Cory Doctorow, "Red Team Blues" (2023)

Imagine preluată de pe situl Macmillan.com

Pe 25 aprilie 2023, unul dintre autorii mei preferați, domnul Cory Doctorow, a publicat cel mai recent roman al său, intitulat Red Team Blues (editura Tor Books, New York, 2023). O săptămână mai târziu, în prima decadă a lunii mai, am parcurs acest roman în trei zile.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul-narator, Martin Hench, are șaizeci și șapte de ani și călătorește cu un autocar care, cândva, fusese vehiculul de turneu al unei trupe rock. Un vechi prieten, Danny Lazer, îl invită la locuința lui din Palo Alto și îi cere ajutorul pentru recuperarea unui laptop furat în care se află cheile de acces la registrele unei criptomonede, Trustlesscoin. În cazul în care aceste chei de acces ajung la cine nu trebuie, Danny Lazer riscă să își piardă vasta avere de 1,2 miliarde de dolari, care e camuflată în investiții și conturi offshore.

Martin acceptă misiunea, contra unui comision de 25% din averea lui Danny Lazer. Prin investigații online, apoi pe teren, le ia urma celor care furaseră laptopul, însă constată că aceștia, refugiați într-o zonă împădurită și prea puțin circulată, fuseseră găsiți de agenții unor forțe oculte, torturați și uciși.

Protagonistul recuperează discret laptopul, după care alertează autoritățile și îi predă laptopul păgubașului (care îl distruge rapid), apoi ia contact cu o firmă de avocatură, condusă de Ira Hermann, pentru transferul comisionului (sub formă de acțiuni și proprietăți) și pentru gestionarea acestuia.

Din păcate, Danny Lazer piere în somn, iar Martin Hench, după ce participă la înmormântarea vechiului său prieten (și îi consolează tânăra văduvă), supraviețuiește unui accident auto care, la o investigație mai atentă, se dovedește a fi fost consecința unui sabotaj. Căci o grupare de miliardari, Zeta, în colaborare cu o clică azeră, a aflat despre cheile de acces la registrele criptomonedei și dorește să le obțină, după care să îl ucidă pe protagonist.

Martin caută să aibă un profil mai discret, semnalându-le în același timp azerilor, prin intermediul unui refugiat ungur, Sebo Szarka (un consultant pentru spălare de bani), că nu deține cheile de acces. Un agent al Departamentului pentru Securitate Domestică, Waterman Bates, îl interceptează pe protagonist și îl convinge să stea câteva zile într-o casă conspirativă, în timp ce i se aranjează plecarea în străinătate, ca să-și poată trăi pe ascuns restul vieții.

Din păcate, intervin agenți ai Trezoreriei și îl trimit pe agentul Bates în altă misiune, iar Martin evadează din casa conspirativă, trăiește o vreme printre boschetarii din San Francisco, apoi într-o zonă rurală, într-un cort, și investighează online cine erau membrii grupării Zeta și cum erau organizați, după care cauzează un conflict între câteva grupuri oculte, în urma căruia mai multe personaje-cheie sunt asasinate.

În cele din urmă, protagonistul își completează declarația de avere (ocazie cu care Fiscul află despre locuri offshore în care erau ascunse averile ilicite ale clienților doamnei Hermann) și cimentează relația pe care o începuse cu o femeie între două vârste, Ruth Schwartzburg - iar autocarul, care îi servise protagonistului drept locuință vreme de mai mulți ani, le este donat unor persoane fără locuință care îl ajutaseră la greu.

Romanul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu lista bibliografică a autorului și cu o notă biografică a domnului Cory Doctorow.

 

Prima surpriză referitoare la Red Team Blues a fost că autorul, cunoscut mai ales pentru romane postcyberpunk, precum Makers, și pentru romane young adult, ca Little Brother, s-a aventurat, de această dată, pe tărâmul literaturii polițiste și al romanelor techno-thriller.

Astfel, prima parte a romanului, cu ancheta pentru recuperarea unui obiect furat, amintește, în privința convenției literare, de Șoimul maltez al lui Dashiell Hammett, a doua parte, cu declanșarea conflictului între grupuri rivale, evocă Red Harvest  de același autor, iar, în ceea ce privește punctul de vedere și stilul narativ, Red Team Blues amintește de romanele lui Raymond Chandler care îl au ca protagonist-narator pe detectivul particular Philip Marlowe.

Tot în această convenție a literaturii de consum se înscrie și maniera în care e scris romanul - concis, clar, cu un limbaj destul de accesibil, cu un ritm alert și cu frecvente răsturnări de situație. Desele elemente descriptive, de peisaje urbane și rurale sau de interioare, sunt evocative, dar foarte atent dozate, ca să nu încetinească, cumva, ritmul acțiunii.

Am apreciat și caracterizarea personajelor, prin înfățișare, prin discurs și prin acțiune - căci, în frumoasa tradiție a romanului polițist dur, Red Team Blues reprezintă o frescă socială a lumii din Bay Area, adusă în secolul al XXI-lea și punctată, ici-colo, cu aluzii acide la adresa unor magnați din Silicon Valley.

Nu în ultimul rând, ar mai fi aspectul educativ al cărții, căci Red Team Blues conține o mulțime de referiri la criptografie, criptomonede, companii start-up, fuziuni, achiziții, spălare de bani, conturi off-shore, tehnologia blockchain și așa mai departe. Protagonistul, care are patru decenii de experiență în domeniul investigațiilor contabile, explică succint destule dintre aceste noțiuni, iar cititorul mediu rămâne, după lectură, cu impresia că a fost martor la versiunea pentru intelectuali a unui film din seria John Wick - fără cascadorii, coregrafie și pirotehnie, însă cu imaginea clară a unei societăți paralele care operează chiar sub nasul nostru.

Dincolo de toate astea (și de umorul protagonistului, atent individualizat, ca să nu pară doar o pastișă a lui Raymond Chandler), Red Team Blues conține însă o satiră acerbă a societății capitalismului de supraveghere, în care, aparent, unii superbogați fac evaziune fiscală cum respiră, iar o mulțime de alți membri ai societății se afundă în sărăcie și, în unele cazuri, ajung pe drumuri. Periplul protagonistului, care observă, cu ochi de reporter, aspecte relevante ale societății americane contemporane, este cu atât mai de impact cu cât autorul se abține de la a-l folosi pe Martin Hench ca să țină discursuri moralizatoare. Iar cititorilor nu le rămâne decât să tragă propriile concluzii.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, romanul Red Team Blues, iar eu am început să aștept, de pe acum, al doilea roman despre Martin Hench, volum care urmează să fie lansat în luna aprilie a anului 2024.

