Sir Terry Pratchett, "Eric" (1990)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prin 1992, am avut norocul să împrumut de la Consiliul Britanic un exemplar din Faust Eric cu ilustrații de Josh Kirby. Apoi, în 2002, doamna dr. Tracey Rosenberg mi-a adus de la Edinburgh un exemplar nou-nouț dintr-o ediție de buzunar a acestui scurt roman. Ceva mai târziu, în 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar ilustrat.

Cel mai recent, am parcurs Eric în aprilie 2021 - parțial, l-am citit în ediție electronică, parțial, l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun despre ce este vorba:

Eric este primul hacker al Lumii-disc. Înarmat cu o barbă falsă, cu o carte de magie și cu câteva incantații, invocă un demon din infern și cere trei lucruri: să devină conducătorul lumii, să o întâlnească pe cea mai frumoasă femeie din lume și să trăiască pentru totdeauna.

Din păcate pentru Eric, infernul nu îi trimite un demon, ci pe vrăjitorul Rincewind. Acesta, doar pocnind din degete, îl duce pe Eric, mai întâi, la poporul Tezumen, dintr-o junglă presărată cu piramide în trepte, care îl declară într-o zi conducătorul lumii pe copil doar cu intenția de a-l sacrifica a doua zi zeului Quezovercoatl, apoi, la asediul cetății Tsort, unde efebienii folosesc un uriaș cal de lemn pentru a cuceri cetatea și a o elibera pe (cândva) frumoasa Elenor, iar, în cele din urmă, la începutul timpului, pentru a-l lăsa să fie martorul existenței întregului Univers. Cumva, cei doi eroi fără voie ajung și în infern, unde facilitează o lovitură de palat și alungarea de la putere a unui conducător care exasperase demoni și damnați deopotrivă cu metode moderne de management învățate de la... oameni.

Printre cărțile din seria Lumea-disc, Eric ocupă un loc cu totul special. Pe de o parte, edițiile ilustrate au o certă valoare bibliofilă, căci regretatul Josh Kirby a ilustrat ca nimeni altul romanele lui Sir Terry Pratchett, iar paginile acestui roman sunt presărate cu ample imagini color extrem de detaliate.

Pe de altă parte, Eric parodiază savuros Tragedia doctorului Faustus de Christopher Marlowe și Faust de Goethe. Romanul e presărat cu o mulțime de referiri la Iliada și Odiseea, la mituri grecești și precolumbiene, dar și la Divina comedie și la Geneza din Vechiul testament.

Cu darul său inegalabil pentru satiră, Sir Terry Pratchett sugerează însă că aspecte ale vieții contemporane, precum documentele de uz intern din corporațăii, manualele de bune practici sau instructajele din domeniul relațiilor cu clienții sunt mai de temut decât toate chinurile iadului. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

După cum probabil vă așteptați, reîntâlnirea cu Eric m-a încurajat să recitesc și următorul roman din seria Lumea-disc, Moving Pictures. Dar, despre acela, am dat deja detalii aici.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Moving Pictures" (1990)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

Prima oară, am parcurs al zecelea roman din seria Lumea-disc într-o ediție cartonată, luată cu împrumut de la Consiliul Britanic în prima parte a anilor 1990. A doua oară, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și citit, în 2002, un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (editura Corgi Books, Londra, 1991). A treia oară, mai recent, am audiat de pe tableta de lectură o ediție electronică a romanului Moving Pictures în perioada aprilie - iunie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Pe de o parte, ultimul păstrător al ritualurilor magice de la Holy Wood, la câteva zeci de kilometri de Ankh-Morpork, se stinge. Pe de altă parte, alchimiștii din Ankh-Morpork descoperă celuloidul - iar, mulțumită investițiilor abile ale lui "Cut-Me-Own-Throat" Dibbler, o întreagă industrie cinematografică se dezvoltă în scurtă vreme și magia ecranului renaște. Apar vedete de cinema, precum Victor Tugelbend și Theda Withel, dar și momente de criză - pentru că, pe Lumea-disc, credința le conferă realitate poveștilor, iar visele și coșmarurile din filme abia așteaptă să năvălească dicoace de ecran. În final, invazia creaturilor din alte dimensiuni e împiedicată grație eforturilor combinate ale vrăjitorilor de la Universitatea Nevăzută, ale protagonistului Victor Tugelbend și ale lui Gaspode, câinele vorbitor.

Ceea ce face deliciul acestui roman din seria Lumea-disc este puzderia de trimiteri intertextuale la perioada clasică a industriei de film de la Hollywood - fie că vorbim despre Theda Bara, Douglas Fairbanks sau Rock Hudson, despre câinele Lassie, despre pelicule ca Vrăjitorul din Oz, Fiul șeicului sau Pe aripile vântului ori despre personaje precum King Kong. (Punctul culminant al romanului izbutește să parodieze simultan Atacul femeii de cincizeci de coți și King Kong, spre exemplu.)

De asemenea, mi-a făcut plăcere să regăsesc, în roluri secundare, personaje din alte subserii precum Moartea, căpcăunul Detritus, sergentul Colon și caporalul Nobbs din Paza de Noapte sau vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută.

Adăugați la cele de mai sus o puzderie de jocuri de cuvinte și o mulțime de scene comice și veți înțelege de ce Moving Pictures merită și recompensează o a doua lectură, ba chiar și pe cea de-a treia. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Nu după mult timp de la încheierea lecturii acestui roman, am recitit și volumul următor din seria Lumea-disc, intitulat Reaper Man. Dar, despre acela, rămâne să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Mircea Cărtărescu, "Levantul" (1990)

Spre finalul anilor 1990, la Teatrul Bulandra, am vizionat un spectacol de teatru, Levantul, după un poem epic de Mircea Cărtărescu. Apoi, conştiincios, am cumpărat un exemplar din acest poem epic (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) şi am aflat că fusese distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1990. Ba chiar, printr-un fericit concurs de împrejurări, în 2011 am primit un autograf din partea distinsului autor.

Cu lectura, însă, m-am dovedit a fi mai puţin conştiincios. În 2011 am citit jumătate din poem, apoi, o vreme, am lăsat volumul la raft. Abia în august 2015 am parcurs integral acest poem postmodern şi, cum lucrurile bune nu se tac, am decis să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat (cu oarecare întârziere).

Ca orice poem epic ce se respectă, Levantul este împărţit în cânturi (douăsprezece în acest caz). Subiectul este unul eroic - în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, poetul revoluţionar Manoil şi însoţitorii săi doresc să pornească o revoluţie în Ţara Românească, să-l alunge pe domnitorul fanariot şi să câştige independenţa patriei.

Tratarea, în schimb, este comică. Începând cu comicul de limbaj, continuând cu comicul situaţiilor şi mergând până la numele comice ale personajelor, poetul a folosit o gamă largă de metode prin care a subminat falsa seriozitate a epopeii şi i-a amuzat şi fermecat pe cititori.

Comică este şi puzderia de anacronisme strecurate în text, de la un citat atribuit lui Mihai Eminescu în care se face referire la Mircea Eliade până la dirijabilul cu care călătoresc personajele şi de la mămăliga dacică până la Anexa ce evocă în subtext finalul aşa-zisei Epoci de Aur şi evenimentele din decembrie 1989. (Desigur, nu voi inventaria aici toate anacronismele amuzante, pe de o parte pentru că nu vreau să vă stric surpriza şi plăcerea când le veţi descoperi în text, iar pe de alta pentru că sunt destul de numeroase.)

Tot pe linia mijloacelor literare postmoderne, alături de anacronisme, se află o serie de referiri intertextuale şi culturale. Astfel, veţi găsi trimiteri la Borges şi Bahtin, la Byron şi Keats, la Dante şi la Petrarca, la Sadoveanu şi Caragiale, dar şi la pelicule cinematografice, începând cu "E la nave va" şi încheind cu... "Războiul stelelor".

Şi, ca şi când trimiterile intertextuale nu ar fi fost suficiente, pe alocuri veţi găsi parodii foarte îngrijite după poeme de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Anton Pann - semn că domnul Mircea Cărtărescu, pe atunci profesor de limba şi literatura română la o şcoală din Bucureşti, ştia nu doar să predea poezie, ci şi să se joace cu poezia într-un mod memorabil. (În ceea ce mă priveşte, cel mai mult am apreciat glossa construită pe idei metafizice.) 

De altfel, numeroase episoade din poem cuprind meditaţii filosofice referitoare la natura realităţii, la trecerea timpului, la relaţiile dintre etică şi estetică. Am fost plăcut surprins când autorul însuşi s-a pomenit transportat în lumea ficţională a epopeii sale, ori când personajele sale l-au însoţit în Bucureştiul tern al anilor 1980. Şi, ca o încununare a acestor jocuri de realităţi întreţesute, în cântul al doisprezecelea, la o petrecere de final, invitat alături de personaje în apartamentul autorului este şi cititorul.

