Neal Stephenson & Frederick George, "The Cobweb" (1996)

Imagine preluată de pe situl penguin.com.au

La mijlocul lunii mai 2004, chiar în ziua când lansam simultan volumele Necropolis (ediția a doua) și An/Organic (ediția întâi), am primit cadou, din partea domnului Bogdan Tudor Bucheru, un colet cu cărți din Statele Unite ale Americii - între care al doilea roman scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb (editura Bantam Books, New York, 1996). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

Dacă Interface era plasat în ceea ce, la mijlocul anilor 1990, se presupunea că avea să fie viitorul apropiat, The Cobweb se petrece în ceea ce, pe atunci, era trecutul recent. Mai exact, în 1990, în vremea operațiunilor militare americane din Kuweit, șeriful adjunct Clyde Banks, dintr-un orășel din Iowa, rămâne să aibă grijă de fiica sa de cinci luni, căci doamna Désirée Banks a fost chemată în serviciul militar în Orientul Mijlociu.

Din păcate, Clyde descoperă că, la universitatea din apropiere, expatriații irakieni pregătesc un atac biologic asupra populației civile americane, iar protagonistul trebuie să intervină ca să oprească inițierea unei epidemii locale de botulism.

Cum, la data când am citit prima oară The Cobweb, parcursesem relativ recent și apreciasem mult precedentul roman al celor doi autori americani, Interface, mărturisesc că așteptările mele erau destul de mari.

Din acest punct de vedere, recunosc că prima lectură m-a cam dezamăgit. (Firește, poate că ar fi trebuit să iau în calcul ideea că domnul Neal Stephenson și unchiul său, Frederick George, deciseseră în anii 1990 să scrie romane techno-thriller doar ca să se amuze.)

Pe de altă parte, cum, între timp, am citit alte romane mai recente ale lui Neal Stephenson, precum Reamde sau Termination Shock, în care componenta techno-thriller e mai vizibilă, iar cea științifico-fantastică e în bună parte atenuată, probabil că, la o a doua lectură, aș trata The Cobweb cu mai multă îngăduință. În fond, e literatură de consum, cu o premisă interesantă, cu o scriitură clară, inteligibilă, cu o intrigă captivantă și cu un protagonist destul de simpatic.

E drept și că am fost mult mai impresionat de romane ulterioare ale lui Neal Stephenson, precum The Confusion sau The System of the World din Ciclul Baroc. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Hogfather" (1996)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

Prin 1998, mulţumită domnului Cristian Ciolacu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett, Hogfather (editura Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de către regretatul Josh Kirby. L-am citit atunci, iar, în decembrie 2021, l-am reluat - sub formă de audiţie de pe tableta de lectură.

Şi iată ce am aflat:

 

Pe Lumea-disc, se apropie solstiţiul de iarnă şi sărbătoarea populară cunoscută drept Ajunul Mistreţului. Problema e că, din motive misterioase, Tata Mistreţu' (un echivalent local al lui Moş Crăciun) lipseşte, iar Moartea Lumii-disc, împreună cu majordomul său, Albert, decide să îi îndeplinească toate acţiunile tradiţionale pentru a reaprinde credinţa copiilor în Tata Mistreţu' şi pentru a-l readuce, astfel, pe Lumea-disc. Între timp, un asasin-ucenic, Teatime, primeşte misiunea de a-l ucide pe Tata Mistreţu', iar Susan Sto Helit, nepoata Morţii, e alertată de către Moartea Şoarecilor şi intervine la rândul ei. Nici vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, în frunte cu rectorul Ridcully, nu stau deoparte, iar lucrurile o iau razna de-a binelea de sărbători.

 

Nu credeam să ajung vreodată să scriu aşa ceva despre un roman din seria Lumea-disc, însă a doua lectură a fost ceva mai dezamăgitoare decât prima.

Sper să nu fiu înţeles greşit - Hogfather conţine multe pasaje memorabile, inclusiv profesiunea de credinţă a autorului ("HUMANS NEED FANTASY TO BE HUMAN. TO BE THE PLACE WHERE THE FALLING ANGEL MEETS THE RISING APE."), iar scena în care Moartea o salvează pe Fetiţa-cu-chibrituri şi declară că cel mai bun cadou este un viitor e de neuitat.

Cu toate acestea, impresia de ansamblu este că romanul, comparativ cu cele precedente din seria Lumea-disc, este diluat, iar, pentru fiecare scenă memorabilă, cititorii vor găsi o alta care ar fi meritat să fie condensată la redactare sau eliminată pe de-a-ntregul.

Aşa se face că, în pofida unor scene amuzante, precum cea în care proviziile unui restaurant le sunt împărţite unor personaje fără adăpost, iar clienţii restaurantului sunt hrăniţi cu ghete vechi şi cu noroi (pentru că dumnealor plătesc pentru experienţă, nu pentru hrană), nu cred că voi reciti Hogfather foarte curând.

Fireşte, asta nu m-a împiedicat să reiau următorul roman din seria Lumea-disc, intitulat Jingo. Însă, despre acela, am discutat deja pe îndelete, cu altă ocazie, aici, la Ţesătorul. 

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Feet of Clay" (1996)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am citit Feet of Clay, al nouăsprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, pe la începutul lui 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în luna mai a anului precedent, îmi adusese de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. L-am parcurs a doua oară în ultima decadă a lunii decembrie 2021.

Și iată ce am aflat:

De această dată, Paza Orașului, sub conducerea comandantului Samuel Vimes, se confruntă cu o serie de crime printre mic-burghezi, cu un val de resentimente anti-golem în rândurile populației din Ankh-Morpork, dar și cu tentative de a-l otrăvi pe Patrician.

Echipe constituite din căpitanul Carrot și Angua, respectiv din sergentul Colon și caporalul Nobbs, investighează cazurile de crimă, în vreme ce Sam Vimes, asistat de piticul Cheery Littlebottom, de la Ghilda Alchimiștilor, caută să afle calea prin care a fost otrăvit Patricianul, respectiv metoda prin care ar putea să dejoace o nouă tentativă de asasinat.

Iar golemii din oraș par să aibă propriile planuri...