Până atunci, aș face însă bine să revăd câteva cărți de nonficțiune ale domnului Cory Doctorow, pe care le-am parcurs în anii precedenți. Despre acelea, rămâne să vă relatez pe larg, cu alte ocazii, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Cory Doctorow, "Walkaway" (2017)

Imagine preluată de pe situl Kdnk.org

La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din (pe atunci) cel mai recent roman al lui Cory Doctorow - Walkaway (editura Head of Zeus, Londra, 2018). Cum romanul venea cu niște recomandări călduroase de la Neal Stephenson, William Gibson, Kim Stanley Robinson și Edward Snowden, l-am parcurs în două săptămâni.

Și iată ce am aflat:

La o petrecere de comuniști, Hubert, Etc., face cunoștință cu o radicală, Lisa Brown. Din păcate, petrecerea e atacată de drone. A doua zi, Hubert și amicul lui, Seth, o conduc pe o altă tânără, Natalie, înapoi la părinții ei - familia Redwater. La micul dejun, Jacob Redwater îi antrenează într-o dezbatere despre drepturile omului și dreptul la proprietate. Când Natalie, Seth și Hubert continuă discuția între ei, cel din urmă îi menționează pe cei-care-pleacă - o mișcare protestatară de renunțare la implicarea în activități economice.

La hanul Centura și Bretelele, Limpopo îi primește pe cei trei tineri care vor să li se alăture celor-care-pleacă. Partea bună e că noilor-veniți li se oferă hrană și o baie tradițională japoneză. Partea proastă este că le sunt furate lucrurile - inclusiv hainele. Dar Limpopo le confecționează altele la imprimanta 3D, iar Hubert are o relație amoroasă cu gazda.

Un grup de bărbați, condus de Jimmy, încearcă să impună noi reguli la han, însă Limpopo și susținătorii ei îi alungă prin dezbatere și vot. Apoi, Jimmy și acoliții săi revin și ocupă hanul prin forța armelor, iar comunitatea se mută, mai degrabă decât să opună rezistență.

Doi ani mai târziu, Natalie, care a adoptat porecla Iceweasel, vizitează noul han Banana și Bongo după ce Universitatea Celor-Care-Pleacă a fost incendiată. Parte din efortul de reconstrucție îl constituie activarea unei simulări numerice a conștiinței uneia dintre victime - Disjuncta, iar Iceweasel ajută simularea să se stabilizeze. Doi mercenari trimiși de un plutocrat sunt luați prizonieri, iar mințile lor sunt încărcate în sisteme informatice. Apoi, hanul e atacat de mecanoizi, comunitatea e risipită și pusă pe fugă, iar Hubert sosește în ultimul moment pentru a o salva pe Iceweasel.

Comunitatea reunită începe apoi un proiect ambițios - activarea și menținerea unei conștiințe umane care fusese copiată într-un sistem informațional. Lucrurile se complică deoarece hanul lor este ars, încă cei-care-pleacă primesc ajutoare și își construiesc adăposturi. După câteva zile, survine un atac cu drone, iar Gretyl, iubita lui Natalie, este rănită.

Ulterior, Natalie e răpită și ținută prizonieră în casa părinților ei. De-a lungul câtorva capitole, au loc tentative de evadare din partea protagonistei (dejucate de către mercenarii angajați de Jacob Redwater) și tentative de persuasiune din partea lui Redwater pentru a-și face fiica să renunțe la stilul de viață pe care aceasta îl adoptase. Gretyl și ceilalți prieteni ai lui Natalie reușesc întâi să capete acces la sistemele informatice ale reședinței Redwater, apoi să o informeze pe protagonistă în privința situației. Natalie evadează cu ajutorul unei mercenare bieloruse, căreia îi transferă în schimb fondul primit la majorat de la familia Rosewater.

Între timp, Limpopo este răpită și întemnițată sub un nume fals, Hubert e ucis, iar cei-care-pleacă decid să activeze copii ale lor în sistemul informatic. Paisprezece ani mai târziu, mișcări de mase duc la eliberarea prizonierelor, iar Jacob Redwater e capturat pentru scurtă vreme și are o ultimă confruntare verbală cu Natalie. Paradoxal, Limpopo preferă să rămână în închisoare și să ajute la organizarea societății formate din fostele deținute.

Trei decenii mai târziu, Natalie are conștiința reîncărcată într-un corp sintetic, imprimat 3D, iar Gertyl, care pierise cu cinci ani mai devreme, este următoarea la rând. Hanul Banana și Bongo a fost reconstruit, iar protagonista revine printre prietenele și prietenii ei.

Pe de o parte, Walkaway lasă impresia că este unul dintre romanele majore ale lui Cory Doctorow, precum Makers. Tematica e relevantă - precariatul de azi probabil că va experimenta mâine cu noi forme de organizare socială, dintre care unele ar putea fi utopice.

Pe de altă parte, antagoniștii din roman (în special plutocratul Jacob Redwater și soția acestuia, Frances, dar și libertarianul Jimmy) par să fie nu atât personaje plauzibile, cât mai ales reprezentări asproape caricaturale ale unor tipologii umane.

Nu în ultimul rând, secvențele în care protagonista e sechestrată în casa părinților, iar tatăl ei încearcă să o convingă să renunțe la stilul de viață pe care ea și-l alesese, seamănă cu o versiune edulcorată a scenelor de tortură și spălarea creierului din O mie nouă sute optzeci și patru. Cum în roman se fac și referiri explicite la George Orwell și la două dintre romanele acestuia, impresia este că domnul Cory Doctorow a încercat să dea o replică intertextuală uneia dintre cele mai importante distopii publicate în secolul al douăzecilea.

Pe ansamblu, Walkaway a meritat pe deplin atât prețul achiziției cât și timpul de lectură. Mi-am propus să îl recitesc cândva. Am așteptat cu interes următorul roman al lui Cory Doctorow, intitulat Attack Surface. Dar despre acela cred că v-am relatat deja tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Annalee Newitz, "Autonomous" (2017)

Imagine preluată de pe situl hachette.com.au

La jumătatea lunii aprilie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din romanul de debut al autoarei americane Annalee Newitz, intitulat Autonomous (editura Orbit, grupul editorial Little, Brown, Londra, 2017). L-am parcurs în prima decadă a lunii aprilie 2020..

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată aproape de jumătatea secolului al XXII-lea. Protagonista, Judith "Jack" Chen, retroinginerește și vinde ilegal un medicament, Zacuity, al corporației farmaceutice Zaxy. Când constată că medicamentul creează dependență (iar, în unele cazuri, duce la deces), "Jack" ia legătura cu un fost colaborator, Krish Patel, de la Universitatea Saskatchewan din Saskatoon, pentru a găsi o cură menită să trateze dependența.

