Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jeff Noon – 'Needle in the Groove' (2000)

În 2004, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi a soţului ei, domnul Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar din romanul lui Jeff Noon Needle in the Groove (Black Swan, Londra, 2001). Cum de ani buni adun mai multe cărţi decît pot citi, am reuşit să parcurg acest volum abia în ianuarie 2009.

Şi iată ce am aflat:

În ceea ce la data publicării romanului era viitorul apropiat, protagonistul-narator, Elliot Hill, se alătură unei formaţii muzicale din Londra, Glam Damage. Ceilalţi membri ai formaţiei sînt 2Spot (baterist), Donna (vocalistă) şi Jody (DJ). Împreună, cei patru compun piese pe care le remixează cu ajutorul unui mediu de stocare lichid conţinut în nişte mici sfere. Din păcate, înainte ca Glam Damage să poată atinge cu adevărat celebritatea, 2Spot se sinucide, iar Elliot pleacă.

În cea de-a doua parte a romanului, un an mai tîrziu, Elliot este chemat de Jody ca să înregistreze alături de Donna. Revederea este tensionată, în bună măsură pentru că Doona asociază sinuciderea bateristului cu propria ei vinovăţie cauzată de infidelitate. Atunci cînd Donna îşi provoacă o supradoză cu mediul de stocare lichid, Elliot îşi injectează şi el o doză, trece din halucinaţie în halucinaţie şi află cîteva adevăruri despre tatăl şi bunicul lui 2Spot (ambii muzicieni din Manchester) şi despre sine însuşi.

Ca şi Vurt, Needle in the Groove este narat la persoana întîi de către un marginal social. Elliot Hill a avut probleme cu drogurile, a lăsat în urmă o căsnicie eşuată, iar părinţii îl privesc ca pe un ratat. Ironia atitudinii lor este amplificată de faptul că ambii sînt nişte provinciali anonimi, foşti punk rockeri, iar Elliot se dovedeşte a fi fiul nelegitim al altcuiva.

Tot ca şi Vurt, Needle in the Groove are naraţiunea întreruptă periodic de versuri, digresiuni şi halucinaţii. Însă, spre deosebire de primul roman al lui Jeff Noon, Needle in the Groove nu conţine nici urmă de explicaţie privind misteriosul lichid de stocare şi proprietăţile halucinogene ale acestuia. Cumva, romanul acesta marchează trecerea lui Jeff Noon din zona science-fantasy în fantasticul lipsit de orice pretext tehnologic sau ştiinţific.

Lectura este îngreunată de ortografia şi punctuaţia creatoare ale autorului. Inspirat probabil de modul în care versurile apar uneori pe mapele discurilor, Jeff Noon a renunţat cu totul la majuscule, la toate punctele de la finalul propoziţiilor şi frazelor şi la aproape toate virgulele. Semnele de punctuaţie menţionate anterior au fost înlocuite cu diagonale, iar dialogurile sînt marcate... ca în limba română.

Urmarea acestor libertăţi creative este că romanul, deşi scurt şi împărţit în capitole de mică întindere, este destul de greu de urmărit. Spre deosebire de Vurt sau de Pixel Juice, care deschid o lume exuberantă, plină de imaginaţie, Needle in the Groove îi solicită pe cititori prea mult pentru prea puţin – o poveste cu trei generaţii de muzicieni axaţi pe trei stiluri: rock psihedelic, punk şi dance. În concluzie, ca şi în cazul romanelor Pollen sau Nymphomation, am rămas cu senzaţia clară că nu voi face vreodată efortul de a reciti această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Jeff Noon, "Pollen" (1995)

În februarie 2004, laolaltă cu alte cărţi de Jeff Noon, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Hoehn şi de la soţul său, Rudiger Hoehn, un exemplar din ediţia a doua a romanului Pollen (Pan Books, Londra, 2001). Deşi parcursesem cu plăcere alte cărţi ale aceluiaşi autor (în special Pixel Juice ), lectura lui Pollen s-a lungit şi s-a tot lungit, s-a întrerupt şi s-a tot întrerupt, pînă cînd am ajuns să mă întreb dacă aveam s-o mai duc vreodată la bun sfîrşit.

Să vedem împreună de ce:

Al doilea roman din seria Vurt relatează o invazie vegetală a oraşului Manchester venită din tărîmurile virtuale. Pe de o parte, protagonista-naratoare Sybil participă la o anchetă poliţistă pentru a identifica originea sporilor care provoacă alergii şi strănuturi (pînă la decesul celor infestaţi). Pe de altă parte, Sybil află cîteva lucruri despre o fiică a sa pierdută cu ceva vreme în urmă, Belinda, şi despre legăturile personajului virtual John Barleycorn cu regnul vegetal şi cu reînvierea morţilor.

