Dănuț Ungureanu, "Autor de unul singur" (2016)

Spre finalul lunii noiembrie 2016, la Iași, cu ocazia unui festival dedicat Teodorenilor, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de nonficțiune al domnului Dănuț Ungureanu, Autor de unul singur - rețete pentru scrierea creativă (Editura Tritonic, București, 2016). Am primit autograf cu dedicație din partea autorului și am parcurs-o în aceeași zi.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Autor de unul singur li se adresează scriitorilor începători, cu speranța că îi va ajuta să treacă mai ușor peste dificultățile planificării, scrierii și revizuirii proiectelor literare - inclusiv a celor de anvergura unui roman. Volumul este structurat în părți și secțiuni, ceea ce face lectura ușoară, iar referirea la o secțiune anume sau revizitarea unei porțiuni ori a alteia a lucrării sunt lesnicioase.

În "Cuvântul înainte", domnul Ungureanu ne informează, cu autoironia sa binecunoscută, despre ceea ce nu este și ceea ce este Autor de unul singur.

Partea întîi prezintă "Introducerea". Astfel, autorul ne arată primii pași ai proiectului literar - ideea zero, scrierea unui sinopsis, realizarea fișelor biografice ale personajelor, documentarea, scrierea unui început captivant, respectiv găsirea unui titlu adecvat și percutant.

Partea a doua abordează "Cuprinsul".  În diversele secțiuni, domnul Ungureanu ne informează despre conturarea lumilor ficționale, despre structurarea intrigii, despre selectarea punctului de vedere pentru narațiune, despre alegerea dimensiunii textului, despre utilizarea  personajelor în intrigă, apoi despre dialog, despre descrieri, despre gestionarea noilor idei apărute pe parcursul scrierii primei versiuni. Și, cum domnul Ungureanu este un scriitor cu multe cărți publicate, ne învață chiar și cum să abordăm crizele de inspirație.

Partea a treia, "Încheierea", îmbină metode pentru ducerea scrierii primei versiuni la bun sfârșit (cu un deznodământ bine construit), sfaturi referitoare la revizuire și sugestii privitoare la etapele pregătitoare publicării lucrării.

Nu putea să lipsească din cuprins o parte dedicată literaturii științifico-fantastice, "Addenda sefe". Pe scurt, domnul Ungureanu abordează construirea lumilor ficționale fantastice și SF, chestiunea utilizării personajelor umane și nonumane, documentarea în privința chestiunilor științifice și tehnologice, respectiv tratarea utopiei și a distopiei. La final, autorul își prezintă concluziile sub titlul "Textul trece, întrebările rămân..."

Dintre calitățile care recomandă Autor de unul singur, aș aminti buna organizare a materialului prezentat (domnul Ungureanu înțelege foarte bine că scrierea este un proces), discursul accesibil, la nivelul puterii de înțelegere a cititorului obișnuit, rezumatele cu idei importante (plasate strategic în text și evidențiate în casete gri), concizia (întreaga carte are puțin peste o sută de pagini) și... prețul accesibil. Autorul izbutește de minune să îi informeze pe cititori într-o manieră relevantă și agreabilă, iar lucrarea e ușor de consultat de către scriitorii aflați în impas într-un punct sau altul al procesului creativ.

Prin urmare, vă recomand și dumneavoastră Autor de unul singur. În ceea ce mă privește, am să parcurg în curînd o altă carte recentă a aceluiași autor, Noaptea în oraș, fără părinți. Dar despre aceea vă voi relata cu alt prilej.

Eugen Lenghel, "9 istorii reutilizate" (2014)

Joi, 13 martie 2014, am asistat la lansarea volumului de debut al domnului Eugen Lenghel. Evenimentul a fost agreabil, prilej de revedere cu vechi prieteni şi de întîlnit persoane noi şi interesante. Au vorbit scriitorul Dănuţ Ungureanu, editorul Bogdan Hrib şi autorul. Printre participanţi s-au aflat Monica Ramirez, Ovidiu Petcu, Marian Truţă, Mihail Grămescu şi Lucian Cristian Oancea. După lansare am citit şi volumul.

