G. Willow Wilson & Christian Ward, "Invisible Kingdom Tome 3" (2021)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

În prima decadă a lunii octombrie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu și a colegilor săi de la librăria Cărturești & Friends, de pe Strada Edgar Quinet din București, am achiziționat, la preț promoțional, volumul al treilea din romanul grafic Invisible Kingdom de G. Willow Wilson și Christian Ward, intitulat Les Confins du monde (colecția HiComics, editura Bragelonne, Paris, 2021). L-am parcurs pe îndelete în trei săptămâni.

Și iată ce am aflat:

 

La bordul Biosferei, echipajul astronavei Sundog și călugărița Vess asistă la un atac al Surorilor Resurecției împotriva planetei Quari, unde corporația Lux ține numeroși lucrători în condiții mizere, vecine cu sclavia. Doamna căpitan Grix își îmbarcă echipajul pe Sundog și decolează, însă Vess refuză să li se alăture și rămâne cu Surorile Resurecției.

Inteligențele artificiale care administrează corporația Lux decid să sisteze livrarea de bunuri și servicii și să o învinuiască pe Grix. Echipajul de pe Sundog se îndreaptă către planeta Duni pentru a le anunța pe Surorile Renunțării de venirea iminentă a Biosferei - iar aceasta din urmă distruge fără somație flota Lux care le ieșise în întâmpinare.

Grix încearcă să o convingă pe stareța Proxima să spună adevărul. Amenințarea Biosferei nu poate fi pusă în practică, deoarece Vess le-a sabotat generatorul de plasmă, iar o mulțime furioasă ia cu asalt mânăstirea.

Turo, căpitanul piraților, o salvează pe Grix de furia mulțimii. Vess evadează de pe Biosferă, iar Grix trimite nava Sundog (fără echipaj) într-o misiune kamikaze pentru a distruge Biosfera. În cele din urmă, Grix și Vess se regăsesc și rămân împreună, în vreme ce directorul Lux, când este arestat de către autorități, decide să depună mărturie contra corporației.

 

Pe ansamblu, scenariul scris de către G. Willow Wilson s-a dovedit la fel de captivant ca în primele două volume. Alternarea rapidă a planurilor acțiunii, precum și desele răsturnări de situație, au făcut lectura captivantă.

Grafica realizată de către Christian Ward a fost, și de această dată, deasupra mediei, cu ilustrații spectaculoase și culori intense, psihedelice. 

Iar prezentarea tipografică, în ediție cartonată, cu copertă color și conținutul integral color, pe coală cretată, este memorabilă. Ca urmare, voi păstra Les Confins du monde în colecția personală, cu intenția de a-l reciti cândva. (Dacă doriți, puteți și dumneavoastră să comandați un exemplar aici.)

Și, cum un roman grafic space opera de bună calitate invită la lectura altuia, am decis ca, în viitorul apropiat, să parcurg în sfârșit o bandă desenată foarte ambițioasă pe care o țin la raft de opt ani - Anomaly. Dar, despre aceea, rămâne să discutăm în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

G. Willow Wilson & Christian Ward, "Invisible Kingdom, Tome 2 - La Bordure" (2021)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

La jumătatea lunii septembrie 2022, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la librăria Cărturești & Friends de pe Strada Edgar Quinet, din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman grafic de G. Willow Wilson și Christian Ward intitulat Invisible Kingdom, Tome 2 - La Bordure (editura HiComics, Paris, 2021). L-am parcurs într-o singură seară.

Și iată ce am aflat:

 

La Bordure este o ediție franceză a volumului Edge of Everything și reunește fasciculele 6 - 10 din seria Invisible Kingdom.

Astronava de transport Sundog ajunge pe Rool, planeta de baștină a călugăriței fugare Vess, pentru a se reaproviziona cu combustibil și cu alimente. Din păcate, la plecare, într-un sector spațial plin de epave, Sundog e abordată și cotropită de pirați sub comanda căpitanului Turo. Doamna Grix pretinde că li se alătură piraților, împreună cu echipajul din subordinea ei, ba chiar ajută la abordarea și preluarea unei astronave a corporației Lux.

Cu toate acestea, pune la punct și execută un plan de evadare. În consecință, revine cu echipajul la bordul astronavei Sundog și fuge de sub nasul piraților, luându-l ostatic pe căpitanul Turo. Iar, la final, se întâlnește cu aliate nebănuite - Surorile Resurecției, care sunt o organizație disidentă, desprinsă din Ordinul Renunțării.

 

La fel ca volumul precedent, Le Sentier, La Bordure are un scenariu alert și captivant. Scenarista G. Willow Wilson a introdus numeroase lovituri de teatru și răsturnări de situație, dar și o dinamică a relațiilor dintre personajele principale - inclusiv o idilă între tânăra Vess și doamna căpitan Griss care stârnește gelozia agentei de legătură Eline.

Grafica realizată de către Christian Ward este deasupra mediei și, pe alocuri, destul de ambițioasă - mai ales în casetele unde sunt reprezentate astronave și confruntări spațiale. Din păcate, însă, ca și în primul volum, artistul grafic a folosit culori foarte intense (după tradiția comics-urilor americane) și, adesea, în combinații contrastante. Efectul poate părea vioi la o primă vedere, însă, în cele din urmă, devine strident și obositor. (Din acest punct de vedere, sunt mai degrabă partizanul culorilor pastelate din benzile desenate franco-belgiene.)

Pe ansamblu, aș zice, totuși, că La Bordure, în ediție cartonată, cu copertă color și conținutul integral color, tipărit pe coală cretată de o calitate excelentă, a meritat timpul și banii. Dealtfel, plănuiesc ca, pe viitor, să îl recitesc. (Dacă doriți, puteți achiziționa un exemplar aici.) Ca urmare, probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că am comandat și volumul al treilea din romanul grafic Invisible Kingdom.

Dar, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Charles Stross, "Saturn's Children" (2008)

Imagine preluată de pe situl SFFanz.org.nz

În ultima decadă a lunii septembrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Charles Stross intitulat Saturn's Children (colecția Orbit Books, grupul editorial Little, Brown, Londra, 2009). Pe atunci, locuiam, precum Harry Potter, într-o cămăruță de sub scări. De parcurs, am parcurs acest roman mult mai târziu, în ultima decadă a lunii august 2022, într-un apartament ceva mai spațios și mult mai luminos.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului se numește Freja și este o androidă care, în prima parte a cărții, "Sistemul interior", intră în conflict cu anturajul unei aristocrate la bordul unui dirijabil din atmosfera lui Venus, apoi călătorește într-un tren colosal pe suprafața lui Mercur și e trimisă într-o misiune de curierat pe Marte de către compania Jeeves (o asociație de androizi-majordom).