Pollen construieşte o continuare credibilă a romanului Vurt, inclusiv o apariţie trecătoare a lui Blush, fiica lui Scribble, cel rătăcit pe tărîmurile virtuale. Cititorii află despre păsările Dodo, oameni care nu pot intra în Vurt, ca şi despre creaturi hibride, apărute din programe precum Fecunditate 10 care au dus la apariţia zombilor şi a creaturilor-umbră. Tehnologia Vurt este extinsă, spre exemplu spectatorii de la meciurile de fotbal ale echipei Manchester United pot folosi pene Vurt ca să perceapă competiţiile din punctul de vedere al unuia sau altuia dintre jucători.

Pe de altă parte, prin comparaţie cu primul roman din serie, Pollen este mult mai lung, iar imaginile suprarealiste capătă o importanţă crescîndă faţă de coerenţa intrigii. Dacă Vurt era un fel de Neuromancer plasat în Manchester pe care ar fi putut să îl scrie oricine (dar Jeff Noon a fost primul care a făcut-o, după cum declară chiar el), Pollen e un roman mai personal, mai colorat, mai excentric şi mai efervescent, dar şi mai îndepărat de etosul cyberpunk.

Unele imagini suprarealiste rămîn înfipte în mintea cititorilor, după reţeta lui Bruce Sterling, precum morţii îngropaţi în pămînt ca seminţele, care germinează după sosirea invaziei vegetale, sau precum scena văzută cu încetinitorul, cu gloanţe zburînd prin aer, un bullet time pus pe hîrtie cu patru ani înainte de primul film din seria Matrix.

Alte episoade par să îngreuneze desfăşurarea intrigii, iar cititorii simt încă o dată că romanele cyberpunk mai lungi de trei sute de pagini sînt cu adevărat rare. Destule pagini în care ni se serveşte discursul DJ-ilor locali sau comentariul unor meciuri de fotbal sau discursul autosuficient al cîte unui personaj negativ par aşezate acolo mai mult cu speranţa că un manuscris mai gros îi va aduce autorului un avans mai mare.

Pe ansamblu, Pollen este un pas înainte pentru Jeff Noon, o declaraţie de independenţă faţă de genul cyberpunk şi o contribuţie la un edificu literar personal suprarealist şi inimitabil. În ciuda încărcăturii sale imagistice şi emoţionale, Pollen rămîne însă numai o continuare, o carte lipsită de puterea de a-i atrage pe cititori către o a doua lecură. Se pare că Jeff Noon a păstrat această distincţie pentru volumul său de proză scurtă, Pixel Juice ...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Automated Alice" (1996)

În februarie 2004, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi a soţului ei, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar din romanul lui Jeff Noon Automated Alice. Acesta fusese publicat iniţial în 1996, dar a fost retipărit într-o ediţie elegantă, în colecţia Black Swan, în 2000.

Automated Alice este, după cum probabil aţi ghicit din titlu, o continuare apocrifă a romanelor Alice's Adventures in Wonderland (1865) şi Through the Looking Glass (1872) de Lewis Carroll. Jeff Noon ţese cu abilitate această iluzie încă de pe coperta cărţii, anunţînd:

"În ultimii ani ai vieţii sale, Lewis Carroll a scris o a treia carte despre Alice. Această lucrare misterioasă nu a fost publicată niciodată şi a fost descoperită abia recent. Acum, în sfîrşit, lumea poate citi despre Alice Automatizata şi fabuloasele ei peripeţii în viitor."

Noon continuă prin a pastişa foarte convingător stilul lui Lewis Carroll, iar Alice trece, ca şi în romanele originale, printr-o serie ameţitoare de evenimente suprarealiste. De acestă dată, Alice urmăreşte nu un iepuraş alb într-o vizuină, ci un papagal, Whippoorwill, în interiorul unei pendule. Mai mult, romanul conţine aproape pe fiecare pagină ilustraţii de Harry Trumbore făcute în stilul celor victoriene ale lui Sir John Tenniel. Ca şi Carroll, Noon îşi presară proza cu jocuri de cuvinte şi probleme de logică, de matematică sau de fizică.

Dacă evenimentele din Alice's Adventures in Wonderland au de-a face cu cărţi de joc personificate, iar cele din Through the Looking Glass cu piesele implicate într-o partidă de şah, intriga din Automated Alice se axează pe găsirea a douăsprezece piese care lipsesc dintr-un puzzle. Fireşte, romanul are douăsprezece capitole. Iar cartea, asemenea romanului Through the Looking Glass, se încheie cu o problemă referitoare la identitatea protagonistei şi cu un răspuns deghizat într-un acrostih.