Şi iată ce am aflat:

9 istorii reutilizate (Editura Tritonic, Bucureşti, 2014) este o colecţie care acoperă mai bine de un sfert de secol de activitate literară - de la povestirea de debut a autorului, apărută la finalul anilor 1980 în Almanah Anticipaţia, pînă la texte recente, lansate în reviste electronice în urmă cu cîteva luni. Schiţele şi povestirile reunite în acest volum se încadrează în mai multe subspecii literare, de la SF la literatura realistă, trecînd prin fantastic.

"Istorii reutilizate", schiţa care deschide volumul, este o satiră la adresa concursurilor de literatură SF, a restricţiilor impuse de jurii şi a lipsei de originalitate a unora dintre participanţi.

"Rosenau, sânge de dimineaţă" este o povestire realistă despre un ofiţer de poliţie aflat în vacanţă la Râşnov şi o mică enigmă legată de vitezomani şi de vitrine sparte. Ca în textele poliţiste clasice, protagonistul culege indicii, iar în cele din urmă soluţionează enigma.

"Optimism de împrumut" este o schiţă inspirată de încălzirea globală şi de apariţia fenomenelor meteorologice extreme. În acest caz, protagonistul foloseşte o dronă pentru a descoperi cauza unor indundaţii locale şi a salva un proiect de construcţii.

"Ambasada roboţilor" e un text mai amplu, cu cîteva planuri narative. Intriga este confuză pe alocuri, însă elementul principal pare să fie efortul autorităţilor naţionale de a ascunde dovezile unei iminente invazii extraterestre, dejucat de un pilot militar care doreşte să informeze publicul larg.

"Moş Timp" e o povestire SF despre călătorii în timp. Mai exact, protagonistul, Mihai, caută să descopere metode prin care timpul să poată fi oprit - sau inversat. Din păcate, succesul eforturilor sale de decenii nu îi aduce rezultatele scontate.

"Dacă timpul ar curge" tratează tot despre experimente referitoare la natura timpului, însă de această dată la bordul unei nave spaţiale. Intriga include şi episoade legate de căutarea vieţii inteligente pe alte planete, însă textul se încheie într-un punct incert.

"Exo, carte de bucate" continuă tema explorării altor planete. Protagonistul-narator relatează cum a eşuat pe planeta extrasolară Hefaistos, cum a încercat să-şi repare naveta pentru a se putea întoarce la nava-mamă şi cum s-a confruntat cu vietăţile locale.

"Fermierul virtual" e o felie de viaţă contemporană despre un personaj din România, George Florescu, care ajunge să ducă un trai îmbelşugat cu ajutorul jocurilor online. Din păcate, activităţile sale ilicite atrag atenţia autorităţilor, iar protagonistul încearcă să scape de rigorile legii.

"O lume magică" este nu atît o povestire cît un început de roman fantastic plasat la Braşov. Intriga implică o pălărie magică, ce poate transfera conştiinţe dintr-un corp în altul, vampiri şi moroi. Din păcate, după ce construieşte premisele unui conflict, textul se termină fără a finaliza conflictul.

Pe ansamblu, 9 istorii reutilizate reprezintă un volum de calitate medie, scris clar, însă lipsit de texte care să îndemne la o a doua lectură. Ilustraţia copertei este atractivă, dar parcă aş fi preferat un conţinut pe măsură. Redactarea literară lasă de dorit pe alocuri. Tehnoredactarea, în schimb, este aerisită, cu o bună paginare şi cu litere prietenoase. Autorul şi editura merită felicitări pentru o carte realizată la un nivel decent, iar cititorii pot spera că volumul următor al domnului Eugen Lenghel va fi şi mai bun.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Vînzoleli nocturne" (2010)

Prin 2011, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar cu autograf din volumul-omnibus Lumea lui Waldemar (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010). Acesta conţinea, pe lîngă romanele Waldemar, Blocul câş şi O după-amiază cu bere şi zâne, un al patrulea roman al seriei, intitulat Vânzoleli nocturne - unul inedit. L-am citit, cam cu greutate, în octombrie 2013.

După care autorul, cu multă generozitate, mi-a oferit în februarie 2014 o altă ediţie din Vînzoleli nocturne (Editura Millennium Books, Satu Mare, 2010). Pe aceasta am parcurs-o într-o după-amiază (fără bere şi fără zîne).