Asemenea romanelor precedente din subseria despre Paza Orașului, precum Guards! Guards! și Men at Arms, Feet of Clay conține o doză sănătoasă de satiră socială. Pe de o parte, programul de incluziune al Pazei Orașului, care ajunge, de această dată, să implice moroi, precum și pe golemul Dorfl, amintește de procesul de integrare rasială din țările occidentale din ultimele trei sferturi de veac.

Pe de altă parte, firul narativ prin care piticul Cheery Littlebottom se dovedește a fi... piticuță, iar prejudecățile privitoare la vestimentație și accesorii sunt puse la încercare, constituie o paralelă amuzantă la transformările identității de gen la care am fost martori în ultimii șaizeci de ani.

Dar ținta predilectă a satirei autorului o constituie privilegiile de clasă, bazate pe origini nobile, heraldică și genealogii. Deloc întâmplător, la finalul romanului, Sir Samuel Vimes incendiază o arhivă cu documente aristocratice, iar temeiurile istorice ale privilegiilor nobiliare din orașul Ankh-Morpork au de suferit.

Firește, în perioada sărbătorilor de iarnă din 2021 era și cazul să reiau alt roman din seria Lumea-disc, anume Hogfather. Dar, despre acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Kevin J. Anderson (antologator), "War of the Worlds - Global Dispatches" (1996)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În 1996, pentru a marca un centenar de la publicarea romanului Războiul lumilor de H. G. Wells, editura Bantam din New York a publicat, în cadrul colecției Spectra, o antologie îngrijită de Kevin J. Anderson și intitulată War of the Worlds - Global Dispatches. Mulți ani mai târziu, în septembrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție mai recentă a acestei antologii tematice (Titan Books, Londra, 2013). L-am parcurs în trei zile.

Și iată ce am aflat:

"Prefața" îi este atribuită lui H. G. Wells și relatează, pe scurt, circumstanțele în care au fost adunate diverse relatări ale invaziei marțienilor, dar semnalează și faptul că, între diversele relatări, există inadvertențe.

Mike Resnick contribuie cu un text atribuit lui Teddy Roosevelt, o colecție de fragmente de jurnal, scrisori și extrase de monografie în care viitorul președinte al S.U.A. relatează cum s-a confruntat în Cuba cu marțienii invadatori.

Kevin J. Anderson, în "Canals in the Sand", relatează despre un proiect al astronomului Percival Lowell de a trasa figuri geometrice în Sahara - și despre întâlnirea fatală a acestuia cu marțienii.

Walter Jon Williams, în "Foreign Devils", tratează despre invazia marțiană în China, în vremea Răscoalei Boxerilor, și despre efectele neașteptate ale acesteia la curtea imperială chineză.

Daniel Marcus, în "Blue Period", relatează despre invazia marțiană la Paris, așa cum ar fi perceput-o Pablo Picasso.

Robert Silverberg, în schimb, ne oferă "The Martian Invasion Journals of Henry James", în care Henry James și H. G. Wells călătoresc prin Anglia rurală, în vremea invaziei marțiene, iar cel dintâi ajunge să scrie... Războiul lumilor.

Janet Berliner contribuie cu "The True Tale of the Final Battle of Umslopagaas the Zulu", în care Winston Churchill îi scrie lui H. Rider Haggard pentru a-i relata cum personajele acestuia din urmă s-au confruntat cu marțienii.

Howard Waldrop, în "Night of the Cooters", ne oferă o poveste gogonată despre cum au reacționat patrulele texane la invazia marțiană.

Doug Beason, în schimb, în "Determinism and the Martian War, with Relativistic Corrections", îl trimite pe tânărul Albert Einstein într-o călătorie cu trenul și la o confruntare dramatică cu invadatorii marțieni.

Barbara Hambly, în "Soldier of the Queen", relatează, din perspectiva lui Rudyard Kipling, cum soldații din Plain Tales from the Hills au respins invazia marțiană din India cu ajutorul lui Kim, al lui Mowgli, dar și al tânărului Gandhi.

George Alec Effinger, în "Mars: The Home Front", îl pastișează pe Edgar Rice Burroughs și arată cum John Carter a salvat-o pe Dejah Thoris de creaturile marțiene care se hrăneau cu sânge.

Allen Steele, în "A Letter from Saint Louis", arată, din perspectiva jurnalistului Arthur Barnett, angajat al magnatului presei Joseph Pulitzer, cum marțienii au traversat fluviul Mississippi și au cucerit orașul Saint Louis.

Mark W. Tiedemann, în schimb, relatează, în "Resurrection", cum Lev Tolstoi a asistat la invazia marțiană în Rusia și la organizarea rezistenței armate de către un gruzin pe nume Giugașvili.

Gregory Benford și David Brin, în "Paris Conquers All", arată, din perspectiva lui Jules Verne, cum parizienii rezistă cu succes invaziei marțiene utilizând drept armă... turnul Eiffel.

Don Webb, în "To Mars and Providence", îl are ca protagonist pe un copil din Providence numit Howard Philips Lovecraft și plasează invazia marțiană în contextul ororii cosmice create de Cei Măreți și Străvechi.

Daniel Keys Moran și Jodi Moran, în "Roughing It During the Martian Invasion", arată cum Mark Twain, la întoarcerea cu vaporul dintr-un turneu european, a fost martorul invaziei marțiene la New York, apoi la New Orleans.

M. Shayne Bell, în "To See the World End", relatează, din perspectiva lui Joseph Conrad, cum băștinașii de pe fluviul Congo s-au organizat pentru a le rezista invadatorilor marțieni.

Dave Wolverton, în schimb, arată, în "After A Lean Winter", cum Jack London a fost martor, în Alaska, la luptele organizate între mai mulți câini și un marțian.

Poate cea mai reușită contribuție - și, în mod sigur, cea mai amuzantă - la această antologie îi aparține scriitoarei Connie Willis. Este o pastișă a lucrărilor academice și poartă titlul "The Soul Selects Her Own Society: Invasion and Repulsion: A Chronological Reinterpretation of Two of Emily Dickinson"s Poems: A Wellsian Perspective". Premisa este că invazia marțiană în Noua Anglie ar fi trezit-o din morți pe Emily Dickinson, iar aceasta le-ar fi trimis invadatorilor note de protest, sub formă de poeme, până când marțienii ar fi renunțat și s-ar fi retras.