În partea a doua, "Destinație exterioară", Freja călătorește pe Callisto (unul dintre sateliții lui Jupiter), iar, de acolo, pe o traiectorie care o readuce vremelnic în preajma Soarelui, către Eris, un planetoid din Centura Kuiper, unde are loc deznodământul.

Epilogul dezvăluie nu numai ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu personajele principale, ci și faptul că narațiunea le e destinată altor androide din seria Frejei pentru a le informa și a le avertiza.

Saturn's Children le este dedicat regretaților scriitori Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Pe de o parte, povestea picarescă, presărată cu episoade de erotism între androizi, e un omagiu la adresa romanului Friday de Robert Heinlein.

Pe de altă parte, cum toate personajele romanului sunt adroizi și roboți de diferite tipuri (căci omenirea s-a stins în viitorul îndepărtat imaginat de către autorul britanic), apar frecvent referiri la Legile Roboticii din povestirile și romanele lui Isaac Asimov.

Firește, nu lipsesc conexiunile intertextuale cu o puzderie de lucrări celebre, de la Moll Flanders la Prin oglindă și ce a găsit Alice acolo, de la Fanny Hill la O mie nouă sute optezeci și patru și de la romanele umoristice ale lui P. G. Wodehouse la cărțile de spionaj ale lui John Le Carré. Căci Saturn's Children se petrece într-o societate populată de organizații secrete, grupuri de interese, spioni și asasini în care personalitatea fiecărui personaj poate fi modificată, redusă sau suprimată și nimeni nu este cine pare a fi.

Cum lectura acestui roman s-a dovedit a fi destul de agreabilă (cum fusese, dealtfel, și experiența pe care am avut-o cu Accelerando, de același autor), mi-am propus ca, în viitorul apropiat, să parcurg continuarea, intitulată Neptune's Brood. Însă, despre romanul acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Orson Scott Card, "Ender's Shadow" (1999)

În primele luni ale anului 1992, după ce îmi oferise spre lectură Neuromancer, Count Zero şi Mona Lisa Overdrive, domnul Mihai-Dan Pavelescu m-a convins să citesc un roman multipremiat scris de un anume Orson Scott Card - Jocul lui Ender. Am fost plăcut impresionat de acea carte, iar de-a lungul anilor am cumpărat aproape toate volumele din seria Ender, fie una cîte una (de la anticariat), fie mai multe deodată (de la Nautilus). Numai că... le-am lăsat să zacă la raft ani în şir.

Situaţia s-a schimbat însă în decembrie 2013, cînd am văzut de două ori filmul Jocul lui Ender (în companie agreabilă). Şi, în vederea pregătirii unei emisiuni TV, am citit romanul Ender's Shadow (Editura Starscape, New York, 2002).

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Ender's Shadow este ceea ce se cheamă "sidequel" - un roman plasat în acelaşi univers imaginar ca un altul anterior, cu (mai mult sau mai puţin) aceleaşi evenimente, cu (aproximativ) aceleaşi personaje, însă relatat dintr-o altă perspectivă.

Mai exact, protagonistul acestui roman este Bean, cel mai tînăr şi mai inteligent aghiotant din echipa lui Andrew "Ender" Wiggin.

Intriga romanului urmăreşte traiul precar al micului Bean pe străzile din Rotterdam, într-un viitor în care omenirea îşi revine cu dificultate după două tentative de invazie extraterestră, iar Olanda a devenit o "Zonă Internaţională" în care, mai pe ascuns ori mai făţiş, se practică experimentele genetice şi traficul de organe. Bean însuşi se dovedeşte a fi rezultatul unui asemenea experiment de inginerie genetică, iar un fir secundar al intrigii urmăreşte eforturile unei călugăriţe, sora Carlotta, de a-l salva pe protagonist din mediul delincvent juvenil în care se afla acesta, de a-l trimite la Şcoala de Bătălii Spaţiale, de a-i urmări evoluţia şi de a-i găsi părinţii.

După nişte episoade traumatice trăite pe străzile din Rotterdam, Bean este selecţionat şi trimis într-un habitat spaţial printre copii-soldaţi mai mari, mai puternici şi mai bine educaţi. Bean îşi foloseşte însă inteligenţa şi ambiţia pentru a se descurca, pentru a învăţa şi pentru a-şi face aliaţi. Căci, la un punct de turnură din roman, un vechi duşman din Rotterdam, Achilles, ajunge la rîndul său în Şcoala de Bătălii Spaţiale, iar Bean trebuie să-şi mobilizeze resursele pentru a-l sili să-şi mărturisească crimele şi pentru a-l da pe mîna autorităţilor.

Progresiv, mai ales în cea de-a doua jumătate a romanului, evenimentele se suprapun cu cele din Jocul lui Ender, însă protagonistul, pe măsură ce îşi dezvoltă educaţia şi capacitatea de înţelegere a societăţii, intuieşte aspecte care îi scăpasseră lui Andrew Wiggin - planul de contraatac al Flotei Internaţionale, precum şi posibilitatea unui nou război mondial între marile puteri terestre după distrugerea invadatorilor.

Ca şi Jocul lui Ender, Umbra lui Ender este un roman captivant nu doar datorită intrigii, ci în primul rînd graţie prezentării evoluţiei unui protagonist ieşit din comun, dar vulnerabil. După reţeta dickensiană din Oliver Twist, cititorii sînt încurajaţi să empatizeze cu protagonistul şi să dezvolte o simpatie pentru el. Însă, cum o parte dintre evenimentele intrigii sînt puţin plauzibile, vulnerabilitatea lui Bean este la rîndul ei scoasă în evidenţă.

Tot ca în Jocul lui Ender, naraţiunea combină punctul de vedere omniscient selectiv (centrat asupra protagonistului) cu porţiuni de omniscienţă editorială în care se relatează dialoguri sau evenimente la care protagonistul nu este martor. La fiecare început de capitol, dialogurile din culise sînt imprimate cu alt tip de litere pentru a-i ajuta pe cititori să facă distincţia între cele două planuri narative.

Spre deosebire de Jocul lui Ender, însă, Umbra lui Ender este considerabil mai lung, iar unele intrigi secundare - ca, de exemplu, conflictul dintre Bean şi Achilles - nu îşi află decît o soluţie temporară, mai degrabă decît o rezolvare definitivă. Probabil că relaţiile şi conflictele dintre personaje şi-au găsit dezvoltarea (sau rezolvarea) în următoarele romane din subseria Umbrelor.

Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie...

(Ar mai trebui să precizez că puteţi achiziţiona o ediţie britanică a romanului Ender's Shadow de la importatorii mei preferaţi, de la Nautilus, aici, iar o ediţie română, în traducerea Roxanei Brînceanu, a apărut în 2006 la Editura Nemira sub titlul Umbra lui Ender - detalii aici.)