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Intriga romanului este plasată în cartierul Lacul Tei din Bucureşti. Cîţiva infractori află că într-o noapte de vară, duminică spre luni, va trece pe acolo un fel de caravană care străbate tărîmurile, iar ei decid să organizeze o ambuscadă pentru a o jefui. Un căpcăun care lucrează sub acoperire în poliţie, Trosco, îl informează pe Waldemar şi îl convinge să ajute la dejucarea planurilor infractorilor. Iar conflictul se complică atunci cînd în combinaţie intră şi mafia rusească a unui traficant numit Leordov.

Un punct interesant din Vînzoleli nocturne  mi s-a părut primul capitol, în care, cam ca în fiecare volum din seria Cântec de gheaţă şi foc, un personaj episodic apare numai pentru a ajuta la stabilirea cadrului acţiunii, apoi piere. Doar că, în cazul de faţă, Gigic Mandea Tirbuşon e un personaj comic, dintr-o galerie de borfaşi care populează paginile cărţii.

Alt aspect remarcabil este bogăţia şi diversitatea planurilor narative ale romanului. Astfel, dacă în Armata moliilor alternează numai două planuri narative, iar capitolele sînt lungi, în Vînzoleli nocturne sînt prezente cel puţin patru planuri narative principale. Astfel, aflăm pe rînd despre activităţile lui Waldemar, despre cele ale infractorilor, despre iniţiativele căpcăunului Trosco şi despre Leordov şi asociaţii săi. În unele porţiuni, alternarea planurilor acţiunii este rapidă, ca în Spaime, iar capitolele sînt scurte - pe alocuri de numai două sau trei pagini. Rezultatul este că lectura devine alertă.

O parte dintre evenimentele intrigii sînt banale - spre exemplu, Waldemar şi cele două iubite ale sale merg la iarbă verde pe Valea Doftanei - însă cele mai multe dintre ele sînt spectaculoase. În bună tradiţie light fantasy, cotidianul se învecinează cu fabulosul, cu grotescul sau cu absurdul. Astfel, gropile de pe străzile bucureştene sînt săpate noaptea de echipe de pitici, infractorii dispar fără urmă pentru că îi mănîncă nişte căpcăuni infiltraţi în poliţie, iar cîte un băiat de bani gata care goneşte cu bolidul său către clubul Bamboo pune apariţia unei caravane exotice pe seama cine ştie cărei băuturi.

Tot în tradiţia fantastică se înscrie şi refuzul de a le oferi cititorilor o explicaţie pentru evenimentele din intrigă. Enigmaticul convoi care circulă între tărîmuri se preface, pe rînd, în tren cu aburi, în caravană, în maşină blindată şi în diligenţă, însă investigaţiile personajelor principale nu îi află nici originea, nici destinaţia finală. De asemenea, în confruntarea apoteotică din final, antagoniştii sînt nişte făpturi antropomorfe, cu puteri supranaturale, care pot aduce de pe alte tărîmuri balauri ce scuipă flăcări, însă naratorul tace în privinţa originii sau motivaţiilor acestor vrăjitori. La fel de misterios rămîne şi pisoiul vorbitor adoptat de Waldemar - un fel de înger păzitor cu înfăţişare de animal de casă.

Pe ansamblu, Vînzoleli nocturne mi s-a părut cel mai agreabil roman din seria despre Waldemar - poate şi pentru că este compact, dinamic şi alert. Singurul regret pe care îl am în privinţa acestei cărţi este că un anume personaj secundar fermecător, scriitorul Liviu, care apăruse periodic în primele trei romane ale seriei, nu mai este menţionat deloc.

În încheiere, cred că ar merita amintite şi unele aspecte tehnice.

Dacă prima ediţie a Vînzolelilor nocturne, cea din volumul omnibus, mi s-a părut mai dificilă de parcurs, unul dintre motive a fost că literele folosite pentru tehnoredactare sînt înguste, iar rîndurile sînt strînse. De asemenea, hîrtia pe care e imprimat volumul este de o calitate medie. Ca urmare, experienţa lecturii lasă de dorit.

