Jason Heller & Joshua Viola, "Cyber-World" (2016)

În iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie cyberpunk de dată recentă realizată de Jason Heller și Joshua Viola: Cyber-World - Tales of Humanity's Tomorrow (Hex Publishers, Erie, Colorado, 2016). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul iulie-august 2017.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține unui autor cyberpunk din prima generație, Richard Kadrey, și prezintă, într-o menieră concisă și antrenantă, un gen literar care continuă să existe și să evolueze, precum și câteva tehnologii contemporane care inspiră noi autori să scrie cyberpunk.

"Introducerea" de Joshua Viola prezintă succint metamorfoza literaturii cyberpunk și a lumii din anii 1980 și până azi.

"Serenadă" de Isabel Yap ilustrează après la lettre influențele noir din literatura cyberpunk - protagoniștii cu un birou nu tocmai legal, văduva cu un caz de rezolvat, dezlegarea misterului - aduse la zi pentru societatea informațională. Textul merită atenție atât pentru atmosferă cât și pentru încărcătura emoțională.

"Puternicul Phin" de Nisi Shawl este unul dintre textele slabe din antologie. Un element central al poveștii îl reprezintă manifestarea personalității în realitatea virtuală, în special a orientării transsexuale și a interacțiunii într-un triunghi amoros neobișnuit, însă intriga schiței e destul de firavă, iar suspansul lipsește aproape cu totul. (În opinia mea, tema centrală a acestei schițe a fost tratată într-o manieră mult mai interesantă în CrashCourse de Wilhelmina Baird.)

"Reacții" de Mario Acevedo tratează în schimb foarte convingător efectele psihologice și emoționale ale unor sisteme de luptă cibernetice asupra unui soldat din viitorul apropiat, precum și necesitatea unei rețele umane de sprijin și întrajutorare pentru a ajuta indivizii să treacă peste traumele cauzate de experiențele din război.

"Albinele din Kiribati" de Warren Hammond dezvăluie alte situații traumatice induse pe de o parte de utilizarea tinerelor ca mame-surogat, iar pe de altă parte de strămutarea unor popoare din patria lor ca urmare a unor schimbări ecologice catastrofale.

"Pauza dintre două note" de Cat Rambo dezvoltă o temă similară - aceea a relației copiilor de bani gata cu bonele care le țin locul mamelor veșnic ocupate cu cariera și care suferă emoțional... apoi ajung să combine psihoterapia și realitatea virtuală.

"Sigularitatea e în părul tău" de Matthew Kressel aduce în discuție realitatea virtuală ca surogat pentru interacțiunile umane din viața reală și situația persoanelor care, ca urmare a unui handicap fizic, nu au decât... surogatul.

"Orașul panicii" de Madeline Ashby prezintă un punct de cotitură în existența unui oraș inteligent, autonom, în care un tehnician responsabil caută cu tot dinadinsul să facă o reparație... nedorită. Ca atmosferă, spațiul urban decadent mi-a amintit de acela dintr-un text fundamental al literaturii cyberpunk, "Johnny Mnemonic".

"Soldatul credincios, îndemnat" de Saladin Ahmed plasează tema veteranului postuman cu implanturi cibernetice într-un context mai puțin obișnuit - acela al unui război civil în Egiptul viitorului apropiat. Paradoxal, literatura cyberpunk se întâlnește aici cu o poveste din O mie și una de nopți care îi era dragă lui Jorge Luis Borges.

"Osemintele tale nu vor fi necunoscute" de Alyssa Wong abordează în schimb o altă temă recurentă din acest subgen literar - protagonistul-narator este un postuman ambițios care caută să își croiască drum în mediul crimei organizate - și arată concis și convingător cum se pot pierde rapid ultimele rămășițe de loialitate sau de omenie.

"Neclintită" de Paul Graham Raven este una dintre cele mai reușite povestiri din antologie. Protagonista-naratoare, Elaine Inoxidabila, conduce o trupă de mercenari printr-o Britanie balcanizată în care comitate precum Lancastershire și Yorkshire au ajuns în Războiul Rece al Celor Două Roze. Pe parcursul misiunii, nu doar detaliile neplăcute (și aproape credibile) ale acestui viitor apropiat ies treptat la iveală, ci și adevărul în privința trecutului tenebros al protagonistei.