Din păcate, activitatea protagonistei este interpretată ca un act de piraterie informațională de către Coaliția Proprietății Intelectuale, iar pe urmele ei sunt trimiși agentul Eliasz și partenerul robotic al acestuia, Paladin. Investigația celor doi este brutală, presărată cu torturi și cu asasinate, însă, după ce agenții izbutesc să o ajungă din urmă pe "Jack" în niște tuneluri abandonate, Eliasz decide să o lase în viață. Iar colaboratorii protagonistei descoperă cura și o oferă gratuit, mai degrabă decât să o patenteze și să profite de pe urma ei.

Pe de o parte, am urmărit cu interes modul în care această romancieră debutantă a utilizat omnisciența selectivă multiplă pentru a alterna planurile narative ale romanului. De asemenea, am fost plăcut impresionat de nuanțările stilului liber indirect, menit să redea percepțiile, gândurile și emoțiile diferitelor personaje.

Pe de altă parte, am fost pus pe gânduri de sistemul social din fundal: atât cei mai mulți dintre oameni, cât și roboții din acest viitor posibil, sunt supuși, prin contract, față de o corporație multinațională sau alta, iar un țel destul de răspândit printre personaje îl reprezintă încheierea cu bine a contractului (de regulă, după câteva decenii) și câștigarea autonomiei economice. În cazul roboților, un deziderat similar îl constituie și câștigarea autonomiei informaționale.)

Cititorii cu discernământ observă, desigur, că servitutea contractuală descrisă în roman este doar un eufemism pentru sclavia pe perioadă determinată.

Ar mai merita menționat faptul că, în acest viitor, nu mai există state naționale, ci coaliții postnaționale, precum Zona Comerțului Liber în America de Nord, Uniunea Asiatică sau Federația Africană. Și, cu toate că numeroasele orașe în care se desfășoară acțiunea sunt canadiene (Yellowknife, Moose Jaw, Saskatoon, Vancouver), vocea naratorială menționează cu amară ironie subtextuală că doar localnicii mai vârstnici se referă la ei înșiși drept "canadieni".

Nu în ultimul rând, viitorul imaginar care îi servește drept fundal romanului este unul al încălzirii globale, în care calotele glaciare s-au topit, iar căile de navigație din nord-vest sunt deschise pe tot parcursul anului.

Adăugați la toate astea o intrigă atent structurată, acțiunea captivantă, suspansul bine dozat și meditații referitoare la inteligența artificială și la trezirea conștiinței în sistemele informaționale - și veți înțelege de ce am citit cu plăcere Autonomous și de ce îl voi păstra în colecție.

Probabil nu vă veți mira dacă am să menționez că, la scurtă vreme după încheierea lecturii, am achiziționat un exemplar din al doilea roman al autoarei Annalee Newitz - The Future of Another Timeline.

Însă, despre acela, am să vă relatez la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut, în decembrie 2020, la editura Crux Pusblishing.)

Cory Doctorow, "Attack Surface" (2020)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În prima jumătate a lunii octombrie 2020, am parcurs cu interes și cu multă plăcere cel mai recent roman al autorului canadian Cory Doctorow, intitulat Attack Surface (Tor Books, New York, 2020). Și iată ce am aflat:

Romanul se înscrie într-o serie din care mai fac parte Little Brother, Homeland și nuvela "Lawful Interception". Spre deosebire de narațiunile precedente, Marcus Yallow nu mai este protagonist și narator, ci apare ca personaj secundar. În schimb, un personaj secundar feminin din cele două romane, Masha Maximow, devine aici protagonistă-naratoare.

La câțiva ani după acțiunea din Homeland, într-un viitor apropiat, Masha este trimisă de către firma privată de consultanță Xoth, la care lucrează, într-o republică ex-sovietică, numită codificat Slovstakia, pentru a ajuta un regim represiv să înăbușe demonstrații antiguvernamentale. Ziua, protagonista pune la punct sisteme de supraveghere informaționale, conform fișei postului, însă, după orele de program, transmite informații către un grup de disidenți și încearcă să îi convingă să folosească criptografie. Iar, când demonstranții sunt atacați cu gaze lacrimogene și bastoane de cauciuc de către forțele de ordine, apoi călcați cu automobile autonome deturnate, Masha face o greșeală într-o discuție cu angajatoarea și își pierde postul de la compania Xoth.

Revenită în San Francisco, protagonista se reîntâlnește cu o veche prietenă, Tanisha, precum și cu Marcus Yallow și cu soția acestuia, Ange. Doar că Tanisha și prietenii ei sunt implicați în mișcări pentru apărarea drepturilor civile, precum Brown Lives Matter, iar Masha ajunge destul de repede la o criză de conștiință - pentru că nu poate să lucreze pentru firme de consultanță care servesc regimuri opresive și, simultan, să sprijine din umbră mișcări disidente.

Intriga ajunge la un punct culminant în care demonstranții se confruntă cu forțele de ordine și expun mașinațiunile unor politicieni locali corupți, iar protagonista, după o serie de arestări, eliberări pe cauțiune și negocieri tensionate, găsește calea către un set de valori morale și o viață integră.

În pofida faptului că este un tom de mari dimensiuni, Attack Surface se citește rapid și cu plăcere. Dacă despre Jennifer Government de Max Barry remarcam că lasă impresia că autorul citise No Logo de Naomi Klein (și luase notițe), Attack Surface pare să fi fost scris ca o ilustrare a principalelor idei din The Age of Surveillance Capitalism de Shoshana Zuboff. Astfel, subiecte recurente de discuție între personaje sau de preocupare pentru protagonistă sunt supravegherea traficului informațional din rețelele de telefonie mobilă, interceptarea (și, uneori, falsificarea) corespondenței electronice, criptografia, criptanaliza, infiltrarea grupurilor disidente, mijloacele de dispersare și reținere a demonstranților și așa mai departe. (Nu întâmplător, romanul are nu una, ci trei postfețe care accentuează temele relevante ale cărții și granița firavă dintre realitatea contemporană și ficțiunea lui Doctorow.) Iar, dacă viziunea despre lume a autorului pare să se fi întunecat considerabil față de cea prezentată în romanul Down and Out in the Magic Kingdom, o cauză majoră poate fi și faptul că lumea însăși s-a schimbat în ultimele două decenii - și nu neapărat în bine.

Am apreciat evenimentele din intrigă (unele foarte spectaculoase și captivante), suspansul, stilul convingător în care este scrisă narațiunea, dezvoltarea personajului principal, precum și multitudinea de informații despre tehnologie și politică pe care Cory Doctorow le-a presărat prin roman. Singura... bizarerie (dacă vreți) este că majoritatea zdrobitoare a personajelor principale din roman sunt feminine. Cu excepția lui Marcus Yallow, personajele masculine apar numai episodic. (Firește, asta îi face pe cititori să își dea seama, fie și cu întârziere, că în alte lucrări literare e ceva în neregulă pentru că disproporția de gen dintre personaje e la fel de mare, dar invers.)