Ediţia de la Millennium Books, în schimb, beneficiază de o tehnoredactare elegantă, cu litere rotunde (Palatino Linotype), rînduri aerisite, capitole frumos diferenţiate şi imprimare pe o hîrtie de bună calitate. Ilustraţia copertei este adecvată (chiar dacă puţin cam întunecoasă pentru gustul meu), iar experienţa de lectură este net superioară. Ca urmare, înclin să recomand această ediţie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Monica Ramirez, "Cum se scrie un best-seller" (Editura Tritonic, 2011)

Ieri am avut-o invitată în studio - la emisiunea "Ce citim astăzi?" - pe scriitoarea Monica Ramirez, redactor-şef la Editura Tritonic. Prin amabilitatea dumneaei, am primit cadou un exemplar din volumul Cum se scrie un best-seller - Tehnica americană pentru a transforma o idee într-un roman de succes (Editura Tritonic, Bucureşti, 2011). În drum spre casă, am început lectura acestui volum de nonficţiune, iar azi l-am terminat de citit.

Şi iată ce am aflat:

Cum se scrie un best-seller este accesibil, pe înţelesul tuturor. Volumul tratează chestiuni legate de administrarea timpului, de planificarea unui roman, de scrierea acestuia, de revizuirea manuscrisului şi de abordarea editurilor în vederea publicării. Cu toate că materialul prezentat este bogat, cu secţiuni despre construirea personajelor, structurarea intrigii, tehnicile de scriere a dialogului, stilistică şi puncte de vedere, fiecare chestiune este tratată succint şi ilustrată corespunzător cu exemple.

Fireşte, opiniile exprimate în acest volum se bazează pe experienţa personală - căci doamna Ramirez are o dublă carieră ca scriitoare - în Statele Unite ale Americii şi în România.

Am remarcat tehnoredactarea îngrijită a cărţii - o paginare aerisită şi litere prietenoase cu vederea cititorilor. Din păcate, redactarea literară a avut destule scăpări, atît în domeniul punctuaţiei cît şi în cel stilistic.

Pe ansamblu, Cum se scrie un best-seller e o carte foarte utilă pentru scriitorii începători, iar sfaturile din paginile ei pot fi un îndrumar rezonabil pentru cei care ar dori să scrie primul lor roman.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Ghicit de seară" (2010)

Nu îmi mai amintesc cu precizie cînd am cumpărat de la Librăria Mihai Eminescu un exemplar dintr-un volum de Liviu Radu, Ghicit de seară - 77 poveşti foarte scurte (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010). Ţin minte însă că i-am solicitat autorului un autograf, iar dumnealui mi-a oferit o frumoasă dedicaţie. Şi mai ţin minte că am reuşit să citesc volumul acesta abia în mai 2013, în două săptămîni şi ceva. (De vină e numai seria nouă a Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Ghicit de seară reuneşte atît schiţe apărute iniţial în alte volume de proză scurtă ale autorului, cît şi texte ultrascurte care, conform domnului Ştefan Ghidoveanu, fuseseră prezentate în cadrul emisiunii "Exploratorii lumii de mâine", la Radio România Cultural. Din fericire, există o mare varietate tematică între schiţe. Din păcate, există şi diferenţe mari în ceea ce priveşte calitatea.

Astfel, dintre schiţele excelente care apar în cuprins aş aminti "Omul care ştia mai mult ca oricine", "Cazul Iov - secţiune multiplan" şi "Întâlnire cu prieteni".

Destule texte din volum sînt bune - unele fantastice, ca de exemplu "Prevestirea", altele SF, ca "Sezon de vânătoare". Trei sau patru dintre ele au chiar un uşor parfum borgesian, precum "Labirintul", "Oglinzi" sau "Visul lui Claudiu".

Cîteva sînt mai degrabă slabe, iar un redactor literar le-ar fi eliminat din cuprins - dar pe pagina tehnică a volumului nu este menţionat nici un redactor literar. Dintre acestea, aş menţiona "Ceasul" şi "Nocturnaventură".