Gregory Benford și David Brin contribuie și cu postfața, intitulată "Retrospective" și atribuită lui Jules Verne. Acesta, în 1928, la împlinirea unui centenar, relatează cum invazia marțiană a a fost oprită, iar națiunile terestre au trimis pe Marte expediții de represalii.

Pe ansamblu, am parcurs această antologie omagială cu deosebită plăcere - nu numai pentru că, în copilărie, am citit cu interes Războiul lumilor de H. G. Wells, ci și pentru că, de atunci încoace, am parcurs destule lucrări ale autorilor pastișați aici.

Am convingerea că voi relua cândva War of the Worlds: Global Dispatches. Doar că... pastișele mi-au iscat dorința de a mai citi câteva cărți de Rudyard Kipling, Joseph Conrad, Mark Twain, Jack London și H. G. Wells. Cu timpul vă voi relata și dumneavoastră despre ele aici, la Țesătorul.

(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.) 

Mark Dery, "Escape Velocity" (1996)

În 1999, la sugestia domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un volum de non-ficţiune de Mark Dery intitulat Escape Velocity: Cyberculture at the End of the Century (Grove Press, New York, 1996). L-am parcurs abia în 2007 (aşa multe cărţi, aşa puţin timp) ca parte din materialul documentar pentru teza mea de doctorat. Şi iată ce am aflat:

Prima parte, intitulată "Turn On, Boot Up, Jack In: Cyberdelia", tratează despre relaţiile dintre contracultura hippie a anilor 1960 şi cibercultura anilor 1990. Unele capitole din această secţiune tratează despre chestiuni generale, cum ar fi mercantilizarea contraculturii. Altele analizează cazuri concrete, precum revista Mondo 2000, lucrările unor autori ciber-psihedelici ca Douglas Rushkoff sau manifestările online ale mişcărilor de tip New Age.

Partea a doua, "Metal Machine Music: Cyberpunk Meets the Black Leather Synth-Rockers", prezintă influenţa fenomenului cyberpunk asupra muzicii. Unele capitole tratează despre muzicieni, ca de exemplu Elliot Sharp şi Nine Inch Nails. Altele discută influenţa muzicii asupra unor autori cyberpunk precum William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan şi John Shirley.

Partea a treia, "Waging a Tinkerer’s War – Mechanical Spectacle", analizează conexiunea dintre cibercultură şi spectacolele animatronice, începînd cu cele violente, suprarealiste ale lui Mark Pauline şi terminînd cu cele paşnice de la Disneyland sau Coney Island. Capitolele dedicate artiştilor Chico MacMurtrie şi Brett Goldstone merită atenţie deosebită, întrucît cel dintîi înceţoşează în mod intenţionat graniţele dintre uman şi mecanic, dintre manipulant şi manipulat, iar cel de-al doilea aduce o critică societăţii de consum energofage construindu-şi creaţiile exclusiv din rămăşiţe şi activîndu-le cu apă sau cu aburi.

Partea a patra, "Ritual Mechanics – Cybernetic Body Art", discută despre artişti de avangardă care practică modificarea chirurgicală a trupului ca formă de artă. Unii, precum australianul Sterlac, tind către un viitor postuman. Alţii, ca D.A. Therrien, găsesc inspiraţia mai degrabă în instrumentele de tortură din trecut sau în fanteziile mecanice din romanele lui Ballard.

Oarecum în aceeaşi direcţie se situează şi capitolele din partea a cincea, "Robocopulation: Sex Times Technology Equals the Future", în care autorul prezintă diverse aspecte ale interferenţelor dintre sexualitate şi înalta tehnologie.

Probabil însă că cea mai interesantă secţiune este cea de-a şasea, "Cyborging the Body Politic: Obsolete Bodies and Posthuman Beings", cu capitole dedicate trucajelor numerice din filme, chirurgiei estetice ca modă inspirată de imaginile retuşate cu fotomodele, intruziunilor corporatiste în istoria medicală a angajaţilor, tatuajelor biomecanice şi ipotezei încărcării minţii umane în calculatoare, teme ilustrate adesea cu extrase din romane cyberpunk din anii 1980 şi 1990.

Faţă de alte cărţi cu subiect similar, lucrarea lui Mark Dery pune datele în context social şi cultural, avînd grijă să sublinieze care aspecte ale ciberculturii sînt reale şi deja răspîndite pe scară largă, care sînt în stadiul experimental şi care sînt doar ipotetice. De asemenea, autorul urmăreşte nu numai influenţa pe care iniţiatorii curentului literar cyberpunk au exercitat-o asupra unor creatori de artă, modă sau tehnologie, ci şi cum creaţiile acestora din urmă i-au influenţat pe unii autori cyberpunk în etapele ulterioare ale carierei lor. Spre deosebire de alţi autori, Dery menţine un ton sobru pe tot parcursul cărţii, iar uneori îi critică pe unii dintre entuziaştii ciberculturii şi postumanismului pentru că, prin discursul lor bombastic şi ipotezele lor uneori fantasmagorice, abat atenţia publicului de la chestiuni sociale sau economice reale care şi-ar putea găsi o rezolvare aici şi acum. Poate de aceea, printre recomandările generoase oferite la începutul cărţii de J.G. Ballard, Pat Cadigan şi R.U. Sirius se află şi următoarele rînduri scrise de Bruce Sterling:

"Mark Dery este cineva pe care îl pot recunoaşte ca fiind un critic cultural adevărat, autentic. Într-o mulţime de ciberguru postmoderni, el e ca un cactus printre baloane."

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Shirley, 'Silicon Embrace' (1996)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, laolaltă cu alte cărţi de John Shirley, un exemplar din Silicon Embrace (Mark V. Ziesing Books, Shingleton, 1996). Nu mică mi-a fost mirarea văzînd că era o ediţie cartonată, format mare, deloc potrivită cu biblioteca (şi bugetul) unui colecţionar de cărţi de buzunar.

