Grigore Băjenaru, "Bună dimineaţa, băieţi!" (1972)

Aceia dintre dumneavoastră care au urmărit de-a lungul anilor postările de la Ţesătorul au remarcat, probabil, o diversitate destul de mare a articolelor. S-ar putea să vă surprindă că articolul cu cele mai multe vizite este cronica romanului Cişmigiu & Comp. de Grigore Băjenaru. (Eu, unul, sigur am fost surprins.) Cum romanul acela mi-a lăsat o impresie plăcută, cînd am aflat că autorul a publicat o continuare, mi-am procurat un exemplar într-o ediţie omnibus - Cişmigiu & Comp./ Bună dimineaţa, băieţi! (Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009).

Am parcurs continuarea în două zile. Şi iată ce am aflat:

Dacă în Cişmigiu & Comp. Grigore Băjenaru şi-a aşternut amintirile de liceean, în Bună dimineaţa, băieţi! le-a relatat pe cele de profesor. Autorul a predat încă din studenţie, ca suplinitor, apoi ca profesor în toată puterea cuvîntului, la şcoli generale bucureştene, la licee şi la şcoli profesionale. O parte dintre capitole relatează anecdote din orele de curs, din cancelarii şi din culisele instituţiilor oficiale.

Alte capitole prezintă aspecte ce ţin de anecdotica literaturii române - ca, de exemplu, o vizită la nonagenarul Iacob Negruzzi, care îi cunoscuse personal pe Eminescu, Creangă, Maiorescu şi Alecsandri. Iar în alte cazuri îngemănează cele două aspecte, ca în capitolul în care autorul relatează cum a prezentat o piesă la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar din comisie au făcut parte Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu.

Diferenţa majoră faţă de Cişmigiu & Comp. este că romanul acela a fost publicat iniţial în 1942, în vreme ce Bună dimineaţa, băieţi! a apărut în 1972. Alt deceniu, alt regim politic, alte cerinţe în vederea publicării... În speţă, există în text pasaje despre ucenicii de la o şcoală profesională care, în anii 1940, cîntau Internaţionala şi se solidarizau de 1 Mai cu clasa muncitoare, în pofida agenţilor în civil trimişi de Siguranţa Statului.

Dincolo de aceste pasaje (din fericire puţine la număr), apar însă destule elemente cu adevărat interesante - trucuri pedagogice, detalii despre organizarea serbărilor şcolare, exemple de colaborare între cadrele didactice - care fac lectura agreabilă şi memorabilă. Demnă de subliniat mi se pare şi modestia cu care autorul doar aminteşte în trecere de realizările sale literare - piese de teatru, volume publicate, apariţii la postul naţional de radio - fără să se laude cu tot dinadinsul. Aceeaşi modestie par să fi avut şi alţi autori români celebri pe care Grigore Băjenaru îi evocă - spre exemplu, Tudor Arghezi.

Poate şi în virtutea faptului că am fost profesor timp de şaptesprezece ani şi mai bine, în vreme ce liceean nu am fost decît patru, Bună dimineaţa, băieţi! mi-a lăsat, pe ansamblu, o impresie încă şi mai bună decît Cişmigiu & Comp. Vă recomand şi dumneavoastră acest roman.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

Grigore Băjenaru, "Cişmigiu et Comp." (1942)

Au şi cărţile un public-ţintă. Poate că cele despre şcolari li se adresează chiar şcolarilor, sau nostalgicilor care îşi amintesc cu drag vremurile trecute. Cum nu sînt nici şcolar, nici nostalgic, mă tem că nu m-am încadrat în publicul-ţintă al romanului autobiografic Cişmigiu et. comp. (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005) de Grigore Băjenaru.

E adevărat, cîndva am fost şcolar (în alt mileniu) şi, în vacanţele de vară, petreceam săptămîni de-a rîndul în casa naşilor mei din cartierul Rahova, împreună cu o verişoară, citind şi uneori făcînd schimb de fragmente de text amuzante. Atunci, pe cînd eu eram la gimnaziu, iar verişoara mea la Liceul Gheorghe Lazăr, am aflat despre Cişmigiu et Comp., dar de citit nu am citit-o. Voi fi citit eu alte cărţi despre şcolari în perioada aceea, unele autobiografice (precum Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade), dar ironia face că am parcurs Cişmigiu et Comp. abia în 2011, la mai bine de douăzeci de ani de la absolvirea liceului.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator îşi începe relatarea în Cişmigiu, în 1946, la douăzeci de ani după absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr. Capitolele următoare relatează anecdote din viaţa lui de liceean (1918-1926) - corespunzînd cu anii de gimnaziu şi de liceu din sistemul de învăţămînt contemporan.

Unele anecdote sînt despre mici trucuri folosite la ore pentru a evita examinarea. Altele - despre personalitatea şi excentricităţile profesorilor (printre care s-a numărat şi un anume Camil Petrescu). Altele - despre chiuluri şi şotii în Parcul Cişmigiu, ori despre mici farse pe care şi le făceau elevii unii altora.

Alte capitole amintesc concursuri şcolare, teze, examene. Şi, inevitabil, spre final apar şi poveşti de dragoste, scrisori de amor şi emoţii. Iar ultimul capitol revine la întîlnirea de douăzeci de ani.

Desigur, printre adolescenţii de astăzi, multe dintre anecdotele din carte pot părea puerile. Şi, ca dovadă că trecutul e o altă ţară în care lucrurile se fac altfel, adolescenţii din Cişmigiu et Comp. le scriu domnişoarelor poeme şi acrostihuri pe hîrtie roz mai degrabă decît SMS-uri pe smartphone-uri cu touchscreen sau chat-uri pe site-uri de socializare. (Iar la întîlnirea de douăzeci de ani mulţi dintre ei lipsesc pentru că au căzut la datorie într-un război mondial...)

Chiar aşa, dumneavoastră cînd aţi scris ultima oară un acrostih?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)