Pe de altă parte, Automated Alice este o carte de Jeff Noon, iar autorul are mereu grijă să ne amintească asta. Prin urmare, Alice călătoreşte nu oriunde, ci în oraşul Manchester al anului 1998, unde experimente cu particule subatomice numite carryon au dus la apariţia unei epidemii, Newmonia. Epidemia face să apară creaturi compozite precum oamenii-cîini, fetele-pisică sau băieţii-păianjen, printre care se numără şi creatorul de himere Quentin Tarantula.

În plus, elemente din primele două romane ale lui Noon apar la tot pasul, cum ar fi combinaţia de realitate virtuală şi halucinaţie indusă de penele Vurt, ori şerpii iviţi în vis. Cărţile Vurt şi Pollen apar şi în ilustraţii, iar autorul însuşi, deghizat ca Zenith O'Clock, apare episodic în capitolul "The Stroke of Noon".

Nu în ultimul rînd, Noon nu invadează de unul singur lumea imaginară a lui Alice. O puzderie de elemente culturale, ştiinţifice şi tehnologice din secolul al douăzecilea se revarsă în paginile cărţii. Printre ele se numără computermitele, terbotul chitarist James Marshall Hentrails, biblioteca-labirint a lui Jorge Luis Borges şi pisica lui Schrodinger din capitolul "The Hunting of the Quark".

După încheierea lecturii, rămînem cu impresia că Jeff Noon a reuşit de minune să scrie atît o continuare la romanele lui Lewis Carroll cît şi încă una dintre propriile lui cărţi năstruşnice. Pe de altă parte, mă tem că misiunea persoanei care va avea de tradus Automated Alice în română are să fie foarte grea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/. )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Cîte ceva despre Lumea Disc

Pe vremea cînd eram student, la începutul vacanţei mari împrumutam cîte o carte amuzantă de Douglas Adams de la o colegă, Gloria Ionescu, ca să marchez o graniţă între preocupările din vremea anului universitar, gen "Moby Dick" sau "Regele Lear", şi cele din rest, gen stat cîte o lună cu cortul pe plajă la Vama Veche. Evenimentul s-a repetat anual, cu precizie matematică, pînă cînd Gloria a ajuns să-mi spună: "Bine c-ai venit să mai iei un Douglas Adams, ca să simt în sfîrşit că am intrat în vacanţă."

Seria autostopistului prin galaxie s-a terminat însă la timp. Cinci ani de facultate şi master - cinci cărţi în ceea ce autorul insista să numească trilogie. După care, ce ar fi putut urma? Nu de alta, dar am nevoie şi de cărţi atît de bine scrise încît să rîd în hohote, şi ocazional să rămîn în cadă, la citit, pînă cînd se răceşte apa de-a binelea.

Ei bine, au urmat cărţile din seria Discworld ale lui Terry Pratchett. Prima care mi-a picat în mînă a fost "Reaper Man" ("Cosaşul" ), o ediţie cartonată pe care am împrumutat-o de la Consiliul Britanic. Pe măsură ce au trecut anii, mulţumită prietenilor ca Mirel Palada şi Liviu Moldovan am mai citit destul de multe şi am ajuns să apreciez concepţia de ansamblu a autorului. Fiecare carte este un roman în sine, cu intrigă închegată, început şi sfîrşit. Dacă un cititor oarecare începe lectura de la volumul al unsprezecelea, aşa cum am făcut eu, se poate amuza foarte bine fără să ştie ce s-a petrecut în primele zece volume. După asta, va dori, fireşte, să le aibă pe toate.

Poate vă amintiţi ce i s-a întîmplat lui Boromir din "Stăpînul Inelelor", cum a văzut Inelul cel Mare la Consiliul lui Elrond, cum ispita l-a ros încet-încet şi cum în cele din urmă i-a cedat. Cam aşa am păţit cu cărţile din seria Lumii Disc, despre care am crezut întîi că sînt suficient de "uşurele" pentru a fi citite şi uitate, iar apoi, după zece ani de lectură, am decis că trebuie să le cumpăr.

