Italo Calvino, "Dacă într-o noapte de iarnă un călător" (1979)

Imagine preluată de pe situl Complex.com

Poate vă amintiți că, în octombrie 2017, vă relatam la Țesătorul despre un volum postmodern ieșit din comun, Orașele invizibile de Italo Calvino. La începutul lui ianuarie 2018, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris din București un alt volum de același autor, intitulat If on A Winter's Night A Traveller (colecția Vintage, editura Random House, Londra, 1998). L-am parcurs, pe etape, în perioada ianuarie 2018 - noiembrie 2020. (Mi s-a mai spus că par să citesc destul de lent.)

Și iată ce am aflat:

Volumul (căci cu greu poate fi numit "roman" în accepțiunea victoriană a termenului) are o structură interesantă. Pe de o parte, prezintă o succesiune de capitole, douăsprezece la număr, marcate cu numerale cardinale. Pe de altă parte, printre acestea, sunt presărate fragmente de proză, fiecare în alt stil, cu tiluri bizare precum "Dacă într-o noapte de iarnă un călător".

Capitolele numerotate sunt narate la persoana a doua și relatează cum Cititorul, căruia vocea naratorială i se adresează direct, cumpără un roman, începe să îl citească, după care constată că, dintr-o eroare tipografică, fasciculele care compun romanul au fost amestecate în tipografie cu alte fascicule din cu totul alt roman.

Așa începe o aventură livrescă în care protagonistul, nimeni altul decât Cititorul, caută prin librării un exemplar al romanului care să conțină textul întreg - numai ca să se pomenească antrenat într-o idilă, în discuții intelectuale despre literatura unor țări est-europene dispărute și într-un șir de dezamăgiri succesive, căci fiecare exemplar procurat din cartea căutată conține alte texte, din alte surse, toate fragmentare, toate de origine incertă.

După cum bănuiți, fiecare fragment de proză cu titlu bizar, inserat între capitolele numerotate, este un început de roman. Fiecare e în altă convenție narativă, fiecare pastișează alt gen literar - de la noul roman francez la literatura de confesiune, de la romanul de spionaj la literatura erotică, de la romanul istoric despre revoluții la coșmarul kafkaesc, de la Bildungsroman la realismul magic latino-american.

Revelația finală este că titlurile celor zece începuturi de roman alcătuiesc un al unsprezecelea început de roman (și încă unul scris într-un stil poetic), iar protagonistul izbutește, până la urmă, să termine de citit Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Firește, romanul fictiv la care se face referire pe parcursul cărții nu coincide, în privința conținutului, cu volumul pe care l-am parcurs în lumea reală - doar are, borgesian, câteva pagini în comun cu acesta din urmă.

Lăsând deoparte impresia foarte agreabilă pe care o produce la o primă lectură, Dacă într-o noapte de iarnă un călător impresionează prin ingeniozitatea structurii și prin diversitatea tematică și stilistică a fragmentelor pe care le conține. Dacă un autor modernist precum James Joyce încercase, în Ulise, să scrie o carte care să le pună capăt tuturor cărților, Italo Calvino, ca autor postmodernist, a izbutit să deschidă poarta către un tărâm nesfârșit de cărți fictive, în care Cititorul și partenera sa, Cititoarea, ar putea în fiecare zi să rătăcească printre fragmente de roman asamblate alandala de tipografi năstrușinici.

Acestui tur de forță care reunește zece începuturi de roman... sau unsprezece... sau chiar douăsprezece (depinde cum le numărați) i-a dat replica, decenii mai târziu, David Mitchell cu Atlasul norilor, în care narațiuni succesive, scrise fiecare în altă convenție literară, nu numai încep, dar sunt și duse la bun sfârșit în a doua jumătate a cărții.

