Oscar Wilde, "Lady Windermere's Fan" (1892)

Pe la jumătatea lunii martie 2013, după ce citisem Salomé, am început lectura altei piese celebre de Oscar Wilde - Lady Windermere's Fan (1892). (Pentru a evita confuziile, poate ar trebui să precizez că Lady Windermere nu are nici o legătură cu Lady Gaga, iar acel "fan" din titlu nu este un admirator, ci un evantai.) Am parcurs piesa în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

Drama este structurată în patru acte, iar acţiunea este plasată la Londra, în perioada victoriană tîrzie.

În primul act, tînăra lady Windermere este curtată de lordul Darlington, care, presupunînd că soţul ei are o relaţie extramaritală, se aşteaptă ca protagonista să divorţeze şi să înceapă o relaţie cu el. Apoi, alte două personaje, ducesa de Berwick şi lady Agatha Carlisle, îi explică protagonistei ceea ce lordul Darlington doar insinuase: soţul ei petrece mult timp (şi cheltuie mulţi bani) în compania unei doamne Erlynne. După plecarea oaspeţilor, lady Windermere găseşte dovezi în privinţa cheltuielilor, însă soţul ei insistă că doamna Erlynne (alungată cîndva din lumea bună) are nevoie de sprijinul lor pentru a fi reacceptată în înalta societate. Împotriva voinţei protagonistei, lordul Windermere o invită pe doamna Erlynne la o petrecere în acea seară.

Lady Windermere, scandalizată, decide să o lovească cu evantaiul pe musafira nepoftită, iar lordul Darlington îşi reînnoieşte insistenţele. Doamna Erlynne, pe de altă parte, plănuieşte să se căsătorească cu un aristocrat vîrstnic, lord Augustus Lorton. Protagonista decide să-şi părăsească soţul, îi lasă o scrisoare şi pleacă în miez de noapte la apartmanetul lordului Darlington. Iar doamna Erlynne (care e mama ce o părăsise pe protagonistă la puţin timp după naştere) citeşte scrisoarea, îi cere lordului Augustus să-l ducă pe lordul Windermere la un club şi să-l ţină cît mai mult timp acolo, după care pleacă pe urmele protagonistei ca să salveze situaţia.

Actul al treilea are loc în apartamentul lordului Darlington. Doamna Erlynne îşi convinge fiica să se întoarcă la soţul ei, însă sosirea lordului Darlington şi a prietenilor lui le sileşte pe cele două femei să se ascundă. Situaţia se complică atunci cînd bărbaţii descoperă evantaiul protagonistei pe canapea, iar lordul Windermere trage concluzia că soţia îl înşeală. Doamna Erlynne, ca să-i salveze reputaţia şi căsnicia fiicei sale, iese din ascunziş şi pretinde că luase ea evantaiul din greşeală, iar lady Windermere profită de confuzia generală pentru a se eclipsa discret.

În actul al patrulea, a doua zi de dimineaţă, doamna Erlynne îi vizitează din nou pe lord şi lady Windermere (cu scopul de a înapoia evantaiul buclucaş), numai că de această dată lordul Windermere este cel care crede că biata femeie are moravuri uşoare, în vreme ce protagonista îi ia apărarea acesteia fără să explice prea clar de ce. În cele din urmă, doamna Erlynne acceptă cererea în căsătorie a lordului Augustus Lorton, cu condiţia să se mute amîndoi în străinătate, şi totul se termină cu bine.

Structura de evenimente a piesei poate fi înţeleasă ceva mai bine în contextul social în care a fost scrisă - mai exact, în contextul discriminării sexuale din perioada victoriană. Dat fiind că femeile nu aveau drept de proprietate, drept de vot, drept de a face afaceri sau drept de a acţiona în instanţă, o femeie care îşi părăsea soţul era ostracizată de societate şi condamnată la singurătate şi sărăcie, iar una părăsită de soţ pentru că îi fusese infidelă - cu atît mai mult.

Cu douăzeci de ani înaintea evenimentelor din piesă, doamna Erlynne îşi părăsise soţul şi fiica nou-născută - şi suportase consecinţele faptelor sale. Pe parcursul piesei, ea observă cum fiica sa e pe cale să facă aceeaşi greşeală (ba chiar din motive complet neîntemeiate) şi preferă să-şi atragă ea însăşi oprobiul societăţii a doua oară decît să-şi vadă fiica îndurînd o soartă asemănătoare.