Pe ansamblu, aș spune că, pentru anii 2020, Attack Surface e la fel de relevant pe cât a fost Neuromancer în anii 1980 sau Heavy Weather în anii 1990. Iar cei care și-ar propune să îl egaleze sau să îl depăsească pe Cory Doctorow în domeniul acesta al ficțiunii speculative au o misiune extrem de dificilă.

În ceea ce mă privește, sunt convins că voi reciti acest roman la un moment dat. Dar fiecare lucru la vremea lui...

Max Barry, "Jennifer Government" (2003)

În primăvara anului 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman al autorului australian Max Barry, Jennifer Government (Editura Abacus, Londra, 2004). L-am parcurs în ultima decadă a lunii martie 2017. Și iată ce am aflat:

În viitorul apropiat imaginat de autor, Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie au aderat la Uniunea Nord-Americană, unde capitalismul a triumfat în asemenea măsură încât nu se mai plătesc impozite, nu se mai acordă ajutoare sociale, copiii merg la școli sponsorizate de magacorporații, iar adulții adoptă numele companiei la care sunt angajați. (Firește, dintr-o notă plasată strategic pe una dintre primele pagini ale cărții aflăm că numele cât se poate de reale ale unor companii sunt utilizate doar în mod imaginar, cu scop literar, aparent fără intenția de a denigra acele instituții în lumea reală.)

Pe acest fundal se desfășoară simultan mai multe fire narative convergente. Astfel, Hack Nike primește misiunea neoficială de a asasina câțiva adolescenți pentru a stimula vânările de încălțăminte sport. Iubita lui Buy Mitsui, Violet, dezvoltă un virus informațional foarte eficace, apoi se pomenește implicată în conflicte la vârf între corporații. Billy Bechtel își pierde postul, apoi ajunge să fie recrutat de NRA și implicat într-o tentativă de asasinare a președintelui Uniunii. Iar Jennifer Government caută să îl aresteze pe inițiatorul acestor mașinațiuni, John Nike, și să îl defere justiției.

Impresia distinctă pe care am avut-o citind acest roman cyberpunk din a treia generație este că domnul Max Barry nu doar a citit No Logo de Naomi Klein, ci că a luat și notițe. Astfel, incidente reale în care unii tineri au fost jefuiți în anii 1990 doar pentru că purtau pantofi sport de firmă (descrise în volumul cercetătoarei canadiene) au fost extrapolate într-o campanie de marketing bazată pe asasinate în Jennifer Government. Transferul de la valoarea intrinsecă a bunurilor de consum la valoarea simbolică a mărcilor comerciale, analizat în No Logo, e împins la extrem prin preluarea de către personajele domnului Barry a numelui companiilor pentru care lucrează. Vandalizarea panourilor publicitare și transformarea acestora în mesaje de protest, prezentată în volumul doamnei Klein, devine un element destul de important în romanul autorului australian. Și exemplele ar putea continua.

(Deloc întâmplător, ediția britanică a romanului Jennifer Government are pe copertă o recomandare semnată chiar de Naomi Klein.)

Lăsând deoparte această conexiune cu o influentă lucrare de nonficțiune (similară, dacă vreți, cu aceea dintre unele lucrări din prima generație cyberpunk, în anii 1980, și Al Treilea Val de Alvin Toffler), aș dori să subliniez pronunțatul caracter distopic al romanului domnului Barry. Astfel, destinele personajelor sunt influențate de contracte stufoase, de neînțeles - de-a dreptul kafkaești. Cadrul geopolitic global al romanului amintește, în filigran, de cel din O mie nouă sute opzeci și patru de George Orwell. Viața de zi cu zi din acest viitor imaginar se bazează mult pe divertisment, bunuri de consum, mass-media și reclame, precum Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley. Iar egoismul și dorința de manipulare al personajelor negative sunt tipice pentru literatura cyberpunk.

Dintre calitățile acestui roman aș mai aminti intriga foarte dinamică și excelent organizată. În pofida dimensiunilor destul de respectabile (336 de pagini), Jennifer Government se citește repede, căci capitolele sunt scurte, acțiunea e trepidantă, loviturile de teatru se țin lanț, iar fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ. Efectul este cu atât mai pregnant cu cât firele narative sunt numeroase - cam ca în River of Gods de Ian McDonald.

De asemenea, în ceea ce privește satira împotriva capitalismului târziu, romanul scriitorului australian rivalizează cu Snow Crash de Neal Stephenson sau cu Headcrash de Bruce Bethke. Spre deosebire de prima generație cyberpunk, unde umorul era absent (cu excepția cărților profesorului Rudy Rucker) sau a apărut cu întârziere, Max Barry știe cum să își amuze cititorii.

Pe de altă parte, unii dintre cei ce au recenzat romanul înaintea mea au obiectat că personajele din Jennifer Government sunt superficiale și simple - până la caricatural. Deși obiecția pare destul de întemeiată - căci personajele care se dezvoltă sau evoluează în roman sunt extrem de puține - aș aminti că superficialitatea pare să fie un efect secundar al peisajului mediatic contemporan, așa cum a subliniat Nicholas Carr în The Shallows, iar romanul lui Max Barry, care imaginează o versiune dusă la extrem a societății occidentale contemporane, e convingător și pentru că prezintă personaje lipsite de profunzime psihologică. (De altfel, direcția aceasta fusese explorată, profetic, de către Huxley.)

Ceea ce aș avea eu să îi reproșez acestei cărți este însă altceva. Spre deosebire de alte lucrări din genul cyberpunk, care creează foarte convingător o atmosferă și au un stil evocativ, pe alocuri liric, Jennifer Government este scrisă într-un stil funcțional, cu multe dialoguri și multă acțiune, însă fără atmosferă. Stilistic vorbind, amintește mai curând de unele proze scurte scrise de Ernest Hemingway în tinerețe decât de opera timpurie a lui William Gibson. Și, dacă acțiunea și suspansul unui roman ne ajută să ducem la bun sfârșit prima lectură, cu siguranță că atmosfera și stilul (dacă există) ne vor încuraja să reluaăm cartea mai devreme sau mai târziu.

Pe ansamblu, Jennifer Government s-a dovedit a fi o lectură captivantă, eminamente adaptabilă pentru marele ecran, însă cu siguranță că îi lipsește ceva pentru a fi o capodoperă literară. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Mai mult, acest roman m-a convins să cumpăr un altul de același autor, Lexicon. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie. 