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks, "The Hydrogen Sonata" (2012)

În primăvara anului 2013, la puţin timp după ce terminasem de citit romanul Surface Detail, am început lectura a ceea ce avea să se dovedească ultimul roman din seria Culturii de Iain M. Banks – The Hydrogen Sonata (Editura Orbit, Londra, 2012). Din păcate, lectura a trenat, iar cînd mai aveam de citit o treime din carte am abandonat, preferînd să parcurg alte volume. Din fericire, în septembrie 2013 am reînceput acest roman şi, în mai puţin de o săptămînă, l-am parcurs pînă la capăt. Să vedem împreună ce a cauzat abandonul şi ce a motivat revenirea.

The Hydrogen Sonata este un roman amplu (630 pagini) şi complex. Premisa de bază a intrigii este că o civilizaţie stelară numită Gzilt se pregăteşte să sublimeze, iar între civilizaţii mai puţin avansate care ar putea beneficia de pe urma realizărilor sale materiale ce vor fi abandonate se desfăşoară o competiţie acerbă. Un aspect interesant este faptul că, în urmă cu zece milenii, Gzilt s-a numărat printre cele cîteva civilizaţii care şi-au propus să fuzioneze pentru a forma ceea ce avea să devină Cultura. Din motive insuficient de clare, Gzilt s-a retras în ultimul moment din acel proiect, însă, ulterior, Cultura a tratat această civilizaţie ca pe un aliat.

Ca urmare a acestei situaţii, cînd procesul de sublimare este tulburat de lupte fratricide între regimentele Gzilt, iar civilizaţiile „hoitare” intră în conflict făţiş unele cu altele, cîteva dintre navele Culturii caută să aplaneze lucrurile şi să ajute la buna desfăşurare a sublimării. Dar misterele şi comploturile ce înconjoară sublimarea sunt o provocare chiar şi pentru Minţile de la bordul acestor nave.

Unul dintre firele narative ale romanului urmăreşte o muziciană, Vyr Cossont, care şi-a propus să-şi petreacă ultimele zile dinaintea sublimării exersînd şi interpretînd o piesă muzicală deosebit de dificilă, Sonata Hidrogenului. Piesa fusese compusă cu secole mai înainte pentru un instrument muzical care nu exista încă, iar pentru interpretarea ei meşterii aveau să creeze nedecagoncordul – pentru care ar fi fost necesari muzicieni cu patru braţe. Din ambiţie, Cossont şi-a implantat o pereche suplimentară de braţe numai pentru a putea interpreta această piesă muzicală.

Zilele finale ale civilizaţiei Gzilt sînt umbrite însă de izbucnirea unor conflicte, iar Cossont scapă in extremis de un atac devastator de pe planeta Eshri. Însoţită de un android de luptă, de o creatură de companie şi de un avatar al unei nave de-a Culturii, ea este trimisă în căutarea memoriei stocate a unui străvechi cetăţean al Culturii, Ngaroe QiRia, apoi în căutarea acestuia din urmă.

Un alt fir narativ urmăreşte activităţile unui înalt funcţionar de stat din Gzilt, septamul Banstegeyn, care, în zilele premergătoare sublimării, instigă regimentele unele împotriva altora, o asasinează pe preşedinta în exerciţiu a civilizaţiei, caută să arunce vina asupra unei civilizaţii „hoitare” şi aproape antagonizează Cultura. Ca şi în cazul altor personaje negative din seria Culturii, Banstegeyn pune în mişcare planuri complexe, manipulează o mulţime de alte personaje, însă de la un punct încolo constată că evenimentele i-au scăpat de sub control.

Un fir narativ secundar relatează despre dezbaterile şi acţiunile unor nave din Cultură. Pe de o parte, acesta conţine unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din intrigă – operă spaţială „pe ecran lat”, cu bătălii cosmice, urmăriri şi ambuscade. Pe de altă parte, acesta redă discuţiile dintre Minţi, iar cititorii au ocazia să observe în ce măsură aceste inteligenţe artificiale acţionează ca nişte zeităţi benevolente, dejucînd planurile celor răuvoitori şi îndreptînd evenimentele istorice pe un făgaş paşnic, dar păstrîndu-le personajelor (post)umane iluzia autonomiei şi liberului arbitru.

Ca şi alte romane recente din seria Culturii, precum Matter sau Surface Detail, The Hydrogen Sonata are unele decoruri spectaculoase şi memorabile, precum Oraşul-Centură de pe planeta Kwaalon, satelitul natural Fzan-Juym, care gravitează la o viteză incredibilă printr-un şanţ săpat în suprafaţa planetei sculptate Eshri, rîurile şi cascadele de nisip create şi întreţinute de o dronă excentrică pe orbitalul Dibaldipen sau dirijabilul Ecuatorial 353 care transportă Ultima Petrecere a unor hedonişti din Gzilt.

Unele personaje secundare sînt de asemenea memorabile în excentricitatea lor – fie şi-au înlocuit ochii cu o pereche suplimentară de urechi, precum QiRia, fie şi-au implantat zeci de penisuri pe suprafaţa corpului, ca Ximenyr, ori şi-au accelerat procesele neuronale pentru a interacţiona cu echipajul digitalizat al astronavei, precum colonelul Agansu.

Nici recuzita nu este mai prejos – începînd cu nedecagoncordul despre care vă relatam ceva mai înainte şi terminînd cu ceva ce pare un accesoriu sexual sofisticat şi care se dovedeşte a fi arma unui dublu asasinat. Fie că e vorba despre memorii implantate în globi oculari, despre o aşa-zisă carte religioasă care conţine, pas cu pas, instrucţiuni pentru evoluţia tehnologică a unei societăţi oferite de o civilizaţie considerabil mai avansată sau despre o creatură de companie bidimensională, Iain M. Banks reuşeşte să-şi surprindă şi să-şi încînte cititorii pe aproape fiecare pagină.

Desigur, la un alt nivel, The Hydrogen Sonata conţine o ţesătură densă de referiri intertextuale. Sublimarea unei întegi civilizaţii pentru a li se alătura altora, mai vechi, într-un plan superior al existenţei aminteşte de Sfîrşitul copilăriei sau, mai recent, de Schismatrix. Cartea pseudo-religioasă ce trasează dezvoltarea tehnologică a unei civilizaţii evocă planul lui Hari Seldon din Fundaţia. Textura complexă de intrigi, influenţe şi comploturi ale unor grupări postumane este întrucîtva similară cu cea din fundalul seriei Dune. Scena de început cu muziciana solitară aminteşte de un episod similar din Hyperion. Încărcarea minţii personajului feminin secundar Tefwe într-o serie de clone seamănă cu un procedeu asemănător din The Ophiuchi Hotline de John Varley sau din Carbon modificat de Richard Morgan. Iar Pyan, creatura sintetică de companie, o zburătoare plată, dreptunghiulară şi inteligentă, pare o versiune inofensivă a înfricoşătorilor notuli din Cartea Soarelui Nou.