Ca urmare, nu am să vă mai reţin. Petrecerea aceea ficţională continuă şi acum, iar la capătul Levantului vă aşteaptă o mulţime de personaje agreabile, un album de Paul Simon şi un poet ce vă ofer un pahar cu vin de Jidvei. Apoi, dacă vi se pare că epopeea aceasta exuberantă şi ireverenţioasă s-a încheiat mult prea curând, luaţi lectura de la capăt - pentru că Levantul este o carte de recitire...

Grant Naylor, "Better Than Life" (1990)

În octombrie 2006, cu ocazia achiziţionării unui număr semnificativ de cărţi dintr-un anticariat, am cumpărat o ediţie de buzunar a romanului Better Than Life (Penguin Books, Londra, 1991). De parcurs, am parcurs-o abia în septembrie 2011, în cea mai mare parte prin mijloacele de transport în comun bucureştene - au şi cărţile de buzunar rostul lor. Şi iată ce am aflat:

La fel ca şi predecesorul său, Red Dwarf, romanul Better Than Life este o parodie a operei spaţiale şi în acelaşi timp o adaptare sub formă de text a unui serial de televiziune. În capitolele introductive, personajele principale, Lister, Rimmer, Motanul şi robotul Kryten sînt captivi într-o lume virtuală, Better Than Life, dar caută să evadeze de acolo şi să revină în lumea reală. Apoi, nava lor este prinsă în cîmpul gravitaţional al unei găuri negre şi, pentru a scăpa de acolo, personajele joacă o partidă de biliard cosmic cu planete rătăcite. Lister este pierdut, apoi regăsit pe Pămînt, printre munţi de gonaie şi gîndaci de bucătărie uriaşi. Lister îi ajută după aceea pe ceilalţi membri ai echipajului să se lupte cu un polimorf care se hrăneşte cu emoţiile lor, iar în cele din urmă pleacă pentru o vreme într-un univers paralel în care timpul curge invers.

Pe ansamblu, Better Than Life se încadrează foarte comod în categoria de "literatură de consum", dar calitativ nu se poate compara nici cu Ghidul autostopistului prin galaxie, nici cu seria Lumii Disc. Destule dintre episoadele intrigii sînt amuzante, precum cel în care conştiinţa personajului Rimmer este transferată într-un corp sintetic de femeie, sau cel în care, în cîmpul gravitaţional al găurii negre, echipajul se transformă în spaghete, iar diferitele segmente ale navei sînt în zile diferite ale săptămînii, ori cel în care polimorful le lasă pe personajele principale fără emoţiile care le stăpînesc cel mai des - vanitatea, în cazul Motanului, vina, în cazul robotului Kryten, mînia, în cazul lui Rimmer sau teama, în cazul lui Lister. Cu toate acestea, Better Than Life nu încurajează o a doua lectură, drept pentru care, împreună cu predecesorul său, Red Dwarf, fie va fi oferit la schimb unui alt cititor de literatură SF, fie va face o excursie numai dus la anticariat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Naomi Wolf, "The Beauty Myth" (1990)

În vara anului 2009, prin amabilitatea doamnei Doina Hanu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un exemplar dintr-o lucrare de non-ficţiune de Naomi Wolf, The Beauty Myth - How Images of Beauty Are Used Against Women (Vintage Books, Londra, 1991). Am parcurs această lucrare în cîteva zile (şi nopţi), în decembrie 2010, iar conţinutul ei m-a pus pe gînduri. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa cărţii The Beauty Myth este că structurile societăţii patriarhale occidentale au căutat o cale de a contracara al doilea val de feminism din anii 1960-70 şi că au găsit-o în promovarea mitului frumuseţii feminine ca o scuză pentru instigarea femeilor una împotriva celeilalte, ca o încurajare a atitudinilor critice şi autocritice împotriva femeilor şi ca un pretext pentru discriminarea sexuală la locul de muncă.

Autoarea arată că, în teorie, mitul afirmă că femeile ar avea nevoie să fie frumoase pentru a fi iubite, apreciate (ba chiar şi promovate la locul de muncă), iar în practică mitul le încurajează pe femei să cumpere cosmetice, haine de firmă şi accesorii, să se înfometeze, să-şi irosească timpul şi energia cu exerciţii fizice, să se supună unor proceduri riscante, dureroase şi costisitoare de chirurgie estetică şi să se deteste una pe alta.

După ce defineşte acest mit mediatic contemporan, Naomi Wolf tratează în următoarele capitole despre diversele domenii în care mitul frumuseţii acţionează. Spre exemplu, în capitolul al doilea, autoarea aduce în discuţie efectele mitului frumuseţii în relaţiile profesionale. Printre acestea se numără standardele duble (în carieră, femeile ar trebui să fie atît competente cît şi frumoase, în vreme ce bărbaţilor nu li se cere decît să fie competenţi), discriminarea pe motive de vîrstă sau de înfăţişare, precum şi cazurile de hărţuire sexuală la locul de muncă.

În capitolul al treilea, autoarea tratează despre prezenţa acestui mit în cultură, despre propagarea lui în revistele destinate publicului feminin şi despre discrepanţa culturală dintre cele două sexe. Teoria ei este că ar exista un monopol masculin asupra culturii de masă şi că, deşi femeile constituie majoritatea populaţiei în ţările occidentale, ele nu ar avea parte decît de o cultură populară "de nişă" al cărei conţinut este discret controlat şi cenzurat de către sponsorii din industria de produse cosmetice.

În capitolul al patrulea, Naomi Wolf discută despre aspectele pe care mitul frumuseţii ca formă de constrîngere socială le-a împrumutat de la diverse religii şi culte religioase. Astfel, departe de a fi o simplă idee abstractă, mitul acesta mediatic caută să le impună convertitelor restricţii privitoare la dietă, ţinută şi conduită, iar în loc de mîntuire sau viaţă veşnică promite o viaţă nouă într-o formă nouă aici, pe Pămînt (şi nu îşi ţine promisiunea).

Capitolul al cincilea tratează despre reprezentările mediatice ale sexualităţii în anii 1970-90 (spre exemplu, în reclamele pentru cosmetice sau în cinematografie) şi despre schimbările de atitudine ale tinerelor generaţii cu privire la sexualitate ca urmare a expunerii la acest peisaj mediatic.

Capitolul al şaselea, unul dintre cele mai îngrijorătoare din acest volum, discută efectele devastatoare ale curelor de slăbire severe la care se supun tinerele din Occident - cu precădere cele cu educaţie superioară. Unele efecte ale înfometării sînt fiziologice (anorexie, bulimie), altele sînt psihologice (tulburări nervoase, apatie), iar paralela pe care autoarea o face cu efecte similare suferite de victimele războiului şi ale Holocaustului este grăitoare.

Încă şi mai îngrijorător este capitolul al şaptelea, care discută efectele fiziologice, psihologice şi sociale ale chirurgiei estetice asupra femeilor. Autoarea insistă că, deoarece practicienii chirurgiei estetice nu sînt supuşi unui control riguros, iar contrastul dintre reclame şi realitate este uriaş în cazul acestor servicii, neimplicarea autorităţilor de stat în acest domeniu demonstrează că, în ţările occidentale, femeile sînt în continuare tratate ca nişte cetăţeni de rangul al doilea.

Capitolul final explorează căile prin care acest mit mediatic ar putea fi demontat înainte de a deveni o dogmă oficială opresivă şi criminală precum eugenia în Germania nazistă. Probabil nu e o surpriză pentru nimeni că primul pas propus de autoare este unul de inspiraţie umanistă: respectul - atît respectul faţă de sine cît şi respectul faţă de persoanele din jur - un respect născut din dragoste şi din preţuire.

Pe ansamblu, The Beauty Myth are o valoare educativă majoră şi, în situaţia în care aş fi părinte, probabil că mi-aş îndemna copiii să parcurgă această carte cu speranţa că nu vor deveni victime uşoare pentru revistele cu foi lucioase, magazinele de cosmetice şi clinicile de chirurgie estetică.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - The CATscan Columns (1990-1995)

În 2001, prin amabilitatea domnului Horia Nicola Ursu, am primit o ediţie tipărită în scop non-comercial a articolelor pe care Bruce Sterling le publicase în revista SF Eye şi pe care ulterior le oferise gratuit pe Internet. De-a lungul anilor, am citit cîteva dintre aceste articole (iar calitatea lor m-a încurajat să experimentez şi eu cu acest gen de non-ficţiune), dar abia în septembrie 2009 m-am învrednicit să parcurg această colecţie în întregime.