Drama este accentuată pe de o parte de clevetelile personajelor secundare care, deşi aristocratice, bîrfesc mai rău decît nişte precupeţe, iar pe de altă parte de atitudinea protagonistei, plină de prejudecăţi, care o condamnă pe doamna Erlynne pe baza unor zvonuri în loc să-i acorde prezumţia de nevinovăţie.

Nu în ultimul rînd, subtextul piesei conţine o ironie amară la adresa standardelor morale duble ale societăţii victoriene. Bărbaţii din înalta societate sînt privilegiaţi să aibă vicii şi plăceri rafinate, în vreme ce soţiile lor sînt aspru judecate şi condamnate în cazul în care încalcă un cod de conduită foarte strict.

Tocmai ironia amară mă face să cred că Lady Windermere's Fan este o dramă mai degrabă decît o comedie. Cum, după lectura piesei The Importance of Being Earnest, rămăsesem cu impresia că Oscar Wilde a scris comedii savuroase, am parcurs şi A Woman of No Importance. Dar despre aceea vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Oscar Wilde, "Salomé" (1892)

La începutul lunii martie 2013, după ce citisem The Duchess of Padua, am parcurs o altă piesă de Oscar Wilde - Salomé (1892). Prima dată o parcursesem în alt mileniu,  prin amabilitatea doamnei profesoare Marina Istrate, pe vremea cînd mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti. Am recitit-o nu cu plăcere, ci cu oroare.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Dacă The Duchess of Padua trimitea tematic şi stilistic la piesele lui Christopher Marlowe şi William Shakespeare, Salomé evocă, atît ca subiect cît şi ca vocabular, o altă realizare de excepţie a Angliei renascentiste - Biblia regelui Iacob I.

Mai exact, piesa pune în scenă un episod din Noul Testament. La palatul regelui Irod, în Ierusalim, profetul Ioan Botezătorul este ţinut prizonier pe fundul unui bazin secat. În palat are loc o petrecere, iar Salomeea, fiica dintr-o căsătorie anterioară a reginei Irodiada, încalcă porunca regelui şi cere să-i fie înfăţişat profetul. (Cum porunca lui Irod ca Ioan Botezătorul să nu-i fie înfăţişat nimănui a fost cît se poate de clară, tînărul căpitan al gărzilor, un sirian, preferă să se sinucidă decît să o încalce.)

Salomeea încearcă să-l ispitească pe profetul ascet, însă acesta îi rezistă, iar tînăra, fascinată de gura lui Ioan, din care se aud profeţii neliniştitoare, jură că îl va săruta... cu orice preţ.

Sosesc apoi în scenă regele Irod, regina Irodiada, curteni şi ambasadorul roman. Irodiada e nemulţumită, căci vocea profetului pare să-i adreseze insulte, iar Irod ar dori să o vadă pe Salomeea dansînd - ba chiar jură că-i va oferi orice în schimb, mergînd pînă la jumătate din regatul său.

Salomeea dansează dansul celor şapte văluri (spre indignarea Irodiadei, care e geloasă din pricina atenţiei pe care Irod i-o acordă fiicei sale), iar drept răsplată cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie de argint.

Urmează o lungă negociere în care Irod, deşi se legase cu jurămînt, caută să-i ofere Salomeei altceva - şi ofertele sînt din ce în ce mai extravagante. Tînăra este însă de neclintit, iar Irodiada o susţine. În cele din urmă, Irod cedează insistenţelor, capul profetului îi este adus Salomeei pe o tipsie de argint şi ea, triumfătoare, îl sărută pe gură. Numai că regele, dezgustat, cere ca tînăra să fie ucisă. Şi soldaţii din gardă o zdrobesc pe Salomeea cu scuturile.

Un element important în această piesă de teatru îl constituie transgresiunea. Astfel, profeţiile lui Ioan tulbură mintea supuşilor lui Irod, drept pentru care "agitatorul" este arestat. Salomeea îl găseşte atrăgător tocmai pentru că Irod a interzis ca deţinutul să le fie înfăţişat altora. Asceza autoimpusă a lui Ioan e o altă barieră pe care protagonista simte nevoia să o treacă... numai pentru că se află acolo. Irod, la rîndul său, e atras de Salomeea şi îi cere să interpreteze un dans lasciv în primul rînd pentru că Irodiada, în gelozia ei, îi interzice să o privească.