Dincolo de toate acestea, însă, The Hydrogen Sonata este parcursă în subtext de o preocupare pentru finalul existenţei şi pentru ceea ce ar putea (sau nu) să se afle mai departe. Cazurile entităţilor care au revenit în realitate după sublimare sînt deosebit de rare – o navă excentrică a Culturii reprezintă o asemenea raritate. Unii membri ai civilizaţiei Gzilt aşteaptă sublimarea cu interes, în vreme ce alţii sînt sceptici, sau chiar îndărătnici. Aproape toţi poartă un soi de ceasuri pe care se afişează numărătoarea inversă finală – căci, pînă şi în pragul sublimării, moda moare, dar nu se predă. Cartea sfîntă pe care s-a întemeiat Gzilt s-ar putea dovedi, în al unsprezecelea ceas, un soi de minciună – nu revelaţia unică destinată unui popor ales, ci un mesaj de la o civilizaţie oarecum avansată, dar banală, către o civilizaţie înapoiată, ca o puzderie de alte civilizaţii emergente din galaxie. Iar civilizaţiile „hoitare”, pregătite să facă uz de diplomaţie, manipulare, subversiune sau (la nevoie) de forţa armelor, amintesc în cinismul lor de rudele hrăpăreţe care plănuiesc deja cum să înhaţe moştenirea la căpătîiul unui muribund. Fireşte, şi în societatea galactică vastă şi complexă imaginată de Iain M. Banks, unele civilizaţii sublimează, altele devin „vîrstnice”, unele sînt emergente, altele sînt implicate, iar sfîrşitul uneia nu implică nici pe departe sfîrşitul tuturor. Lecţia dată de autor, de la o vîrstă destul de avansată, este că, pînă şi în pragul morţii, viaţa merge înainte.

Poate tocmai de aceea finalul seriei este deschis. Dacă Spectrul lui Phlebas, care deschidea suita Culturii, lăsa să se înţeleagă că o îndelungată istorie, la scară galactică, avusese loc înaintea evenimentelor din intrigă, The Hydrogen Sonata, a cărei intrigă este plasată un mileniu mai târziu, se încheie cu impresia că numeroase alte evenimente, mari şi mici, se vor petrece pe această scenă colosală. Din păcate, în anul care a urmat publicării acestui volum, Iain M. Banks a fost diagnosticat cu o formă avansată de cancer, iar cîteva luni după aceea s-a stins. Mai în glumă, mai în serios, anunţa într-un ultim interviu că, dacă ar fi ştiut din vreme, nu ar fi scris o ultimă carte mainstream, ci ar fi ieşit din scenă cum se cuvine, cu un grandios roman din seria Culturii. Cei care i-au urmărit cariera ştiu că încheierea îndelungatei sale cariere a adus nu unul, ci trei asemenea romane ambiţioase – Matter, Surface Detail şi The Hydrogen Sonata – iar edificiul literar al seriei Culturii va rămîne ca un punct major de referinţă în istoria literaturii ştiinţifico-fantastice pentru mulţi ani de acum încolo.

Ar mai trebui să adaug că, dintre cărţile SF publicate de Iain M. Banks, mai am de parcurs cîteva, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Adam Roberts, "Jack Glass" (2012)

Spre finalul lunii august 2013, prin amabilitatea domnului Mihai-Dan Pavelescu, am avut ocazia să parcurg romanul Jack Glass (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012) al autorului britanic Adam Roberts. Anul acesta, romanul a fost distins cu premiile British SF Association şi John W. Campbell Memorial - două motive suplimentare ca să-l citesc. Şi iată ce am aflat:

Romanul este structurat în trei secţiuni, fiecare dintre acestea desfăşurîndu-se într-un alt decor, însă toate trei avînd personaje comune şi acelaşi fundal.

În partea întîi, intitulată "În cutie", cîteva personaje masculine condamnate la muncă silnică sînt sigilate într-un asteroid pentru a ispăşi o pedeapsă de unsprezece ani. Pe de o parte, personajele se confruntă cu probleme practice cum ar fi generarea aerului, procurarea apei potabile, cultivarea hranei şi încălzirea mediului ambiant. Pe de altă parte, între personaje apar conflicte pentru putere - şi încă unele din ce în ce mai violente. Iar unul dintre aceste personaje, Jac, are un handicap serios, întrucît i-au fost amputate ambele picioare. (Ar trebui să adaug şi un detaliu semnificativ - pe Jac îl preocupă posibilităţile practice de a fabrica şi prelucra sticlă.)

Partea a doua poartă titlul "Crimele PVL". Spre deosebire de prima parte, în care decorul era claustrofobic, iar despre societatea care condamnase acele personaje la muncă forţată ni se ofereau destul de puţine detalii, de această dată acţiunea e plasată pe Pămînt, pe o insulă grecească, iar intriga se bazează pe un conflict de putere la vîrful unei societăţi care cuprinde întregul Sistem Solar - Pravila Ulanov.

Printre personajele principale se numără două domnişoare create prin inginerie genetică, Diana şi Eva Argent, care urmează să moştenească puterea, privilegiile şi responsabilităţile unui clan ce se ocupă cu prelucrarea informaţiilor. Cele două fete sînt destul de diferite. Eva, mai vîrstnică, e preocupată de ştiinţele exacte şi pregăteşte un doctorat (al şaselea) în astrofizică pe tema supernovelor-şampanie - stele cu masa prea mică pentru a deveni superonove şi care totuşi explodează.

Diana, aflată în adolescenţă, e preocupată de ştiinţele umaniste, în special de psihologie, şi are o gîndire intuitivă. Iar cele două fete se confruntă cu o enigmă - cineva l-a ucis pe unul dintre servitorii lor. Dacă pentru Eva răspunsul e evident (făptaşul e unul dintre servitori, ceea ce reduce numărul suspecţilor de la cîteva zeci de miliarde la doar nouăsprezece), Diana, pasionată de jocurile virtuale poliţiste, îl cooptează pe tutorele lor, Iago, şi face pe detectiva particulară. După care lucrurile iau o întorsătură cu adevărat neplăcută...

În partea a treia, intitulată "Arma imposibilă", Diana Argent, Iago şi o servitoare, Sapho, călătoresc incognito prin habitatele de la periferia Pravilei Ulanov. De această dată, cei trei se confruntă cu o problemă aparent imposibil de rezolvat. Într-un habitat spaţial al lui Iago, forţe de poliţie conduse de inspectorul Bar-le-Duc au încercat să-i aresteze, însă o armă nemaivăzută l-a spulberat pe inspector şi i-a distrus nava. Pe de o parte, misterioasa armă a fost negăsit. Pe de altă parte, în ciuda cercetării temeinice a habitatului, nici presupusul asasin nu a putut fi aflat. Iar Diana nu e căutată numai de către autorităţi, ci şi de agenţi ai propriului clan - căci, cînd lupta pentru putere s-a înteţit, unii membri ai familiei sale au trădat-o.