Ian McDonald, "River of Gods" (2004)

În 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Ian McDonald, River of Gods Editura Gollancz, Londra, 2009). Am încercat să îl citesc (mai ales că părea să i se potrivească tematicii unei teze de doctorat pe care o pregăteam pe atunci), doar că m-am poticnit și am abandonat lectura după numai câteva pagini. Căci textul, cu acțiunea plasată în 2047, în India, era presărat cu termeni hindi, dintre care destui nu se regăseau în glosarul de la sfârșitul cărții.

Au trecut anii, am mai parcurs niște cărți despre buddhism, hinduism și alte aspecte ale culturii indiene, după care am reluat lectura romanului - de această dată de pe o tabletă care îmi permitea să deschid cvasiinstantaneu definiții de dicționar lângă termenii pe care nu îi înțelegeam.

Așa am dus la bun sfârșit River of Gods în intervalul octombrie - decembrie 2016. Și iată ce am aflat:

În viitorul imaginat de Ian McDonald, la un veac după cucerirea independenței, India s-a fragmentat în state rivale, dintre care două, Bharat și Awadh, sunt pe picior de război din cauza unui baraj construit ilegal. Clima s-a schimbat, musonul nu a mai adus ploi de trei ani, iar seceta a cauzat foamete și tulburări sociale.

Pe acest fundal se desfășoară existența mai multor personaje - unele din partea locului, altele occidentale. Printre ele se numără Shiv (traficant de organe), domnul Nandha (vânător de inteligențe artificiale), Shaheen Badoor Khan (secretarul doamnei prim-ministru), Najia (jurnalistă), Lisa Durnau (cercetătoare în fizica fundamentală), Thomas Lull (cercetător în inteligența artificială), Tal (postuman neutru) și Vishram (comediant).

Viețile lor sunt periclitate de mai multe crize simultane și convergente. Shiv e hăituit de roboții ucigași ai unei agenții de recuperarea datoriilor. Domnul Nandha vede cum i se detramă căsnicia. Khan e victima unei înscenări și martorul căderii unui guvern. Najia distruge imaginea publică a unui politician. Durnau și Luill sunt implicați în dezvoltarea unui univers virtual cu viață artificială, dar și în rezolvarea enigmelor de la bordul unui asteroid străvechi, amenajat ca habitat de o altă civilizație. Tal ajunge pionul unor jocuri din culisele puterii politice. Iar Vishram se implică în administrarea unei afaceri de familie și în folosirea unui univers paralel ca sursă de energie.

Probabil că alți scriitori ar fi dezvoltat fiecare dintre aceste subiecte în câte un roman separat și ne-ar fi oferit peste o jumătate de duzină de cărți. Ian McDonald nu doar a îmbinat toate aceste fire narative, dar a și făcut-o cu deosebită măiestrie. Am remarcat grija cu care fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ, atenția cu care este dozat suspansul și migala cu care autorul a construit o rețea de relații cauzale între firele narative.

Am remarcat, de asemenea, atmosfera foarte convingătoare, caracterizarea personajelor prin discurs și prin acțiune, documentarea impresionantă din spatele scriiturii și discursul narativ bine controlat stilistic - evocativ și adesea poetic.

Firește, cititorii atenți vor discerne în River of Gods o mulțime de trimiteri intertextuale - la Neuromantul de William Gibson și la Synners de Pat Cadigan, la Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick și la Eon de Greg Bear, la Zeii înșiși de Isaac Asimov și la Permutation City de Greg Egan. Pe ansamblu, însă, multitudinea firelor narative, densitatea informațională, bombardamentul mediatic la care sunt supuse personajele, precum și impresia permanentă de suprapopulare, poluare și criză iminentă justifică comparația cu marile distopii ale lui John Brunner. Pe bună dreptate, într-o cronică dedicată romanului River of Gods în The Guardian, Christopher Priest a afirmat că Ian McDonald a scris Stand on Zanzibar pentru epoca numerică.

Voi așeza acest roman la loc de cinste în colecția mea, alături de Necroville și de alte capodopere ale literaturii (post)cyberpunk. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Și, dacă încântarea pe care mi-a adus-o finalul grandios al acestei cărți a fost întrucâtva umbrită de faptul că lectura s-a sfârșit, nu e totul pierdut. Căci Ian McDonald a publicat și un volum de schițe și povestiri plasat în același univers imaginar, Cyberabad Days. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Gess, "Teddy Bear Show" (1995)

Cum toate cele bune sau rele sunt trei, la începutul lunii aprilie 2017 am recitit volumul al treilea din seria BD "Teddy Bear" de Gess - Teddy Bear Show (Editura Zenda, Paris, 1995).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Polițista fugară Dolores și ecoactivistul Little Dub ajung pe platforma petrolieră abandonată  la bordul căreia se află o stație TV pirat. Acolo, se confruntă cu soldatul psihopat ce deține ursulețul din pluș infestat cu un virus modificat genetic. Împreună cu alți ecoactiviști, cei doi ajung la Paris și dejoacă planurile megacorporației care încerca să distrugă planctonul din oceanul planetar și să îl înlocuiască cu o formă de hrană sintetică, patentată. Nouă ani mai târziu, Dolores și clona lui Still Closer călătoresc spre o stație spațială de pe orbita lui Jupiter, unde Little Dub are o carieră de cântăreț într-un club.

În unele privințe, Teddy Bear Show este ceva mai ambițios decât precedentele. Spre exemplu, am fost impresionat de includerea unor elemente halucinante, precum reprezentarea grafică a delirului de care suferă Little Dub  din cauza unei noi forme de meningită, sau o superbă planșă pe două pagini cu Jupiter, câțiva sateliți naturali și vehicule spațiale inspirate parcă de picturile lui Chris Foss.

În alte privințe, volumul final al seriei este oarecum previzibil. Ca în orice poveste postcyberpunk ce se respectă, plutocrații sunt dați în vileag, activiștii au câștig de cauză, planurile de dominație mondială ale antagoniștilor sunt dejucate și așa mai departe. (Doar că pe ultima planșă o altă jucărie de pluș infestată duce la apariția altui maniac ucigaș.) Formatul de patruzeci și opt de pagini al albumului de bandă desenată franțuzesc impune însă ca toată povestea să fie bine compactată, iar, ca urmare, intriga pare aproape schematică. Cu alte cuvinte, "Teddy Bear" e mai valoros datorită graficii decât mulțumită scenariului.