Transgresiunea atrage însă consecinţe teribile. Profeţiile lui Ioan, care tulbură ordinea regatului iudeu, îi aduc detenţia şi execuţia. Sărutul gurii interzise îi aduce pieirea Salomeei. Iar Irod, ca urmare a împlinirii dorinţei sale cu conotaţii incestuoase, ajunge să o piardă pe tînăra la care poftea în secret.

La fel ca în unele tragedii ale lui Racine, faptele violente au loc ca rezultat al unor iubiri neîmpărtăşite, în cadrul unor triunghiuri amoroase multiple. Astfel, tînărul căpitan al gărzilor o doreşte pe Salomeea, care, la rîndul ei, îl doreşte pe Ioan Botezătorul. Ca urmare, căpitanul sirian se sinucide. Irodiada doreşte să-l acapareze pe Irod, care în taină o doreşte pe Salomeea. Ca urmare, Irodiada cere vărsare de sînge. Irod o doreşte pe Salomeea, care îl doreşte pe profet. Ca urmare, atît profetul cît şi protagonista pier din ordinul regelui.

Poate singurul triunghi amoros care nu duce la violenţă în această piesă este unul neobişnuit şi destul de discret. După ce căpitanul sirian, sfîşiat între dorinţa pentru Salomeea şi datoria de a asculta porunca lui Irod, se sinucide, un paj al regelui deplînge moartea acestuia în cuvinte care, voalat, sugerează o atracţie homoerotică neîmpărtăşită. Dar pajul nu comite acte de violenţă împotriva nimănui.

Dincolo de structura de evenimente a piesei tronează însă un fundal de pulsiuni iraţionale, incontrolabile, simbolizate de faptul că acţiunea se petrece noaptea, departe de lumina zilei (adesea asociată cu claritatea înţelegerii raţionale). Discursul lui Ioan Botezătorul este intens, poetic, obscur, iar celelalte personaje au dificultăţi în a-l decodifica. Atitudinea iraţională a Salomeei, conform căreia protagonistei nu i se aplică legile şi opreliştile valabile pentru alţii, o conduce în cele din urmă la pieire. Iar pofta nemărturisită a lui Irod îi subminează acestuia raţiunea şi duce la consecinţe ireparabile.

Din acest punct de vedere, piesa lui Oscar Wilde pare a fi o verigă de legătură între mişcarea romantică (fascinată de noapte, de pasiuni intense şi de revoltă) şi psihanaliza freudiană (axată pe studiul pulsiunilor iraţionale din subconştient) Dealtfel, conform studiului introductiv semnat de doamna Anne Varty de la Royal Halloway, finalul secolului al XIX-lea a adus numeroase reprezentări artistice ale Salomeei. Printre cei care au abordat acest subiect se numără Anatole France, Flaubert, Heine, Mallarmé, Klimt şi Aubrey Beardsley.

După ce am încheiat lectura, parcă mi-aş fi dorit să citesc cu totul alt fel de piesă, aşa încît am parcurs Lady Windermere's Fan. Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Oscar Wilde, "The Duchess of Padua" (1883)

În martie 2013, după ce parcursesem The Importance of Being Earnest şi Vera, am citit o altă piesă de Oscar Wilde intitulată The Duchess of Padua. Şi iată ce am aflat:

The Duchess of Padua este o tragedie în cinci acte. Acţiunea ei este plasată în secolul al XVI-lea, la Padua. Protagonistul este un tînăr din Perugia, Guido Ferranti, care, în actul întîi, soseşte la Padua cu un prieten la invitaţia unui necunoscut. Acesta din urmă se prezintă drept contele Moranzone şi îl informează pe Guido că tatăl lui a fost ducele de Padua, trădat de un apropiat, Simona Gesso, care a devenit noul duce. Datoria lui Guido Ferranti este să-şi răzbune tatăl, aşa încît protagonistul depune un jurămînt şi intră în serviciul ducelui, pregătind răzbunarea. Din păcate, la finalul actului, Guido se întîlneşte cu ducesa de Padua şi se îndrăgosteşte de ea.

