 2000. Protagonistul-narator este un profesor englez de literatură, iar impresiile sale de călătorie în America se amestecă cu ușurarea pe care o resimte la întoarcerea în Marea Britanie. Ca temă, amintește întrucâtva de romanul Schimb de dame al autorului britanic David Lodge.

Textul care încheie volumul, "Călătorie nocturnă", aduce în prim-plan un protagonist-narator... autor SF, care descoperă în Las Vegas că o tânără atrăgătoare, întâlnită într-un cazino, este de fapt o extraterestră urmărită de agenții altei civilizații.

La finalul volumului veți găsi o bibliografie a tuturor lucrărilor publicate de Fritz Leiber, precum și un index al titlurilor.

Pe ansamblu, Le vaisseau lève l'encre à minuit îi familiarizează pe  cititori cu unele lucrări reprezentative ale autorului american, iar prezentarea  grafică, cu ilustrația copertei de Guillaume Sorel, precum și aparatul critic, transformă volumul într-o piesă de colecție și o lucrare de referință. Personal, prefer totuși lucrările fantastice ale lui Fritz Leiber din seria Lankhmar, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

Jack Vance, "Space Opera" (1965)

În iulie 2010, vă relatam în postarea "Am întîlnit şi ţesători fericiţi" că, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea şi a lui Daniel Manu, achiziţionasem un mare număr de cărţi de buzunar în franceză. După ce în ianuarie 2013 am citit una dintre ele, The Dragon Masters, în februarie am parcurs o alta - Space Opera (1965) de Jack Vance. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

 Acţiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat în care omenirea stăpîneşte zborul interstelar şi s-a întins în întreaga galaxie. O doamnă din lumea bună, Isabel Grayce, asistă la reprezentaţii muzicale oferite de Compania a Noua, de pe planeta Rlaru, însă după cîteva zile compania dispare în mod inexplicabil. Doamna Grayce decide atunci să întemeieze o companie muzicală itinerantă, să închirieze o astronavă şi să plece în căutarea planetei Rlaru, atît pentru a lămuri misterul cît şi pentru a arăta că pe Pămînt se compune muzică la fel de bună precum cea interpretată de Compania a Noua.

Doamna Grayce este secondată de nepotul său, Roger Wool, care e disperat cînd vede că averea mătuşii sale, pe care spera s-o moştenească într-o bună zi, e risipită în această iniţiativă nechibzuită. Iar intriga se complică atunci cînd la bordul vasului se strecoară frumoasa galeză Madoc Roswyn, care îl seduce pe Roger... şi pe căpitanul Adolph Gondar... şi pe astronavigatorul Logan de Appling.

După cum probabil vă aşteptaţi, diversele civilizaţii extraterestre primesc compania muzicală itinerantă fie cu lipsă de înţelegere, fie cu ostilitate, fie cu indiferenţă - şi rareori cu entuziasm pentru operele interpretate. Incidentele comice cauzate de diferenţele culturale se ţin lanţ, iar atitudinea doamnei Grayce, care îi tratează pe toţi cu superioritate aristocratică, cauzează o serie de situaţii savuroase.

Ar trebui să menţionez şi că ediţia pe care am parcurs-o este o traducere franceză realizată de Arlette Rosenblum. Volumul a apărut în 1983 în colecţia "Science-Fiction" de la editura Presses Pocket, sub îngrijirea regretatului Jacques Goimard, iar ilustraţia copertei a fost creată de Wojtech Siudmak.

Din aceeaşi colecţie mai am două duzini de volume de Jack Vance - însă despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jack Vance, "The Dragon Masters" (1963)

Într-un articol de acum doi ani şi jumătate, vă relatam că, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea şi a lui Daniel Manu, am achiziţionat o mulţime de volume de literatură SF în franceză, cele mai multe dintre ele în colecţia "Science Fiction" îngrijită la editura Presses Pocket de către regretatul Jacques Goimard. Zilele trecute am citit unul dintre aceste volume: Les maîtres des dragons de Jack Vance (Presses Pocket, Paris, 1979), cu ilustraţia copertei de Wojtech Siudmak. Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, după prăbuşirea unui imperiu intergalactic al oamenilor, spaţiul cosmic a ajuns să fie dominat de către o rasă batraciană, bazicii, care caută să-i ducă pe oameni în sclavie şi să-i modifice pentru a-i adapta pentru diverse misiuni, cam cum procedăm noi cu animalele domestice.