"Gândurile altor oameni" de Chinelo Onwualu îmbină în schimb realitatea virtuală și literatura romanțioasă, aducând în prim-plan o poveste de dragoste.

"Wysiomg" de Alvaro Zinos-Amaro amintește de imaginația exuberantă a altui anițiator al curentului cyberpunk, Rudy Rucker. Protagonistul-narator relatează despre experimente cu furnici modificate genetic și despre schimbări ecologice și psihologice extraordinare.

"Vom avea grijă de ai noștri" de Angie Hodapp atinge, în manieră tipică pentru acest subgen literar, altă zonă dureroasă a societății contemporane: relația prea strânsă dintre megacorporații și politicieni. Personajul principal, Tia Isando, e o senatoare în campanie electorală care află că un eveniment mediatic aducător de fonduri poate să aibă un preț prea mare.

"Un cântec transmutat" de Sarah Pinsker prezintă o fațetă mai puțin vizitată a viitorului postuman - aceea în care muziciana și instrumentul muzical preferat vor fuziona.

"Sunt doar cuvinte" de Keith Ferrell inversează tema schiței precedente și ne arată situația unui personaj care refuză să îmbrățișeze schimbarea și care preferă, în pofida presiunilor sociale, să utilizeze mijloace tehnologice depășite pentru a-și face temele.

"Mici ofrande" de Paolo Bacigalupi este poate cel mai șocant și cel mai deprimant text din întreaga antologie. În viitorul apropiat imaginat de celebrul autor american, tinerele mame trebuie să ducă la termen o sarcină numai pentru a se debarasa de toxinele acumulate în organism și pentru a fi capabile ca apoi să aducă pe lume un bebeluș apt să supraviețuiască.

"Cădere de rețea" de E. Lily Yu revizitează tema centrală a literaturii cyberpunk - înaltă tehnologie/ viață josnică. Protagonistul locuiește într-o lume panoptică în care camerele web nu sunt doar disponibile, ci chiar obligatorii prin lege, iar granițele dintre viața privată și telenovele s-a șters de-a binelea. Și... dacă rețeaua ar cădea?

"Vătămare vizibilă" de Stephen Graham Jones e o poveste aproape dickiană despre realități virtuale recurente și despre jurnaliști în căutare de senzațional.

"Ibex în ziua dispariției" de Minister Faust prezintă în schimb o variațiune pe tema ultimului om rămas pe Pământul pustiit. Interesant este că nu doar societatea sau lumea se destramă de-a lungul poveștii, ci și mintea protagonistului și însuși textul.

"Cum nu se întâmplă nimic" de Darin Bradley e o încheiere dezamăgitoare a antologiei - un exercițiu metaficțional fără farmec și fără rost. Cum, de-a lungul deceniilor, am fost interesat și încântat de metaficțiuni precum cele create de Jorge Luis Borges, Mircea Horia Simionescu, Italo Calvino sau Dan Simmons, nu e ca și când aș fi indiferent față de acest gen de exercițiu literar. Dar schița aceasta nu se ridică la nivelul creațiilor maeștrilor.

În "Postfață", Jason Heller scrie pe scurt despre ce este și ce nu este antologia - respectiv despre ce este și ce nu este cyberpunk, fără a risipi cu totul ambiguitatea. Urmează note biobibliografice despre autori și despre antologatori.

Pe ansamblu, estimez că Cyber-World este o antologie de valoare medie (deși trebuie menționat că prezentarea grafică foarte îngrijită, tehnoredactarea atentă și hârtia de bună calitate sunt deasupra mediei). Majoritatea textelor sunt onorabile, unul sau două chiar merită recitite, iar câteva puteau foarte bine să fie omise. Poate că subgenul cyberpunk a evoluat, însă gustul publicului cititor pare să se fi îndreptat spre alte direcții (poate și pentru că nivelul educației științifice și tehnologice necesare pentru aprecierea acestui tip de literatură este destul de ridicat). Din păcate (sau din fericire), cyberpunk rămâne însă literatura cea mai adecvată pentru a ne raporta la schimbările rapide din lumea contemporană.