Dar, pe măsură ce am citit acest roman, temerile mi s-au risipit şi am căpătat convingerea că banii daţi pe Silicon Embrace fuseseră bine cheltuiţi. Iată de ce:

Acţiunea acestui roman este plasată în viitorul apropiat, în primele decenii ale secolului al douăzeci şi unulea, pe fundalul unui al doilea război civil în Statele Unite ale Americii. Pe unul dintre firele narative, cîţiva ziarişti prinşi în mijlocul luptelor din California caută să supravieţuiască şi găsesc adăpost într-o mică comunitate fortificată. Pe celălalt fir narativ, un specialist în relaţii cu publicul, Farraday, este pus în legătură cu extratereştri care de cîteva decenii colaborează în secret cu guvernul SUA, aşa-numiţii zetani.

După confruntări cu bande de tîlhari, ziaristul Quinn, liderul comunităţii fortificate şi însoţitorii lor pleacă în căutarea unui spital, apoi sînt capturaţi de membri ai serviciilor secrete, în vreme ce Farraday află mai multe despre extratereştrii veniţi în vizită pe Pămînt şi despre modul în care aceştia folosesc agenţii guvernamentali şi mijloacele de comunicare în masă pentru a manipula populaţia. Din păcate, Farraday ajunge să fie implicat în regizarea unui fals eveniment mediatic în care unii membri ai grupului lui Quinn sînt ucişi.

Quinn şi camarazii săi care au supravieţuit evadează şi îşi continuă călătoria, apoi află mai multe lucruri despre o altă specie extraterestră vizitatoare, Meta, şi despre eforturile zetanilor de a-i împiedica pe oameni să îşi descopere potenţialul spiritual. Ajunşi la New York, ei ajută o teroristă mediatică, Black Betty, să evadeze din închisoare, apoi călătoresc spre Nevada, unde cu ajutorul unor Meta împiedică o invazie de farfurii zburătoare.

Romanul se încheie cu o serie de apendice care includ tabelele lui Hermes Trismegistus, episoade din viaţa personajelor, la două decenii după evenimentele din intriga propriu-zisă, precum şi mesaje ale lui John Shirley către cititori.

Avînd în vedere că autorul este un sceptic declarat, Silicon Embrace ar trebui probabil citit în primul rînd ca un roman satiric. Pe parcursul secolului al douăzecilea, în Statele Unite ale Americii, dar şi în alte ţări s-a dezvoltat o întreagă mitologie modernă despre extratereştri printre noi, farfurii zburătoare, colaborări secrete între guvernul american şi vizitatori de pe alte planete şi aşa mai departe. John Shirley a exploatat această mitologie modernă şi, în mod ironic, a mixat-o cu alte mitologii, precum panteonul voodoo, căruia îi construieşte un echivalent contemporan în capitolele finale ale cărţii. Desigur, nici profeţii biblici nu puteau lipsi din mixaj, motiv pentru care prologul romanului conţine o scenă apocrifă în care Iisus şi cîţiva apostoli se întîlnesc cu Ilie şi Moise, coborîţi dintr-un nor argintiu împreună cu creaturi umanoide cenuşii.

Aceste teme, destul de neobişnuite pentru subgenul cyberpunk, sînt combinate cu altele ceva mai familiare, precum fundalul de deteriorare socială avansată, neîncrederea faţă de agenţii guvernamentali şi faţă de canalele de comunicare controlate de politicieni sau gesturile de frondă mediatică ale unor personaje rebele. Tot aici aş include şi trimiterile intertextuale pe care le conţine Silicon Embrace, referirile la povestirea "Johnny Mnemonic" a lui William Gibson la un an după ce se lansase ecranizarea acesteia, aluziile la Snow Crash de Neal Stephenson şi paralelele cu panteonul voodoo din Count Zero şi Mona Lisa Overdrive de William Gibson sau din Queen of Angels de Greg Bear.

Cumva, în urma lecturii, cititorul rămîne cu impresia că Silicon Embrace este echivalentul literar al unei piese punk rock: scurt, brutal, plin de referinţe distorsionate la unele forme de expresie mai vechi şi încărcat de un dinamism contagios. Şi, în ciuda faptului că John Shirley s-a îndreptat din ce în ce mai des în ultimii ani către genul horror, contribuţia sa la sub-genul cyberpunk nu s-a oprit aici. Căci în 2008 Shirley a publicat Black Glass, subintitulat "Romanul cyberpunk pierdut", un proiect conceput cu mai bine de un sfert de veac în urmă împreună cu William Gibson şi finalizat abia recent.

Însă despre asta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Automated Alice" (1996)

În februarie 2004, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi a soţului ei, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar din romanul lui Jeff Noon Automated Alice. Acesta fusese publicat iniţial în 1996, dar a fost retipărit într-o ediţie elegantă, în colecţia Black Swan, în 2000.

Automated Alice este, după cum probabil aţi ghicit din titlu, o continuare apocrifă a romanelor Alice's Adventures in Wonderland (1865) şi Through the Looking Glass (1872) de Lewis Carroll. Jeff Noon ţese cu abilitate această iluzie încă de pe coperta cărţii, anunţînd:

"În ultimii ani ai vieţii sale, Lewis Carroll a scris o a treia carte despre Alice. Această lucrare misterioasă nu a fost publicată niciodată şi a fost descoperită abia recent. Acum, în sfîrşit, lumea poate citi despre Alice Automatizata şi fabuloasele ei peripeţii în viitor."

Noon continuă prin a pastişa foarte convingător stilul lui Lewis Carroll, iar Alice trece, ca şi în romanele originale, printr-o serie ameţitoare de evenimente suprarealiste. De acestă dată, Alice urmăreşte nu un iepuraş alb într-o vizuină, ci un papagal, Whippoorwill, în interiorul unei pendule. Mai mult, romanul conţine aproape pe fiecare pagină ilustraţii de Harry Trumbore făcute în stilul celor victoriene ale lui Sir John Tenniel. Ca şi Carroll, Noon îşi presară proza cu jocuri de cuvinte şi probleme de logică, de matematică sau de fizică.

Dacă evenimentele din Alice's Adventures in Wonderland au de-a face cu cărţi de joc personificate, iar cele din Through the Looking Glass cu piesele implicate într-o partidă de şah, intriga din Automated Alice se axează pe găsirea a douăsprezece piese care lipsesc dintr-un puzzle. Fireşte, romanul are douăsprezece capitole. Iar cartea, asemenea romanului Through the Looking Glass, se încheie cu o problemă referitoare la identitatea protagonistei şi cu un răspuns deghizat într-un acrostih.

