Robert E. Howard, ""Conan the Adventurer" (1966)

Imagine preluată de pe situl capnscomics.blogspot.com

În perioada decembrie 2021 - februarie 2022, am avut ocazia să parcurg un volum de Robert E. Howard intitulat Conan the Adventurer (editura Sphere Books, Londra, 1973). Acesta face parte dintr-o integrală Conan redactată de L. Sprague de Camp, cu copertele ilustrate de legendarul artist grafic american 'Fantastic' Frank Frazetta.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce e vorba:

Volumul începe cu o hartă a ținuturilor din Era Hyboriană, în care se petrec aventurile lui Conan, și cu o introducere în care, concis, redactorul îi prezintă pe autor, pe protagonist și aventurile acestuia din urmă până în punctul în care începe volumul de față.

Nuvela "The People of the Black Circle" prezintă o aventură în care Conan, devenit lider al afghulilor din Munții Himeliani, e implicat fără să vrea într-un complot prin care practicanți ai magiei negre îl ucid pe regele din Vendhya și încearcă să o asasineze și pe sora acestuia, Yasmina. Deși aceasta capturează afghuli și amenință să îi execute, Conan o răpește și o duce departe de ai ei, se confruntă cu magicienii și, cu ajutorul oastei din Vendhya, îi înfrânge. Yasmina, drept recunoștință, îi eliberează pe prizonierii afghuli.

În povestirea "The Slithering Shadow", Conan s-a aventurat departe, în sud, după ce rebeliunea prințului Almuric împotriva regelui Strabonus a fost înăbușită. În compania unei tinere, Natala, protagonistul traversează un deșert și, la o oază, descoperă un oraș ai cărui locuitori par să se trezească foarte rar dintr-o stranie letargie, iar, noaptea, sunt răpiți și devorați unul câte unul de către o creatură monstruoasă. Conan luptă împotriva creaturii de coșmar și izbutește să scape din oraș împreună cu Natala.

Povestirea "The Drums of Tombalku" a fost dezvoltată și dusă la bun sfârșit de către L. Sprague de Camp dintr-o versiune incompletă pe care o începuse Robert E. Howard. De această dată, un tovarăș de arme al lui Conan, Amalric, salvează o tânără, Lissa, din mâinile unor nomazi de culoare. Împreună, cei doi ajung într-un oraș pe jumătate ruinat și aproape părăsit, Gazal, iar apoi, însoțiți de Conan, merg în Tombalku, unde băștinașii au doi regi: Sakumbe și Conan. Din păcate, un vrăjitor local îl ucide prin magie pe Sakumbe, iar apoi îi întărâtă pe localnici împotriva noilor-veniți. Din fericire, un trib învecinat, aphaki, atacă Tombalku, iar Conan și însoțitorii săi reușesc să se îndepărteze nevătămați.

Ultima povestire din volum se intitulează "The Pool of the Black One". Pe oceanul apusean, Conan urcă la bordul unei nave din Kordava și se înrolează în echipaj. Când nava face escală pe o insulă, Conan îl ucide discret pe căpitan ca să îi ia locul. Din păcate, niște creaturi negre, monstruoase, răpesc un matelot și îl afundă într-un lac, iar matelotul se reduce la dimensiunile unei statuete. Creaturile încearcă să facă la fel cu o tânără, Sancha, iar Conan luptă împotriva lor. Echipajul navei intervine și, după ce din lacul magic se iscă o erupție colosală, cei mai mulți dintre ei izbutesc să se reîmbarce. În final, cu Sancha alături, Conan decide să conducă nava și să se apuce de piraterie.

Pe ansamblu, Conan the Adventurer ilustrează exemplar perioada pulp a literaturii americane din anii 1930 - o vreme în care, în reviste lunare cu literatură de consum, publicau Dashiell Hammett și Raymond Chandler, Howard Phillips Lovecraft și Clark Ashton Smith, Leigh Brackett și L. L. 'Doc' Smith, Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Povestirile și nuvela din volum sunt dinamice, captivante, cu multă acțiune și cu multe dialoguri, scrise într-un stil clar, accesibil, și destinate unui public larg.

