Jack Vance, "Space Opera" (1965)

În iulie 2010, vă relatam în postarea "Am întîlnit şi ţesători fericiţi" că, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea şi a lui Daniel Manu, achiziţionasem un mare număr de cărţi de buzunar în franceză. După ce în ianuarie 2013 am citit una dintre ele, The Dragon Masters, în februarie am parcurs o alta - Space Opera (1965) de Jack Vance. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

 Acţiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat în care omenirea stăpîneşte zborul interstelar şi s-a întins în întreaga galaxie. O doamnă din lumea bună, Isabel Grayce, asistă la reprezentaţii muzicale oferite de Compania a Noua, de pe planeta Rlaru, însă după cîteva zile compania dispare în mod inexplicabil. Doamna Grayce decide atunci să întemeieze o companie muzicală itinerantă, să închirieze o astronavă şi să plece în căutarea planetei Rlaru, atît pentru a lămuri misterul cît şi pentru a arăta că pe Pămînt se compune muzică la fel de bună precum cea interpretată de Compania a Noua.

Doamna Grayce este secondată de nepotul său, Roger Wool, care e disperat cînd vede că averea mătuşii sale, pe care spera s-o moştenească într-o bună zi, e risipită în această iniţiativă nechibzuită. Iar intriga se complică atunci cînd la bordul vasului se strecoară frumoasa galeză Madoc Roswyn, care îl seduce pe Roger... şi pe căpitanul Adolph Gondar... şi pe astronavigatorul Logan de Appling.

După cum probabil vă aşteptaţi, diversele civilizaţii extraterestre primesc compania muzicală itinerantă fie cu lipsă de înţelegere, fie cu ostilitate, fie cu indiferenţă - şi rareori cu entuziasm pentru operele interpretate. Incidentele comice cauzate de diferenţele culturale se ţin lanţ, iar atitudinea doamnei Grayce, care îi tratează pe toţi cu superioritate aristocratică, cauzează o serie de situaţii savuroase.

Ar trebui să menţionez şi că ediţia pe care am parcurs-o este o traducere franceză realizată de Arlette Rosenblum. Volumul a apărut în 1983 în colecţia "Science-Fiction" de la editura Presses Pocket, sub îngrijirea regretatului Jacques Goimard, iar ilustraţia copertei a fost creată de Wojtech Siudmak.

Din aceeaşi colecţie mai am două duzini de volume de Jack Vance - însă despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, "Stormbringer" (1965, 1977)

Pe 6 iunie 2006, importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, m-au sunat şi mi-au spus că primiseră un transport de cărţi SF şi fantastice din Marea Britanie. Încă nu oferiseră lotul spre vînzare publicului, însă doreau să-mi ofere ocazia să aleg orice doream dintre cărţile nou-sosite.

Şi m-am dus (glonţ) ca să le fac o vizită.

Am fost ca un copil lăsat singur în magazinul cu dulciuri. De regulă, într-o librărie ori cheltui, ori plîng. De acea dată am cheltuit şi am plîns, pentru că dinaintea mea se aflau colecţiile "SF Masterworks" şi "Fantasy Masterworks" de la Gollancz (cvasicomplete), iar eu nu-mi permiteam nici un sfert dintre volumele pe care le doream. (Nu vă faceţi griji, pînă la urmă le-am luat pe toate... în vreo şase sau opt tranşe.)

Dar în acea zi am ţinut neapărat să achiziţionez pe loc volume precum The Conan Chronicles, A Scanner Darkly, Ubik, The Penultimate Truth, Flow, My Tears, the Policeman Said, Valis, Stand on Zanzibar şi The Rediscovery of Man. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost un volum de Michael Moorcock intitulat Elric (Colecţia Fantasy Masterworks nr. 17, Editura Golancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). O ediţie omnibus în care se afla versiunea iniţială a sagăi despre Elric din Melniboné - cinci povestiri publicate mai întîi în volumul The Stealer of Souls şi regrupate ulterior în The Weird of the White Wolf, respectiv în The Bane of the Black Sword, şi romanul Stormbringer. Despre povestirile acelea am relatat deja pe blogul Ţesătorul. Cît despre Stormbringer, l-am parcurs la începutul lunii decembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

După evenimentele naratate în The Bane of the Black Sword, soţia lui Elric, Zarozinia,  este răpită, iar el trebuie să le restituie săbiile magice Stormbringer şi Mournblade unor zei ai Haosului pentru a o elibera. Astfel, lumea sa e invadată de forţele Haosului, iar Elric este nevoit să găsească scutul Haosului, apoi cornul Sorţii, pentru a-i înfrunta pe invadatori şi pentru a-i ajuta pe Stăpînii Legii să înfrîngă forţele Haosului şi să reînoiască lumea.

Din păcate, preţul plătit de Elric este mult prea mare, căci Stormbringer îi ucide rînd pe rînd pe Rackhir cel Roşu, pe Zarozinia, apoi pe Moonglum, iar în final îi ia viaţa şi sufletul protagonistului.

Ca şi în alte volume ale seriei, Stormbringer cuprinde mai multe secţiuni, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, iar protagonistul călătoreşte pe diverse planuri ale Multiversului dintre care unul este... lumea noastră. Decorurile sînt pe alocuri deliruri febrile ale imaginaţiei, în culori psihedelice, precum cele apărute după invazia Haosului şi prefacerea realităţii locale.

Tot ca în celelalte volume ale seriei, Elric este măcinat de îndoieli, de regrete şi de un profund dispreţ de sine, însă, după punctul de turnură din The Weird of the White Wolf, lasă impresia că s-a transformat dintr-un erou romantic plin de dileme filosofice într-un personaj negativ pur-sînge.

Probabil ar trebui să menţionez şi faptul că Stormbringer încheie saga lui Elric, cu toate că este cel dintîi roman al lui Moorcock cu acest protagonist. Ca dezlănţuire de imaginaţie, egalează toate celelalte volume ale seriei pe care le-am parcurs pînă aici, iar finalul este cu adevărat grandios.

Din punct de vedere stilistic, aş zice că Stormbringer este inegal. Uneori, apar exprimări reduntante sau tautologice. Alteori, dialogurile personajelor sînt aproape shakespeariene, cu o prozodie îngrijită şi un vocabular elisabetan. Unele scene sînt create cam în grabă, altele au o măreţie barocă. Din acest punct de vedere, The Fortress of the Pearl, spre exemplu, mi s-a părut mult mai elaborat.

Am remarcat cu plăcere conexiunea intertextuală cu Cîntecul lui Roland din secţiunea finală a romanului - referiri la episcopul Turpin, la contele Roland, la bătălia de la Roncevaux, la sabia Durandal şi la cornul Oliphant. (De fapt, cornul Oliphant joacă un rol decisiv în deznodămîntul romanului.)

Pe ansamblu, Stormbringer a meritat timpul petrecut cu lectura, iar pe viitor probabil îmi voi face timp ca să citesc şi alte cărţi despre Elric din Melniboné. La momentul potrivit, veţi afla detalii pe blogul Ţesătorul. 

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)