Pe ansamblu, și acest volum al seriei a meritat timpul și banii. Firește, dintre romanele grafice postcyberpunk pe care le-am citit, am fost mult mai impresionat de Give Me Liberty. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Gess, "Teddy Bear: Djumbo Warrior" (1993)

Într-o postare anterioară, vă relatam cum, la mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat și parcurs seria de bandă desenată "Teddy Bear" a artistului și graficianului Gess. La finalul lunii august 2016, am reluat volumul al doilea al seriei, intitulat Teddy Bear: Djumbo Warrior (Editura Zelda, Paris, 1993).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Prietenul polițistului narcoman Still Closer, Li Chu, este salvat de polițista Dolores și dus la bordul petrolierului Djumbo Warrior, unde discheta cu date compromițătoare le este oferită unor ecoactiviști.

Între timp, Still Closer este recuperat din mlaștină, mai mult mor decât viu, vândut la o bancă de organe, aproape dezmembrat, salvat și recondiționat în ultimul moment, apoi trimis de agenții unui plutocrat orbital ca să recupereze discheta cu informații compromițătoare.

Pe de altă parte, un soldat dintr-un comando trimis ca să regăsească ursulețul de pluș virusat își ucide camarazii, ia cu asalt o stație TV pirat de pe o veche platformă petrolieră, extermină personalul și pornește o serie de transmisii TV delirante.

În final, Still Closer e ucis in extremis pe când se pregătea să o asasineze pe Dolores, iar polițista și un ecoactivist scapă ca prin urechile acului când petrolierul Djumbo Warrior e torpilat și scufundat. Doar că marea furtunoasă îi duce, într-un modul de salvare, către o anumită platformă petrolieră convertită în stație TV pirat...

Ca și volumul anterior, Teddy Bear: Djumbo Warrior se remarcă prin acțiunea alertă, prin grafica detaliată și îngrijită, precum și prin culorile atent alese.

Lumea ficțională prezentată e plină de contraste. Pe de o parte, ni se prezintă domurile geodezice suprapopulate, hiperactive, ultracomerciale și pregătite parcă să intre într-o criză  majoră. Pe de altă parte, vedem spații vaste, nepopulate, otrăvite de poluare, înecate după topirea calotelor glaciare și presărate cu diverse ruine.

Ceea ce pare bizar, la aproape un sfert de veac de la apariția acestui album BD, este că viitorul apropiat pe care îl prezintă e lipsit de Internet și de telefoane mobile. Ca destule creații (post)cyberpunk din anii 1980 și 1990 (unele ale subsemnatului), Djumbo Warrior a îmbătrânit rapid și s-a uzat moral neașteptat de repede.

Albumul rămâne de interes ca o creație ideatică tributară operei timpurii a lui William Gibson și ca o realizare grafică influențată întrucâtva de Moebius și de Caza. Spre deosebire de alte albume BD, precum Angel Doll sau Soltrois, va păstra un loc în colecția mea. Iar în ceea ce privește volumul final al seriei, Teddy Bear Show, am să vă relatez despre el cu alt prilej.

Gess, "Teddy Bear" (1993)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg o serie de benzi desenate franțuzești intitulată "Teddy Bear". Ulterior, le-am achiziționat, ba chiar am scris despre ele în teza mea de doctorat, Art Wasn't Quite Crime. La finalul lunii august 2016, am recitit primul volum, Teddy Bear (Editura Zenda, Paris, 1993).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Într-un viitor apropiat, omenirea locuiește în spații urbane dens construite și supraaglomerate protejate de domuri geodezice.

În sectorul internațional din domul sud-european, agentul Still Closer din brigada antidrog ucide doi traficanți și confiscă o servietă cu stupefiante. În loc să o predea la secția de poliție, Closer o păstrează (căci este narcoman), însă descoperă, pe lângă droguri, o dischetă cu informații confidențiale.

Cu ajutorul hackerului International Doug, Closer decriptează discheta și află că un concern alimentar pregătește distrugerea planctonului pentru a-l înlocui cu altă hrană, mai profitabilă. Planul ar duce la foamete și la pieirea a milioane de persoane prea sărace pentru a cumpăra noul tip de hrană. Iar distrugerea vechii culturi ar fi aplicată prin transmiterea din om în om a unui obiect portabil ce induce stări de manie ucigașă - până la paznicul unui depozit genetic...

Prin grija șefului său direct, căpitanul Hapman, și a unui personaj din lumea interlopă cu care acesta complotează, Closer este mutat la secția de criminalistică. Parteneră îi este Dolores, o fostă colegă care, în urmă cu cinci ani, îl împușcase de două ori în timpul unei misiuni.

Cei doi anchetează o serie de cazuri similare: oameni care, aparent fără motiv, au început să tragă focuri de armă în mulțime și au făcut numeroase victime. Dolores suspectează că un obiect portabil - poate o jucărie de pluș - a trecut de la un agresor la altul și a cauzat aceste atacuri. Probele analizate de laboratorul poliției tind să îi dea dreptate.

În paralel, intriga  urmărește două asemenea cazuri: un personaj trage în mulțime și este ciuruit de către agenții robotici de ordine, iar o martoră la incident culege un ursuleț de pluș pe care îl purta agresorul. La scurtă vreme, tânăra începe propria odisee sângeroasă - își ucide familia, înjunghie vânzătorul de la un magazin de armament, procură arme și face noi victime.

Din păcate, intriga primului volum din serie se termină rău. Closer e maltratat de o gașcă de golani și abandonat într-o mlaștină, mai mult mor decât viu. Dolores se confruntă cu șeful corupt, Hapman, îl ucide și e nevoită să fugă. Iar purtătoarea ursulețului de pluș pare de neoprit.

Ca bandă desenată, Teddy Bear impresionează prin minuțiozitatea cu care a fost realizată fiecare planșă. Decorurile înghesuite și sordide, personajele numeroase și exotice, vehiculele și accesoriile, toate sunt redate în detalii precise și ușor caricaturale. Efectul de ansamblu este intens, aproape sufocant - cam ca în romanul Stand on Zanzibar de John Brunner sau ca în filmul Strange Days de Katherine Bigalow.

Am  remarcat de asemenea paleta diversă de culori folosită de Gess. Astfel, unele planșe au predominant culori calde, pentru a reda scene intens luminate, altele au culori reci, cu precădere tonuri de albastru, pentru a reprezenta scene nocturne.

Scenariul, la rândul său, este alert, cu trei planuri care se succed, iar loviturile de teatru și întorsăturile de situație fac lectura captivantă.

Pe ansamblu, Teddy Bear este o realizare notabilă în domeniul benzii desenate (post)cyberpunk. Merită cu siguranță o lectură, ba chiar și pe cea de-a doua. Ca urmare, am reluat al doilea volum din serie, Djumbo Warrior. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

William Gibson, "The Peripheral" (2014)

Pe la jumătatea lunii martie 2016, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am procurat un exemplar din cel mai recent roman al lui William Gibson, The Peripheral  (Penguin Books, Londra, 2015). Anterior, avusesem patru sau cinci tentative de a-l parcurge în format electronic. De această dată, am reușit să-l citesc în versiune tipărită.