N-am să intru în detalii privitoare la rezolvarea celor trei enigme aflate în centrul intrigii celor trei părţi - ca să nu vă stric plăcerea lecturii. Vă asigur că ele au soluţii - şi încă unele ingenioase. Ba chiar şi problema supernovelor-şampanie capătă un răspuns interesant sau, mai bine zis, un răspuns ştiinţifico-fantastic.

În schimb, aş sublinia că Jack Glass este un bun exemplu de maturizare a genului SF. Astfel, prologul e scris în maniera unor nuvele de Cordwainer Smith din seria Lorzilor Instrumentalităţii. Enigma poliţistă din partea a doua aminteşte întrucîtva de Soarele gol de Isaac Asimov. Lupta de putere din fundalul societăţii, între clanuri specializate, evocă conflictul principal din Dune de Frank Herbert. Protagonistul descurcăreţ, care devine, din exilat pe un asteroid, salvatorul omenirii, aduce puţin cu Gully Foyle din The Stars, My Destination de Alfred Bester. Iar periplul printre habitate spaţiale precare populate de personaje postumane seamănă oarecum cu intrigile picareşti din Schismatrix de Bruce Sterling sau Vacuum Flowers de Michael Swanwick.

Cu alte cuvinte, Jack Glass merită apreciat nu numai ca un roman SF cu un fundal interesant, ori ca o serie de enigme poliţiste cu soluţii surprinzătoare, ci şi ca un intertext postmodern meşteşugit care încurajează şi răsplăteşte o lectură atentă. Din fericire, veţi avea şi dumneavoastră ocazia să parcurgeţi această carte - pentru că, în cadrul Colecţiei Sigma pe care domnul Mihai-Dan Pavelescu o îngrijeşte la Editura Trei, va apărea în curînd o ediţie română sub titlul "Jack-de-Sticlă".

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Cifrele sunt reci, numerele-s calde" (2006)

Cu ceva vreme în urmă, în cronica volumului Babl, vă relatam că în perioada 2004-2006 am îndrumat o colecţie de literatură SF dedicată exclusiv autorilor români. În această calitate, am îngrijit două volume de povestiri ale domnului Liviu Radu. Primul a fost Babl, după cum ştiţi deja dacă urmăriţi articolele de la Ţesătorul. Al doilea s-a intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde (Editura Diasfera, Bucureşti, 2006). Am participat la lansarea acelui volum, ba chiar am primit un exemplar cu dedicaţie şi autograf din partea autorului.

Am recitit această culegere de povestiri în aprilie 2013. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Povestirea care deschide volumul se intitulează "Anul în care nu vor veni zangorii". Protagonistul-narator relatează cum în adolescenţă a pîndit nişte zeităţi ale apei cărora consătenii săi le aduceau ofrande, iar pentru a scăpa de efectele secetei care a urmat părinţii l-au vîndut ca sclav. Urmează un periplu spectaculos, cu un stagiu de instruire pe insula unor călugări-militari, campanii pe uscat, expediţii navale, cercetări de arhive străvechi şi o tentativă de a explora hăul de sub gheaţa de la poli. Totul se încheie cu o revelaţie abil meşteşugită, cu trimiteri intertextuale la Edgar Allan Poe şi Edgar Rice Burroughs.

(Credeam - şi cred în continuare - că materialul epic din această povestire ar putea fi dezvoltat într-o tetralogie fantastică de succes.)

Schiţa "Ramurile, bătute de beznă, ale neîncrederii" tratează mitul coborîrii în Infern dintr-o perspectivă neobişnuită. Orfeu (aici în postura de protagonist-narator), ca să poată pătrunde în lumea umbrelor în încercarea sa de a o resuscita pe Euridice, se confruntă nu cu Cerber, ci cu... Sfinxul teban.

În schimb, "Cavaler rătăcind prin pădure" tratează în cheie comică poveştile despre regele Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde (oarecum în spiritul lui T.H. White). Protagonistul e un cavaler de rang secund, Sir Grautgh, iar vrăjitorul Merlin îi face o farsă... ştiinţifico-fantastică.

"Sub semnul lui unsprezece" este o povestire ambiţioasă, în care se împletesc ucronia, numerologia, fantasticul şi intertextualitatea. Astfel, Alexandru cel Rău, în perioada cînd e voievod al Valahiei, cere să fie prins şi decapitat banul Craiovei, Mihai. Acesta din urmă repede curieri la Înalta Poartă, iar trimisul sultanului îl mazileşte pe Vodă. Cam tîrziu, căci Mihai tocmai fusese decapitat. Sau poate că magul Faust, aflat în subsolurile palatului domnesc, va găsi o cale pentru a-l scăpa pe voievod de la ananghie?

"Fulgi de nea, cădeţi pe casa mea" este o altă schiţă comică. Trei surori vrăjitoare dezmăţate cheamă un călugăr pentru a-şi face poftele cu el, dar îi provoacă un atac de cord, iar demonul lor familiar, Belzebut, le propune un substitut la repezeală. Căci cineva trebuie trimis în locul fratelui Noel ca să împartă daruri prin întreaga lume în ajunul Crăciunului.

"Bârfe înainte de luptă" este un monolog dramatic foarte bine realizat. Gérard este subofiţer în Marea Armată şi, la o băută, în seara dinaintea unei bătălii, le relatează camarazilor cum, cu ani în urmă, în calitate de servitor al unui francmason, a asistat la şedinţele unui comitet revoluţionar din care făceau parte doctorul Guillotin, Marat, Robespierre, abatele Fouché şi contele de Cagliostro. Numai că misiunea secretă a comitetului era contracararea unei epidemii de vampirism...

Povestirea care dă titlul volumului, "Cifrele sunt reci, numerele-s calde", reia o temă recurentă din scrierile domnului Liviu Radu - mai precis, crimele lui Jack Spintecătorul. Folosind o tehnică de flashback/comeback, protagonista-martor, doamna Michener, aflată la înmormîntarea soţului său, reverendul Theodore Michener, îşi aminteşte cum a explorat cîndva cu acesta documentele personale ale predecesorului său. Cercetînd un exemplar din Necronomicon, cei doi au constatat că, la intervale de timp măsurabile, influenţa Celor Mari şi Străvechi, din străfundurile spaţiului cosmic, împinge omenirea la nebunie colectivă, ucigaşă, cu excepţia cazului în care fenomenul este împiedicat prin ritualuri magice - şi sacrificii. Drept pentru care, în 1888, cei doi, soţ şi soţie, au ucis şi sfîrtecat cinci prostituate din Whitechapel. Dar, mulţi ani mai tîrziu, reverendul a pierit, iar văduva lui e paralizată. Şi cine va împiedica nebunia colectivă să erupă în 1914? Sau în 1939?

