Max Barry, "Lexicon" (2013)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Max Barry intitulat Lexicon  (Mulholland Books, Hodder & Stoughton, Londra, 2014). De parcurs, l-am parcurs abia la jumătatea lunii august 2020. (Are și pandemia beneficiile ei.)

 Și iată ce am aflat:

 

Lexicon începe cu cea mai banală situație ficțională imaginabilă pentru a vira în (poate) cea mai bizară ipoteză imaginabilă. Un amnezic, într-un aeroport, abia scapă cu viață din mâinile unor agenți care încercau să îl răpească. Treptat, pe măsură ce amintirile îi revin, acesta constată că este prins în mijlocul unei conspirații de poeți și romancieri care se întinde, la scară mondială, din Australia în SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și mai departe, în Rusia. Aparent, un agent cu numele de cod T. S. Eliot are nevoie de ajutorul acestui amenzic, Harry, pentru a contracara activitățile altei agente, cu numele de cod Virginia Woolf, care a cauzat haos și măcel în localitatea Broken Hill din Australia.

În paralel, pe un alt fir narativ, ne sunt relatate procesul prin care o adolescentă fără adăpost, Emily, a fost recrutată pentru o organizație secretă, instruită sub numele de cod Virginia Woolf și trimisă în misiuni. (Și poate că unul dintre superiorii săi are planuri care nu sunt prevăzute în fișa postului...)

Cele două fire narative sunt intersectate frecvent de un al treilea, desprins parcă din trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos, în care extrase din presă, rapoarte confidențiale, chestionare, fragmente de conversații online și știri de ultimă oră contrastează evenimentele din teren cu prezentarea lor mediatică și cu percepția lor de către public.

Intriga duce, prin răsturnări de situație succesive și printr-un punct culminant spectaculos, la un deznodământ memorabil. Iar ultima pagină a romanului pare să subțieze granița dintre ficțiunea cărții și realitatea cititorilor...

 

Am apreciat Lexicon din mai multe motive. Mai întâi, personajele principale de pe firele narative majore sunt ușor de simpatizat. Apoi, loviturile de teatru și schimbările raporturilor de forțe se țin lanț până aproape de ultima filă. Nu în ultimul rând, rar se întâlnește un techno-thriller în care elementul care pune intriga în mișcare este... programarea neurolingvistică. (Căci, în Lexicon, cuvinte sintetice pot fi folosite pentru a supune și reprograma oameni.) Și, desigur, ar mai fi trimiterile intertextuale care merg la inima filologului.

Având în vedere cele de mai sus, vă recomand și dumneavoastră Lexicon. În ceea ce mă privește, întrucât și un alt roman al scriitorului australian Max Barry, Jennifer Government, îmi făcuse o impresie foarte bună, am de gând să mai parcurg și alte cărți de același autor. Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

Max Barry, "Jennifer Government" (2003)

În primăvara anului 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman al autorului australian Max Barry, Jennifer Government (Editura Abacus, Londra, 2004). L-am parcurs în ultima decadă a lunii martie 2017. Și iată ce am aflat:

În viitorul apropiat imaginat de autor, Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie au aderat la Uniunea Nord-Americană, unde capitalismul a triumfat în asemenea măsură încât nu se mai plătesc impozite, nu se mai acordă ajutoare sociale, copiii merg la școli sponsorizate de magacorporații, iar adulții adoptă numele companiei la care sunt angajați. (Firește, dintr-o notă plasată strategic pe una dintre primele pagini ale cărții aflăm că numele cât se poate de reale ale unor companii sunt utilizate doar în mod imaginar, cu scop literar, aparent fără intenția de a denigra acele instituții în lumea reală.)

Pe acest fundal se desfășoară simultan mai multe fire narative convergente. Astfel, Hack Nike primește misiunea neoficială de a asasina câțiva adolescenți pentru a stimula vânările de încălțăminte sport. Iubita lui Buy Mitsui, Violet, dezvoltă un virus informațional foarte eficace, apoi se pomenește implicată în conflicte la vârf între corporații. Billy Bechtel își pierde postul, apoi ajunge să fie recrutat de NRA și implicat într-o tentativă de asasinare a președintelui Uniunii. Iar Jennifer Government caută să îl aresteze pe inițiatorul acestor mașinațiuni, John Nike, și să îl defere justiției.