Şi iată ce am aflat:

Articolul din deschidere, "Midnight on the Rue Jules Verne" (al cărui titlu este împrumutat din Neuromancer) este o scurtă prezentare biografică a lui Jules Verne, autor pe care Bruce Sterling îl consideră întemeietorul subgenului hard SF.

Următorul articol, "The Spearhead of Cognition", tratează despre altă figură majoră a literaturii ştiinţifico-fantastice, scriitorul polonez Stanislaw Lem, şi despre polemica sa cu asociaţia autorilor SF din America. Articolul este cu atît mai interesant cu cît aduce în discuţie nu numai lucrări de ficţiune ale lui Lem, ci şi un volum al său de teorie şi critică literară.

"Updike's Version" contrastează două forme de literatură contemporană (realistă şi ştiinţifico-fantastică), apoi analizează un roman al lui John Updike, Roger's Version, roman realist care ia în consideraţie cîteva dintre efectele revoluţiei informaţionale.

"The Agberg Ideology" discută volumul Robert Silverberg's Worlds of Wonder: Exploring the Craft of Science Fiction. Sterling prezintă atît porţiunea teoretică a volumului cît şi prozele scurte antologate şi analizate de reputatul autor, dar aduce în discuţie şi contrastele dintre teorie şi practică.

"Slipstream" este un articol ceva mai teoretic pe care eu, personal, l-am găsit deosebit de util. Constatînd că un număr destul de mare de autori din ultimii cincizeci de ani încalcă uneori convenţiile romanului realist şi introduc în unele cărţi ale lor elemente fantastice, suprarealiste, magice sau horror, Bruce Sterling propune să încetăm a le clasifica drept mainstream (termen folosit de fanii SF pentru a desemna genurile literare realiste) şi să le considerăm a fi un gen nou, de sine stătător, pentru care oferă eticheta slipstream. Mai mult, autorul oferă o listă de scriitori şi lucrări care se încadrează în acest gen şi conchide că mai multă concurenţă pe piaţa literară ar putea contribui la revitalizarea genului SF.

"Shinkansen" este un reportaj scris de Bruce Sterling în urma unei călătorii pe care a efectuat-o în Japonia. "Shinkansen Part Two: The Increasingly Unstrange Case of Lafcadio Hearn and Rick Kennedy" pune această experienţă într-un context cultural şi istoric mai larg. Articolul contrastează experienţa şi cărţile a doi americani expatriaţi în Japonia. Cel dintîi, Lafcadio Hearn, a fost un excentric victorian pe care Sterling îl compară cu Lovecraft. Cel de-al doilea, Rick Kennedy, este un autor contemporan conştient de efectele globalizării şi convins că, dacă s-ar fi născut în Japonia, probabil că s-ar fi mutat în Los Angeles.

"My Rihla" foloseşte cîteva călătorii internaţionale ale autorului ca pretext pentru a prezenta memoriile unui Marco Polo islamic din secolul al XIV-lea, Ibn Battuta. Sterling ne relatează nu numai despre parcursul uluitor al acestui călător, ci şi despre contextul religios, economic, social şi tehnologic care a facilitat aceste călătorii - şi, paradoxal, a facilitat în egală măsură epidemia de ciumă care le-a pus capăt.

"Digital Dolphins in the Dance of Biz" este un reportaj de la o consfătuire a creatorilor de jocuri pe calculator, dar şi un prilej pentru o paralelă cu consfătuirile similare ale autorilor SF. Sterling observă tendinţele din această industrie, presiunile la care este supusă din partea marilor corporaţii, efectele tehnologiei calculatoarelor personale asupra creatorilor de jocuri şi asupra creaţiilor lor, după care face o extrapolare succintă, destul de convingătoare, asupra unor efecte similare pe care această tehnologie ar putea să o aibă asupra scriitorilor şi asupra pieţei de carte.

"A Statement of Principle" este un articol încărcat de dramatism care a fost scris ca urmare a unor evenimente dramatice. În oraşul în care Bruce Sterling a locuit cea mai mare parte din viaţă, Austin, Texas, un creator de jocuri pe calculator a fost hărţuit de autorităţi pe motiv că un manual pentru un joc de roluri, GURPS Cyberpunk, i-ar fi învăţat pe utilizatori cum să comită delicte electronice. Sterling, conducătorul neoficial al mişcării literare cyberpunk, s-a simţit vizat la rîndul său, drept pentru care a studiat chestiuni legate de hackeri, operaţiuni legale împotriva hackerilor şi relaţia dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi domeniile electronice. Rezultatul acestui studiu îl constituie volumul The Hacker Crackdown, iar articolul "A Statement of Principle" exprimă foarte clar poziţia autorului în raport cu delictele electronice.

"Sneaking for Jesus 2001" analizează două lucrări de ficţiune despre hackeri. Cea dintîi este o fantezie paranoică de dreapta, Illuminati, iar cea de-a doua este o "novelizare" a unui film intitulat Sneakers.

"Return to the Rue Jules Verne" prezintă mediul boem în care şi-a petrecut tinereţea Jules Verne. Principalele surse de informaţie le reprezintă un album de fotografii şi o carte cu interviuri, ambele realizate de unul dintre prietenii lui Verne, Felix Tournachon, mai cunoscut sub pseudonimul literar "Nadar". Deşi Nadar (caricaturist, fotograf, aeronaut, jurnalist şi activist politic radical) reprezintă principalul punct de interes al articolului, Sterling face numeroase referiri şi la alte figuri din boema pariziană a celui de-Al Doilea Imperiu, precum Victor Hugo, Théophile Gautier, Charles Baudelaire, Henri Murger sau fraţii Goncourt. Mai mult, informaţiile sînt puse într-un context istoric, cultural şi medical care îi ajută pe cititorii contemporani să înţeleagă în ce condiţii au trăit acei boemi - şi la ce nivel s-a documentat Sterling înainte de a scrie articolul...

"Electronic Text" este un eseu de altă natură - o prezentare a relaţiei pe care autorul a avut-o cu mediile electronice în anii 80 şi la începutul anilor 90, precum şi perspectivele care se întrevedeau atunci în legătură cu textele în format electronic şi raportarea cititorilor la ele. Sterling era mai degrabă sceptic în legătură cu efectele versiunilor electronice asupra vînzărilor de cărţi tipărite, însă asta nu l-a împiedicat să ofere numeroase articole şi o carte de non-ficţiune gratuit pe Internet.

"Memories of the Space Age" foloseşte un alt titlu celebru pentru publicul SF - titlul unei cărţi de J. G. Ballard. Sterling analizează secolul al douăzecilea prin perspectiva formelor de propagandă care au influenţat diverse societăţi, inclusiv aceea legată de Cursa Spaţială din anii 60. Motivul acestei analize îl constituie un articol scris de James Oberg despre starea cosmodromurilor sovietice în 1995. Pustietatea şi deteriorarea descrise de cercetătorul american, starea disperată a personalului îmbătrînit de la sol şi a staţiei Mir de pe orbită par desprinse dintr-un roman post-apocaliptic, iar Sterling conchide că reportajul însoţit de fotografii al lui Oberg este cel mai ballardian text din cîte nu au fost scrise vreodată de Ballard.

Pe ansamblu, colecţia aceasta de articole se încheie mult prea repede, iar cititorii rămîn cu impresia că Bruce Sterling ar fi trebuit să mai scrie recenzii de carte şi după 1995. Ca tematică, articolele demonstrează că un autor SF care se respectă trebuie să se informeze bine despre numeroase arii culturale, mai degrabă decît să stea cantonat numai în genul literar pe care îl practică. Iar ca formă, recenziile lui Sterling sînt pline de vervă, de întrebări incitante la care cititorii sînt invitaţi să caute răspunsuri şi mai ales de puterea de a stîrni interesul. Departe de a mima detaşarea obiectivă recomandată în mediile academice, "Chairman" Bruce îşi exprimă atît de bine pasiunea sau interesul sau indignarea în legătură cu un subiect sau altul încît îi inspiră şi pe cititori să exploreze zone culturale mai puţin obişnuite şi să îşi formeze propriile păreri.