Am început cu "Soul Music", primită de la Ana Maria Negrilă şi Costi Gurgu, şi cu "Hogfather", cadou de la Diana Enăchescu şi soţul său, Rudiger Hoehn. Apoi, prin 2001, Liviu Moldovan m-a întrebat retoric cum ar fi ca atît el cît şi eu să avem toată seria Discworld în ediţia britanică de buzunar, cotor lîngă cotor, pe un raft întreg. A fost o viziune căreia n-am putut să-i rezist. Am luat legătura cu o prietenă americană, Tracey Rosenberg, care pe atunci se afla în Scoţia şi, pe lîngă studiile doctorale, lucra cu jumătate de normă la un anticariat. După mai multe luni de eforturi şi achiziţii la preţ redus, Tracey mi-a adus un geamantan de cărţi, inclusiv seria Discworld. A fost ca trei duzini de Crăciunuri revărsate deodată în mijlocul lunii mai. Şi visul lui Liviu, cu întreaga serie ordonată pe un singur raft, a devenit realitate.

Un poet celebru a spus că toată lumea există pentru a ajunge la o carte. Cărţile există şi ele pentru a ajunge la recenzii.

Ani în şir am nutrit convingerea că metoda cea mai bună pentru a face o recenzie la un roman de Terry Pratchett este să deschizi cartea la întîmplare şi să citezi. Treptat însă, a trebuit să accept faptul că aceste cărţi sînt cam greu de procurat, chiar şi în condiţiile în care editura Noesis a început publicarea seriei Discworld în limba română. Pentru a demonstra că se poate şi altfel decît cu citate, domnul Liviu Radu a publicat recenzii la primele două volume apărute la noi, ba chiar mi-a făcut onoarea de a mă menţiona acolo. Aşa încît, pentru că am luat din nou vacanţă, vă invit să mă însoţiţi pe Lumea Disc.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Nymphomation" (1997)

Vă mai amintiţi isteria colectivă din a doua jumătate a anilor ’90, cu emisiuni-concurs tip „Bingo” şi vînzători de bilete de loterie la fiecare colţ de stradă? România nu a fost singura ţară peste care a trecut acest val de isterie şi, pentru că Marea Britanie a suferit un impact similar cam în aceeaşi perioadă, Jeff Noon a scris o carte despre asta. O carte din care, în februarie 2004, mulţumită doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi soţului său, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar.

Să vedem despre ce este vorba:

Nymphomation se petrece în Manchester (unde altundeva? ), în universul imaginar din Vurt, dar înaintea evenimentelor din Vurt, Pollen şi Pixel Juice. De asemenea, constituie o legătură între această lume imaginară şi Automated Alice, unificînd primele cinci cărţi ale lui Jeff Noon într-o serie non-lineară.

În timp ce populaţia oraşului Manchester e incitată de muşte-reclamă să cumpere piese de domino pentru a participa la loteria televizată Anno Domino, un grup de tineri condus de un profesor universitar, Max Hackle, caută să afle cine conduce această super-afacere. Tînăra Daisy Love, studentă la matematică, află că anumite personaje (prezentatorul Mr. Million, profesorul Hackle, ba chiar şi tatăl ei, Jimmy Love) au în comun o experienţă neobişnuită: pe cînd erau colegi de şcoală, o profesoară, Miss Sayer, le-a predat calculul probabilităţilor cu ajutorul pieselor de domino, apoi i-a iniţiat în ritualurile Matematicii Negre.

Iubitul lui Daisy, Jazir, află că Miss Sayer a devenit între timp o zeitate-virus a universului virtual, precum Motanul Jocurilor. Investigaţiile grupului dezvăluie apoi originile jocului televizat, ale muştelor-reclamă (un sistem de viaţă artificială auto-reproducătoare numit „nimfomaţie”) şi secretele murdare ale foştilor elevi ai domnişoarei Sayer.

Max Hackle şi Jazir au o confruntare apoteotică cu Mr. Million, toţi participanţii la joc cîştigă simultan premiul cel mare, iar loteria Anno Domini colapsează. În final, mica Celia Hobart (sora pe care o pierduse protagonista în Automated Alice) îi oferă o pană galbenă-verzuie, ultima rămasă de la papagalul Whippoorwill, unui băiat.

Iar băiatul îşi pune pana în gură.

Ca orice roman recent cu pretenţii, Nymphomation este greu de categorisit. Unele elemente l-ar încadra la categoria cyberpunk: transcendenţa domnişoarei Sayer la statutul de entitate informaţională, tehnologia biomecanică a muştelor-reclamă şi a pieselor de domino, hackerii care subtilizează date de la corporaţia Anno Domino şi aşa mai departe.

Există, de asemenea, un puternic filon horror. Ritualurile Matematicii Negre le duc pe unele personaje la construirea unui labirint subteran, apoi la crimă, iar entitatea informaţională Mr. Bones trece dintr-un corp uman în altul precum vampirismul, prin sărutări şi muşcături.