Poate că poveștile despre Conan nu au nici frumusețea evocatoare a celor născocite cu două sau trei decenii mai înainte de către Lord Dunsany, nici forța morală a celor scrise de către J. R. R. Tolkien, însă au o vitalitate primordială și un dinamism greu de egalat.

La o a doua lectură, unele elemente par să iasă ceva mai mult în evidență - ingrediente cumva recurente, ca scenele de nuditate sau cele în care un personaj feminin pozitiv e legat fedeleș de către un personaj feminin negativ. (Noroc că, de fiecare dată, intervine protagonistul salvator înainte ca lucrurile să ia o întorsătură sângeroasă.) Tot recurente sunt și scenele în care brațul înarmat al eroului înfrânge vrăjitorii și demonii, iar forța fizică și curajul triufă asupra magiei și a supranaturalului.

Dar, ținând cont de faptul că majoritatea textelor apărute în perioada aceea în reviste pulp au fost date uitării, Conan a dat dovadă de o popularitate de durată impresionantă. Volumele de felul lui Conan the Adventurer demonstrează foarte clar de ce.

Mărturisesc că, după lectura acestei cărți, m-am simțit tentat să mai parcurg câteva volume de Robert E. Howard - căci am prin casă cel puțin cinci pe care nu le-am citit încă. Mă ispitește în mod special o culegere subțirică intitulată The Right Hand of Doom. Însă, despre aceea, am să vă dau detalii la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Alan Watts, "Cartea" (2012)

Spre finalul lunii octombrie 2013, prin amabilitatea domnişoarei Andreea Tincea, am primit un exemplar dintr-un volum de Alan Watts, Cartea despre acel tabu care te împiedică să afli cine eşti (Editura Herald, Bucureşti, 2012). Am parcurs lucrarea în iulie 2014. Şi iată ce am aflat:

Volumul începe cu o "Prefaţă" în care autorul arată succint că societatea occidentală are un tabu atît de răspîndit încît majoritatea oamenilor nici măcar nu sînt conştienţi de existenţa acestuia. În cuvintele autorului, este o conspiraţie tacită de a ignora cine sau ce sîntem cu adevărat.

Capitolul I, "Informaţii tainice", aminteşte despre societăţi în care unele tabuuri erau ocolite, la momente-cheie din viaţa fiecăruia, cu ajutorul unei cărţi, apoi propune ideea unei cărţi care să abordeze problema-tabu a cine sîntem cu adevărat. Noţiunea că am fi o entitate izolată într-un sac de piele, separată de restul Universului, pare să fie nerealistă, în vreme ce unele religii tradiţionale ar fi atins, în viziunea autorului, un stadiu de epuizare. Ca o alternativă, Alan Watts ne oferă o viziune din Vedanta conform căreia toate formele de viaţă sînt căi prin care Universul se cunoaşte pe sine şi totodată măşti cu care se joacă de-a v-aţi ascuns... cu sine însuşi.

Capitolul al II-lea, "Jocul de-a alba-neagra", punse sub semnul îndoielii gîndirea analitică în forma ei simplificată, practicată în Occident, separarea cauzei de efect, a trecutului de viitor, a individului de mediul său şi alte asemenea perspective, iar în locul lor propune o viziune holistică în care toate elementele din Univers sînt interconectate organic şi inextricabil.

Capitolul al III-lea, "Cum să fii un fals autentic", continuă în aceeaşi notă, însă abordează două teme mai concrete: modul în care gîndirea analitică a căutat să impună ordine matematică asupra lumii reale, respectiv modul în care regulile sociale au ajuns să-i dezorienteze pe indivizi. În primul caz, modelele riscă să fie confundate cu realitatea. În cel de-al doilea, regulile interacţiunilor sociale sînt uneori contradictorii, iar dacă sînt luate prea în serios pot duce la nevroză.