În ceea ce priveşte temele tratate, am remarcat recurenţa fantasticului de inspiraţie iudeo-creştină, a variaţiunilor pe tema pactului faustic, a divinaţiei şi a textelor despre Jack Spintecătorul. Pe această ultimă temă, mi s-a părut ieşită din comun abordarea din "Despre pietre în baltă şi înţelepţi".

În privinţa prezentării volumului, am fost neplăcut impresionat de redactarea literară mediocră, de literele prea înguste, care îngreunează lectura, de tehnoredactarea strînsă şi de marginile neobişnuit de mici ale textului. Din păcate, lectura primelor trei volume din seria Waldemar mi-a arătat că aspectele acestea tehnice nu sînt accidentale, ci recurente.

Pe ansamblu, Ghicit de seară arată ca o carte plecată în lume în căutarea unui redactor literar mai competent şi a unui tehnoredactor mai atent cu cititorii. Aceia dintre dumneavoastră care ţin să aibă în bibliotecă toate lucrările domnului Liviu Radu probabil o vor cumpăra, oricum. În ceea ce mă priveşte, abia aştept să parcurg un volum cu tehnoredactare mai generoasă, precum Singur pe Ormuza. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Liviu Radu, "O după-amiază cu bere şi zâne" (2009)

În noiembrie 2009, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu dedicaţie şi autograf, un exemplar din cel de-al treilea romanţ al lui Waldemar, O după-amiază cu bere şi zâne (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009). De citit, l-am citit abia la începutul lunii mai 2013. Şi iată ce am aflat:

La cîţiva ani după evenimentele din Blocul câş, Waldemar merge într-un local cu scriitorul Liviu, cu Grigore Baul şi cu Spiridon Verdeaţă. Din păcate, discuţia le este întreruptă discret de o vizitatoare de pe tărîmul zînelor care îi solicită ajutorul protagonistului.

Ajuns pe tărîmul zînelor, Waldemar primeşte misiunea de a organiza un concurs pe baza căruia cîştigătorului să-i revină jumătate din împărăţie şi prinţesa Claudette de soţie. Selectarea candidaţilor e destul de interesantă, iar concursul final se încheie într-un mod neaşteptat, cînd un zmeu o răpeşte pe prinţesă şi o duce pe alte tărîmuri.

Protagonistul, însoţit de Grigore Baul şi de tînărul Ramon, pleacă în căutarea prinţesei. Se confruntă cu zmeul şi cu ajutoarele acestuia pe mai multe tărîmuri, inclusiv în Cartierul Lacul Tei, după care o salvează pe Claudette, iar el revine la întrunirea din local.

În cele din urmă, Waldemar revizitează tărîmul ielelor, unde i se clarifică unele nelămuriri pe care le avusese, după care se întoarce acasă.

Ca şi Blocul câş, romanul O după-amiază cu bere şi zâne se încadrează în categoria fantasticului de portal. Tonul naraţiunii este jucăuş şi amuzant, iar destule evenimente din intrigă au un element de farsă.

Am remarcat, ca şi în Waldemar, o doză de autoreferenţialitate. Nu numai că apare un personaj secundar numit Liviu, un scriitor între două vîrste, dar i se şi solicită autograf pe un volum care are portretul său pe prima copertă. (Să fie cumva Spre Ierusalim?)

Pentru amatorii de puzzle-uri literare, există şi o sumedenie de trimiteri intertextuale, de la Dracula la Peter Pan, de la Stormbringer la Wyrd Sisters şi de la 1001 de nopţi la Motocentauri pe acoperişul lumii. Cum romanul este fantastic, numeroase dintre aceste trimiteri sînt la basme populare, fie la cele ale lui Petre Ispirescu, ale fraţilor Grimm sau ale lui Charles Perrault. Destule dintre referirile intertextuale sînt parodice, însă am observat că autorul a folosit frecvent pe parcursul romanului procedeul poveştilor-în-poveste din 1001 de nopţi.