Însă despre Atlasul norilor rămâne să discutăm, la momentul potrivit, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Italo Calvino, "Invisible Cities" (1972)

Pe la mijlocul lunii iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o traducere engleză a unei lucrări de Italo Calvino, Invisible Cities (Colecția Vintage Classics, editura Vintage Books, Londra, 1997). L-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestei lucrări de ficțiune este că hanul Kublai discută cu Marco Polo, iar acesta îi relatează despre orașele pe care le-a vizitat în drumul său către China. Pe de o parte, hanul mongol ar dori să îl iscodească pe negustor despre orașul de baștină al acestuia, Veneția. Pe de altă parte, venețianul se ferește să își descrie cetatea de obârșie, însă în fiecare dintre descrierile de orașe pe care le face se strecoară, vrând-nevrând, și câte un aspect al Veneției.

Iar orașele despre care vorbește Marco Polo sunt invizibile... pentru că sunt imaginare.

Treptat, pe măsură ce scurtele relatări despre orașe închipuite se acumulează, ies în evidență niște teme unificatoare. Astfel, descrierile-fabulă invită la meditație pe marginea relației orașelor reale cu amintirea lor din mintea oamenilor, pe tema raporturilor dintre orășenii vii și cei morți (sau cei nenăscuți încă), pe tema conexiunilor dintre orașe și mediul înconjurător, pe subiectul dinamicii dorințelor oamenilor și schimbărilor urbane rezultate, respectiv pe tema conexiunilor dintre orașe și semne sau dintre orașe și nume.

Interesant este de urmărit cum, pe de o parte, anacronismele din descrierile de orașe se acumulează și se amplifică, până în punctul în care nu se mai poate pretinde sub nici o formă că textul s-ar referi la cetăți medievale (fie ele și imaginare), iar, pe de altă parte, eul care relatează despre orașe începe prin a fi identic cu un Marco Polo ficționalizat pe primele pagini ale cărții și sfârșește prin a fi cimplet separat de acesta (și, poate, mai apropiat de autorul Italo Calvino decât de personajul venețian). Aceste două efecte, magistral controlate și gradate de-a lungul cărții, produc un efect emoțional nobișnuit asupra cititorului, undeva între amuzament și neliniște în prezența straniului.

Spre final, stranietatea este sporită de turnura dialogurilor dintre cele două personaje - căci mongolul și venețianul ajung să se întrebe nu numai dacă orașele prezentate sunt reale, ci și dacă ei înșiși sunt reali - respectiv de explorarea unor atlase pe paginile cărora se găsesc reprezentate nu doar orașe medievale reale, ci și orașe trecute, ca Troia sau Cartagina, orașe viitoare, precum San Francisco sau Los Angeles, sau orașe ficționale, ca Noua Atlantidă sau Cetatea Soarelui.

Se poate argumenta că Orașele invizibile reprezintă o lucrare literară postmodernă. E un text fragmentar, ironic, lipsit de intrigă unitară, axat pe petites histoires mai degrabă decât pe o grande histoire unificatoare, cu o plasare voită între ficțiune și nonficțiune, între literatură și filosofie, înte narațiune și poezie, iar personajele sale sunt relativizate și prezentate din perspective multiple, schimbătoare.

Alți teoreticieni îl plasează la loc de frunte în canonul literar slipstream, alături de ficțiunile lui Borges și de operele lui Kafka - în primul rând datorită efectelor stranii pe care le cauzează această înșiruire de descrieri fantasmagorice.

Firește, se poate afirma și că Orașele invizibile ilustrează tema literară a utopiei și, în același timp, comentează ironic pe marginea acesteia. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Italo Calvino se poate așeza la raft alături de Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman.

Cert este că, indiferent unde am clasifica Orașele invizibile, calitatea literară a acestui volum este ieșită din comun, iar bucuria lecturii este de neuitat. Voi păstra Orașele invizibile la loc de cinste în colecția mea și voi reciti această carte din când în când.

(Deloc surprinzător, fanteziile urbane ale lui Calvino m-au îndemnat să reiau și seria Orașelor obscure de Schuiten și Peeters. Dar despre acele albume de bandă desenată vom discuta cu alte prilejuri.)