William Gibson – "All Tomorrow’s Parties" (1999)

La începutul anului 1999, domnul Mihai Dan Pavelescu m-a anunţat că William Gibson publicase un nou roman, intitulat All Tomorrow's Parties. Ulterior am aflat că titlul era un fel de omagiu la adresa lui Lou Reed şi a formaţiei Velvet Underground, şi aşa se face că am ascultat şi eu unul dintre albumele grupului. Apoi, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Giurgi şi a soţului său de atunci, domnul Marius Giurgi, am primit de Crăciun un exemplar din romanul All Tomorrow's Parties adus din Statele Unite. Şi iată ce poveste m-a însoţit la trecerea în anul 2000:

La Tokyo, Colin Laney zace într-un adăpost din carton într-o staţie de metrou şi în acelaşi timp urmăreşte nodurile informaţionale din reţea, convins fiind că se pregăteşte o schimbare majoră la nivel mondial. Cu ajutorul lui Yamazaki îl contactează pe Barry Rydell, aflat la Los Angeles, şi-l trimite la San Francisco pentru a ridica un colet dintr-o sucursală a lanţului de magazine Lucky Dragon. Chevette Washington, care a avut o scurtă relaţie cu un producător de la Hollywood, pleacă şi ea spre San Francisco împreună cu Tessa, o studentă australiană la cinematografie. Atît Rydell cît şi Chevette intră în colimatorul mercenarilor lui Cody Harwood, un magnat care amplasează o reţea de nanofaxuri în sucursalele Lucky Dragon. Rydell este şi mai interesant pentru Harwood şi mercenarii săi deoarece intră în posesia unui proiector în care este stocată Rei Toei, vedeta virtuală. Planurile lui Harwood sînt dejucate însă, pe de o parte pentru că principalul său asasin se întoarce împotriva celorlalţi mercenari, pe de altă parte pentru că Laney, ajutat de hackerii din Oraşul Zidit şi de un băiat latino-american de pe Podul Golden Gate, reuşeşte să-i găsească ascunzişurile magnatului din reţeaua informaţională. În final, după un incendiu spectaculos pe pod şi o multiplicare miraculoasă a vedetei virtuale prin nanofaxuri, (aproape) toate personajele scapă cu viaţă, se împacă şi sînt fericite.

Poate vă amintiţi de o glumă a protagonistului-narator din Iarna vrajbei noastre de John Steinbeck: Fiindcă primul martini e amar, iar al doilea dulce, personajul în cauză avea de gînd să deschidă un bar unde clienţii să poată cumpăra numai al doilea martini. Ceva foarte asemănător se întîmplă cu lecturile romanului All Tomorrow’s Parties. Prima lectură, pe parcursul căreia cititorii aşteaptă acţiune şi suspans, e cam amară. Cele 277 de pagini ale cărţii sînt fragmentate în 72 de capitole pline cu incidente minore, dar cu foarte puţină acţiune. Încărcătura de adrenalină din Neuromancer şi Count Zero pare să fi dispărut aproape de tot.

A doua lectură, însă, poate fi neaşteptat de dulce. Romanul este scris în stilul indirect liber, concentrîndu-se pe lumea interioară a personajelor, pe amintirile, închipuirile şi senzaţiile lor, iar limbajul este foarte fin nuanţat pentru a reda convingător provenienţa culturală şi socială a acestora. Dacă îşi închipuia cineva că a murit modernismul, All Tomorrow’s Parties este dovada clară că, dimpotrivă, tehnicile literare moderniste sînt vii şi viabile.

În cazul meu, această a doua lectură a implicat efortul de a-mi aminti cîte ceva şi despre primele două cărţi din trilogie, iar faptul că multe dintre personajele romanului îşi amintesc la rîndul lor diferite crîmpeie din trecut (multe dintre ele cu menirea de a cimenta mai bine seria) mi-a creat o plăcută senzaţie de nostalgie pentru un viitor imaginar care într-un fel este parte din trecutul meu cultural.

Tot la cea de-a doua lectură se pot observa mai bine puzderia de decoruri, dovadă a pasiunii obsesive a autorului pentru observaţie şi detaliu, trimiterile culturale de tot felul, precum şi încărcătura satirică, mai vizibilă şi mai puţin sumbră decît în trilogia ciberspaţiului. Gibson a reuşit de asemenea să strecoare în All Tomorrow’s Parties şi o altă preocupare a sa, colecţionarea ceasurilor. Pentru cineva ca mine, complet neiniţiat în ceea ce priveşte ceasurile de marcă, a fost ca o serie de priviri furişe într-un domeniu a cărei existenţă puteam doar s-o bănuiesc.

Din perspectiva începutului de mileniu, cărţile lui William Gibson par să semene întrucîtva cu cariera formaţiei Beatles. După un început spectaculos, în care o mulţime de tineri şi-au dorit să fie Beatles, respectiv William Gibson, producţiile ulterioare au devenit mai dense, mai greu accesibile, mai experimentale, iar publicul s-a restrîns în ambele cazuri la un segment limitat, dar devotat. În cazul scriitorului american naturalizat în Canada, această evoluţie a corespuns şi cu creşterea intervalului dintre cărţi. De la una pe an, la mijlocul anilor 1980, Gibson a ajuns în ultima vreme să publice o carte la trei ani.

Din fericire, tocmai în intervalul interminabil dintre un asemenea roman tîrziu al lui William Gibson şi următorul, am ajuns să descopăr că Bruce Sterling există, scrie (din ce în ce mai bine) şi publică. Dar despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)