Alfred Bester – 'The Demolished Man' (1953)

În decembrie 1994 am achiziţionat prima ediţie română a romanului The Demolished Man (Omul demolat, Editura Pygmalion, Colecţia Cyborg, Ploieşti) Volumul a apărut în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu, însoţit de un studiu introductiv de Ştefan Ghidoveanu.

Dar nu am ajuns cu lectura nici măcar la jumătatea volumului…

După mai mulţi ani, în noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o ediţie britanică a acestui roman (The Demolished Man, Colecţia SF Masterworks, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 1999). De această dată, în vara anului 2008, am reuşit să-l parcurg integral, însă cu destule opinteli.

Să vedem împreună de ce:

La începutul secolului al XXIV-lea, magnatul Ben Reich decide să-l ucidă pe principalul său concurent, D’Courtney. Tentativa sa este considerabil îngreunată de faptul că în forţele de poliţie lucrează persoane cu percepţii extrasenzoriale (aşa-numiţii esperi) care pot citi gîndurile oricui.

Reich comite asasinatul în timpul unei petreceri, însă fiica lui D’Courtney, Barbara, fuge cu arma crimei. Un ofiţer de poliţie esper, Lincoln Powell, este însărcinat cu ancheta. Urmează un şir de manevre şi contra-manevre pentru găsirea martorei, recuperarea armei crimei, interogarea acoliţilor şi aşa mai departe.

După cum era de aşteptat, Powell rezolvă cazul. După cum nu era de aşteptat, Reich este Demolat şi reconstruit pentru a-i fi de folos societăţii.

Bester şi-a structurat naraţiunea pe baza omniscienţei selective multiple – trecînd în mod repetat de la punctual de vedere al criminalului la cel al anchetatorului şi înapoi. Textul este presărat cu extravaganţe de tehnoredactare, începînd cu numele unor personaje (@kins, 1/4maine, Wig&), continuînd cu dialogurile (comunicările telepatice ale esperilor sînt imprimate în italice) şi încheind cu caligrame.

Protagonistul, Ben Reich, este prezentat ca un magnat care controlează un trust interplanetar. Cu toate acestea, naratorul ni-l prezintă ca fiind supus unor emoţii extreme (furie, anxietate, panică) mai degrabă decît preocupat de administrarea trustului.

Antagonistul, Lincoln Powell, ne este prezentat ca un personaj pozitiv, inteligent şi curajos. Autorul îl tratează însă cu o doză de ironie subtextuală: Powell are o simpatie intensă pentru criminalul Reich, spre exemplu, sau o părăseşte pe iubita sa, Mary Moyes, de dragul Barbarei D’Courtney.

Deşi a fost publicat în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice, Omul demolat nu se înscrie în curentul hard SF, ci mai degrabă este un precursor al Noului Val. Atît extravaganţele de tehnoredactare cît şi elementele de psihanaliză din intrigă îl apropie de lucrările experimentale care aveau să apară în anii ‘60 şi la începutul anilor ‘70 sub numele de „ficţiune speculativă”.

Pe de altă parte, spre deosebire de The Stars My Destination, Omul demolat ilustrează destul de bine afirmaţia lui William Gibson că nimic nu este mai desuet decît viziunea de ieri asupra viitorului. La mai bine de jumătate de veac de la publicare, romanul acesta al lui Alfred Bester pare să fie destinat numai nostalgicilor şi vînătorilor de trimiteri intertextuale.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Robert A. Heinlein - "Starman Jones" (1953)

Pilotul Jones reprezintă una dintre scrierile “juvenile” ale lui Robert A. Heinlein, un roman ştiinţifico-fantastic destinat unui public tînăr (10-15 ani, presupun). Romanul conţine un protagonist adolescent, Max Jones, şi o intrigă despre un rit de trecere.

Pe scurt, tînărul Max este un băiat de la o fermă a cărui mamă vitregă se recăsătoreşte şi vinde ferma. Max fuge de acasă, înarmat numai cu cărţile de astronavigaţie ale unchiului său, se întîlneşte cu un vagabond hîrşit, Sam, şi, după ce este refuzat de ghilda astronavigatorilor, se îmbarcă cu documente falsificate la bordul navei spaţiale Asgard.

Max îşi croieşte drum prin ierarhie de la postul de ospătar adjunct la cel de cartograf şi la cel de ucenic astronavigator, ajutat fiind de o memorie fotografică, de sfaturi părinteşti din partea lui Sam şi de o vorbă bună pusă la căpitanul navei de către o pasageră adorabilă, Ellie (fiica unui diplomat, devenită prietena protagonistului).

Astronavigatorul moare, căpitanul şi astronavigatorul adjunct fac calcule greşite, nava ajunge într-un spaţiu necartografiat. După un interludiu pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, pe care se confruntă cu creature inamice asemănătoare cu centaurii, Max este promovat la rangul de căpitan, duce nava înapoi în spaţiul cunoscut şi este primit oficial în ghilda astronavigatorilor.

Ceea ce face romanul atrăgător pentru publicul tînăr este povestea de succes în care un băiat de la o fermă, destul de asemănător cu cititorii din orăşelele americane, trece prin evenimente standard pentru genul aventurilor pentru băieţi: pasager clandestin pe o navă, promovare pentru merite, aventuri, emoţii, o întîlnire sau două cu băştinaşi exotici şi, în cele din urmă, recunoaştere socială.

De asemenea, tipic pentru romanele lui Heinlein, Pilotul Jones are şi o figură paternă. Sam, un fost puşcaş marin imperial, este un personaj umblat prin lume care are grijă de Max, îl sfătuieşte din cînd în cînd şi salvează o viaţă sau două. Este şi mai agreabil pentru faptul că încalcă unele reguli (spre exemplu falsifică documente şi la un moment dat administrează un tripou ilegal), iar apoi le impune într-un mod raţional cînd devine poliţist-şef la bordul navei spaţiale. După cum am învăţat să ne aşteptăm de la romanele lui Heinlein, Sam moare într-un moment crucial şi-i face pe cititori să verse o lacrimă sau două.

Ellie (adică Eldreth Coburn) e prezentă în roman ca subiect romantic. Ea îl învaţă pe Max cîte ceva despre dans, trece printr-un ritual de replici înţepătoare şi în esenţă îl instruieşte asupra aspectelor sociale ale relaţiilor cu sexul opus. Pentru ca nu cumva cititorii să rămînă cu o impresie greşită, spre finalul romanului se dovedeşte a fi o excelentă jucătoare de şah 3-D şi îi ţine o prelegere lui Max despre modul în care fetele au nevoie să pretindă a fi naive ca să se descurce în viaţă.

Antagonistul, domnul Simes, este prezentat ca un tiran care foloseşte regulamente triviale ca să-i umilească pe alţii şi ca să le distrugă şansele în viaţă. Este condamnat de incompetenţă şi încearcă să se ridice la rangul de căpitan după moartea bătrînului căpitan Blaine, însă merge prea departe, ameninţă un alt ofiţer cu pistolul, iar Sam se foloseşte de această scuză ca să-l ucidă.

Heinlein a ţinut romanul la dimensiuni reduse (207 pagini) şi l-a împărţit în 22 de capitole, ceea ce face lectura uşoară şi agreabilă. De asemenea, a folosit expoziţiunea cu zgîrcenie (ceea ce l-a făcut celebru) şi, cel puţin de data asta, a lăsat-o uşor cu predicile. Pilotul Jones te face să te întrebi cît de greu trebuie să lucreze un autor ca să creeze lecturi “uşoare” de o calitate atît de bună.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)