Capitolul al IV-lea, "Lumea este corpul tău", începe cu o recapitulare a ideilor abordate în capitolele precedente - de această dată într-o formă sintetică, sistematizată - după care tratează despre limitările sistemului de gîndire analitic, mai ales în situaţii în care modelul abstract e confundat cu realitatea propriu-zisă. O idee demnă de reţinut din acest capitol este şi aceea că relaţiile dintre elemente sînt tot atît de importante ca şi obiectele în sine. Indiferent de domeniul abordat (entomologie, sociologie, ecologie), studiile demonstrează în repetate rînduri că indivizii nu există în sine, ci  integraţi într-un sistem de relaţii cu alţi indivizi şi cu mediul ambiant. Mai mult, Alan Watts propune ideea paradoxală că fenomenele există numai în măsura în care sînt percepute de observatori. (Iar aici am impresia că se iveşte perena discuţie, pe care nu sînt calificat să o port, despre diferenţele dintre realitatea ontologică şi realitatea epistemologică.)

În schimb, capitolul al V-lea, "Şi ce dacă?", aduce în prim-plan chestiuni practice referitoare la cele două perspective - cea egocentrică şi cea holistă. Iluzia unui eu separat de restul Universului are consecinţe pe plan comportamental, psihologic şi social. Alan Watts analizează, ca exemplu, pregătirile de Crăciun, precum şi comportamentul tipic de după sărbătorile de iarnă în societatea occidentală. În schimb, el pledează pentru empatie, precum şi pentru conştientizarea multiplelor legături dintre fiinţe în mediul înconjurător. Mai degrabă decît să gonim prin viaţă ca bezmeticii, după părerea autorului anglo-american am face bine să încetinim, să contemplăm, să ne bucurăm în linişte de ceea ce este şi să ne deschidem mintea şi sufletul.

Capitolul al VI-lea, "Acela", tratează despre un concept interesant - acela de Sine, ca formă psihologică aflată dincolo de eul de suprafaţă. În viziunea lui Watts, Universul însuşi, interconectat şi integrat, ar avea o conştiinţă de sine din care am face parte, la rîndul nostru. În această perspectivă, viaţa şi moartea fiecăruia ar fi căi prin care Acela joacă roluri, schimbă măşti şi se descoperă pe Sine.

Cartea se încheie cu o bibliografie în care veţi regăsi lucrări de filosofie, psihanaliză şi istoria religiilor.

Cu toate că lucrarea lui Alan Watts a apărut iniţial în 1966, mesajul său este de actualitate. Ediţia română oferită de Editura Herald este îngrijită. Traducerea lui Marian Stan este de bună calitate, tehnoredactarea e făcută frumos, cu litere citeţe, iar formatul volumului face lectura uşoară şi agreabilă. Cu siguranţă că, la fel ca şi alte volume de Alan Watts precum Devino ceea ce eşti, Cartea încurajează şi recompensează o a doua lectură. Dealtfel, puteţi şi dumneavoastră să vă comandaţi online un exemplar la un preţ atrăgător aici.

În ceea ce mă priveşte, am început să citesc un alt volum, pe o temă oarecum înrudită, intitulat Zen şi viaţa cotidiană. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - "The Crystal World" (1966)

Mi-a luat numai două zile ca să citesc romanul final din tetralogia elementelor a lui Ballard, iar cartea a constituit o surpriză plăcută. În primul rind, The Crystal World (“Lumea de cristal”) nu este plasată într-o ţară anglo-saxonă, ci în Camerun, pe fluvial Matare.

Dr. Edward Sanders încearcă să călătorească în amonte, către Mont Royal, dar întîmpină dificultăţi. Aparent, în zonă au loc unele tulburări, iar armata a izolat teritoriul. Treptat, Sanders descoperă că pădurea din jurul localităţii Mont Royal este afectată de cristalizare.