Fireşte, nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt în legătură cu calitatea remarcabilă a acestei colecţii de recenzii şi eseuri. Puteţi parcurge şi dumneavoastră The CATscan Columns la adresa: http://w2.eff.org/Misc/Publications/Bruce_Sterling/Catscan_columns/ . There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks - "Use of Weapons" (1990)

În aprilie 2005, într-o scurtă vacanţă, am citit cea de-a patra carte din seria Culturii, Use of Weapons (“Utilizarea armelor”). Retrospectiv, cred că este cel mai ambiţios roman din serie. Să vedem de ce:

“Utilizarea armelor” răspunde la o întrebare pe care probabil că cititorii şi-au mai pus-o: Cum acţionează Cultura asupra unor societăţi mai mici, mai puţin puternice şi mai puţin avansate ca să le preia treptat, păstrîndu-şi în acelaşi timp aparenţa de neutralitate şi de nevinovăţie faţă de societăţi la fel de puternice şi de avansate ca ea (sau chiar mai avansate) cu care se află în competiţie?

Ramura de Circumstanţe Speciale a Culturii angajează mercenari astfel încît, înclinînd echilibrul conflictelor locale în favoarea unei părţi sau a alteia, ei vor ajuta pe termen lung la crearea cadrului social şi cultural adecvat care va face mai probabilă acceptarea valorilor şi stilului de viaţă al Culturii.

“Utilizarea armelor” urmăreşte cariera unui asemenea mercenar, Cheradenine Zakalwe, printr-un şir de campanii în care trebuie să apere regimuri în pragul colapsului, să convingă conducători politici pensionaţi să revină la viaţa activă, să poarte campanii împotriva unor armate mai numeroase şi aşa mai departe. Agenţii de legătură ai lui Zakalwe cu Circumstanţele Speciale sînt două personaje cu care cititorii au făcut deja cunoştinţă: femeia Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw.

Cea mai izbitoare trăsătură a romanului este intriga. După un prolog în care apar Cheradenine Zakalwe şi un mercenar mai vîrstnic şi mai depravat, Cullis (prin mintea cititorului trec comparaţii cu personajul Falstaff al lui William Shakespeare), intriga începe de la o situaţie “prezentă” şi se bifurcă în direcţii opuse. Un set de capitole se îndreaptă către “viitor”, urmărind eforturile lui Diziet Sma să-l localizeze pe Zakalwe, să-l convingă să renunţe la pensionare şi să-l trimită într-o misiune pentru a recupera un politician ca să împiedice asasinarea politicianului şi izbucnirea unui război civil într-un roi de stele. Printre aceste capitole este inserat un alt set, care merge spre “trecut” şi care trece în revistă episoade-cheie din cariera lui Zakalwe, pînă la recrutarea lui de către Diziet Sma în numele Circumstanţelor Speciale şi dincolo de asta, pînă la episoade traumatice din tinereţea lui. (Iain M. Banks a fost amabil şi a folosit numere crescătoare pentru capitolele dintr-un set şi cifre romane descrescătoare pentru celălalt set ca să nu se simtă cititorii dezorientaţi.) Îndrăznesc să afirm că este cea mai ambiţioasă structură de intrigă din cîte am întîlnit pînă acum într-un roman.

Pentru a spori coerenţa romanului şi pentru a-i ghida pe cititori către cel mai important punct de interes al cărţii, autorul foloseşte de asemenea o tehnică (mai familiară) de amintiri şi reveniri care conectează capitolele din “viitor” cu capitolele adiacente din “trecut”. Amintiri şi imagini recurente indică nişte evenimente traumatice din trecutul îndepărtat al lui Zakalwe, evenimente ce implică un scăunel alb şi o navă de război, Staberinde. În consecinţă, interesul cititorului este îndepărtat cu blîndeţe de un la subiect tradiţional (Ce urmează să se întîmple după asta? Cum are să se termine povestea?) şi ghidat înspre un subiect modernist (Ce evenimente din trecutul protagonistului au cauzat asemenea comportament şi mentalitate în prezent?). Şi Banks oferă cîteva dezvăluiri culminante atît de cutremurătoare încît să justifice această schimbare a centrului de interes.

Ceea ce mai descoperă Zakalwe, spre înspăimîntarea lui crescîndă (şi a cititorilor), este că nu există cale de ieşire din poziţia lui de mercenar pentru Circumstanţele Speciale. Diziet Sma îi salvează viaţa la început ca să-l recruteze pentru CS. Mai tîrziu, în cîteva rînduri, Zakalwe ajunge în pragul morţii, dar drona Skaffen-Amtiskaw şi alţi membri ai unei echipe de sprijin CS îl salvează. Protagonistul încearcă de cîteva ori pe parcursul romanului să se retragă, dar fie are necazuri accidental, sau acţionează ca justiţiar independent, ceea ce inevitabil duce la reperarea şi reactivarea lui de către Circumstanţele Speciale. Şi, aproape de finalul cărţii, în mod deliberat îi cere lui Diziet Sma să-i lase rănile deschise ca să poată muri în cele din urmă, dar e o unealtă prea valoroasă ca să i se îndeplinească dorinţa, iar prologul şi epilogul romanului se combină pentru a sugera că, după ce Zakalwe a fost resuscitat şi tratat, s-a reîntors la traiul lui de mercenar.

Atitudinea lui Diziet Sma din “Utilizarea armelor” sugerează că este o femeie mult mai vîrstnică şi mai înţeleaptă (chiar mai cinică) decît era în nuvela “Nivelul tehnologiei”. Grija ei faţă de protagonist i-ar putea face pe cititori să creadă că nutreşte sentimente intense pentru Zakalwe, însă modul în care tratează unele dintre dorinţele lui (să se reorienteze profesional, să se pensioneze, în cele din urmă să moară) demonstrează faptul că, în ceea ce o priveşte, interesele Circumstanţelor Speciale au prioritate faţă de orice altceva. Din acest punct de vedere, episodul cel mai relevant are loc în Capitolul Doisprezece, în care Zakalwe duce un război disperat cu tancuri şi avioane împotriva armatelor unui imperiu, îşi utilizează magistral forţele inferioare, face manevre mai inteligente decît inamicii şi practic cîştigă. Cu toate acestea, în noaptea dinaintea colapsului forţelor imperiale, Diziet Sma îl anunţă că trebuie să plece imediat şi să-şi lase armata să fie învinsă pînă la urmă pentru ca departamentul de Circumstanţe Speciale să poată înregistra o victorie diplomatică. Indiferent cîte dintre vieţile băştinaşilor se pierd, indiferent cîtor oameni li se năruie speranţele, indiferent cît de mult Cheradenine Zakalwe însuşi vrea să-i conducă pînă la victoria finală pe soldaţii care se încred în el, Sma este neclintită în urmărirea intereselor Circumstanţelor Speciale fără a ţine cont de oricare alţi factori.

Asistenta lui Diziet Sma, drona Skaffen-Amtiskaw, joacă un rol crucial în salvarea lui Zakalwe de cîteva ori. Cu o ocazie memorabilă, după ce Zakalwe a fost decapitat de nişte sălbatici de pe planeta Fohls, iar capul său a fost recuperate de o dronă CS cît mai rămăsese o scînteie de viaţă în el, Skaffen-Amtiskaw asistă la creşterea unui nou corp pentru protagonist şi, cu un gest tipic pentru umorul excentric (şi cam lipsit de bun-simţ) al inteligenţelor artificiale din Cultură, îi face cadou lui Zakalwe o pălărie.

Multe alte episoade şi personaje memorabile apar pe parcursul cărţii, printre care un război aviatic purtat nu de pe portavioane, ci de pe aisberguri tabulare, şi o traversare a unui deşert cu trimiteri la Dune (şi la Biblie) în care apare o surpriză ironică de final tipică pentru naraţiunile sofisticate ale lui Iain M. Banks. Şi totuşi, în ciuda faptului că asemenea episoade sînt spectaculoase şi palpitante, poate că cel mai impresionant este un incident discret care nu-l implică deloc pe protagonist.

În coda romanului, “Stări de război”, Diziet Sma recrutează un alt tînăr care fusese mutilat într-un război. Ca şi secţiunea finală din Colecţionarul (1963) de John Fowles, acest episod sugerează că numeroase evenimente similare vor avea loc în viitor, iar Diziet Sma probabil manipulează zeci sau chiar sute de mercenari pentru a servi interesele Circumstanţelor Speciale. Indiferent cît de eroic, sclipitor (şi, în cele din urmă, devastat din punct de vedere emoţional) ar putea fi Zakalwe, coda romanului ne face să înţelegem că el nu e decît un pion foarte mic, neputincios, într-un joc foarte mare pe care nu poate spera să îl înţeleagă sau să îl controleze vreodată.