Poate de aceea, imediat cum am încheiat lectura antologiei Cyber-World, am început să citesc o alta, mai consistentă, intitulată Cyberpunk. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie. 

Richard Kadrey – "Kamikaze l’Amour" (1995)

După ce am terminat de citit Metrophage, prima grijă pe care am avut-o a fost să încep Kamikaze l'Amour (1995), despre care un prieten, Adrian Sabău, îmi adusese un articol cu cîţiva ani mai înainte. Aşa se face că am întîmpinat anul nou 2002 citind şi rezumînd cu sîrg ceva care speram să fie un roman la fel de trepidant ca şi cel dinainte. Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator este un star al muzicii rock, atît de celebru încît nu-şi spune adevăratul nume pe parcursul cărţii. De anul nou 2000 îşi înscenează sinuciderea, apoi evadează din clinica medicală unde ajunsese, obţine de la Paul Virilio acte false pe numele Ryder şi pleacă spre San Francisco. Acolo încearcă să compună muzică, se împrieteneşte cu o chelneriţă, Frida, care creează muzică ambientală, şi împreună cu ea explorează oraşul invadat de junglă. Pe parcurs se întîlnesc cu un producător de documentare, Eric Lurie, cu piraţi care jefuiesc tramvaiele şi cu un trib refugiat într-o seră luxuriantă.

Frida încearcă să se sinucidă, iar Ryder o salvează. Virilio, care e dornic să producă noile albume ale muzicianului, îl duce cu o limuzină prin junglă, iar periplul lor este la limita dintre veghe şi halucinaţie. Ulterior, Lurie îi ia pe iahtul său şi încearcă să-i folosească pentru a improviza o intrigă sau un subiect credibil pentru noul său film. Los Angeles este abandonat în cea mai mare parte, dar Ryder o găseşte pe fosta sa iubită, Nikki, care-i era şi manager. După ce aceasta în sfîrşit interpretează o scenă pe care probabil o repetase de zeci de ori, Ryder o părăseşte într-o stare de somnolenţă, ajunge în Chateau Marmont, se întîlneşte cu Frida şi cu un trib de amazonieni, apoi sînt surprinşi cu toţii de un cutremur. După un incident în care Virilio este ucis, Frida revine la vechea ei identitate, Catherine, şi începe o carieră muzicală de succes. Ryder îşi reia activitatea de muzician sub un alt nume, pe lîngă case de discuri minore, ignorat de marele public, dar mulţumit de noua sa linie muzicală.

Probabil vă întrebaţi care sînt punctele de interes ale romanului. În primul rînd, Richard Kadrey a marcat o schimbare de ambianţă şi atmosferă în raport cu canoanele sau, dacă preferaţi, clişeele literaturii cyberpunk. Dacă romanele clasice ale genului, inclusiv Metrophage, se petreceau într-o lume urbană, poluată şi suprapopulată, Kamikaze l'Amour se desfăşoară într-o Californie invadată de pădurea ecuatorială, ca rezultat al unei combinaţii de inginerie genetică scăpată de sub control şi a schimbării climatului din cauza creşterii efectului de seră. Ca urmare, populaţia s-a retras în zone cu un climat mai blînd, iar oraşe ca Los Angeles şi San Francisco, acum dezolante şi aproape pustii, au ajuns să fie bîntuite de grupuri răzleţe precum cultivatorii de coca din Columbia, triburile amazoniene sau comandourile trimise de guvernul federal să instituie legea marţială şi să contracareze bizara invazie vegetală cu napalm şi exfolianţi.