Pe planeta Aerlith există însă cîteva societăţi de oameni liberi care, la rîndul lor, au domesticit şi modificat bazicii, transformîndu-i în nişte animale de luptă redutabile. Două dintre aceste societăţi locuiesc în Valea Fericirii, sub conducerea lui Ervis Carcolo, respectiv în Valea Banbeck, sub conducerea lui Joaz Banbeck. O a treia societate, cea a sacerdoţilor, are preocupări religioase şi sălăşluieşte într-un sistem de peşteri.

Cei doi conducători ajung la un conflict, dat fiind că au o perspectivă diferită asupra abordării următoarei vizite a bazicilor. Carcolo doreşte să-i atace pe invadatori, în vreme ce Banbeck preferă să sape tuneluri pentru a-şi ascunde supuşii de inamici. După două bătălii majore între cele două facţiuni, bazicii sosesc din nou, iar oamenii se văd siliţi să se coalizeze pentru a le face faţă invadatorilor. După victorie, Banbeck preferă să-l execute pe nesăbuitul Carcolo, iar astronava capturată de la bazici îi deschide perspectiva de a explora spaţiul cosmic şi de a găsi grupuri de rezistenţă umană pe alte planete.

Romanul se remarcă prin concizie şi claritate. Inventivitatea de care dă Jack Vance dovadă în descrierea diverselor rase de dragoni este ieşită din comun, iar scenele de acţiune sînt foarte dinamice. Probabil că voi citi şi alte romane de acelaşi autor - pentru că pe rafturi mă mai aşteaptă destule. Şi, cum acesta este articolul cu numărul 500 de pe blogul Ţesătorul, vă doresc să ne revedem sănătoşi cît de repede la apariţia articolului cu numărul 1000.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Poul Anderson, "Le barde du futur" (1988)

În iulie 2010, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea, am achiziţionat cîteva duzini de volume din colecţia Science Fiction de la editura franceză Presses Pocket. Printre ele se număra şi un volum de Poul Anderson intitulat Le barde du futur (Presses Pocket, Paris, 1988). L-am parcurs pe îndelete, în a doua jumătate a anului 2012. Şi iată ce am aflat:

Le barde du futur face parte dintr-o serie din cadrul colecţiei Science Fiction pe care a îngrijit-o regretatul Jacques Goimard. Mai exact, înainte de 1988 apăreau volume de autor intitulate "Le livre d'or de la science fiction" (care chiar aveau coperte aurii), iar după 1988, odată cu trecerea la o nouă înfăţişare a întregii colecţii, volumele au fost republicate sub numele "Le grand temple de la science fiction". În cazul acestui volum, selecţia textelor a fost făcută de Marc Duveau.

Tot Marc Duveau este şi cel care semnează studiul introductiv al culegerii, "Le merveilleux et la liberté", în care prezintă puncte de reper din cariera lui Poul Anderson. Între altele, sînt discutate aici romane precum Orion Shall Rise, The Night Face sau The High Crusade şi nuvele ca "Goat Song" şi "The Last of the Delivererers".

Prima povestire din culegere se intitulează "Copiii de mîine" şi se încadrează în subgenul postapocaliptic. Mai exact, după un război atomic, un ofiţer american călătoreşte cu avionul pentru a găsi supravieţuitori pe teritoriul Statelor Unite şi se confruntă cu probleme etice cauzate de apariţia unor copii mutanţi.

"Epilog" este un tur de forţă al imaginaţiei în care Poul Anderson închipuie o societate extraterestră aflată la primul contact cu astronauţi tereştri. Bună parte din evenimentele care constituie intriga sînt relatate din perspectiva extratereştrilor.