Din acest punct de vedere, “Utilizarea armelor” furnizează un contrapunct interesant faţă de “Jucătorul”, dat fiind că oferă o perspectivă mai amplă şi mai bine informată asupra operaţiunilor necurate ale Culturii. Această perspectivă avea să fie mai mult extinsă şi explorată în detaliu în următorul roman al lui Iain M. Banks din seria Culturii, Excession.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Use of Weapons. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - 'The Atrocity Exhibition' (1970, 1990)

Probabil nu mai este un secret că am o slăbiciune pentru lucrările literare ale lui J.G. Ballard. De aceea, la sfîrşitul lui 2006, am petrecut cîteva zile din vacanţa mea de iarnă citind The Atrocity Exhibition (“Expoziţia de atrocităţi”). Romanul fusese publicat iniţial în 1970. Ceea ce am citit însă a fost o ediţie adnotată, extinsă şi revizuită publicată în 1990 (SUA) şi respectiv 1993 (Marea Britanie), o ediţie pe care o primisem de la Horia Nicola Ursu.

Să-i aplici “Expoziţiei de atrocităţi” un termen cum ar fi “dezorientantă” nici măcar nu începe să o descrie. Uneori este etichetată drept “o serie de romane condensate”, totuşi este departe de Bibliografia generală de Mircea Horia Simionescu. Totuşi, dat fiind că nu este nici roman (asta ar necesita o intrigă inteligibilă), nici colecţie de nuvele (fiecare dintre acestea ar avea nevoie de o intrigă inteligibilă), presupun că “serie de romane condensate” este o etichetă la fel de bună ca oricare alta. În experienţa mea de cititor, o singură carte s-a dovedit a fi mai puţin uşor de înţeles şi mai puţin agreabilă – Finnegans Wake (1939) de James Joyce.

Mi se pare relevant că o persoană căreia cartea aceasta i s-a părut interesantă a fost William Burroughs, care a scris o prefaţă pentru ediţia adnotată (inclusiv cu un paragraf creat prin colaj, un fel de marcă comercială în cazul autorului american).

Unele personaje din “Expoziţia de atrocităţi” îşi păstrează identitatea pe tot parcursul romanului, precum dr. Nathan sau Karen Novotny. Protagonistul şi soţia lui, pe de altă parte, suferă schimbări ale numelui şi ale personalităţii de la un capitol la altul. Numele lor de familie este Travis (Capitolul I), Talbot (Capitolul II), Traven (Capitolul III), Tallis (Capitolul IV) şi aşa mai departe. În notele de final, autorul explică faptul că fiecare capitol ilustrează altă viaţă imaginară (sau alt rol) al protagonistului, de la cele mai banale (Capitolul VII, “Canibalii verii”) la cele mai apocaliptice (Capitolul IX, “Tu cu mine şi continuumul”).

Dar pînă şi acest element de logică se pierde în capitolele finale, dintre care unele fuseseră scrise şi publicate ca lucrări individuale. Acestea poartă titluri cum ar fi “Plan pentru asasinarea lui Jacqueline Kennedy” sau “Iubire şi napalm: Export S.U.A.”

Unul dintre ele, “Crash!”, discută sub forma unui eseu încărcătura erotică latentă a accidentelor de automobile, în vreme ce un altul, “Generaţiile Americii”, compilează o listă de crime (cele mai multe imaginare) în care numele ucigaşilor şi victimelor au fost luate din paginile revistelor Time şi Life. Acest dans macabru de nume obişnuite pe cîteva pagini este mai tulburător decît ar fi fost o listă de asasinate adevărate.

Cartea se încheie cu două articole ştiinţifice în care substantive neutre din punct de vedere emoţional, precum “pacienta”, au fost înlocuite cu nume de celebrităţi. Textele care au rezultat, “Liftingul facial al Prinţesei Margareta” şi “Mamoplastia de reducere a lui Mae West” anticipează interesul public pentru chirurgia estetică a vedetelor care a cauzat difuzarea a nesfîrşite serii de documentare după anul 2000.

Efectul de ansamblu al variaţiilor numelui protagonistului, pierderii treptate a clarităţii în capitolele finale şi fragmentării fiecărui capitol în mici secţiuni care poartă titluri criptice este unul de incoerenţă crescîndă, similar într-o oarecare măsură cu efectul cumulativ din capitolele finale ale romanului Ulise (1922) de James Joyce.

Cu toate acestea, “Expoziţia de atrocităţi” are un număr de imagini recurente şi de teme care îi furnizează un anumit grad de coerenţă. Saturaţia mediatică este o asemenea temă, supraexpunerea celebrităţilor este o alta. Ballard revine în repetate rînduri asupra elementului central al civilizaţiei occidentale din a doua jumătate a secolului al XX-lea (automobilele) şi la una dintre cele mai frecvente cauze ale decesului în ţările avansate tehnologic (accidentele de automobil).

În această privinţă, mesajul principal al cărţii pare să fie că peisajul mediatic, care juxtapune vedete, politicieni, reclame la automobile, documentare despre atrocităţi şi imagini erotice, are un efect extrem de tulburător asupra subconştientului oamenilor (individual şi colectiv) pînă în punctul în care pulsiunile erotice şi cele (auto)distructive sînt amestecate şi dezorientate fără speranţă. Titlul Capitolului XIV exprimă această confuzie a pulsiunilor subconştiente indusă de mass-media într-un mod concis, memorabil: “De ce vreau să-l [***] pe Ronald Reagan”.

Un efect al confuziei induse de mass-media este că, la începutul cărţii, un fel de experiment mediatic avangardist este efectuat cu pacienţii dintr-un spital psihiatric, însă dr. Nathan (personajul raţional) este incapabil să îi spună doamnei Travis dacă soţul ei (protagonistul) este medic sau pacient. În plus, personajul crede că subiectul acesta nu mai este relevant.

Un alt efect al bombardamentului mediatic este o atenuare a afectului, o inabilitate a oamenilor obişnuiţi să reacţioneze emoţional la stimuli. Mass-media şi publicul par să fie prinşi într-un cerc vicios în care un exces de imagini tentante (sau şocante) conduce la indiferenţă, iar indiferenţa sporită conduce la nevoia pentru imagini mai tentante (sau mai şocante). Ballard avea un motiv foarte personal să fie tulburat din punct de vedere emoţional (soţia lui a murit în 1964, cîţiva ani înainte ca autorul să înceapă să scrie “Expoziţia de atrocităţi”), totuşi diagnosticul pe care l-a pus efectului mediatic asupra publicului larg s-a dovedit a fi correct. Nu este deloc o coincidenţă că adolescentul inert din punct de vedere emoţional, obsedat de mass-media, a devenit un element recurent în literatura cyberpunk de mai tîrziu, din anii ‘80.

Nu în ultimul rînd, ar trebui să menţionez că, drept omagiu pentru această lucrare a lui Ballard, Bruce Sterling a scris una dintre povestirile din seria plăsmuitori/mecanişti, “Douăzeci de evocări”, sub forma unui capitol din “Expoziţia de atrocităţi”, inclusiv cu titluri criptice pentru sub-secţiuni şi din loc în loc cîte un paragraf ironic construit prin colaj. Cu toate acestea, “Douăzeci de evocări” este un roman condensat real a cărui intrigă îl urmăreşte pe un plăsmuitor, Nikolai Leng, de la clonare pînă la deces.

Ballard însuşi nu s-a oprit aici în explorarea conexiunilor subconştiente dintre automobile, reclame, pulsiunile erotice şi cele (auto)distructive. Autorul a dezvoltat un personaj secundar din “Expoziţia de atrocităţi”, psihopatul Vaughan, într-un protagonist pentru următorul său roman important, Crash (1973).

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse Corona" (1990; ed. rev. 2000)

După ce am parcurs Eclipse Penumbra, a trebuit să aştept pînă în februarie 2002 ca să primesc, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi săi de la firma Fides, ultimul roman din trilogia „A Song Called Youth” – o ediţie revizuită şi actualizată. Din fericire, aşteptarea mi-a fost răsplătită. Să vedem împreună de ce:

Eclipse Corona încheie triumfal seria „A Song Called Youth”. În buna tradiţie cyberpunk, combină cîteva convenţii literare şi tratează mai multe dintre temele specifice genului decît primele două romane ale trilogiei.

O asemenea convenţie literară este romanul paranoic despre servicii secrete şi conspiraţii, în maniera celor scrise de Thomas Pynchon. Astfel, trilogia lui Shirley expune strat după strat de conspiraţii, iar Eclipse Corona duce procesul pînă la consecinţele ultime. Nu numai că Watson i-a trădat şi ucis pe Rick Crandall (superiorul său din Alianţa Secundă) şi pe Sackville West (de acelaşi rang cu el), dar împreună cu Dr. Cooper plănueşte răspîndirea unui virus selectiv din punct de vedere rasial care să grăbească genocidul început deja de AS în lagăre de concentrare din Europa Occidentală. De partea cealaltă a baricadei, finanţatorul Noii Renaşteri, miliardarul Witcher, se dovedeşte în final a fi vinovat de uneltirea unor planuri asemănătoare.