Protagonistul-narator, pe de altă parte, nu este tocmai demn de încredere, deoarece suferă de sinestezie. Acest amestec al simţurilor, stimulat corespunzător cu ajutorul drogurilor, îl ajută iniţial în cariera muzicală, dar ulterior, combinat cu malaria, îl conduce la halucinaţii bizare. Cum întreaga acţiune a cărţii este relatată de Ryder, cititorilor le vine greu uneori să-şi dea seama care dintre evenimente sînt "reale" şi care sînt exclusiv halucinaţii ale personajului. În repetate rînduri, Ryder însuşi vede peisajul tropical populat cu babuini sau cu triburi primitive, aude acorduri de pian printre sunetele junglei ori găseşte benzi magnetice risipite printre liane. Parte din tensiunea cărţii rezidă tocmai în căutarea indiciilor care să despartă episoadele "reale" de iluzii, iar momentele de vertij au loc în egală măsură cînd Ryder îşi dă seama că un eveniment este real şi cînd îl identifică pe altul drept halucinaţie.

Dacă romanul ar fi fost plasat într-o convenţie realistă, poate că distincţia ar fi fost mai uşor de făcut, iar cartea mult mai plictisitoare. Dar Kadrey construieşte o lume cu adevărat ciudată, împărţită în capitole cu titluri ce evocă pictura suprarealistă şi muzica ambientală, precum "Sensibilitate la condiţiile iniţiale" sau "Termodinamica sistemelor non-lineare". Locuitorii din San Francisco, spre exemplu, se îmbolnăvesc de o formă endemică de somnambulism care-i tîrăşte noapte de noapte, dormind, prin automatismele vieţii de peste zi. Podul Golden Gate, colonizat de cei fără locuinţă cu cîţiva ani mai înainte (în Virtual Light al lui William Gibson), a fost apoi luat cu asalt de forţele de ordine şi acum e părăsit, vizitat uneori de faună tropicală. Muzicianul-protagonist lasă în urma dispariţiei sale din viaţa publică o reţea de zvonuri complexe, contradictorii, care se dezvoltă şi capătă o viaţă proprie. Iar regizorul Eric Lurie, nemulţumit că unul dintre documentarele sale despre incendii forestiere nu este destul de spectaculos, îşi pune echipa de filmare să ardă cu napalm o herghelie de cai.

Kadrey reuşeşte cu acest roman aparte să se înscrie nu numai în tradiţia cyberpunk, ci şi să confirme afirmaţia lui Bruce Sterling că mişcarea aceasta literară este un fel de generaţie a doua a Noului Val. Kamikaze l'Amour este un roman catastrofic halucinant asemănător cu acelea scrise de James G. Ballard în anii '60, şi aproape fiecare pagină a sa este parcă o ilustrare a declaraţiei autorului britanic: "Pămîntul este singura planetă cu adevărat stranie."

Această relaţie, sau dacă doriţi filiaţie, a lui Kadrey faţă de scriitori care au revoluţionat genul science fiction apare reprezentată cumva, în formă codificată, în paginile cărţii. În final, după ce explică modul în care fiecare stea mai veche de pe Walk of Fame ajunge, după ce s-a scufundat înapoi în obscuritate, să fie înlocuită de una nouă şi strălucitoare, protagonistul relatează cum, pe vremea cînd era o vedetă rock celebră, numele său l-a înlocuit pe cel al unui anume Joseph Kray. Ulterior a cumpărat placa aceea obscură la licitaţie, iar în cele din urmă, aproape ca o penitenţă, dar şi ca o glumă căreia numai el îi ştie sensul, a început să trimită sub numele Joseph Kray noile sale creaţii caselor de discuri, însă nu a primit decît refuzuri politicoase. Sper că următoarele cărţi ale lui Richard Kadrey nu vor avea aceeaşi soartă.

Dat fiind că îmi place să încep fiecare an citind o carte bună, sau scriind o poveste, mulţumită lui Richard Kadrey şi romanului său am început 2002 cum nu se putea mai bine şi am rămas cu o amintire frumoasă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Richard Kadrey - "Metrophage" (1988)

În primăvara anului 1996, domnul Cristian Lăzărescu mi-a dat să citesc o proză scurtă de Richard Kadrey intitulată "The Kill Fix", pe care ulterior am tradus-o şi publicat-o în Anticipaţia sub titlul "Modificat pentru a ucide". Textul combina vampirismul, acţiunea palpitantă şi sentimentul alienării cu înalta tehnologie şi cultura populară într-un amestec perfect dozat. Din introducerea povestirii am aflat că autorul publicase un roman, Metrophage.