În actul al doilea, între duce şi ducesă are loc un conflict deschis, public, pe marginea modului în care ducele îşi tratează supuşii. Gesso îi împilează şi-i asupreşte, în vreme ce ducesa le dăruieşte pîine şi bani. Apoi, după plecarea ducelui şi a curtenilor săi, Guido şi ducesa îşi mărturisesc unul altuia dragostea pe care şi-o poartă, însă Moranzone revine şi îl îndeamnă pe protagonist să îşi ducă la capăt răzbunarea. Termenii jurămîntului depus sînt aspri, iar Guido se vede nevoit să se despartă de ducesă.

În actul al treilea, în palatul ducal, noaptea, protagonistul se strecoară spre odaia ducelui, însă ezită să-l ucidă pe acesta din urmă. Ducesa, crezînd că soţul ei e obstacolul care o desparte de tînărul Ferranti, îl înjunghie pe Simona Gesso. Cînd Guido, îngrozit de fapta ei, refuză să mai aibă de-a face cu ea, protagonista îl dă pe mîna gărzilor şi îl acuză de asasinat.

Actul al patrulea se desfăşoară la tribunal, unde ducesa, în calitate de regentă, are o influenţă majoră asupra judecătorilor şi, temîndu-se că Guido ar putea-o acuza de crimă, insistă ca protagonistul să fie executat pe loc, fără să i se asculte depoziţia. Moranzone intervine din nou, implorîndu-l pe Guido Ferranti să dezvăluie adevărul, însă acesta din urmă preferă să ia vina asupra sa.

Ultimul act are loc la închisoare, unde, aproape de miezul nopţii, protagonistul îşi trăieşte ultimele clipe înainte de execuţie. Ducesa de Padua soseşte în vizită, mascată şi înfăşurată într-o pelerină cu glugă. După ce scoate gărzile din celulă, bea otrava destinată condamnatului, apoi îl trezeşte pe Guido şi îl roagă să ia masca şi pelerina ei şi să fugă. După ce ducesa moare otrăvită, Guido preferă să se înjunghie decît să trăiască fără ea.

Dintre toate piesele de Oscar Wilde pe care le-am citit pînă acum, aceasta este cu siguranţă cea mai stranie. Este o tragedie, mai degrabă decît o comedie spumoasă, e scrisă în pentametru iambic, iar vocabularul şi gramatica din discursul personajelor aminteşte mai degrabă de scrierile lui Christopher Marlowe şi William Shakespeare.

Pe de altă parte, nu putea să lipsească personajul porta-voce, cinic şi spiritual, destul de tipic pentru piesele lui Wilde (şi ale lui Bernard Shaw). La fel ca în Vera, acesta este antagonistul, numai că... dispare de pe scenă după actul al doilea. Ca urmare, Wilde a introdus în actul al patrulea un al doilea personaj porta-voce, un cetăţean fără educaţie, Anthony, care face comentarii amuzante pe parcursul procesului. La fel ca în unele tragedii shakespeariene, scenele tragice, avînd în prim-plan personaje aristocratice, sînt contrabalansate de scene comice, implicînd personaje secundare, din clasele sărace.

Tot ca în unele tragedii shakespeariene, intriga se bazează pe un conflict de emoţii intense - dorinţa de răzbunare, pe de o parte, iubirea, pe de alta. Ezitările protagonistului la împlinirea răzbunării amintesc întrucîtva de Hamlet, prinţ al Danemarcei, în vreme ce opreliştile din calea iubirii şi consecinţele tragice ale acestor obstacole duc cu gîndul la Romeo şi Julieta.

Pe ansamblu, The Duchess of Padua este o piesă foarte ambiţioasă şi foarte bine scrisă, începînd cu structura intrigii, continuînd cu caracterizarea personajelor şi încheind cu stilul bine controlat şi cu prozodia foarte bine îngrijită. Poate că, după lectura ei, mi-ar fi plăcut să citesc şi o comedie de Oscar Wilde, numai că următoarea piesă din volum este tot una tragică - Salomé. Însă despre aceasta am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)   

Oscar Wilde, "Vera; or, The Nihilists" (1881)

În februarie 2013, după ce recitisem The Importance of Being Earnest, am parcurs o piesă timpurie a lui Oscar Wilde, Vera; or, The Nihilists. Conforma studiului introductiv semnat de Anne Varty de la Royal Holloway, Vera nu se numără printre piesele populare ale lui Wilde. Eu am apreciat-o destul de mult. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Prologul se petrece în 1795, într-un han rusesc de provincie. Colonelul Kotemkin şi un pluton de soldaţi escortează deţinuţi în lanţuri pe drumul spe Siberia. Unul dintre deţinuţi se dovedeşte a fi chiar Dmitri, fiul hangiului şi fratele protagonistei Vera. Aceasta din urmă, după ce descoperă că fratele ei a fost exilat, iar rugăminţile ei de a-l elibera rămîn zadarnice, jură să se alăture mişcării nihiliste din Moscova.