Altă convenţie literară ilustrată magistral este neîncrederea generală, suspiciunea dintre personaje şi modul în care, pe ascuns sau făţiş, unele dintre ele trec dintr-o tabără în alta. Astfel, într-un moment critic, Giessen (un membru de vază al Alianţei Secunde) îl arestează pe Watson şi îl înlocuieşte la conducere. Pe de altă parte, atunci cînd planurile miliardarului Witcher ies la iveală, gărzile lui de corp îl ucid, după care se alătură insurgenţilor din FirStep. Iar Barrabas, un recrut britanic AS dezgustat de propaganda rasistă, joacă un rol-cheie în compromiterea Alianţei prin publicarea de date despre virusul selectiv.

Unele elemente din romanele de război sînt de asemenea prezente, cum ar fi acţiunile de sabotaj, ambuscadele sau execuţiile de ostatici civili în speranţa că partizanii precum Dan Torrence se vor preda autorităţilor.

Dintre temele specifice literaturii cyberpunk, aş aminti prezenţa simulacrului mediatic Rick Crandall după moartea originalului sau (în capitolul al doilea) o formă de telepatie electronică între personaje dotate cu interfeţe neurale. Nu lipsesc nici trimiterile intertextuale, cum ar fi propunerea de a transforma FirStep într-un stat independent comunist (un ecou al Republicii Populare Marţiene din satelitul Deimos, aşa cum apare în Vacuum Flowers de Michael Swanwick), adolescenţii punk pe skateboard-uri (care apar frecvent în proza lui Lewis Shiner) sau personajul Jo Ann Teyk, care îi închiriază unui laborator AS puterea de procesare a creierului său, apoi, cînd suferă scurgeri de date, este urmărită şi ameninţată (ca dovadă că Johnny Mnemonic nu a fost singur).

Nu lipsesc nici scenele violente, cu confruntări armate şi victime, nici elementele de cultură populară dragi autorului. Dacă retro-rocker-ul Rick Rickenharp nu mai apare decît în înregistrări-pirat, alţi artişti, precum muzicianul de culoare Jerome X, produc evenimente mediatice în care muzica pop se îngemănează cu imaginile subversive. Căci John Shirley ne aminteşte şi aici că trăim într-o epocă saturată de mass media în care mintea fiecărui om a devenit un cîmp de bătălie între diverse forme de propagandă.

Dat fiind că Eclipse Corona este un roman ştiinţifico-fantastic, în final Alianţa Secundă cripto-fascistă se destramă ca urmare a materialelor compromiţătoare difuzate de hacker-i prin reţelele mondiale de telecomunicaţii, iar personajele au şansa să-şi recapete libertatea şi drepturile cetăţeneşti.

După ce au trecut de ultima pagină, cititorii rămîn cu senzaţia că au parcurs nu atît o serie de trei romane (cum ar fi Trilogia Ciberspaţiului de William Gibson), cît un roman în trei volume (ca Stăpînul inelelor de J.R.R. Tolkien – iertată fie-mi comparaţia). În privinţa întinderii, complexităţii, coerenţei, orchestrării intrigii şi coordonării unui număr impresionant de personaje, „A Song Called Youth” are puţini rivali între celelalte creaţii cyberpunk. Chiar dacă ar fi fost singura lucrare de acest fel a autoruui, tot i-ar fi asigurat un loc de frunte lui John Shirley în canonul genului.

Spre norocul cititorilor, Shirley a scris şi alte romane cyberpunk ambiţioase, precum Silicon Embrace.

Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Heathern" (1990)

După ce am citit Terraplane, cîteva luni bune m-am perpelit pe lîngă volumele al cincilea şi al şaselea din serie, Random Acts of Senseless Violence, respectiv Going, Going, Gone. Pe de o parte le-aş fi citit, şi chiar am citit cîte douăzeci-treizeci de pagini din fiecare. Pe de altă parte, parcă aş fi preferat să aştept volumele al treilea şi al patrulea ca să le parcurg în ordine. Din fericire, pe la începutul lunii septembrie 2002 chinul a luat sfîrşit. Mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Books Unlimited, am primit Heathern şi Elvissey. Şi, printre capitolele unei cărţi grozav de mari şi de frumoase, Perdido Street Station, despre care am să vă povestesc altă dată, am citit Heathern, azi un pic, mîine mai mult, pînă cînd pe la jumătate m-a prins atît de tare încît am lăsat orice altceva deoparte şi-am parcurs-o pînă la sfîrşit. V-am mai spus că Womack este un scriitor talentat? Să vă explic de ce:

În 1998 (aşa cum se vedea din 1990, cînd Womack a scris cartea), protagonista-naratoare Joanna lucrează ca şefă a departamentului de noi proiecte în corporaţia Dryco. Thatcher Dryden senior a auzit de un profesor de religie, Lester Macaffrey, care face miracole. Thatcher plănuieşte să-l coopteze, şi o roagă pe Joanna să meargă şi să-l contacteze.

A doua zi, Joanna şi Avi, garda ei personală, sînt înconjuraţi de cerşetori la intrarea în şcoală, iar Avi îl ucide pe unul dintre ei. Cei doi asistă apoi la o lecţie neconvenţională de teologie pe care Lester o predă unor copii mutanţi. La plecare, Macaffrey îl învie pe cerşetor.

În ziua următoare, Lester se prezintă la biroul lui Dryden, iar acesta îl supune unui test. Lester refuză, şi astfel Dryden se convinge că Macaffrey nu e şarlatan. Thatcher are nevoie de ajutor, întrucît unul dintre oamenii săi a fost otrăvit, iar el îi suspectează rînd pe rînd pe ruşi, pe haitieni şi şi pe japonezi. Între Lester şi Joanna se înfiripă o poveste de dragoste, dar ambele personaje sînt prea traumatizate de evenimente dramatice din trecut şi prea tensionate de situaţia din prezent pentru ca idila lor să se dezvolte normal. Macaffrey îi spune totuşi protagonistei un fapt esenţial, anume că noul Mesia va reunifica două aspecte ale Divinităţii care au fost separate timp de milenii. Joanna poate şi ea să vadă cei doi îngeri pe cerul poluat al New Yorkului.

Ca urmare a bănuielilor lui Thatcher, acesta îl vizitează pe omologul său, Otsuka, semnează un acord care printre altele stipulează că unul dintre trusturi va administra ţara de baştină a celuilalt în caz de catastrofă naturală majoră, apoi angajaţii săi îl ucid pe japonez. În schimbul de focuri este omorît şi Gus, mentorul tînărului Jake pe care vi-l amintiţi probabil din romanul anterior, Terraplane.

La Ziua Recunoştinţei, Joanna îşi dă seama că Thatcher îl bănuise pe Gus de colaborare cu Otsuka. Susie Dryden e la un pas de a muri înecată cu mîncare, dar Joanna şi Lester o salvează, ceea ce confirmă teoriile Dryco despre puterile paranormale ale lui Macaffrey. Următorul pas în mintea megalomană a lui Dryden este să-l folosească pe Lester pentru a provoca o catastrofă majoră în Japonia. Cînd Susie, aflată în Los Angeles, nu răspunde apelurilor sale, iar la ştiri se anunţă un cutremur masiv în California, Dryden îl suspectează pe Lester şi-l împuşcă.

Joanna, devastată, află despre o întreagă reţea de comploturi de la Bernard, adjunctul lui Susie Dryden. Îşi prezintă demisia, îl anunţă pe Jake că va pleca din oraş în zbor, şi sare de la etaj. Ultimul ei gînd, cînd se înalţă spre cer, este amintirea unui secret spus de Lester: ea, Joanna, este Mesia.

Pentru un roman scris şi publicat în 1990, Heathern are surprinzător de multe în comun cu cărţile moderniste apărute în anii '20 şi '30. Pe parcursul cărţii, interesul cititorilor se concentrează nu atît asupra a ceea ce urmează să se întîmple în viitorul personajelor, cît mai ales pe ce li s-a întîmplat acestora în trecut şi determină acţiunile lor curente. Astfel, observăm atitudinea rezervată a protagonistei la avansurile lui Thatcher Dryden şi Lester Macaffrey, iar ulterior aflăm că aceasta este determinată de moartea copilului pe care-l avusese cu Dryden, moarte ordonată de Susie. Aflăm despre cicatricile de pe pieptul lui Lester, iar în finalul romanului asistăm la reconstituirea sub hipnoză a episodului traumatic din copilăria acestuia, în care mama sa i-a împuşcat tatăl şi sora. Observăm atitudinea rezervată a lui Gus, apoi aflăm că a asasinat trei preşedinţi americani şi că se simte vinovat pentru colapsul ţării pentru că el a tras de pe colina cu iarbă la Dallas, pe 22 noiembrie 1963. Astfel, la fel ca în romanele moderniste cele mai reuşite, cititorii pendulează permanent între prezentul personajelor şi trecutul lor, şi ambele par la fel de interesante.