Destule porţiuni ale cărţii au o încărcătură de satiră socială, precum scenele în care, vineri seara, oamenii urmăresc cu sufletul la gură emisiunea-concurs, sau prezenţa poliţiştilor-burger, echipaţi şi finanţaţi de francizele fast food, ori capitolul în care Daisy Love şi Jazir descoperă datele minuţioase ale primăriei despre persoanele lipsite de adăpost.

Nu în ultimul rînd, Nymphomation conţine un filon tributar lui Lewis Carroll, inclusiv o parodie foarte reuşită a poemului "Jabberwocky" şi o carte imaginară, Celia în Ţara Numerelor.

Cu toate acestea, efectul de ansamblu nu este cel aşteptat. Nymphomation nu are nici impactul emoţional intens al lui Vurt, nici umorul din Automated Alice, nici verva contagioasă din Pixel Juice. Este o încheiere rezonabilă a seriei Vurt (sau mai degrabă un prequel care ne îndeamnă să parcurgem celelalte cărţi din serie), nu o încununare.

Deşi într-un interviu apărut pe site-ul său Jeff Noon a declarat că plănuia să scrie o continuare a seriei Vurt, iar Nymphomation a fost un prequel neplanificat, romanele pe care le-a publicat ulterior s-au îndreptat în alte direcţii.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

China Miéville – "Perdido Street Station" (2000)

Prin anul 2002, bunul meu prieten Liviu Moldovan a făcut o excursie în Franţa şi a venit de acolo încărcat cu cărţi. Dintre ele, mi-a atras atenţia un volum de aproape nouă sute de pagini care pe coperta interioară avea comentarii de genul: "Dacă există un echivalent fantasy al literaturii cyberpunk, acesta este," şi referiri la Charles Dickens, Hyeronimus Bosch, Mervyn Peake, literatura gotică şi genul steampunk. Restul, pentru aceia dintre dumneavoastră care au urmărit acest blog, este deja uşor de prevăzut: Am citit cartea (chiar dacă pe traseu am parcurs şi un roman de Jack Womack), le-am făcut capul calendar celor dispuşi să mă asculte vorbind despre ea, apoi, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hoehn şi a soţului său, Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar. (Mai nou, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus, http://nautilus.ro, au adus ediţia britanică de buzunar.) Iată despre ce este vorba:

În metropola New Crobuzon din lumea Bas Lag soseşte un călător, un fel de vultur inteligent din specia garuda, pe nume Yagharek. Acestuia i-au fost retezate aripile, şi ca urmare doreşte să poată din nou zbura, drept pentru care îl angajează pe savantul Isaac Dan der Grimnebulin, un fel de cercetător excentric afiliat Universităţii din New Crobuzon. Printre excentricităţile savantului se numără, spre exemplu, relaţia amoroasă cu o femelă din specia khepri, cu corp de femeie şi cap de gîndac, o sculptoriţă numită Lin.

Dacă Isaac are acest contract, Lin primeşte un altul, şi anume trebuie să sculpteze o statuie în mărime naturală a unei căpetenii din lumea interlopă, Mister Motley. Isaac începe să studieze creaturi zburătoare de tot felul, ba chiar oferă sume generoase pentru specimene pe care să le poată studia. Aşa se face că un funcţionar al Parlamentului sustrage o larvă dintr-un set de cinci, apoi i-o vinde lui Isaac Grimnebulin. Între timp, Lin se întîlneşte cu Mister Motley, un criminal atît de Refăcut de taumaturgii din New Crobuzon încît este imposibil de spus din ce specie făcea parte iniţial. În vreme ce alţi cunoscuţi de-ai lor, precum ziarista Derkhan, sînt implicaţi în activităţi subversive contra Parlamentului, Isaac se străduieşte să afle cu ce ar putea hrăni larva muribundă. Răspunsul vine sub forma unui drog, o versiune diluată a substanţei cu care adulţii acelei specii îşi hrănesc larvele, şi care este la mare preţ pentru crima organizată din New Crobuzon.

Mulţumită drogului, larva creşte, se transformă în pupă, iar apoi într-o molie-stingătoare, o creatură teribilă care are imagini pulsatile hipnotice pe aripi şi puterea de a sorbi minţile speciilor inteligente. Molia fuge, iar Isaac dezvoltă planuri pentru un motor ce foloseşte crizele şi singularităţile ca surse de energie. De asemenea, robotul mecanic care mătura în atelierul savantului se defectează, iar reparatorul îi introduce pe cartele un program care în cele din urmă îi aduce maşinăriei conştiinţa de sine.