Pe de altă parte, Automated Alice este o carte de Jeff Noon, iar autorul are mereu grijă să ne amintească asta. Prin urmare, Alice călătoreşte nu oriunde, ci în oraşul Manchester al anului 1998, unde experimente cu particule subatomice numite carryon au dus la apariţia unei epidemii, Newmonia. Epidemia face să apară creaturi compozite precum oamenii-cîini, fetele-pisică sau băieţii-păianjen, printre care se numără şi creatorul de himere Quentin Tarantula.

În plus, elemente din primele două romane ale lui Noon apar la tot pasul, cum ar fi combinaţia de realitate virtuală şi halucinaţie indusă de penele Vurt, ori şerpii iviţi în vis. Cărţile Vurt şi Pollen apar şi în ilustraţii, iar autorul însuşi, deghizat ca Zenith O'Clock, apare episodic în capitolul "The Stroke of Noon".

Nu în ultimul rînd, Noon nu invadează de unul singur lumea imaginară a lui Alice. O puzderie de elemente culturale, ştiinţifice şi tehnologice din secolul al douăzecilea se revarsă în paginile cărţii. Printre ele se numără computermitele, terbotul chitarist James Marshall Hentrails, biblioteca-labirint a lui Jorge Luis Borges şi pisica lui Schrodinger din capitolul "The Hunting of the Quark".

După încheierea lecturii, rămînem cu impresia că Jeff Noon a reuşit de minune să scrie atît o continuare la romanele lui Lewis Carroll cît şi încă una dintre propriile lui cărţi năstruşnice. Pe de altă parte, mă tem că misiunea persoanei care va avea de tradus Automated Alice în română are să fie foarte grea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/. )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Excession" (1996)

La sfîrşitul lui 2006, pe parcursul unei vacanţe îndelung aşteptate, am decis să mă răsfăţ cu ultimele trei romane din seria Culturii a lui Iain M. Banks. Primul pe care l-am parcurs a fost Excession (“Excesia”).

(Ce este o excesie, că veni vorba? N-aveam nici cea mai vagă idee.)

Intriga romanului este atît de simplă în esenţă încît s-ar putea rezuma într-o singură frază: un artefact extraterestru sferic apare în universul nostru, face diferite civilizaţii şi facţiuni să se confrunte pentru el, rezistă cu forţe vaste, de neînţeles, tentativelor de contact/ invazie, apoi dispare fără urmă în alt univers.

Ceea ce face Iain M. Banks surprinzător de bine este să dezvolte numeroase intrigi secundare împrejurul celei principale, utilizînd zeci de personaje şi un punct de vedere care nu mai fusese folosit în această serie. De fapt, e un fel de caracteristică a autorului faptul că schimbă atît personajele cît şi punctul de vedere sau cronologia în fiecare carte nouă în loc să le ofere pur şi simplu cititorilor săi mai mult din ceea ce le dăduse deja.

În “Excesia”, punctul de vedere este omniscienţa selectivă multiplă, iar efectul de ansamblu este de percepere a Culturii de deasupra, cu mai multă înţelegere a structurii sale, a modurilor de operare şi a căilor de interacţiune cu alte civilizaţii decît are la dispoziţie în mod normal cetăţeanul ei uman de rînd. De fapt, “uman” este un termen-cheie aici, întrucît “Excesia” în cele din urmă le dezvăluie cititorilor ceea ce ei numai bănuiseră pe parcursul volumelor precedente din serie, anume că adevăraţii conducători şi factori de decizie din Cultură nu sînt oamenii, ci Minţile considerabil mai inteligente ale vastelor lor astronave şi habitate. Pe măsură ce povestea se duce încolo şi încoace printre personaje umane, drone, extratereştri şi astronave cu conştiinţă de sine, ni se dezvăluie treptat că personajele umane din Cultură au puţină putere (individual, sau chiar şi colectiv) şi sînt manipulate fără scrupule de către Minţi.

Un astfel de caz este al unei femei din Cultură, Dajeil Gelian, care locuieşte de patruzeci de ani la bordul navei Excentrice Sleeper Service. Mai degrabă decît s-o încurajeze să meargă mai departe şi să facă ceva cu viaţa ei, Sleeper Service reconstruieşte pentru ea decorul unei perioade critice din trecutul ei şi îşi foloseşte relaţiile cu celelalte nave şi habitate ca să îndrepte o situaţie care (parţial cu contribuţia sa) se îndreptase într-o direcţie greşită.

Un alt caz este al unui bărbat din Cultură, Byr Genar-Hofoen, care este convins de agenţi de la Circumstanţe Speciale să-şi lase o vreme misiunea diplomatică de pe lîngă o civilizaţie extraterestră (Afrontul) şi să plece în căutarea personalităţii înregistrate a unei femei (doamna căpitan a unei nave a Culturii care detectatse prima oară artefactul extraterestru cu 2500 de ani mai înainte). Ceea ce descoperă el spre sfîrşitul romanului este că a fost folosit ca monedă de schimb – anume, Sleeper Service l-a vrut ca plată pentru implicarea sa în vastul conflict declanşat de artefact.

Un al treilea caz este al unei tinere adorabile (şi îngîmfate) din Asteroidul Phage, Ulver Seich, care porneşte într-o misiune secretă în folosul a ceea ce ea crede a fi Circumstanţele Speciale numai ca să descopere treptat că a fost păcălită să acţioneze pentru o conspiraţie a Minţilor pe care Circumstanţele Speciale încearcă să o oprească.

De asemenea, cititorii descoperă că Minţile care controlează Cultura sînt la fel de pricepute nu numai la manipularea indivizilor, ci şi a unor întregi civilizaţii. Spre exemplu, oficial, Cultura a acceptat să scoată din serviciul activ (sau chiar să demonteze) majoritatea navelor sale de război după Războiul Idiran. Cu toate acestea, pe măsură ce romanul se desfăşoară, cititorii află un număr de informaţii interesante:

Mai întîi, că destul de multe nave de război ale Culturii au fost camuflate în cîteva locuri secrete precum Pittance (un nucleu planetar rătăcit) mai degrabă decît demontate.