"Critica raţiunii impure" este o povestire despre roboţi şi, în acelaşi timp, un omagiu adus lui Isaac Asimov. Dealtfel, unul dintre personaje este un robot denumit IZK-99. Misiunea protagonistului Felix Tunny este să-l convingă pe robot să lase deoparte poezia ermetică şi revistele de critică literară şi să meargă la muncă pe Mercur, la extracţii miniere. Iar desueta literatură ştiinţifico-fantastică are un rol-cheie în toată munca de convingere...

"Barbarul" este o schiţă care parodiază locurile comune ale fanteziei eroice - în special cele folosite de Robert E. Howard şi de imitatorii săi.

În schimb, "Vitejia lui Cappen Varra" e o povestire fantastică despre un poet ajuns la curtea unui rege scandinav. Într-o noapte furtunoasă, pe o insulă pierdută în mijlocul mării, Cappen Varra se confruntă cu o femelă trol şi o salvează pe fiica regelui, care fusese răpită cu mulţi ani în urmă. La fel ca şi textul anterior, "Vitejia..." tratează ironic locurile comune ale literaturii fantastice, căci protagonistul cîştigă înfruntarea prin inteligenţă, mai degrabă decît prin forţă fizică, iar la final, decît să primească fata de soţie şi jumătate din împărăţie, preferă să plece discret spre alte meleaguri.

"Pămîntene, fereşte-te!" tratează tema telepatiei. Protagonistul, Joel Weatherfield, are capacităţi telepatice deoarece descinde dintr-o rasă extraterestră. După mari eforturi, îi contactează pe cei din civilizaţia avansată de care fusese despărţit la o vîrstă fragedă, însă... doar ca să i se ia darul telepatiei şi să fie lăsat să ducă traiul unui om obişnuit.

"Martirul" abordează o temă similară - cea a capacităţilor extrasenzoriale - dintr-o perspectivă diferită. Anume, cîţiva extratereştri cu puteri extrasenzoriale sînt ţinuţi prizonieri de autorităţile terestre cu scopul de a fi siliţi să lucreze în folosul pămîntenilor. Ei însă preferă să piară mai degrabă decît să le ofere oamenilor cunoştinţe şi aptitudini pe care aceştia din urmă le-ar folosi în scopuri agresive şi expansioniste.

"Duel pe Syrta" e o povestire palpitantă plasată pe Marte. Un pămîntean pasionat de vînătoare decide să vîneze un localnic care sălăşluia în deşert, într-un turn pe jumătate ruinat. Dar vînătorul devine vînat, iar răzbunarea marţianului Kreega, deşi deloc sîngeroasă, este înspăimîntătoare... şi binemeritată.

"Interdicţie de şedere" e titlul pe care traducătorii francezi l-au dat povestirii "My Object, All Sublime". Naratorul, un cetăţean aparent obişnuit, relatează cum un dezvoltator numit Michaels l-a abordat pentru o afacere cu terenuri. Cei doi se împrietenesc, iar într-o seară, după o cină la Michaels acasă, protagonistul află că gazda sa a fost exilată din viitorul îndepărtat pentru un delict neprecizat. Şi dacă naratorul ar fi fost trimis tot din viitor ca să-l ducă pe protagonist în alt exil, în altă eră?

"Sam Hall", ultima nuvelă din volum, este o distopie. Într-un viitor ipotetic în care toţi cetăţenii americani au ajuns să fie supravegheaţi, înregistraţi, iar datele lor sînt păstrate şi actualizate într-un sistem centralizat, un înalt funcţionar al autorităţii de supraveghere creează o persoană fictivă, Sam Hall, cu scopul de a-i scăpa de neplăceri pe unii cetăţeni acuzaţi pe nedrept. Apoi lucrurile îi scapă de sub control protagonistului...

Volumul se încheie cu o minuţioasă bibliografie a lucrărilor publicate de Poul Anderson între anii 1947 şi 1988. Ar mai trebui să menţionez şi faptul că Le barde du futur are coperte duble, plastifiate, iar ilustraţia copertei a fost creată de M. Allandrieu. Pentru cititorii aflaţi la un prim contact cu creaţiile lui Poul Anderson, această culegere reprezintă un bun punct de pornire, întrucît ilustrează mai multe dintre temele şi stilurile abordate de autorul american, iar Marc Duveau, pe lîngă studiul introductiv, a plasat şi cîte o mică prezentare la începutul fiecărei povestiri.