Molia-istovitoare îşi eliberează din captivitate suratele, exemplare încă şi mai de temut, iar împreună încep să facă victime noapte de noapte prin tot oraşul. Între timp, lucrătorii vodyanoi de la docuri blochează circulaţia fluvială cu ajutorul magiei acvatice, iar trupele Parlamentului intervin în forţă. Unul dintre prietenii lui Isaac înţelege că s-au amestecat fără să vrea în treburile departamentului de cercetări al Parlamentului. Situaţia devine critică, iar Lordul-Primar Rudgutterer cere ajutorul unei creaturi la fel de teribilă ca şi moliile, Ţesătorul, un păianjen uriaş, inteligent, care ţese pînze artistice între planurile realităţii şi pe care garuda îl numesc the dancing mad god. Ţesătorul ajunge însă destul de repede să-i ajute mai degrabă pe Isaac Grimnebulin şi pe prietenii săi, pentru că se numără printre cei care pot înţelege şi aprecia cercetările savantului. Într-o primă confruntare, Ţesătorul chiar ucide una dintre moliile-istovitoare, dar celelalte, împreună, îl înving pentru moment.

Isaac intră în criză de timp, mai ales din cauză că unul dintre prietenii săi, David Serachin, informează miliţia secretă a Parlamentului în legătură cu mişcările lui. Reuşeşte să afle la timp şi să evite arestarea. Pe de altă parte, Lin este răpită de Mister Motley, care doreşte ca sursă de droguri molia crescută de Isaac Grimnebulin. Isaac se întîlneşte mai întîi cu Consiliul Construcţiilor, mintea colectivă a roboţilor mecanici din New Crobuzon, iar maşinăriile controlate de acesta din urmă zdrobesc una dintre moliile-istovitoare şi le alungă pentru moment pe celelalte. Apoi, savantul merge cu cîţiva prieteni şi cu trei mercenari să găsească cuibul moliilor-istovitoare în Seră, cartierul oamenilor-cactus. Atacul are succes parţial, pentru că Grimnebulin reuşeşte să distrugă ouăle depuse de molia-femelă, dar Shadrach şi unii dintre mercenari pier în bătălie.

Ca ultimă şansă, Isaac plănuieşte să folosească motorul pe care l-a inventat. Cu ajutorul acestuia, conectează mintea Ţesătorului, pur subconştientă, şi pe cea a Consiliului Construcţiilor, pur raţională, şi le trimite prin trupul unui cerşetor ca printr-o antenă, un semnal atît de puternic încît moliile rămase în viaţă se apropie, se hrănesc şi plesnesc din exces de hrană. Trupele miliţiei deschid focul asupra fugarilor, dar ucigaşul în serie al metropolei, Jack Half-a-Prayer, intervine şi le acoperă retragerea. Ultima molie îi distruge parţial mintea lui Lin chiar cînd Isaac Grimnebulin şi prietenii săi ajunseseră ca s-o salveze pe sculptoriţă, apoi trupele lui Mister Motley ucid creatura.

După ce pericolul moliilor-istovitoare a trecut, un alt garuda vine la Isaac şi-l anunţă motivul pentru care lui Yagharek i-au fost retezate aripile. A comis un viol, iar victima îi cere lui Grimnebulin să nu anuleze actul de justiţie. După o îndelungată reflecţie, Isaac decide să plece împreună cu Lin şi Derkhan din New Crobuzon, iar Yagharek, rămas singur, acceptă să-şi petreacă restul vieţii ca om, mai degrabă decît ca garuda zburător.

Motivul pentru care am decis să prezint acest roman este că, la distanţă de douăzeci de ani de la apariţia genului cyberpunk, aici se pot vedea rezultatele diseminării temelor şi motivelor specifice genului în alte domenii culturale. Dincolo de imitaţiile la mîna a doua şi a treia, dincolo de filmele mai bune sau mai proaste, dincolo de videoclipuri şi de benzi desenate, temele cyberpunk pot fi percepute în cărţi precum Perdido Street Station slab, ca nişte ecouri stinse. Aici intră, poate, episoadele despre Consiliul Construcţiilor, precum şi cele despre reprimarea grevei docherilor, o combinaţie reuşită de reportaj televizat şi imagini suprarealiste.

Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu temele specifice genului steampunk. Dacă iniţial genul acesta a fost realist (cazul unora dintre romanele lui Dickens, precum Bleak House ori Hard Times) sau aproape realist (cazul romanelor lui Jules Verne), steampunk a trecut apoi în domeniul continuărilor parodice apocrife de felul celor scrise de Philip Jose Farmer, apoi al ucroniilor fantastice de genul celor publicate de Stephen Blaylock şi Tim Powers, or a romanului The Difference Engine de William Gibson şi Bruce Sterling. Perdido Street Station este ecoul îndepărtat al acestor eforturi, şi într-un fel încununarea lor, pentru că eliberează genul steampunk cu totul de constrîngerile literaturii şi istoriei terestre. New Crobuzon este plin de motoare analitice, căi ferate, locomotive cu aburi, funingine, linii telegrafice, coşuri de fabrică, mormane de fier vechi şi roboţi mecanici programaţi cu cartele, locuitorii săi poartă jobenuri, redingote sau rochii cu crinolină, după cum e cazul, şi folosesc pistoale cu cremene la nevoie, dar necesitatea documentării minuţioase în legătură cu epoca victoriană a dispărut aproape complet, pentru că toate acestea sînt în altă lume, Bas Lag.

Tot o eliberare o reprezintă Perdido Street Station şi pentru genul fantasy. De la mijlocul anilor 70 şi pînă acum, piaţa fantasy a fost sufocată de calchieri ale Stăpînului Inelelor, majoritatea scrise la normă de autori care nu petrecuseră poate nici un sfert din timpul pe care JRR Tolkien l-a dedicat studiului limbilor, literaturilor şi mitologiilor nordice din Evul Mediu timpuriu. Că ne plăcea sau nu, fantasy însemna minimum trei volume, iar săbii, iar toiege cu puteri magice, iar vrăjitorii şi descîntece, iar dragoni, iar inorogi, iar castele, iar prinţi şi prinţese, iar elfi şi pitici şi troli. China Mieville ne oferă altceva. (Ca să citez un ateu, Slavă Domnului!) New Crobuzon e o metropolă industrială, multirasială şi multietnică, iar rasele care o populează, khepri, vodyanoi, wyrmen, oamenii-cactus şi aşa mai departe, duc o existenţă convingătoare, cu cartiere, ghetouri, demonstraţii şi greve, sindicate, ziare subversive, cîrciumi şi expoziţii, boemi şi cadre universitare, poliţie secretă, parlamentari şi prostituate, gangsteri şi ambasadori. (Inclusiv un ambasador al Iadului.) Faţă de stereotipurile genului fantasy, lumea urbană pe care China Miéville a construit-o cu minuţiozitate (şi, poate, cu un ochi la Londra contemporană şi cu altul la CNN) este ca o gură de aer curat pe care cititorii o aşteptau de mult. Şi atunci îi iertăm autorului că ne poartă trei sute de pagini numai ca să contureze această lume şi să creeze premisele intrigii, mai înainte de a începe acţiunea propriu-zisă. Pe celelalte cinci sute şaptezeci oricum le-a dus din tensiune în tensiune, cu mînă de maestru, pînă la paroxism.

Să vă spun că, pe măsură ce se apropia finalul cărţii, îmi părea din ce în ce mai rău că se termină? Sau că Perdido Street Station a fost răsplătită cu premiile Arthur C. Clarke şi British Science Fiction Award? Sau să vă spun că, dincolo de metropola New Crobuzon, China Miéville a conturat treptat lumea Bas Lag, iar pentru a o explora a scris un alt roman, The Scar? Dar despre acesta am să vă povestesc altă dată.

(Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina neoficială a autorului la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "A Good Old-Fashioned Future" (1999)

În vara anului 1999, Horia Nicola Ursu m-a înştiinţat că primise de la Bruce Sterling o nouă colecţie de proză scurtă, A Good Old-Fashioned Future, care tocmai apăruse. Spre norocul meu, la Crăciunul aceluiaşi an doamna Diana Enăchescu-Giurgi a avut amabilitatea să-mi aducă, împreună cu alte cîteva cărţi, un exemplar al colecţiei. Aşa se face că, imediat cum am terminat de citit All Tomorrow's Parties de William Gibson (ştiţi dumneavoastră, dragostea dintîi...) am parcurs al treilea volum de nuvele al lui „Chairman” Bruce.

Apoi, spre finalul lui 2007, l-am parcurs a doua oară. După cum probabil aţi aflat deja, pînă în prezent Bruce Sterling a publicat cinci culegeri de proză scurtă, dintre care cea mai recentă (Ascendancies, Subterranean Press, 2007) este un best of. Iertat să-mi fie jocul de cuvinte, dar A Good Old-Fashioned Future este cea mai bună dintre ele.

Retrospectiv, nici nu se putea altfel, dat fiind că nuvelele reunite în acest volum au fost scrise pe parcursul celei mai faste perioade din cariera lui „Chairman” Bruce – o perioadă începută în 1992 cu susţinerea unei rubrici de articole ştiinţifice în The Magazine of Fantasy & Science Fiction, continuată cu o serie de romane memorabile publicate în prestigioasa colecţie Bantam Spectra şi încheiată cu volumul despre care tocmai aţi început să citiţi.