Și iată ce am aflat:

Într-un viitor apropiat, într-un orășel din sudul Statelor Unite ale Americii, un veteran de război, Burton Fisher, și sora lui mai tânără, Flynne, își rotunjesc veniturile cu activități în rețea precum participarea la simulări militare sau teleprezența, prin intermediul dronelor, pentru pază și protecție. Din păcate, în ceea ce se presupune a fi un joc, un personaj feminin este ucis, iar Flynne, martoră la eveniment, constată treptat că așa-zisul joc era de fapt real - într-un fel.

Al doilea fir narativ al romanului este plasat într-un viitor mai îndepărtat cu șapte decenii față de primul, la Londra, și îl are ca protagonist pe un specialist în relații cu publicul, Wilf Netherton. Acesta a avut o relație amoroasă cu una dintre clientele sale, o vedetă mediatică numită Daedra West. Din păcate, sora acesteia, Aelita, a dispărut, iar niște personaje influente, precum cleptocratul Lev Zubov și agenta Lowbeer, au nevoie de ajutorul lui Netherton pentru a rezolva misterul.

Pe măsură ce firele narative converg, iar Flynne, prin teleprezență, ajută la identificarea și pedepsirea asasinului din viitorul îndepărtat, cititorii ajung să înțeleagă relația complexă dintre cele două planuri narative. Până la un punct, epoca lui Flynne a fost trecutul din care s-a ajuns în prezentul lui Netherton. Cu toate acestea, odată cu deschiderea unor căi de telecomunicație și teleprezență între cele două epoci, ele ajung să se diferențieze din ce în ce mai mult. Linia temporală a lui Flynne se îndreaptă spre un viitor din ce în ce mai diferit, iar trecutul de pe linia temporală a lui Netherton se deosebește din ce în ce mai tare de prezentul protagonistei.

Două lucruri m-au frapat în privința romanului The Peripheral. Pe de o parte, stilul lui Gibson s-a transformat în opusul a ceea ce fusese la începutul carierei acestuia. Este criptic, extrem de reținut, redus la un minimum necesar. Întrucât vocea naratorială nu oferă pasaje expozitive, nici descrieri ample, cititorii sunt nevoiți să adune cu migală indicii pentru a deduce cum arată lumea (sau, mai exact, cele două lumi) în care e plasată intriga.

Pe de altă parte, mi s-a părut surprinzător că personajele principale, ca și în toate celelalte romane ale lui Gibson, sunt niște marginali care abia dacă percep (sau ghicesc) activitățile relevante ale actanților din adevăratele centre de putere. Astfel, două facțiuni din epoca lui Netherton își exercită influența în vremea lui Flynne corupând cercuri din ce în ce mai înalte ale puterii - începând cu șeful unei organizații locale de narcotraficanți și încheind cu consilierii prezidențiali de la Casa Albă. În funcție de care facțiune viitoare a ajuns într-o poziție dominantă, Flynne, familia și prietenii ei fie au momente de relativă liniște, fie sunt puși în pericol. Rar, dacă vreodată, pe parcursul romanului, ajunge însă protagonista să exercite vreo influență semnificativă directă asupra mersului evenimentelor.

Acești doi factori - stilul minimalist, criptic, respectiv condiția de marionete a personajelor principale, aflate la cheremul unor forțe în cea mai mare parte neînțelese și neexplicate - fac ca The Peripheral să nu fie neapărat o lectură plăcută (sau inteligibilă). Pentru admiratorii lui Gibson, se găsesc unele elemente agreabile, precum nanotehnologia viitorului îndepărtat, sau trimiteri  la opera lui timpurie - tiarele pentru acces în realitatea virtuală, ca în "Burning Chrome", sau unghiile care se transformă în arme albe, ca în "Johnny Mnemonic". Și cele două viitoruri, atât cât pot fi înțelese de către cititorul atent, par a fi foarte atent gândite de către un autor bine documentat în privința tendințelor curente.

Cu toate acestea, lectura romanului mi s-a părut anevoioasă și cam lipsită de satisfacții. Poate singura plăcere, pe măsură ce am parcurs paginile cărții, a fost să îmi închipui că agenta secretă Lowbeer, unul dintre puținele personaje cât de cât puternice și influente din roman, era interpretată de Dame Judi Dench.

În rest, cum am procedat cu toate cărțile lui William Gibson de la Idoru încoace, am să pun The Peripheral la raft și am să îl las acolo. E adevărat că aștept cu mare interes un nou roman de un autor canadian, însă autorul acela este Cory Doctorow.

Thomas Pynchon, "Bleeding Edge" (2013)

În lunile mai şi iunie ale anului 2014 am citit - mai cu opinteli decît m-aş fi aşteptat - cel mai recent roman al lui Thomas Pynchon, Bleeding Edge (Editura Penguin, New York, 2013). Să vă spun şi dumneavoastră despre ce e vorba:

Acţiunea este plasată la New York, în 2001. Protagonista este Maxine Tarnow, o investigatoare de fraude fiscale, divorţată şi mamă a doi copii. Activităţile sale o aduc în contact cu dedesubturile unei firme care a supravieţuit dezastrului .com, "hashslingrz", şi cu relaţiile dubioase ale directorului ei executiv, Gabriel Ice. De aici decurg o serie de episoade care aduc în scenă hackeri canadieni, angajaţi ai unei agenţii de informaţii americane, expatriaţi ruşi care ar putea fi membri ai crimei organizate.

Pe de altă parte, Maxine caută să ducă o viaţă de familie normală, împăcînd copiii, părinţii şi pe fostul soţ, iar asta duce, oarecum în tradiţia comediilor de modă veche, la o reconciliere. Doar că intriga este tulburată de atacurile de la 11 septembrie 2001 şi de trauma colectivă suferită de new-yorkezi în urma acestora.

Într-o manieră specifică, Thomas Pynchon introduce în acest roman (istoric?) o puzderie de informaţii despre societatea americană din trecutul recent, referiri la cultura populară, la evoluţia economiei, la jocurile politice şi financiare ale perioadei. De asemenea, lucru demn de remarcat, diversitatea etnică a personajelor (unele iudeo-americane, altele afro-americane, italo americane sau ruso-americane) este redată grijuliu în primul rînd prin nuanţe ale limbajului care arată că autorul are o fină ureche pentru dialog. Tot în aceeaşi linie se înscriu şi trimiterile culturale la datini, obieciuri şi mentalităţi - însoţite de un vocabular specific pentru care mărturisesc că a trebuit adesea să apelez la dicţionar. (În această privinţă, Bleeding Edge rivalizează cu un roman de Ian McDonald, River of Gods, despre care voi scrie cu altă ocazie.)