Apoi, că Pittance se află pe o traiectorie care o va duce departe într-o zonă controlată de către civilizaţia extraterestră agresivă numită Afront. (Aşa încît, probabil că flota de război va fi folosită ca un element-surpriză în cazul în care Afrontul atacă Cultura.)

Apoi, că o conspiraţie a Minţilor de pe unele nave ale Culturii a decis să ajute Afrontul să preia flota de război şi să atace Cultura ca scuză pentru a face Cultura să dea o replică în forţă şi să supună Afrontul.

Şi, în cele din urmă, că nave responsabile din Circumstanţele Speciale precum Sleeper Service (care şi-a folosit Excentricitatea ca pe un camuflaj convenabil pentru a-şi dezvolta atît putere excepţională pentru motoare cît şi o uluitoare flotă de război proprie) sînt capabile să pună capăt conflictului cu pierderi minime şi să-i identifice pe membrii conspiraţiei Minţilor.

Nu e nevoie să spun că ceea ce mi s-a părut îngrijorător, dacă nu de-a dreptul înspăimîntător, a fost faptul că puterea de decizie individuală şi colectivă a personajelor umane şi extraterestre pe parcursul stadiilor acestui conflict s-a dovedit a fi nesemnificativă prin comparaţie cu puterea Minţilor.

Totuşi, oricît de vaste şi de impresionante şi de puternice ar putea fi Minţile, Iain M. Banks a imaginat în acest roman ceva dincolo de puterea lor de a controla sau chiar de a înţelege. Artefactul extraterestru este abordat cu precauţie de către reprezentanţii diferitelor civilizaţii şi facţiuni şi poreclit Excesia. “Excesie: ceva excesiv. Excesiv de agresiv, excesiv de puternic, excesiv de expansionist; în fine.” Unii încearcă s-o studieze, alţii – să comunice cu ea, alţii – s-o copleşească cu forţă brută. Spre finalul romanului, o Minte din Cultură îşi dă seama că, în fiecare caz, Excesia a reacţionat în modul în care a fost tratată.

Spre exemplu, navele Zetetic Elench provin dintr-o facţiune a Culturii care se aşteaptă să fie transformată de către civilizaţiile cu care vine în contact (mai degrabă decît să le transforme). Excesia le absoarbe pe unele dintre ele.

Afrontul este o civilizaţie agresivă. Excesia întîmpină unele nave ale Afrontului cu forţă brută masivă.

Cultura este precaută şi studiază totul înainte de a se implica (preferabil la scară mică, pe căi subtile). Excesia tratează cu precauţie primele nave din Cultură pe care le întîlneşte.

Pe de o parte, civilizaţiile şi facţiunile formulează diferite ipoteze privitoare la Excesie. Pe de altă parte, ele speculează asupra modurilor în care ar putea s-o folosească în situaţia în care ar prelua-o. Şi (destul de tipic pentru acest gen de intrigă) Excesia dispare înainte să poată cineva fie să o înţeleagă, fie să o controleze.

Ce altceva a mai rămas de spus?

Foarte mult, de fapt.

Un aspect pe care mă simt dator să îl subliniez este că Iain M. Banks este un scriitor atît de subtil încît, chiar şi într-un roman care oferă o perspectivă generoasă asupra Culturii, tot sugerează că această civilizaţie imaginară cuprinde mai multe aspecte decît ar putea să exprime cuvintele dintr-un roman (sau şase). Se fac referiri din cînd în cînd la chestiuni mai vechi precum Războiul Idiran sau implicarea Culturii în Imperiul Azad, dar nu ni se oferă nici o relatare de ansamblu nicăieri, nici o explicaţie simplă, într-un paragraf, în stilul lui Asimov, asupra acestor evenimente care să le permită cititorilor să le înţeleagă o dată pentru totdeauna. Sugestiile din subtext sînt că evenimentele acestea sînt prea vaste şi prea complexe ca să poată fi înţelese de vreo minte omenească şi că (poate) nici o entitate din Cultură nu are acces la toate datele referitoare la aceste evenimente ca să alcătuiască o asemenea viziune sintetică, simplificatoare.

În aceeaşi ordine de idei, noi aspecte ale Culturii sînt aduse în discuţie care, cumulate cu alte aspecte deja tratate în cărţi anterioare, amplifică complexitatea de ansamblu (atît vizibilă cît şi sugerată) a acestei societăţi. Spre exemplu, în “Excesia” sînt prezentate trei facţiuni ale Culturii. Una este Zetetic Elench, despre care am discutat deja. A doua este facţiunea HaiLas-oBaltă, un curent dedicat ideii că aspectele hedoniste ale Culturii sînt de preferat tuturor celorlalte. (Este de la sine înţeles că membrii acestei facţiuni nu se simt atraşi să-şi asume responsabilitatea pentru ceva, deşi unele dintre ameninţările externe cu care se confruntă Cultura din cînd în cînd creează necesitatea ca unii dinre cetăţenii acesteia să acţioneze responsabil.) Cea de-a treia o reprezintă Sublimatorii – oameni, drone şi Minţi care cred că ar trebui să depăşească existenţa fizică şi să devină asemenea civilizaţiilor Vîrstnicilor Sublimaţi. (Nucleul principal al Culturii subliniază că transcendenţa ar trebui să aibă loc pentru o întreagă civilizaţie, mai degrabă decît pe bucăţi, aşa cum se întîmplă cu Sublimatorii, dar, pe de altă parte, ce s-ar întîmpla dacă membrii acestui cult ar convinge din ce în ce mai multe entităţi să li se alăture? )

Un alt aspect care merită menţionat este că, dat fiind că seria Culturii a apărut destul de tîrziu în dezvoltarea genului ştiinţifico-fantastic, “Excesia” (ca şi unele dintre cărţile precedente ale seriei) are un nivel destul de ridicat de referiri intertextuale pe care cititorii au învăţat să le asocieze cu maturitatea genului. Excesia însăşi, spre exemplu, re-tratează o temă obişnuită a SF-ului hard, Marele Obiect Mut. Ca şi uriaşul habitat din Rendezvous cu Rama (1973) de Sir Arthur C. Clarke, Excesia vine, declanşează o criză, apoi pleacă înainte să o fi înţeles cineva complet sau să fi aflat cum să o controleze. Ca şi asteroidul din Eon (1985) de Greg Bear, Excesia deschide porţi către alte universuri.