Spre deosebire de prima culegere a lui Sterling (Crystal Express, 1989), A Good Old-Fashioned Future este mai coerentă din punct de vedere tematic, iar faţă de cea de-a doua (Globalhead, 1992) este mai echilibrată sub aspect stilistic – iar cîştigul este de partea noastră, a cititorilor.

„Maneki Neko”, spre exemplu, transferă în Japonia un fenomen foarte drag autorilor cyberpunk, anume erodarea ierarhiilor de putere specifice societăţii industriale şi apariţia reţelelor flexibile de servicii şi favoruri tipice pentru societatea informaţională (pînă la formarea unei economii paralele, sugerează autorul). Chiar dacă intriga nuvelei are pe alocuri aerul unei farse, noţiunea unei economii întemeiate pe daruri şi favoruri pare să fie destul de serioasă.

„Big Jelly” este o nuvelă scrisă în colaborare cu matematicianul şi scriitorul Rudy Rucker. De această dată, intriga se bazează pe biotehnologie şi aduce în scenă două personaje (programatorul Tug Mesoglea şi miliardarul texan Revel Pullen) cu care ne vom reîntîlni şi în volumul Visionary in Residence.

„The Littlest Jackal” îl readuce în prim-plan pe Leggy Starlitz, personajul descurcăreţ din „Hollywood Kremlin”. De această dată, Starlitz e implicat într-o tentativă de transformare a Insulelor Åland în paradis fiscal sub oblăduirea mafiei ruse. Ca şi în Holy Fire, se văd rezultatele călătoriilor europene pe care le-a întreprins „Chairman” Bruce ca să scrie reportaje pentru revista Wired.

„Sacred Cow” e o poveste ceva mai sobră. În aparenţă, urmăreşte păţaniile unui regizor indian urmărit de fisc, însă treptat se infiltrează în text elementele unei lumi viitoare în care super-puterile economice, culturale şi militare sînt India şi Japonia, căci Marea Britanie, Statele Unite şi Europa au fost pustiite de Boala Vacilor Nebune…

Ultimele trei nuvele din volum sînt interconectate. „Deep Eddy”, plasată în 2035, urmăreşte aventurile din Düsseldorf ale unui tînăr, Edward Dertouzas, venit din Chattanooga pentru a promova tehnologia ochelarilor inteligenţi – spex. Fireşte, protagonistul e prins în vîrtejul unui eveniment major – aşa-numita „Wende” – iar conflictul dintre grupurile de susţinători ale unui critic cultural şi ale unui arbitru moral îl prinde pe Eddy într-un asediu de proporţii hugoliene. (Mă întreb cîţi dintre cititorii acestei culegeri or fi observat că arbitrul moral seamănă cu William Gibson.)

„Bicycle Repairman” se desfăşoară în Chattanooga, în 2037, într-o clădire devastată ca urmare a unei Wende organizate în decembrie 2035 de Deep Eddy. Un prieten al lui Edward Dertouzas, Lyle Schweik, primeşte periodic pachete cu aparate şi medii de stocare de la el. Un asemenea aparat media străvechi (care în 1996, cînd a fost publicată nuvela, era abia în stadiul de prototip) se dovedeşte a conţine o inteligenţă artificială ce se dezvoltase iniţial în laptop-ul unui senator. Iar pe urmele ei soseşte o agentă din trupele speciale…

„Taklamakan” întregeşte tripticul cu o poveste despre infiltrarea unor Păianjeni Urbani din Chattanooga într-o cavernă infestată de experimentele biomecanice ilegale ale Sferei Cooperării Asiatice. În dezlănţuirea ei de acţiune pirotehnică, limbaj creativ şi imaginaţie dinamică, nuveleta rivalizează cu cea mai populară şi mai antologată povestire a lui Bruce Sterling – „Roiul”. „Taklamakan” nu numai oferă o încheiere triumfală celui mai bun volum de nuvele din cite a publicat „Chairman” Bruce pînă acum, dar i-a şi adus autorului un premiu Hugo pentru nuveletă în 1999. În 2003 am avut plăcerea să traduc nuveleta aceasta şi s-o public în numărul 7 al revistei Ficţiuni editată de Horia Nicola Ursu.

Iar în ceea ce priveşte A Good Old-Fashioned Future, după ce am parcurs acest volum şi a doua oară, nu vă sfătuiesc decît atît: dacă vă va ieşi vreodată în cale un exemplar, nu-l lăsaţi să scape!

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)