"Mesagerul" este o schiţă fantastică în care tînărul Albert Einstein are o întrevedere cu un înger.

"Duel de noapte", în schimb, îl pune pe protagonistul-narator să confrunte o serie de atacatori care-l pîndesc la graniţa dintre veghe şi somn.

"Astenie de primăvară" e o povestire asociată cu un proiect al grupului Kult, Radharc. Protagonistul-narator, Ilie Ciocârlie, este ofiţer de poliţie în Bucureşti şi anchetează un caz bizar. Un suspect, Piculescu Ulpian, pare să facă trafic de droguri. Protagonistul constată însă că plasturii traficaţi de suspect conţin doar un amestec de azimă şi lichide corporale care îl propulsează într-o lume alternativă. Şi dacă lumea aceea ar fi realitatea subiectivă a altcuiva?

"Întâlnire cu prieteni" este o distopie satirică. Protagonistul-narator, Nelu Popescu, funcţionar bucureştean din viitorul apropiat, revine acasă de la serviciu şi e nevoit să meargă pînă la colţul străzii  ca să cumpere o pîine. Dar pentru asta îi trebuie o armură şi un întreg arsenal ca să se apere de haitele de cîini vagabonzi. Şi urmează o confruntare epică...

"Ziua referendumului" este tot o distopie, dar plasată în Statele Unite ale Americii. După un colaps economic dintr-un viitor apropiat, cetăţenii trăiesc în sărăcie şi nesiguranţă, duşmănindu-se unii pe alţii. Autorităţile profită de acest climat şi, prin referendum, alipesc federaţia americană la statul mondial. Totodată, înlătură ultimele vestigii ale democraţiei şi drepturilor civile.

"Stella", în schimb, aminteşte seria de povestiri despre roboţi a lui Isaac Asimov. O androidă evadată dintr-o casă de toleranţă caută refugiu într-o biserică, iar preotul care i-a ascultat confesiunea le ţine piept gansterilor trimişi s-o recupereze. Conflictul escaladează, se ajunge la dezbateri televizate, apoi la un proces, şi în cele din urmă androida se călugăreşte.

"Fluturii, trandafirii" e o povestire distopică plasată într-un viitor ceva mai îndepărtat, în care personajele au nevoie de vise artificiale pentru a vedea fluturi şi trandafiri, iar delincvenţii sînt trimişi de forţele de ordine ca să-i ucidă pe cei diagnosticaţi cu maladii terminale.

"Răsărit de soare pe Uranus" este o operă spaţială. Protagonistul-narator, un traficant de metan, relatează cum, atunci cînd a întîrziat prea mult în atmosfera planetei Uranus, împrejurul său au apărut formaţiuni incandescente fabuloase. Prins între precauţie şi setea de înavuţire, personajul nu ştie dacă formaţiunile acelea sînt capcane plasate de o civilizaţie extraterestră sau surse de energie de pe urma cărora s-ar putea îmbogăţi.

Tot în subgenul operei spaţiale se încadrează şi următorul text din volum, "Uitat de inimi", cu o temă oarecum similară celei din Enemy Mine de Barry B. Longyear. Într-un viitor îndepărtat, protagonistul-narator, Victor, relatează cum, în mijlocul unui conflict cu o rasă extraterestră, trongii, nava sa a fost grav avariată, iar echipajul - exterminat. Supravieţuind printr-un noroc, Victor ajunge pe o planetă nelocuită, numai că va trebui să se confrunte cu cîţiva trongi - şi va avea o revelaţie.

"Pulbere purpurie, pe fond de circ" mi-a amintit de unele povestiri de Michael Swanwick ("Praznicul Sfintei Janis") şi Bruce Sterling ("Vedem lucrurile în mod diferit"). Protagonistul este un român din viitorul apropiat, Cristian Popescu, trecut la Islam sub numele de Ahmed. Acesta călătoreşte cu avionul spre Belgrad, apoi spre Paris, spre Londra, iar în cele din urmă spre New York. Atentatul său cu bombă este disperat şi inutil, căci lumea - coruptă, superficială, abrutizată - îşi vede în continuare de mersul ei.

Volumul se încheie cu o parabolă superbă, "Omul care ştia mai multe ca oricine". Protagonistul are aptitudinea ca, în orice întrevedere, să ştie puţin mai mult decît interlocutorul. Astfel, trece prin viaţă descurcîndu-se rezonabil. Dar, după ce viaţa i se sfîrşeşte, acesta ajunge dinaintea Creatorului - şi lucrurile iau o întorsătură neaşteptată.

Pe ansamblu, volumul Cifrele sunt reci, numerele-s calde reprezintă un punct de referinţă în creaţia domnului Liviu Radu, remarcabil atît prin calitatea literară a textelor cît şi prin diversitatea lor tematică. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar aici.

În ceea ce mă priveşte, după ce am recitit această culegere de povestiri, am luat de la raft romanul Waldemar. Însă despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks, "Surface Detail" (2010)

În 2011, într-o companie agreabilă, am făcut o vizită la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus. Cu acea ocazie, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie format A5 a romanului Surface Detail (Editura Orbit, Londra, 2011), al nouălea volum din seria Culturii. De parcurs, l-am parcurs abia în ianuarie 2013, în altă companie agreabilă.

Şi iată ce am aflat:

Surface Detail este, ca şi predecesorul său, Matter, un roman vast (627 de pagini), complex şi ambiţios. Premisa intrigii este că, după aproximativ un mileniu şi jumătate de la Războiul Idiran din Consider Phlebas, dintre civilizaţiile care populează Calea Lactee în acest univers ficţional, unele au construit infernuri virtuale în care sînt chinuite copii informaţionale ale persoanelor decedate. Alte civilizaţii dezaprobă făţiş aceste practici, drept pentru care, sub tutela unor arbitri aparent neutri, se desfăşoară de cîteva decenii o serie de conflicte virtuale pentru a decide, fără victime în lumea reală, care dintre cele două tabere va avea cîştig de cauză.

Şi dacă tabăra anti-Infern, fiind pe punctul de a pierde acest război virtual, ar încerca mai întîi să trişeze, apoi să ducă războiul în realitate?