Facţiunile din Cultură, pe de altă parte, ca şi menţionarea Roiurilor Hegemonizatoare, fac aluzie la universul plăsmuitorilor şi mecaniştilor al lui Bruce Sterling şi în mod mai specific la cea mai antologată povestire a lui, “Roiul”.

Faptul că unele civilizaţii (şi chiar diferiţi membri ai Culturii) aleg transcendenţa şi se transformă în civilizaţii de Vîrstnici Sublimaţi de asemenea reprezintă o legătură intertextuală cu Schismatrix (1985) de Bruce Sterling şi, dincolo de acel roman, cu Sfîrşitul copilăriei (1953) de Sir Arthur C. Clarke.

Nu în ultimul rind, referirea la un spaţiu matematic generat de Minţi cunoscut ca ţinutul Infinitei Fericiri (sau ţinutul lui IF) face aluzie la alte universuri generate de inteligenţe artificiale, de la Permutation City (1994) de Greg Egan la TehnoNucleul din Hyperion (1989) şi The Fall of Hyperion (1990) de Dan Simmons şi tocmai la ciberspaţiul lui William Gibson din Neuromantul (1984) şi din “Chrome” (1982).

Pe de altă parte, toate referirile intertextuale adaugă la plăcerea cititorilor şi arată că Iain M. Banks este un autor de science fiction atît de mare şi de talentat încît participă la un dialog cultural cu unii dintre scriitorii cei mai reprezentativi ai genului. “Excesia” este o adăugire valoroasă la seria Culturii, cu amestecul ei de intrigă complexă, fundal complicat, caracterizare convingătoare, suspans, umor şi intertextualitate, ca să nu menţionez suficiente focuri de artificii spectaculoase şi uimire cosmică pentru a-i satisface pe cititorii de hard SF.

Lectură plăcută!

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică foarte elegantă a romanului Excession. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm.)

John Shirley - "City Come A-Walkin' " (1980, 1996)

În toamna anului 2000, mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan, am început să descarc materiale despre literatura cyberpunk de pe Internet. Am fost încîntat să descopăr că aproape fiecare dintre autorii mei preferaţi avea un site cu articole, interviuri, proze scurte şi recenzii. Poate cel mai bogat (şi în mod sigur cel mai bine realizat din punct de vedere grafic) mi s-a părut a fi site-ul lui John Shirley, www.darkecho.com/JohnShirley/index.html. Aşa se face că, la sfîrşitul anului 2000, am imprimat şi citit recenzii ale cărţilor sale cyberpunk (Shirley are şi cărţi horror, ştiinţifico-fantastice sau suprarealiste) iar în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat şase dintre ele.

Au şi site-urile de autor rostul lor...

Am început lectura cu un roman vechi (apărut iniţial în 1980, ediţie revizuită 1996), atît de vechi încît fusese publicat înainte de apariţia mişcării cyberpunk, în acelaşi an cu o altă carte de căpătîi a genului, The Artificial Kid de Bruce Sterling. Un roman cu un titlu ciudat. City Come A-Walkin'. Adică, pe româneşte, "Venea agale un oraş".

Să vedem împreună despre ce este vorba.

Ediţia revizuită începe cu o prefaţă de William Gibson, în care cel mai cunoscut autor cyberpunk explică importanţa lui John Shirley în cadrul mişcării. Pe de o parte, acesta din urmă a scris proze scurte şi romane atît de stranii şi inovatoare încît nu numai că nu cadrau cu ceea ce era acceptat pe piaţa americană sub numele de science fiction la sfîrşitul anilor 70, dar nici acum nu sînt încadrabile cu uşurinţă într-un gen anume. Pe de altă parte, John Shirley l-a convins pe William Gibson să continue să scrie după dezamăgirea de la debut şi, mai mult, i l-a prezentat lui Bruce Sterling. Şi, nu în ultimul rînd, Shirley a supravieţuit unui stil de viaţă intens care includea activitatea literară, muzica punk rock, consumul de alcool şi de droguri, schimbarea frecventă a reşedinţei şi a partenerelor.

În prologul romanului, Sonja Pflug, cunoscută sub numele de scenă Catz Wailen, se pregăteşte să înregistreze un cîntec în studio, dar inginerul de sunet o anunţă că în fundalul înregistrării instrumentale se aude un zgomot. Sonja îi cere să-l izoleze, şi ascultă vocea cuiva care a murit, Stu Cole, o cunoştinţă veche care îi spune o poveste de demult, din 2008, din San Francisco.

E povestea lui, proprietarul unui club de noapte, a ei, cîntăreaţă în acel club, şi a oraşului, care colindă străzile în formă umană pentru a se cunoaşte şi pentru a-şi cunoaşte locuitorii. Avatarul oraşului face fapte bune şi rele, reuneşte familii şi stîrneşte încăierări, dar mai ales are de rezolvat o criză majoră provocată de introducerea forţată a cărţilor de credit. Şi, pentru că nu poate rezolva singur criza, caută să-i convingă pe Stu Cole şi Catz Wailen să i se alăture.

Cole are toate motivele, pentru că autorităţile încearcă să-l oblige să se afilieze unui sindicat. Întrucît vrea să-şi păstreze clubul şi să-şi continue afacerea, e înclinat să ajute avatarul în strîngerea unor probe compromiţătoare. Catz, pe de altă parte, îşi dă seama cînd situaţia devine prea periculoasă şi preferă să plece, acuzîndu-l pe Cole că este conformist şi în sinea lui vrea cu orice preţ să se integreze, să fie acceptat într-o comunitate.

Iar temerile ei sînt bine întemeiate, căci situaţia devine într-adevăr periculoasă. Cole e ameninţat, şi avocatul său la fel. Cînd oraşul aduce dovezi că avocaţii din operaţiunea cu cărţi de credit conspiră cu capii mafioţi, un ziarist este asasinat, Stu şi Catz trec prin ambuscade, sînt ameninţaţi la un concert, răpiţi şi salvaţi.

După o primă serie de incidente pline de violenţă, Catz Wailen preferă să plece la Chicago, iar Stu e arestat. Chiar dacă avatarul oraşului Sacramento îl eliberează, într-un episod suprarealist Stu este ucis de cabluri electrice animate, apoi, sub formă de spirit, participă alături de avataruri la o operaţiune de curăţenie generală în care mafioţii şi politicienii corupţi sînt lichidaţi.