Primul act se petrece la Moscova, în 1800, şi implică o societate secretă de nihlişti care conspiră să-l asasineze pe ţarul Ivan. Unul dintre conspiratori, Alexei, suspectat a fi un spion ţarist, se dovedeşte a fi nimeni altul decît ţareviciul, proaspăt eliberat de ţar după un îndelungat arest la domiciliu. Alexei îi salvează pe nihilişti de un control al poliţiei, iar Vera se îndrăgosteşte de el.

Actul al doilea are loc la palat şi îi opune pe consilierii ţarului, cinici şi nepăsători, ţareviciului Alexei, pasionat şi idealist. Prinţul Paul Maraloffski iese cel mai mult în evidenţă prin replicile sale spirituale şi îndrăzneţe. Ţarul însuşi apare, îngrozit şi paranoic, suspectînd că Moscova e împînzită de conspiratori, însă planul său de a pune ca Alexei să fie arestat şi eventual executat pentru convingerile lui nihiliste eşuează cînd Ivan iese pe balcon şi e împuşcat.

În actul al treilea, conspiratorilor li se alătură prinţul Paul Maraloffski, cel care pînă deunăzi îi urmărise şi persecutase. Acesta din urmă doreşte asasinarea noului ţar pe motiv că toţi consilierii fostului ţar au fost surghiuniţi. Vera argumentează că lui Alexei i-ar trebui acordat mai mult timp pentru a decide să abdice şi să transforme Rusia în republică, dar conspiratorii decid să îl asasineze. Iar, prin tragere la sorţi, misiunea de a-l înjunghia pe tînărul ţar îi revine... Verei.

În ultimul act, Vera se strecoară în palat, în odaia ţarului Alexei, iar acesta îi propune să se căsătorească cu el şi să-l ajute să reformeze Rusia. Cum gărzile au fost îndepărtate din posturi chiar din ordinul ţarului, iar palatul este nepăzit, Vera ştie că nihiliştii aşteaptă semnalul ei că asasinatul a avut loc - în caz contrar, vor năvăli în palat şi îl vor ucide ei înşişi pe Alexei. Ca urmare, preferă să se înjunghie şi să arunce pumnalul însîngerat pe fereastră ca să creeze impresia că şi-a îndeplinit misiunea.

Impresia de ansamblu pe care o lasă piesa este că, dincolo de conflictul de bază dintre revoluţionarii idealişti şi curtenii cinici, în subtext se ascunde o critică subversivă a sistemului de clase şi privilegii din societatea victoriană. Prologul demonstrează cum, într-un stat despotic, simpla exprimare a ideilor privitoare la drepturi şi libertăţi poate duce la încarcerare şi exil, iar intriga piesei e complicată de faptul că, pe lîngă un conflict extern, de natură socială, există şi un conflict intern, de natură emoţională. Vera e sfîşiată între jurămîntul de credinţă pe care l-a depus la intrarea în organizaţia nihilistă şi iubirea pe care i-o poartă ţareviciului.

Studiul introductiv despre care aminteam mai devreme enumeră o serie de anacronisme, precum faptul că, deşi piesa e plasată în perioada 1795-1800, noţiunea de nihilism a fost menţionată prima oară abia în 1861. De asemenea, sînt menţionate trenuri (apărute abia în 1804, în Marea Britanie) şi eliberarea şerbilor (care în Rusia a avut loc în 1861). În ciuda acestor anacronisme, piesa Vera merită citită - sau vizionată, dacă veţi avea vreodată ocazia. Fireşte, după ce am terminat-o de parcurs, am început lectura altei piese de Oscar Wilde, The Duchess of Padua. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie... 

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Oscar Wilde, "The Importance of Being Earnest" (1895)

Prima dată am parcurs piesa The Importance of Being Earnest în 1991, prin amabilitatea doamnei profesoare Marina Istrate. Am achiziţionat apoi, de-a lungul anilor, mai multe volume cu piese de Oscar Wilde, iar în februarie 2013 an recitit The Importance of Being Earnest dintr-o ediţie elegantă, intitulată The Plays of Oscar Wilde (Colecţia Wordsworth Classics, Editura Wordsworth Editions, Ware, 2002) al cărei studiu introductiv este semnat de Anne Varty de la Royal Halloway.