Unul dintre firele narative din roman urmăreşte destinul unui personaj feminin, Lededje Y'breq, care, la fel ca protagonistul romanului Look to Windward, este ucisă în primul capitol. Dacă victimele asasinatelor din piese elisabetane precum Iulius Caesar, Macbeth sau Hamlet apăreau sub formă de fantome ca să îi bîntuie pe criminali şi să ceară răzbunare, Lededje este recuperată dintr-o dantelă neuronală de o navă a Culturii, instalată într-un corp clonat şi trimisă înapoi în civilizaţia sa de importanţă secundară, Sichult, ca să ajute la demascarea şi pedepsirea asasinului său, mogulul mediatic Joiler Veppers. În acţiunile sale este sprijinită de o navă asociată cu Circumstanţele Speciale, Situată în afara constrîngerilor morale normale, şi de avatarul acesteia, Demeisen - un personaj la fel de arogant şi de memorabil ca balaurul Smaug din The Hobbit.

Un alt fir narativ urmăreşte tribulaţiile unui veteran al războaielor virtuale, Vatueil, prin diferite campanii - unele feudale, altele complet nepămîntene - şi incidente în care este capturat, interogat, eliberat, consultat. Cititorii împătimiţi ai seriei se vor bucura să constate că Vatueil nu este un personaj oarecare, iar acţiunile lui slujesc interese ascunse, bine păzite faţă de civilizaţiile implicate oficial în Războiul din Ceruri.

Al treilea fir narativ urmăreşte o cetăţeană a Culturii, Yime Nsokyi, care se implică în eforturile unei agenţii, Serviciul Serenitar, de a studia un habitat inteligent abandonat de o civilizaţie străveche, Bulbitianul, însă lucrurile iau o întorsătură proastă, agenta e singura care scapă cu viaţă din habitat, iar apoi se pomeneşte prinsă într-un conflict între mai multe civilizaţii, luptă împotriva unui roi hegemonizant şi descoperă că în nişte fabrici orbitale abandonate în jurul unui gigant gazos se construieşte o flotă de război colosală.

Al patrulea fir narativ urmăreşte doi voluntari din civilizaţia pavuleană, Prin şi Chay, care s-au strecurat în infernul virtual menţinut de administraţia de stat şi care încearcă să evadeze de acolo pentru a alerta opinia publică în privinţa atrocităţilor comise în acel domeniu. Din păcate, numai Prin reuşeşte să evadeze, iar însoţitoarea să rămîne captivă şi, după torturi de nedescris şi o viaţă subiectivă de pietate într-o mînăstire izolată, e transformată într-o fiinţă înaripată care trebuie să ucidă de-a binelea cîte un damnat virtual pe zi pentru a-i pune capăt chinurilor.

Atît din primul cît şi din cel de-al patrulea fir narativ se desprind apoi fire secundare, unul urmărindu-l pe mogulul Veppers, celălalt pe voluntarul Prin, care depune mărturie în parlament.

Ca şi în Matter, elementele intrigii converg treptat, iar conflictele escaladează, de la evenimente minore precum exerciţii virtuale de apărare a unui habitat orbital pînă la distrugerea spectaculoasă a substratului bioelectronic pe care rulează infernurile virtuale.

Ce mi s-a părut interesant este modul în care Iain M. Banks a reuşit să combine în mod convingător elemente din literatura (post)cyberpunk precum realitatea virtuală, fundalul tipic operei spaţiale cu civilizaţii vaste, habitate spaţiale străvechi şi războaie spaţiale, şi teme ale literaturii clasice, cum ar fi răzbunarea împotriva unui criminal de rang înalt sau coborîrea în Infern.

Începînd chiar cu episodul în care Prin evadează din Infern, însă o lasă în urmă pe Chay, apar o mulţime de trimiteri intertextuale la mitul lui Orfeu şi Euridice, la Eneida lui Virgiliu, la Divina comedie a lui Dante Alighieri sau la Paradisul pierdut al lui Milton. Torturile psihologice rafinate cu care un demon suprem o determină pe Prin să se transforme într-un adevărat înger al morţii care le redă damnaţilor o rază de speranţă numai ca să le sporească chinurile zilnice evocă în filigran scenele de spălarea creierului din O mie nouă sute optzeci şi patru. Pe de altă parte, multe dintre imaginile infernale din roman rivalizează cu picturile lui Hyeronimus Bosch.

Probabil nu veţi fi surprinşi dacă am să menţionez că întregul conflict se termină cu bine, iar Cultura, prin diplomaţie, operaţiuni secrete şi acţiune armată unde este cazul, reuşeşte să triumfe încă o dată, să rezolve o criză majoră şi să-şi extindă din nou influenţa pe scena galactică. O secţiune numită "Dramatis personae" anunţă concis, spre final, în ce fel şi-au continuat destinele diversele personaje din roman. Iar epilogul... veţi vedea dumneavoastră cînd îl veţi citi. (Cum spunea domnul Mihai-Dan Pavelescu, lucrurile bune se tac. Uneori înclin să îi dau dreptate.)

Pe ansamblu, Surface Detail este un roman reuşit, de bună calitate - creaţia unui autor ajuns la maturitatea artistică. Poate fi citit separat de restul seriei Culturii, însă contribuie la efectul de ansamblu al acesteia - anume că universul ficţional în care se petrece este deosebit de complex şi de dinamic. Din fericire, Iain M. Banks nu i-a lăsat pe cititori să aştepte prea mult, căci în 2012 a publicat încă un volum din serie, The Hydrogen Sonata. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jack Vance, "Space Opera" (1965)

În iulie 2010, vă relatam în postarea "Am întîlnit şi ţesători fericiţi" că, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea şi a lui Daniel Manu, achiziţionasem un mare număr de cărţi de buzunar în franceză. După ce în ianuarie 2013 am citit una dintre ele, The Dragon Masters, în februarie am parcurs o alta - Space Opera (1965) de Jack Vance. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

 Acţiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat în care omenirea stăpîneşte zborul interstelar şi s-a întins în întreaga galaxie. O doamnă din lumea bună, Isabel Grayce, asistă la reprezentaţii muzicale oferite de Compania a Noua, de pe planeta Rlaru, însă după cîteva zile compania dispare în mod inexplicabil. Doamna Grayce decide atunci să întemeieze o companie muzicală itinerantă, să închirieze o astronavă şi să plece în căutarea planetei Rlaru, atît pentru a lămuri misterul cît şi pentru a arăta că pe Pămînt se compune muzică la fel de bună precum cea interpretată de Compania a Noua.

Doamna Grayce este secondată de nepotul său, Roger Wool, care e disperat cînd vede că averea mătuşii sale, pe care spera s-o moştenească într-o bună zi, e risipită în această iniţiativă nechibzuită. Iar intriga se complică atunci cînd la bordul vasului se strecoară frumoasa galeză Madoc Roswyn, care îl seduce pe Roger... şi pe căpitanul Adolph Gondar... şi pe astronavigatorul Logan de Appling.