La final, în studio, Catz preferă să plece şi să-şi vadă de viaţa ei, iar duhul lui Stu Cole îi ascultă muzica.

Cu siguranţă că nu avem un nume adecvat pentru un asemenea roman. În City Come A-Walkin' se îmbină elemente de realism magic, roman negru, postmodernism, fabulaţie paranoică şi (în formă embrionară) cyberpunk. Episoadele din capitolele finale în care spiritul lui Cole bîntuie lumea reală ca să ucidă gangsteri evocă în filigran filmul The Crow, al cărui scenarist a fost John Shirley. Şi asemănările cu filme sau cărţi care au apărut ulterior nu se încheie aici...

În capitolul al doilea, scena în care eroina şi eroul iau o mulţime de arme de foc, intră într-o clădire, mitraliază paznicii, apoi urcă într-un lift şi, la unul dintre etajele superioare, mitraliază alţi paznici a fost preluată (cu mai multe efecte speciale, mai multe acrobaţii şi mai multă pirotehnie) de fraţii Wachowsky în filmul The Matrix.

În capitolul întîi, avatarul oraşului San Francisco îşi metamorfozează hainele pentru a le face adecvate cu stilul interlocutorului. John Shirley a folosit ulterior acest procedeu spectaculos într-o povestire scrisă împreună cu William Gibson şi cunoscută cititorilor români, "Specie integrată".

Oraşul întrupat poartă şi ceea ce avea să devină totemul mişcării cyberpunk - ochelari de soare reflectorizanţi. Mai mult, personajul acesta suprarealist este capabil să acceseze numeroase canale de comunicaţii şi să le utilizeze după cum doreşte. Spre exemplu, îi apare în repetate rînduri lui Cole Stu la televizor, îi vorbeşte din radioul portabil al unui beţiv, din receptoare telefonice sau din radioul unui automobil.

Pe lîngă asta, avatarul oraşului iscă tot felul de "accidente" convenabile pentru a-i ajuta pe protagonişti şi a-i împiedica pe oponenţii lor să le facă rău. Printre obiectele manipulate în mod magic de avatar se numără hidranţi, ţevi, holograme la un concert şi chiar pavajul străzilor. Într-o formă explicată mai plauzibil, dar la fel de spectaculoasă, această "netezire" a drumului protagoniştilor prin manipularea obiectelor de către o entitate non-umană avea să apară cîţiva ani mai tîrziu şi în Neuromancer, iar William Gibson a recunoscut în prefaţa la City Come A-Walkin' că sursa de inspiraţie pentru Inteligenţele sale Artificiale o constituie avatarurile urbane ale lui Shirley.

Problema din fundalul romanului, anume dispariţia oraşelor şi formarea unor reţele de comunităţi mici în locul lor, e tipică pentru perioada în care a fost scrisă cartea. Pe de o parte, vedem aici un ecou tîrziu al mişcării hippie şi idealul întoarcerii la natură. Pe de altă parte, vedem o influenţă a teoriilor lui Marshall McLuhan despre efectele sociale ale mijloacelor de comunicare, în special apariţia satului global ca efect al mijloacelor de telecomunicaţie audio-vizuale electrice şi electronice. Şi, nu în ultimul rînd, remarcăm o noţiune care a coincis cu distribuirea pe piaţă a primelor generaţii de calculatoare personale: dispariţia necesităţii prezenţei la locul de muncă şi apariţia tele-navetiştilor. Un sfert de secol mai tîrziu, observăm că tele-navetiştii nu reprezintă un segment major al forţei de muncă, aşa cum se preconiza atunci, ci unul nesemnificativ. Pentru că oamenii nu merg la birou numai ca să muncească...

Tipic pentru literatura cyberpunk, în City Come A-Walkin' atitudinea faţă de tehnologie în general este intensă, dar ambivalentă. Tehnologia îi permite lui Catz Wailen să aibă o carieră (ar fi greu de imaginat un concert rock fără chitare electrice, amplificatoare, lasere, holograme şi reflectoare). Tot tehnologia însă duce la pierderea intimităţii individuale, iar eforturile integratoare de a face locuitorii din San Francisco să accepte cărţi de credit sau de a-i determina pe cei la limita legalităţii să se înscrie în sindicate vin din partea unei conspiraţii la care participă mafioţi, politicieni corupţi şi funcţionari publici. Cu alte cuvinte, în subtextul romanului este condamnată tehnologia centralizatoare şi îmbrăţişată cea individualizată, descentralizatoare.

Şi dacă tot am discutat despre tehnologie, în acest domeniu găsim poate cele mai bune dovezi că romanele science fiction nu sînt despre viitor, ci despre prezent. Mai precis, nu despre prezentul în care le citim, ci despre prezentul în care sînt scrise. În anul 2008 imaginat de John Shirley, muzica se produce cu chitare electrice (nu prin frecarea de discuri), se interpretează live (nu prin sincronizarea buzelor de pe scenă cu CD-playerul din culise) şi se cheamă Angst rock (nu "hai să intitulăm album un set de şase remixuri ale aceluiaşi single"). Cărţile de credit sînt percepute ca o noutate ameninţătoare. Cabinele telefonice servesc şi drept chioşcuri electronice de ştiri (vă mai amintiţi speranţa victorienilor că nou-inventatul telefon avea să servească la difuzarea concertelor şi a ştirilor?). Nu în ultimul rînd, hainele din piele cu ţinte cromate, ochelarii reflectorizanţi şi falsul accent britanic sînt şic în acest San Francisco imaginat de John Shirley. Pe scurt, în City Come A-Walkin', 2008 are mult mai multe în comun cu acel 1980 în care scria Shirley decît cu acest 2008 în care citim noi.

Dar acesta nu e nici pe departe un defect. Un bun scriitor de science fiction trebuie să ştie să prevadă prezentul. E drept, uneori ajunge să prevadă şi ceva care seamănă îngrijorător de mult cu prezentul cititorilor, cum a fost cazul cu trilogia lui John Shirley "A Song Called Youth". Dar despre asta am să vă povestesc altădată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)