Cum experienţa de lectură a fost agreabilă, voi parcurge probabil mai multe asemenea culegeri din seria "Le grand temple de la science fiction". Dar acesta e un subiect pe care îl vom relua cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Michael Moorcock, "Le navire des glaces" (1968)

În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.

Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.

În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.

Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.

În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descendenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.

Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.

Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.

Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.

Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.

Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente face ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.

Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu am cum să ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.

Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am întîlnit şi ţesători fericiţi

Săptămîna trecută, prin amabilitatea lui Lucian Oancea (anticar binecunoscut printre cititorii SF), am achiziţionat treizeci dintre cele mai frumoase cărţi din lume - volume cu coperte argintii publicate de Presses Pocket. În ziua următoare, printr-un noroc, am găsit la un anticariat de pe Strada Academiei alte două duzini de cărţi SF în franceză - unele de la Presses Pocket, seria veche, altele de la Le Livre de Poche şi de la J'ai Lu. Aşa se face că mi-am completat trilogia Helliconia de Brian Aldiss, am achiziţionat în sfîrşit L'orbe et la roue de Michel Jeury, am adăugat antologii de autor din seria "Le grand temple de la S-F" la cele deja existente în colecţie şi am adunat, dintr-un foc, peste treizeci de volume de Jack Vance. Cele mai multe dintre cărţile de la Presses Pocket au copertele ilustrate cu picturi suprarealiste de Wojtek Siudmak. După cum bănuiţi deja, sînt un colecţionar fericit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, "Jack of Shadows" (1971)

Am amintiri agreabile despre Jack of Shadows. În noiembrie 1990, a fost prima carte străină pe care am cumpărat-o – o ediţie franceză superbă de la Presses Pocket cu coperte argintii şi o ilustraţie interioară de Siudmak. Am citit-o de două ori, apoi am tradus o parte din ea pentru prietena mea.

Mai tîrziu, în toamna anului 1999, o prietenă americană, Tracey Rosenberg, mi-a oferit cadou un exemplar de la Editura Signet (New American Library, Signet, New York, 1972). În 2006, după ce citisem primele cărţi din seria Amber, am parcurs Jack of Shadows în engleză şi am descoperit o carte care suna (şi crea un efect) destul de diferit de traducerea franceză glazurată cu care eram obişnuit. În plus, cititorul însuşi devenise destul de diferit în urma companiei îndelungate a lui Corwin din Amber…


Pe de o parte, protagonistul acestui roman pare să fie atît mai egoist cît şi mai superficial decît Corwin, Sam din Domn al luminii, sau chiar decît Hell Tanner din Drumul iadului. Lumea în care acţionează acesta, însă, este bogată şi memorabilă, creînd impresia că e mult mai complexă decît se deranjează naratorul să ne spună.


Pe scurt, este un Pămînt care îi arată mereu aceeaşi faţă Soarelui. Faţa luminoasă este locuită de fiinţe umane, apărate de soare cu ajutorul unui cîmp de forţă şi guvernate de regulile ştiinţei. Faţa întunecoasă, pe de altă parte, este locuită de creaturi fantastice de toate soiurile, protejate de îngheţ cu ajutorul unui scut de descîntece şi guvernate de regulile magiei. Cînd cei de pe faţa întunecoasă mor, se reîncarnează la Polul Apusean, în gropile de bălegar din Glyve, şi (în cazul în care nu sînt luaţi în robie de către baronul Drekkheim) se reîntorc la obişnuitele lor duşmănii şi lupte pentru putere.


Protagonistul Jack al Umbrelor, pe de altă parte, este o creatură a Amurgului care îşi trage puterea magică nu dintr-un loc fix, aşa cum fac locuitorii părţii întunecoase, ci din umbre. Este un escroc şi un hoţ care, frustrat în dorinţa de a se căsători cu Evene şi executat de către duşmani, se întoarce şi plănuieşte o răzbunare teribilă.