Pe măsură ce se apropie de acest fenomen, Sanders se pomeneşte prins în jocuri periculoase, cum ar fi o relaţie violent care îi implică pe proprietarul unei mine locale, Therensen, pe un bărbat, Ventress, şi pe soţia lui muribundă, Serena. Sanders, la rîndul său, are de lucru într-o leprozerie împreună cu fosta lui iubită, Suzanne Clair, şi cu soţul ei, Max. Şi, pentru a complica lucrurile, o tînără ziaristă franceză, Louise Peret, începe o relaţie amoroasă cu Sanders.

Fenomenul cristalizării se extinde, cuprinzînd păsări, animale, oameni şi artefacte, iar, pe măsură ce Sanders încearcă să ajungă la prietenii săi, situaţia din jurul său devine din ce în ce mai haotică şi mai violentă. În cele din urmă, după o evadare pe muchie de cuţit din pădure, Sanders se gîndeşte bine şi decide să meargă înapoi în lumea de cristal.

Ceea ce mi s-a părut interesant, dincolo de imaginile memorabile cu cristalizări de copaci, rîuri, personaje şi aşa mai departe, a fost “explicaţia” dindărătul fenomenului. Ipoteza unui personaj este că formarea galaxiilor constituite din antimaterie provoacă apariţia anti-timpului şi absorbirea timpului din materie atît în locuri îndepărtate din Univers cît şi pe plan local, în trei zone mici de pe Pămînt. Materia suferă un process asemănător refracţiei, cu excepţia faptului că agentul nu este lumina, ci timpul.

“Explicaţia” care îi este oferită lui Sanders în roman îmi aminteşte de logica dindărătul picturii cubiste: obiectul este redat nu dintr-o singură perspectivă, de la un anumit moment, ci din cîteva perspective, din diferite momente, “simultan”. Efectul, ca în Nud coborînd scara (1912) de Marcel Duchamp, este mozaicat, unghiular, cvasi-cristalin.

Motivul pentru care am adus în discuţie acest subiect este că, pe parcursul celor patru romane catastrofice, Ballard foloseşte imagini care amintesc foarte mult de curente celebre din pictură.

“Vîntul de nicăieri”, spre exemplu, conţine numeroase imagini de clădiri ruinate şi o atmosferă deosebit de sumbră, încărcată de praf şi de particule din sol, murdară şi întunecoasă, foarte asemănătoare cu picturile romantice. Unele dintre schiţele întunecate ale lui Victor Hugo, care ocazional încorporau pete întîmplătoare de cafea sau de vin, ar putea fi asociate cu asta.

“Lumea înecată”, pe de altă parte, cu lagunele sale şi cu imaginile ei ceţoase, neclare, tropicale, evocă picturile impresioniste, cu lipsa lor de linii clar trasate şi de contururi precise.

“Seceta” se asociază cu picturile suprarealiste. În capitolul de început, “Lacul pe cale să sece”, de pildă, tînărul Philip Jordan şi dr. Charles Ransom încearcă să salveze o lebădă muribundă, năclăită de ţiţei. Prezenţa în barcă a păsării în agonie şi aripile ei mari întinse deasupra apei evocă picturi de Salvador Dali. Mai tîrziu, Quilter apare pe picioroange, purtînd pantaloni făcuţi dintr-un covor, blănuri şi o căciulă creată dintr-o lebădă neagră. Din nou, picturile lui Dali cu apariţii moi proptite în cîrje apar în mintea cititorului. Iar, în capitolele finale ale romanului, imagini de automobile şi artefacte abandonate, pe jumătate îngropate în dune de nisip sau în straturi de cristale de sare sînt conectate explicit cu picturi de Yves Tanguy precum Jours de lenteur.

În acest context, avea sens ca Ballard să creeze o abundenţă de imagini cubiste în “Lumea de cristal”. De la cristalizări izolate de plante pînă la o pădure cristalizată, de la oameni cristalizaţi la elicoptere, automobile, case şi biserici transformate în torturi de nuntă şi prinse în pînze-filigran printre copacii cristalizaţi dimprejur, Ballard a orchestrat un crescendo de neuitat care probabil va rămîne în mintea cititorilor multă vreme după ce personajele şi incidentele din roman se vor fi şters.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)