Deosebirea majoră este că, dacă romanele moderniste prezintă personaje obişnuite în circumstanţe obişnuite, Heathern şi celelalte romane din seria Ambient prezintă personaje şi circumstanţe care nouă ni se par neobişnuite într-un mod care sugerează permanent că sînt obişnuite pentru acea lume ficţională. Astfel, Heathern creează mereu impresia că a fost scris nu numai în manieră modernistă, ci şi în preajma unui televizor care transmitea fără încetare ştirile sfîrşitului de secol XX.

Dintre aceste circumstanţe 'obişnuite' aş vrea să amintesc cîteva. La începutul romanului, Dryden şi colaboratorii săi merg în parc ca să mănînce la iarbă verde şi să discute. Pe lîngă ei, pe alee, trece un biciclist, iar tînărul Jake, antrenat să fie gardă de corp şi să suspecteze orice, îl ucide cu eficienţă şi eleganţă.

Apoi, Thatcher îi cere lui Gus să-i rupă un deget protejatului său, Jake, numai pentru a vedea dacă Lester are puteri miraculoase.

Negocierile cu Otsuka încep cu afirmaţii fine, usturătoate, continuă cu focuri de armă automată, şi se încheie cu o katana suvenir pentru Jake şi un 'yeah' plin de satisfacţie sexuală pentru Dryden.

Spre finalul romanului, trauma din copilăria lui Lester este reconstituită veridic, cu o puşcă autentică, iar puşca ajunge să facă o victimă autentică.

Şi, poate cel mai spectaculos, începutul cărţii: "Un bebeluş aproape m-a omorît pe cînd mergeam pe jos spre serviciu într-o dimineaţă. Trecînd pe sub acoperişul unui refugiu din staţia de autobuz la momentul predestinat, am trăit ca să-mi spun povestea." Bebeluşul a fost aruncat de la etaj de o mamă disperată, pe o stradă unde trecători nu mai puţin disperaţi pun afişe gen Vreau să fiu crucificat. Am propriile cuie. Lăsaţi mesaj pe robot. Ironia episodului se dezvăluie pe parcursul cărţii în straturi succesive. Mai întîi, bebeluşul nu era s-o omoare pe Joanna în calitate de agent conştient, aşa cum am putea crede din lectura primei fraze. Apoi, într-un capitol din cea de-a doua jumătate a romanului, aflăm despre copilul care i-a fost luat şi ucis protagonistei. În final, ea însăşi sare de la etaj. Şi, după lectura cărţii, revăzînd primele două fraze, ne întrebăm cu un zîmbet amar cum şi cît a trăit ca să spună povestea, şi de unde ne-o spune.

Pe de altă parte, Heathern are destul de multe în comun cu structura romanului poliţist dur. Ca şi în Palmetto de James Hadley Chase, spre exemplu, apar ipoteze succesive, conspiraţii în alte conspiraţii. Astfel, Bernard îi spune lui Gus că Jensen lucrează pentru Otsuka, iar acesta, prompt, îl ucide. Apoi, Bernard îi spune lui Avi Schwartz, garda de corp a Joannei, acelaşi lucru despre Gus. Rezultă o nouă victimă. De fapt, Jensen era implicat împreună cu Bernard şi Susie într-un plan de alimentare a războiului civil din Long Island cu imigranţi din America Latină, cu scopul de a menţine armata de ocupaţie în New York pentru liniştea doamnei Dryden. Planul e atît de secret încît nici Thatcher Dryden nu ştie de el, iar bună parte dintre victimele pe care le face, inclusiv Otsuka şi subordonaţii lui, apar din cauza nesiguranţei şi paranoiei. Şi, pentru a întregi cercul victimelor, Joanna îl anunţă pe Avi Schwartz în finalul cărţii că Jake va veni după el ca să-şi răzbune mentorul. În mod ironic, şi caracteristic pentru acest gen de literatură, nici unul dintre personaje nu scapă de manipulare şi dezinformare, nici măcar Thatcher Dryden senior.

Heathern prezintă şi o figură mesianică foarte convingătoare. Lester Macaffrey, precum mulţi profeţi şi sfinţi, are o atitudine neconvenţională care şochează aşteptările celor din jur. Titlul romanului reproduce viziunea lui heterodoxă filtrată prin pronunţia sudistă a lui Thatcher - 'heathern' (păgîrn) în loc de 'heathen' (păgîn). Puterile sale sînt destul de reale pentru a învia morţii şi a face mici miracole, dar Lester are suficientă înţelepciune pentru a privi cu prudenţă zona de putere şi paranoia a lui Thatcher Dryden. Tot ca în cazul figurilor mesianice, Lester este nimicit în conflictul cu puterea seculară, căci Dryden tinde să-i distrugă pe cei pe care nu şi-i poate subordona. Şi, lucru care mi se pare demn de interes, Lester este în primul rînd o fiinţă umană, un personaj convingător, cu un trecut, cu îndoieli şi certitudini, cu o anume vulnerabilitate de care Joanna e foarte conştientă. Dacă Dryden senior şi acoliţii săi văd doar puterile paranormale (pentru Thatcher, un cutremur care să devasteze Japonia ar fi o surpriză de Crăciun), Joanna vede în primul rînd omul.

Încărcătura mistică şi emoţională a figurii mesianice este echilibrată însă cu o doză de satiră muşcătoare. Exemple se găsesc pe aproape fiecare pagină a cărţii, însă două episoade mi-au reţinut atenţia în mod deosebit. Unul îi surprinde pe soţii Dryden cu invitaţii şi asociaţii la masa de Ziua Recunoştinţei. Dryden senior, prezidînd la o masă plină de curcani mutanţi, cu cîte şase copane, ţine un toast depre Pelerini:

"Să ne amintim Pelerinii care, căutînd o viaţă mai bună, au debarcat la Jonestown -"
"Jamestown," zise Susie.
"Plymouth!" zise Bernard, cuvîntul explodînd pe cînd îşi corecta stăpînii.
"Oriunde dracu' au debarcat," continuă Thatcher.

Masa festivă degenerează apoi din pricina certurilor cu Thatcher Dryden junior, care insistă să folosească noul tip de limbaj post-literat ("Pîineşte-mă", mai degrabă decît "Dă-mi pîine"), şi din pricina accidentului căruia îi cade victimă Susie.

Celălalt episod este văzut în treacăt de Joanna dintr-o limuzină a corporaţiei Dryco. La o confruntare între demonstranţi civili şi forţe ale armatei, o dubiţă a unui canal de televiziune opreşte pentru filmări. Un tanc reacţionează prompt şi, cu un obuz bine plasat, distruge dubiţa. Joanna e şocată. Avi Schwartz şi Thatcher Dryden comentează în tandem: "Reţeaua noastră de televiziune." "Armata mea."

Şi, pentru ca textul să fie perfect echilibrat, printre doze de satiră, probleme mesianice, ironie bine gradată, intrigi de roman poliţist şi tehnici de roman modernist, pe alocuri se strecoară fraze de genul celor pe care Michael Haulică le reciteşte din cînd în cînd. Spre exemplu, într-un paragraf banal în care Joanna îi însoţeşte pe plutocraţi în limuzină, apare propoziţia: "Soarele licărea din lacrimile a milioane de oameni."

Yeah.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

William Gibson şi Bruce Sterling – "The Difference Engine" (1990)

Spre sfîrşitul anului 1992, Ionuţ Bănuţă mi-a povestit într-o seară despre ceea ce pe atunci era cel mai recent roman al lui William Gibson, în colaborare cu Bruce Sterling, o istorie alternativă. Cum eram obişnuit ca autorii în cauză să se ocupe de viitoruri apropiate mai degrabă decît de trecuturi alternative, ideea m-a pus pe gînduri. Mai tîrziu, în vara lui 1993, în numărul 25 al Jurnalului SF a apărut un articol tradus şi adaptat de Ana-Maria Negrilă despre romanul acela. Am citit şi recitit articolul, încercînd să mă lămuresc cum se configura acea lume ficţională. Apoi, în 1995, prin amabilitatea lui Mirel Palada am avut ocazia să citesc (şi să xerocopiez) cartea, iar în 1997 mi-am procurat o ediţie britanică. Şi iată ce am aflat:

Spre finalul secolului al douăzecilea, cineva, nu ni se spune cine, efectuează o retrospectivă cu ajutorul unor fotografii şi telegrame vechi. În secţiunea "Îngerul de la Goliad", prima fotografie face legătura cu Sybil Gerard, fiica unui agitator ludit, o prostituată care, în ianuarie 1855, în urma unei întîlniri cu fostul preşedinte al Texasului, Samuel Houston, şi cu secretarul acestuia, Mick Radley, a fugit în Franţa cu un pumn de diamante şi cu un program pe cartele perforate creat pentru calculatoarele mecanice proiectate de Lord Charles Babbage.