Pe ansamblu, O după-amiază cu bere şi zâne a fost o lectură agreabilă. Probabil că aş fi apreciat acest roman şi mai mult dacă la tehnoredactare textul n-ar fi fost pus în pagină cu nişte litere înguste, care îngreunează cititul. Din acest punct de vedere, abia aştept să parcurg Modificatorii, o carte imprimată cu litere frumoase. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Waldemar" (2007)

În 2008, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou un exemplar din romanul Waldemar (Editura Tritonic, Bucureşti, 2007). Romanul, primul dintr-o tetralogie, apăruse în colecţia fiction.ro, sub îndrumarea lui Michael Haulică. De parcurs, l-am parcurs abia în aprilie 2013.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul, Waldemar, este pasionat de excursiile solitare pe munte. Într-o asemenea excursie, este prins în horă de nişte iele, într-o poiană, şi transportat pe tărîmul acestora.

Acolo, Waldemar află că ielele sînt implicate într-un conflict de durată cu alte creaturi, pricolicii. Ca urmare a rugăminţilor regelui ielelor şi a înaltului preot, protagonistul începe să le pregătească pe iele pentru a le transforma într-o armată redutabilă care să lupte cu arcuri, săgeţi, praştii, lănci, suliţe şi scuturi.

Într-o primă fază, planurile par să-i fie zădărnicite de răpirea unui mic grup de iele. Waldemar şi cîteva dintre însoţitoarele sale devotate se strecoară pe tărîmul pricolicilor pentru a le elibera pe captive, iar acolo află despre planurile inamicilor. Pricolicii s-au aliat cu demoni de pe un alt tărîm şi plănuiesc o invazie combinată a tărîmului ielelor.

După lupte disperate şi după o evadare spectaculoasă, Waldemar şi însoţitoarele sale pregătesc cît pot de repede trupele din garnizoane, apoi poartă o campanie de succes împotriva pricolicilor, după care duc o ultimă bătălie împotriva demonilor. La serbările de după victorie, lui Waldemar i se face propunerea de a ajuta la invadarea a noi tărîmuri şi la subjugarea altor creaturi, însă una dintre aghiotantele sale, Ilmohe, îl răpeşte şi-l trimite înapoi în lumea noastră.

Waldemar se încadrează foarte bine în canoanele subgenului fantastic de portal, precum Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll sau Cronicile Narniei de C.S. Lewis. Cum protagonistul joacă rolul unui salvator fără voie, conducînd forţe firave împotriva unui inamic mult superior numeric, am putea spune că se aseamănă întrucîtva cu Cronicile lui Thomas Covenant Necredinciosul de Stephen R. Donaldson.

Ca structură de bază, intriga urmează schema monomitului, aşa cum a definit-o antropologul american Joseph Campbell. Protagonistul este avertizat să nu treacă o anumită limită, o încalcă, ajunge pe un alt tărîm, se întîlneşte cu un personaj criptic ce-l ajută să-şi înţeleagă menirea, evoluează de la sclav la conducător suprem, apoi este ispitit să rămînă pentru totdeauna pe acel tărîm, după care revine în lumea din care plecase - dar cu înţelegerea superioară a cuiva care a parcurs un traseu iniţiatic.

Un aspect care individualizează romanul Waldemar în raport cu altele din acest gen literar este o anume doză de ironie. Protagonistul îşi parcurge traseul iniţiatic îmbrăcat doar în nişte pantaloni scurţi, decorurile sînt uneori excesiv de geometrice, regele ielelor este caricatural, iar fascinantele iele sînt asexuate şi se înmulţesc prin diviziune.

Un alt aspect demn de remarcat este autoreferenţialitatea. Printre prietenii protagonistului se află un anume Liviu, cu veleităţi literare, care îi spune uneori lucruri moralizatoare despre umilinţă, trufie şi altele. Iar personajul acesta secundar, ce apare cîteodată în amintirile şi în halucinaţiile protagonistului, seamănă tare mult cu autorul...

Aş mai adăuga faptul că redactarea literară a volumului a fost destul de bună - deşi era loc şi de mai bine. În schimb, alegerea tipului de literă cu care s-a tipărit textul a fost mai degrabă neinspirată - fonturi înguste, care fac lectura destul de dificilă. Bine cel puţin că Waldemar a fost destul de scurt...

Cum, cu ceva vreme în urmă, am parcurs şi al doilea roman din tetralogie, Blocul câş, presupun că voi trece în curînd şi la lectura celui de-al treilea, O după-amiază cu bere şi zâne. Dar despre asta vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)