Planurile lui Jack implică evitarea numeroşilor săi inamici (dintre care unul, Stăpînul Liliecilor, îl întemniţează cu viclenie într-un giuvaer), călătoria pe partea luminoasă şi utilizarea unui calculator dintr-un campus universitar ca să recupereze Kolwynia, o cheie magică pierdută care îi permite literalmente să doboare un satelit artificial cu un descîntec, să mute munţi şi să-şi biruie duşmanii unul cîte unul.


Din păcate, în procesul de însuşire a unor puteri magice supraomeneşti, Jack îşi pierde aproape toate urmele de omenie. Nu le arată nici o milă duşmanilor săi învinşi (motiv pentru care capătă porecla de Jack al Răului) şi nu se poate lăuda decît cu prietenia unui singur personaj – Luceafărul de Ziuă, un demon colosal, înaripat şi încornorat, care a fost blestemat de către zei să împietrească pe jumătate pe un pisc în Amurg şi să fie eliberat la răsăritul Soarelui (eveniment care se presupune că nu va avea loc niciodată).


Ceea ce descoperă protagonistul după ce se răzbună pe toţi cei care îl nedreptăţiseră este că nu-i poate sili pe seniorii pe care i-a înfrînt să menţină scutul magic – iar el nu îl poate întreţine de unul singur. Ca urmare, trebuie să caute o soluţie şi coboară în centrul Pămîntului ca să pună planeta în mişcare, pentru ca lumina şi întunericul să poată alterna pe toată suprafaţa acesteia. Această acţiune implică pierderea puterilor lui magice, fărîmiţarea regatului său, eliberarea tuturor celor pe care îi întemniţase şi (aproape) pierderea propriei sale vieţi.


Povestea lui Jack, scrisă şi publicată în perioada de vîrf a modei filmelor cu arte marţiale, are un mesaj diametral opus intrigii obişnuite a perdantului care se răzbună a cinematografiei din Hong Kong: cînd Jack al Umbrelor îşi pune în practică toate visele de răzbunare, lumea devine un loc cu mult mai rău – pentru alţii şi pentru el însuşi. În plus, protagonistul refuză să-şi lărgească viziunea îngustă, răzbunătoare, şi să ia în consideraţie punctele de vedere ale altor personaje. Spre exemplu, o veche iubită, Rosie, îi spune că baronul Drekkheim a fost întotdeauna bun cu ea, însă Jack pune ca baronul să fie executat într-un mod crud. Femeia pe care vroia să o ceară de soţie cu un dar de nuntă furat îl roagă să-i arate milă soţului ei, Stăpînul Liliecilor, şi servitorilor acestuia, dar Jack îi extermină (şi, ca să fie tacîmul complet, îl impinge pe tatăl ei la sinucidere), conştient fiind că acţiunile sale o vor face pe Even să îşi piardă minţile de durere. În cele din urmă, modul egoist în care Jack caută răzbunarea îl izolează într-o cuşcă de singurătate şi ură – cam ca pe Macbeth.


Şi totuşi, în paragrafele finale ale romanului, cineva se repede să îl salveze – singurul personaj căruia hoţul i-a arătat bunăvoinţă fără să aştepte ceva în schimb. Căci Jack a făcut Soarele să răsară şi să apună, la urma urmei…


La o analiză atentă, în ciuda faptului că îi lipseşte puterea evocativă a tetralogiei “Earthsea”, spre exemplu, sau complexitatea intrigii din Stăpînul inelelor, sau fundalul atent documentat din The Broken Sword, Jack of Shadows dă dovadă de numeroase calităţi:


Este o carte concisă şi clară.


Este de sine stătătoare. (Mai precis, nici nu lasă loc pentru o continuare, ceea ce e un lucru rar în industria de romane fantasy.)


Conţine un mesaj subtextual limpede, mai degrabă decît o intrigă evazionistă cu aventuri de dragul aventurilor.


Lasă o mulţime de loc pentru imaginaţia cititorului.


Se mişcă într-un ritm alert.


Utilizează bine legea lui Cehov (cu o piatră, mai degrabă decît cu o puşcă).


Merită şi recompensează o a doua lectură.


V-o recomand cu plăcere


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)