După cum probabil vă aşteptaţi, diversele civilizaţii extraterestre primesc compania muzicală itinerantă fie cu lipsă de înţelegere, fie cu ostilitate, fie cu indiferenţă - şi rareori cu entuziasm pentru operele interpretate. Incidentele comice cauzate de diferenţele culturale se ţin lanţ, iar atitudinea doamnei Grayce, care îi tratează pe toţi cu superioritate aristocratică, cauzează o serie de situaţii savuroase.

Ar trebui să menţionez şi că ediţia pe care am parcurs-o este o traducere franceză realizată de Arlette Rosenblum. Volumul a apărut în 1983 în colecţia "Science-Fiction" de la editura Presses Pocket, sub îngrijirea regretatului Jacques Goimard, iar ilustraţia copertei a fost creată de Wojtech Siudmak.

Din aceeaşi colecţie mai am două duzini de volume de Jack Vance - însă despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks, "Matter" (2008)

În vara anului 2009 am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar format mare din ceea ce pe atunci era cel mai recent roman din seria Culturii a autorului britanic Iain M. Banks. Apoi, în octombrie 2009, de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am cumpărat un exemplar dintr-o ediţie format A5 a aceluiaşi roman - Matter (Editura Orbit, Londra, 2009). Au trecut anii, între timp au mai apărut două volume din serie (Surface Detail, respectiv The Hydrogen Sonata), însă greu mi-am adunat curajul necesar ca să încep lectura acelui roman masiv, de 600 de pagini.

În cele din urmă, în decembrie 2012, mi-am făcut timp şi l-am citit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Matter este împărţit în prolog, trei părţi, apendice şi epilog. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar naraţiunea urmează, rînd pe rînd, destinele unei surori şi a doi fraţi vitregi.

Cea care apare în prolog este sora, Djan Seriy Anaplian, agentă a Culturii din secţiunea de Circumstanţe Speciale angajată în operaţiuni de prevenire a conflictelor între civilizaţii locale înapoiate. Apoi, în primul capitol, ne este prezentat Ferbin, fratele lui Djan şi prinţul moştenitor al unui regat. Din păcate, prinţul asistă pe ascuns la asasinarea regelui de către sfetnicul de nădejde al acestuia, tyl Loesp, la finalul unei bătălii decisive. În cel de-al treilea capitol, fratele lor vitreg, Oramen, este informat despre moartea regelui şi a... prinţului moştenitor şi pleacă în întîmpinarea cortegiului funebru şi a regentului declarat - tyl Loesp.

Astfel, Djan Seriy călătoreşte spre regatul său de baştină, Ferbin (însoţit de un slujitor de nădejde, Choubris Holse) pleacă pe ascuns în căutarea generalului Xide Hyrlis şi a surorii sale, Djan, iar Oramen e nevoit să facă faţă mai multor tentative de asasinat.

După cum probabil vă aşteptaţi, intriga se complică, deoarece, dincolo de conflictele din acel regat, mai multe civilizaţii se confruntă, începînd cu Oct şi Aultridia, continuînd cu Nariscene (care aspiră la nivelul de civilizaţie implicată, dar pe ascuns încurajează războaiele dintre civilizaţiile pe care ar trebui să le monitorizeze), apoi cu Morthanveld (o specie acvatică) şi Cultura şi încheind cu civilizaţii străvechi, aproape dispărute, precum xinthienii, Involucra şi Iln.

Pentru că, dacă intriga aceea din prim-plan despre un rege asasinat, un uzurpator şi un prinţ moştenitor dornic de răzbunare v-ar putea duce cu gîndul la Hamlet sau la Macbeth sau la Dune, conflictele din fundal şi peisajul în care se desfăşoară bună parte din acţiune sînt operă spaţială extrem de ambiţioasă şi de bine realizată.

Peisajul...

Mă scuzaţi. Uitasem să vă dau detalii despre peisaj.

Imaginaţi-vă o civilizaţie străveche, Involucra, care, cu miliarde de ani înainte de apariţia Culturii şi a celorlalte civilizaţii implicate, a creat mii de habitate cosmice, sferoizi de dimensiuni planetare încastraţi în alţi sferoizi, pe şaisprezece niveluri. O altă civilizaţie, Iln, a căutat să detecteze şi să distrugă aceste lumi-cochilie, prin urmare numai cîteva sute dintre ele au rămas. Iar în timpuri recente, diverse civilizaţii au căutat să colonizeze aceste habitate, aşa încît, în lumea-cochilie Sursamen în care se petrece cea mai mare parte a acţiunii romanului, unele niveluri adăpostesc seminţe-velă ce vor creşte pentru a migra de-a lungul şi de-a latul galaxiei, altele găzduiesc oameni care abia au descoperit armele de foc, telegraful şi căile ferate, iar în miezul habitatului se află o entitate străveche, venerată ca un zeu - un xinthian.

Desigur, unele dintre aceste niveluri fantastic de detaliate şi de baroce sînt vizitate de personaje la plecare, iar altele la întoarcere, aşa încît cititorii nu prea au cînd să se plictisească. Mai curînd, imaginaţia luxuriantă a lui Iain M. Banks ne oferă surpriză după surpriză, cum ar fi o citadelă străveche, dezvăluită dintre straturile geologice de apele unei cascade gigantice, sau un habitat spaţial grandios, din tuburi colosale, împletite într-o cunună în care trăiesc bilioane de creaturi acvatice.

Într-o manieră destul de tipică pentru romanele din seria Culturii, apar trimiteri intertextuale, fie la Lumea inelară de Larry Niven, fie la seria Pern a lui Anne McCaffrey, la 2001 - O odisee spaţială de Arthur C. Clarke, la trilogia Helliconia a lui Brian Aldiss sau la Stăpînul inelelor (epilogul, spre exemplu, e o parodie fină a scenei finale din trilogia lui Tolkien).

Tot tipic pentru această serie este şi faptul că, pe măsură ce se desfăşoară intriga din Matter, miza creşte din ce în ce mai mult, de la un asasinat politic într-un regat de buzunar la reactivarea unei tehnologii care ar putea încarcera întreaga galaxie, iar personajele nu doar evoluează, căpătînd statură cu adevărat eroică, dar şi ajung să se confrunte cu oponenţi nebănuiţi, la o scară ce pare să-i depăşească. În final, soluţia problemei schimbă natura ei - şi Circumstanţele Speciale nu scapă ocazia să se mai infiltreze undeva şi să mai încline subtil balanţa puterii în favoarea Culturii.

Cum editurile din România nu par prea grăbite să publice seria Culturii în traducere, probabil că, dacă veţi dori şi dumneavoastră să citiţi Matter, ar fi bine să vizitaţi site-ul Nautilus şi să comandaţi un exemplar din ediţia originală. În ceea ce mă priveşte, această vizită în universul ficţional al lui Iain M. Banks mi s-a părut mult prea scurtă, aşa încît, imediat cum am terminat Matter, am început următorul roman din serie, Surface Detail. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)