Mai tîrziu, în iarna anului 2000, domnul Liviu Moldovan mi-a oferit ediţia electronică freeware a romanului, iar în 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă, am primit un exemplar tipărit din Metrophage, cu autograful autorului. Şi iată ce am aflat:

Pentru a răzbuna uciderea furnizorului său, Raquin, Jonny Quabbala, un mic traficant de droguri din Los Angeles, îl caută pe Easy Money. După discuţii cu barmanul şi clienţii din Carnaby's Pit, Jonny se întîlneşte cu un pitic, Cyrano, care are misiunea să-l conducă la Conover, şeful bandelor de traficanţi din zonă. Urmează o luptă cu forţele Comitetului pentru Sănătatea Publică, iar Jonny e luat prizonier şi dus la închisoare, unde se confruntă cu tineri recruţi şi apoi cu fostul său şef, colonelul Zamora. Acesta crede că Jonny e implicat într-un complot cu Conover şi cu extratereştrii sosiţi pe lună, Alpha Ratz. Zamora îl eliberează pe Jonny cu condiţia ca în 48 de ore să-l aducă pe Conover.

După ce se confruntă într-un hotel abandonat cu vagabonzi septuagenari, Piranha, şi fuge de la un acoperiş la altul pe punţi improvizate, Jonny coboară în reţeaua de canalizare şi ajunge la fermele hidroponice ale grupului de medici ilegali Croakers. Aici o regăseşte pe una dintre iubitele sale, Ice, apoi face cunoştinţă cu Groucho, şeful grupului, şi cu Man-Ray, un negru devenit albinos.

Împreună, aceştia merg cu un camion la un pavilion expoziţional abandonat unde cei lipsiţi de locuinţă, inclusiv Jonny şi cele două iubite ale sale, şi-au găsit adăpost. Sumimasen, cealaltă iubită a protagonistului, lipseşte însă. La plecare, cei patru profită de confuzia de la fimarea unei producţii muzical-pornografice pentru a scăpa de urmăritori. În schimbul de focuri care urmează, Jonny este capturat de oamenii lui Conover.

Protagonistul are o conversaţie cu Conover despre bande, trafic de droguri şi relaţii de putere, e martor la o tranzacţie dubioasă, apoi petrece cîteva zile la vila gangsterului, unde are ocazia să afle mai multe despre el. Se reîntoarce la Carnaby's Pit, însă e capturat de Easy Money şi de proxeneta Nimble Virtue, care îl mai trădase, şi torturat.

Din fericire, poliţişti insuficient informaţi îl salvează dar îl predau lui Zamora. Colonelul îl ia în aeroglisorul său, iar alţi Croakers intervin şi provoacă prăbuşirea aparatului. Cînd Jonny îşi revine, orb, se reîntîlneşte cu iubitele sale. Ice vrea să lupte împotriva lui Zamora, însă Sumimasen îl conduce pe Jonny la vila lui Conover, unde protagonistului i se grefează ochii unui tigru-robot. Sumi pare să fi căzut pradă unui virus ce provoacă o formă accelerată de lepră, aşa încît Jonny merge s-o caute pe Nimble Virtue şi să ia antidotul.

În clubul lui Nimble Virtue, Jonny se confruntă pe rînd cu şeicul al-Qawi şi cu Easy Money, o pierde pe Ice şi accidental provoacă un schimb masiv de focuri între diferitele bande de criminali din local. Prin carnavalul de ziua morţilor, protagonistul ajunge la Carnaby's Pit, acum abandonat din cauza epidemiei, refuză oferta lui Groucho de a se alătura forţelor revoluţionare, iar în cele din urmă ajuge la vila devastată a lui Conover, unde are o ultimă întrevedere cu traficantul. Aşa află că extratereştrii Alpha Ratz sînd numai o poveste ce acoperă acţiunile Alianţei de la Tokyo împotriva ţărilor arabe, că virusul care a provocat epidemia din Los Angeles este o creaţie militară pentru război biologic, şi că în sîngele său se produce antidotul. Zamora şi Groucho, apăruţi pe rînd la această confruntare, se omoară unul pe altul.