Impresia distinctă pe care am avut-o citind acest roman cyberpunk din a treia generație este că domnul Max Barry nu doar a citit No Logo de Naomi Klein, ci că a luat și notițe. Astfel, incidente reale în care unii tineri au fost jefuiți în anii 1990 doar pentru că purtau pantofi sport de firmă (descrise în volumul cercetătoarei canadiene) au fost extrapolate într-o campanie de marketing bazată pe asasinate în Jennifer Government. Transferul de la valoarea intrinsecă a bunurilor de consum la valoarea simbolică a mărcilor comerciale, analizat în No Logo, e împins la extrem prin preluarea de către personajele domnului Barry a numelui companiilor pentru care lucrează. Vandalizarea panourilor publicitare și transformarea acestora în mesaje de protest, prezentată în volumul doamnei Klein, devine un element destul de important în romanul autorului australian. Și exemplele ar putea continua.

(Deloc întâmplător, ediția britanică a romanului Jennifer Government are pe copertă o recomandare semnată chiar de Naomi Klein.)

Lăsând deoparte această conexiune cu o influentă lucrare de nonficțiune (similară, dacă vreți, cu aceea dintre unele lucrări din prima generație cyberpunk, în anii 1980, și Al Treilea Val de Alvin Toffler), aș dori să subliniez pronunțatul caracter distopic al romanului domnului Barry. Astfel, destinele personajelor sunt influențate de contracte stufoase, de neînțeles - de-a dreptul kafkaești. Cadrul geopolitic global al romanului amintește, în filigran, de cel din O mie nouă sute opzeci și patru de George Orwell. Viața de zi cu zi din acest viitor imaginar se bazează mult pe divertisment, bunuri de consum, mass-media și reclame, precum Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Iar egoismul și dorința de manipulare al personajelor negative sunt tipice pentru literatura cyberpunk.

Dintre calitățile acestui roman aș mai aminti intriga foarte dinamică și excelent organizată. În pofida dimensiunilor destul de respectabile (336 de pagini), Jennifer Government se citește repede, căci capitolele sunt scurte, acțiunea e trepidantă, loviturile de teatru se țin lanț, iar fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ. Efectul este cu atât mai pregnant cu cât firele narative sunt numeroase - cam ca în River of Gods de Ian McDonald.

De asemenea, în ceea ce privește satira împotriva capitalismului târziu, romanul scriitorului australian rivalizează cu Snow Crash de Neal Stephenson sau cu Headcrash de Bruce Bethke. Spre deosebire de prima generație cyberpunk, unde umorul era absent (cu excepția cărților profesorului Rudy Rucker) sau a apărut cu întârziere, Max Barry știe cum să își amuze cititorii.

Pe de altă parte, unii dintre cei ce au recenzat romanul înaintea mea au obiectat că personajele din Jennifer Government sunt superficiale și simple - până la caricatural. Deși obiecția pare destul de întemeiată - căci personajele care se dezvoltă sau evoluează în roman sunt extrem de puține - aș aminti că superficialitatea pare să fie un efect secundar al peisajului mediatic contemporan, așa cum a subliniat Nicholas Carr în The Shallows, iar romanul lui Max Barry, care imaginează o versiune dusă la extrem a societății occidentale contemporane, e convingător și pentru că prezintă personaje lipsite de profunzime psihologică. (De altfel, direcția aceasta fusese explorată, profetic, de către Huxley.)

Ceea ce aș avea eu să îi reproșez acestei cărți este însă altceva. Spre deosebire de alte lucrări din genul cyberpunk, care creează foarte convingător o atmosferă și au un stil evocativ, pe alocuri liric, Jennifer Government este scrisă într-un stil funcțional, cu multe dialoguri și multă acțiune, însă fără atmosferă. Stilistic vorbind, amintește mai curând de unele proze scurte scrise de Ernest Hemingway în tinerețe decât de opera timpurie a lui William Gibson. Și, dacă acțiunea și suspansul unui roman ne ajută să ducem la bun sfârșit prima lectură, cu siguranță că atmosfera și stilul (dacă există) ne vor încuraja să reluaăm cartea mai devreme sau mai târziu.

Pe ansamblu, Jennifer Government s-a dovedit a fi o lectură captivantă, eminamente adaptabilă pentru marele ecran, însă cu siguranță că îi lipsește ceva pentru a fi o capodoperă literară. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Mai mult, acest roman m-a convins să cumpăr un altul de același autor, Lexicon. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.