Cel de-al doilea episod, "Ziua Derby-ului", relatează o zi crucială din viaţa savantului Edward Mallory, descoperitorul primului schelet de brontozaur. În această zi, Mallory se îmbogăţeşte la cursele de automobile cu aburi, face cunoştinţă cu Lady Ada Byron (fiica primului-ministru, Regina Motoarelor Diferenţiale) şi primeşte în păstrare un exemplar al programului sus-amintit.

A treia secţiune, "Felinare oarbe", îl urmăreşte pe Mallory într-o serie de întîlniri cu Laurence Oliphant (agent al unui serviciu secret), cu Thomas Henry Huxley (susţinător al evoluţionismului), cu funcţionarii de la Biroul Central de Statistică (însărcinat cu spionarea populaţiei), cu Benjamin Disraeli (scriitor „la negru”) şi cu un grup de tineri japonezi dornici să înveţe în Occident şi să-şi modernizeze ţara. Rivalităţile academice ale lui Mallory şi agresiunile din partea unor agenţi care caută să sustragă programul Adei Byron au loc pe fondul unei poluări fără precedent a aerului din Londra.

Episodul al patrulea, „Şapte blesteme”, prezintă un moment critic în care bună parte din populaţia Londrei s-a refugiat în provincie, iar capitala a căzut pradă anarhiei. Edward Mallory, însoţit de doi dintre fraţii săi, traversează oraşul într-un automobil cu aburi, înfruntă bande de tîlhari, îl găseşte pe organizatorul unei campanii de calomniere şi-l deferă justiţiei. Episodul are două finaluri alternative, ca un omagiu adus romanului-strămoş al genului steampunk, Iubita locotenentului francez.

A cincea secţiune, "Ochiul Atoatevăzător", tratează despre Laurence Oliphant, creatorul metodei de a face să dispară oponenţii politici. După moartea primului-ministru, diversele facţiuni care luptă pentru putere au început să-i nimicească şi pe membrii serviciilor secrete. Pentru a scăpa de pericol, Oliphant călătoreşte la Paris, o contactează pe Sybil Gerard (care între timp a rulat programul Modus pe cel mai puternic calculator francez, Grand Napoleon) şi îi cere informaţii compromiţătoare despre liderul uneia dintre facţiuni, Charles Egremont. Oliphant, care e afectat de sifilis, se simte urmărit pretutindeni de un ochi atoatevăzător.

La sfîrşitul cărţii este ataşat un apendice numit "Modus", un colaj de texte despre Lord Charles Babbage şi calculatoarele sale mecanice, vremea Tulburărilor şi venirea la putere a Partidului Radical, înmormîntarea Lordului Byron, descoperirea de către mineri a unei gropi cu var în care zac nenumărate schelete omeneşti, o criză parlamentară, precum şi demiterea lui Charles Egremont din funcţiile publice. Ultimul text, Modus, relatează vizita la Paris a Adei Byron. Ada ţine un discurs despre programul Modus, menit să demonstreze că orice sistem formal este asemenea vieţii, incomplet şi incapabil să-şi stabilească propria consistenţă. Programul ar putea să trăiască din punct de vedere informaţional, să-şi dovedească propria existenţă şi să dezvolte o capacitate de autoexaminare. Pentru rularea programului pe un aparat cu suficientă putere de calcul, Ada Byron îşi pune speranţe în proiectele nefinalizate ale lui Charles Babbage, care s-au reorientat de la mijloace mecanice la sisteme electrice, cu "condensatori" şi "rezistenţe".

La plecare, Sybil îi cere Adei autograful şi îi oferă un inel cu diamant. Ada Byron are o viziune a Londrei în 1991, un oraş plin de Motoare Diferenţiale uriaşe, maşinării şi sisteme, în mijlocul căruia creşte o entitate, o prezenţă, un Ochi care a căutat prin imagini trecute spre a-şi găsi originea şi care acum se vede pe sine însuşi.

Prima dată cînd am citit această carte tocmai terminasem studierea unui curs despre literatura romantică din Marea Britanie. Ca urmare, a fost o adevărată încîntare să urmăresc prin această istorie alternativă ce s-ar fi putut întîmpla cu Wordsworth şi Coleridge (întemeietori de falanster în America), John Keats (specialist în "kinotropie" sau, dacă preferaţi, creator de animaţii cu ajutorul calculatoarelor mecanice), P. B. Shelley (agitator, apoi deţinut politic) şi Lord George Gordon Byron (prim-ministru) în cazul în care Charles Babbage s-ar fi preocupat să construiască un model funcţional al Motorului Analitic mai degrabă decît să se gîndească pe tot parcursul vieţii la noi şi noi metode de îmbunătăţire a acestuia. Totuşi, acest interes mi-a distras atenţia de la elementul central al cărţii, aşa încît în final am rămas cu impresia că romanul este mai mic decît suma părţilor, o colecţie de episoade nu foarte bine legate între ele care nu formează un ansamblu prea coerent. Pentru aceia care ar dori să urmărească toate aluziile istorice şi literare din The Difference Engine, recomand cu căldură o lucrare de Elieen Gunn intitulată "The Difference Dictionary" şi disponibilă pe adresa http://www.sff.net/people/gunn/dd. Ediţia japoneză a romanului a inclus şi acest dicţionar.

Tot prima lectură mi-a dezvăluit şi un alt aspect al cărţii, anume folosirea unei forme de intertextualitate pe care Borges ar fi numit-o magie parţială. În acest caz, personaje din romanul lui Benjamin Disraeli Sybil, sau Cele Două Naţiuni au acelaşi grad de realitate cu persoane istorice precum Laurence Oliphant, sau chiar... Benjamin Disraeli. O apreciere a romanului The Difference Engine nu poate exclude cunoaşterea prealabilă a celeilalte cărţi din care s-a inspirat. O importanţă la fel de mare o au şi comparaţia cu Iubita locotenentului francez de John Fowles, respectiv cunoştinţe despre tehnica literară a lui John Dos Passos pe care autorii au folosit-o în secţiunea "Modus".

Abia la a doua lectură am aflat pe de o parte că legăturile între personajele romanului sînt mult mai bine configurate decît crezusem iniţial, iar destinul fiecăruia e trasat complet. Reţeaua de relaţii între personaje este fascinantă în privinţa complexităţii şi reprezintă un foarte bun exemplu de construcţie literară.

Dar elementul central de coeziune al cărţii îl constituie de fapt efortul de a-şi afla originea al unei inteligenţe artificiale rezultată din rularea programului Modus. Întrucît vasta majoritate a cărţilor pe care le-am citit pînă acum tratează mai curînd despre evoluţia unor personaje umane, la prima lectură nu am înţeles de ce cartea lui Gibson şi Sterling avea un caracter atît de fragmentar. Răspunsul este că inteligenţa artificială reconstituie episoade din viaţa unor personaje umane numai în măsura în care acestea au avut legătură cu crearea, multiplicarea şi rularea programului Modus. Asemenea infractorilor din roman, care credeau în mod eronat că Modus e un sistem pentru cîştigarea pariurilor la curse, m-am înşelat la prima lectură a cărţii cu privire la ceea ce constituia principalul ei element de semnificaţie şi coeziune.

Cîteva cuvinte despre traducere: O ediţie românească a romanului a apărut la Editura Nemira sub titlul Machina Diferenţială în traducerea domnului Gabriel Stoian în anul 1998. Sarcina traducătorului a fost deosebit de dificilă, întrucît cei doi autori nord-americani au utilizat un vocabular specific britanic, în mod special victorian, condimentat pe alocuri cu termeni inventaţi de ei precum "clacker", prin analogie cu termenii "hacker" sau "cracker" de la sfîrşitul secolului al douăzecilea. În aceste condiţii - repet, dificile - domnul Gabriel Stoian a realizat o traducere destul de bună. Probabil că un mai mare grad de atenţie din partea redactorului literar în revizuirea ei i-ar fi urcat nivelul de la "destul de bună" la "excelentă". Sper că o a doua ediţie, revizuită, va merita cîndva acest calificativ.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)