Jonny îl ucide pe Conover, priveşte un incendiu care consumă întregul Los Angeles, iar în final, cînd se întîlneşte cu Easy Money, îşi dă seama că a trecut de etapa răzbunării şi-l lasă să trăiască.

Dacă aş face un clasament cu cele mai bune romane cyberpunk, Metrophage s-ar situa cu siguranţă printre primele zece, dacă nu cumva chiar între primele cinci. Motive ar fi destule, şi poate cel mai important este că romanul lui Kadrey conţine mai mult punk decît cyber. Metrophage are numeroase referiri explicite la dadaism şi suprarealism, şi probabil vă amintiţi că stilul grafic punk şi cel vestimentar se bazau pe tehnica dadaistă a colajului ironic. Titlurile de capitole sînt suprarealiste, iar o cercetare atentă a albumelor de artă ar dezvălui probabil că aparţin de fapt unor picturi mai mult sau mai puţin celebre, cum ar fi "Premoniţia războiului civil".

Tot din zona punk provine şi abundenţa grupurilor exotice care populează această lume imaginară. Zombie Analytics, spre exemplu, au pixeli subcutanaţi cu care configurează portrete ale vedetelor mass-media decedate, o extensie cyberpunk a portretelor în serie pe care Andy Warhol le-a făcut după moartea lui Marilyn Monroe sau Elvis Presley şi care au ajuns să decoreze tricouri. Croakers combină îngrijirea medicală cu războiul de gherilă, un Viet-Cong care populează canalele de sub Los Angeles. Surorile Naginata sînt o grupare exclusiv feminină, pornite să ridiculizeze manifestările macho ale bărbaţilor, Piranhas sînt bătrînei fără locuinţă care şi-au implantat proteze dentare din metal tăios şi ţes plase de cabluri între clădiri, iar Zombie Analytics mai produc şi arme exotice, ca de exemplu trandafiri argintii care se dovedesc a fi grenade cu fosfor.

Figurile şi instituţiile autorităţilor oficiale apar la rîndul lor caricaturizate. Colonelul Zamora, spre exemplu, conduce forţele din Los Angeles ale Comitetului pentru Sănătate Publică, o grupare ce menţine un regim al terorii asupra populaţiei locale şi ai cărei membri, pe de altă parte, sînt adesea corupţi şi implicaţi în tot felul de tranzacţii pe piaţa neagră. Închisoarea centrală din Los Angeles este un megalaborator abandonat şi transformat cu investiţii japoneze, un exemplu de reutilizare a tehnologiei, specifică mai curînd celor ce rezistă sistemului decît celor ce-l organizează. Conover însuşi se dovedeşte a fi un fost agent CIA implicat în relaţii secrete cu cartelurile columbiene în anii '80 şi devenit acum un cadavru viu de peste 160 de ani, un spectru verzui dependent de substanţe care asigură reîntinerirea.

Adăugaţi la asta ritmul trepidant al acţiunii, alternanţa sacadată a decorurilor baroce şi a scenelor erotice, şi veţi înţelege de ce încă se mai vînd drepturi de autor pentru Metrophage în diferite ţări ale lumii, de ce William Gibson a declarat: "E ca şi cînd [Kadrey] ar fi luat un instrument creat de mine şi ar fi cîntat pe el acorduri la care nu m-aş fi gîndit," de ce întreţin corespondenţă electronică cu autorul acesta şi de ce am cumpărat cu ochii închişi următorul lui roman, Kamikaze l'Amour. Dar despre acesta din urmă am să vă povestesc cu altă ocazie.

Şi, pentru că Metrophage este gratuit în ediţie electronică, vă invit să-l citiţi la http://project.cyberpunk.ru/lib/metrophage/ şi să-l oferiţi mai departe prietenilor şi cunoscuţilor. There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)