Piesa, iniţial structurată în patru acte, a fost revizuită şi redusă la trei. Actul întîi se desfăşoară în locuinţa din Londra a tînărului Algernon Moncrieff. Un prieten al acestuia, John Worthing, ar dori să se căsătorească cu verişoara acestuia, Gwendolen Fairfax, însă mama acesteia, Lady Bracknell, se opune pe motiv că Worthing nu îşi cunoaşte părinţii - mai precis, pe cînd era doar un bebeluş, a fost găsit într-o geantă la camera de bagaje dintr-o gară londoneză.

Actul al doilea are loc la conacul de la ţară al lui John Worthing, unde acesta o creşte pe Cecily Cardew, nepoata tatălui său adoptiv. Curios să o cunoască, Algernon soseşte într-o vizită neanunţată şi se dă drept fratele (fictiv) al lui John, Ernest Worthing. Doar că lucrurile se complică atunci cînd pe urmele lui soseşte Gwendolen, căreia John Worthing i s-a prezentat drept... Ernest, iar cele două domnişoare îşi închipuie că sînt logodite cu acelaşi bărbat - adică rivale.

În actul al treilea, Lady Bracknell soseşte şi, după o discuţie animată cu însoţitoarea vîrstnică a lui Cecily, domnişoara Prism, confuzia se risipeşte, iar John Worthing se dovedeşte a fi nepotul lui Lady Bracknell şi fratele mai mare al lui Algernon Moncrieff. În plus, numele său de botez este chiar Ernest. Prin urmare, cele două cupluri de tineri se pot cununa, ba chiar şi domnişoara Prism îşi găseşte perechea în persoana reverendului Chasuble.

Ca piesă de teatru, The Importance of Being Earnest este foarte dinamică, plină de răsturnări de situaţii. Tonul pe care e scrisă este lejer, spumos, iar multe dintre paradoxurile cu care sînt presărate replicile personajelor circulă şi acum zilnic ca folclor electronic. Dincolo de paradoxuri şi de haz se află însă două teme destul de serioase:

Una dintre aceste teme este aceea a identităţii. Fiecare dintre personajele principale pare să aibă o mască publică şi un sine intim, ascuns de privirile celorlalţi. Astfel, John Worthing pretinde că are un frate tînăr şi nesăbuit la Londra, Ernest, pe care trebuie periodic să-l scoată din încurcături - o scuză bună pentru a merge frecvent în cercurile înaltei societăţi londoneze unde se prezintă drept Erenst Worthing.

Algernon Moncrieff, la rîndul său, pretinde că are un prieten suferind în provincie, Bunbury, iar cînd vrea să evadeze din metropolă anunţă că starea lui Bunbury s-a înrăutăţit. (Fireşte, cînd fratele, respectiv prietenul fictiv duc la încurcături de nerezolvat, atît Worthing cît şi Moncrieff le anunţă decesul la fel de fictiv.)

Chiar şi Cecily Cardew, o adolescentă educată într-un conac din provincie, duce o viaţă imaginară paralelă în care e logodită cu Ernest Worthing - ba chiar a scris scrisori de dragoste ca din partea acestui personaj fictiv.

Cealaltă temă este cea a satirei sociale. Personajele din înalta societate britanică, precum Algernon Moncrieff, Gwendolen Fairfax şi mai ales Lady Bracknell, sînt prezentate ca fiind superficiale, privilegiate şi destul de insensibile la sentimentele celorlalţi. Lady Bracknell, în special, se dovedeşte a fi căpătat acces în înalta societate numai prin căsătorie, nu de la origine, iar modul tiranic în care îşi tratează soţul şi fiica devine propria sa pedeapsă. La finalul piesei, cînd se formează cuplurile, Lady Bracknell rămîne singură - soţul pe care îl dispreţuieşte şi îl marginalizează o pedepseşte la rîndul său prin absenţă şi tăcere.

Pe ansamblu, The Importance of Being Earnest merită atît să o citiţi cît şi să o vedeţi pusă în scenă - un excelent exemplu de comedie savuroasă. Desigur, volumul în care am parcurs-o conţine şi alte piese de Oscar Wilde, dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)