Tot în tradiţia pynchoniană se înscriu şi umorul unor situaţii, scenele burleşti sau parodiile unor melodii pop. Însă, pe de altă parte, investigaţia protagonistei aminteşte nu atît de preocupările Oedipei Maas din Strigarea lotului 49 cît, paradoxal, de cercetările intreprinse de Marly Krushkova în Count Zero de William Gibson. Episoadele din realitatea virtuală, în care Maxine descoperă o versine secretă a Internetului, construită înainte de World Wide Web şi modernizată de ocupanţii săi, evocă parcă unele scene similare din Tea from an Empty Cup de Pat Cadigan.

Pe ansamblu, însă, efortul acesta de a scrie un roman masiv dedicat culturii populare americane din trecutul recent mi-a amintit, ca ton şi chiar ca structură a intrigii, de romanele recente ale lui William Gibson. Dacă despre Neuromancer s-a spus că este Noul Testament al literaturii cyberpunk (Vechiul Testament fiind Curcubeul gravitaţiei), despre Bleeding Edge aş înclina să afirm că parcă ar fi volumul al patrulea din Trilogia Bigend.

Pe ansamblu, am citit acest roman cu oarecare plăcere, însă şi cu o anume dificultate - acţiunea e destul de relaxată, iar suspansul lipseşte aproape cu desăvîrşire. Nu ştiu dacă îl voi reciti vreodată, însă cu siguranţă că mi s-a deschis apetitul pentru alte romane de Thomas Pynchon. Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Rod Rees, "The Demi-Monde Spring" (2012)

Spre finalul lunii noiembrie 2012, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat al doilea roman din seria Demi-Monde a lui Rod Rees: The Demi-Monde Spring (Editura Jo Fletcher, Londra, 2012). În ciuda faptului că prezentarea grafică a romanului  este foarte atrăgătoare, după cum puteţi observa din imaginea care însoţeşte acest articol, am preferat să aştept mai întîi ocazia de a parcurge primul volum din tetralogie, The Demi-Monde Winter. După care... am reuşit să citesc şi continuarea, printre picături, în intervalul septembrie - decembrie 2013.

Şi iată ce am aflat:

Parte din problema unei serii este aceea că unii cititori nu cunosc evenimentele din volumele anterioare, în cazul în care întîmplător încep lectura de la un volum din mijlocul seriei. Unii autori, precum J.R.R. Tolkien sau Stephen R. Donaldson, oferă un rezumat al acelor evenimente la începutul fiecărui volum. Rod Rees oferă şi el unul, însă... sub scuza elegantă a unui raport al profesorului Septimus Bole către Marele Consiliu al unui ordin secret. Raportul are un antet, iar literele cu care e imprimat lasă impresia că a fost dactilografiat.

În prolog, un personaj feminin, Odette Aroca, scapă vitejeşte de arestare în Parisul lumii virtuale.

Odette este cea care conduce o revoltă populară ce ia cu asalt Bastilia şi eliberează nişte deţinuţi politici - inclusiv pe Vanka Maykov. În urma acestei revolte - îndreptată în principal împotriva ocupaţiei sectorului Paris de către trupele ForthRight - Norma Williams iniţiază o mişcare de rezistenţă non-violentă inspirată de Mahatma Gandhi şi de Martin Luther King, Jr.

Din păcate, pe parcursul acestui roman se dovedeşte că trupul virtual al Ellei Thomas a fost luat în stăpînire de către o entitate străveche şi seducătoare, Lilith, care caută să subvertească puterea conducătoarei Veneţiei şi s-o înlocuiască. În schimb, mişcarea de rezistenţă din Paris doboară Turnul Awful chiar la finalul paradei triumfale a ocupanţilor şi-i ucide pe mulţi dintre potentaţii din ForthRight, inclusiv pe Lavrentii Beria.

Ultima parte a romanului conţine o mulţime de episoade tensionate, confruntări şi salvări pe muchie de cuţit. Iar conflictele sînt departe de a fi rezolvate, căci fiica lui Heydrich, Aaliz, şi-a transferat mintea în lumea reală, în creierul Normei Williams, şi a creat o organizaţie conservatoare de tineret cu care plănuieşte să subvertească societatea americană pentru ca ulterior să preia controlul asupra acesteia.

Ca şi volumul anterior din serie, The Demi-Monde Spring reprezintă un amestec de steampunk, postcyberpunk şi ucronie. Dacă în lumea virtuală în care se petrec cele mai multe scene ale intrigii tehnologia şi costumele sînt de inspiraţie steampunk, episoadele din "lumea reală" conţin destule indicii care le arată cititorilor că aşa-numita realitate nu este a noastră, ci una dintr-un univers paralel în care istoria ultimelor decenii a fost subtil diferită faţă de a noastră.

Un aspect interesant al acestui roman îl constituie dezvoltarea imprevizibilă a personajelor principale. Ella Thomas, sub influenţa entităţii Lilith, se transformă teptat într-un personaj negativ, în vreme ce Norma Williams evoluează, devine mai matură în gîndire şi mai responsabilă. Chiar şi celălalt personaj feminin negativ, Aaliz Heydrich, devine foarte promiţător. Din păcate, autorul a lăsat-o pe Trixie Dashwood într-un con de umbră, însă probabil că acest personaj va recăpăta un rol central într-unul dintre romanele următoare ale seriei.

Un alt aspect interesant îl constituie introducerea unor personaje secundare comice, precum Odette Aroca, Burlesque Bandstand sau Rivets. Alte personaje secundare sînt sinistre, precum asasinul Zolotov şi vampirii Grigori. De asemenea, ca şi în primul roman, apar o mulţime de personaje istorice re-create în lumea virtuală, ca, de exemplu, Robespierre, marchizul de Sade, Jeanne Dark, Garibaldi sau Casanova.

Intriga romanului este complexă, structurată pe multiple planuri şi alertă, iar unele episoade sînt foarte amuzante. Nu întîmplător, Demi-Monde a fost numită "verişoara noir, sălbatică a Lumii Disc" de către Stephen Baxter. Aşa încît... probabil nu veţi fi foarte suprinşi dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat de citit The Demi-Monde Spring am început să parcurg următoarea carte din serie, The Demi-Monde Summer. Însă despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(Ar mai trebui să adaug că articolul pe care tocmai l-aţi parcurs reprezintă cronica numărul 100 dintre cele pe care le-am postat în acest an la Ţesătorul. În această privinţă, a fost cel mai rodnic an de la inaugurarea blogului. Să vedem ce va aduce 2014.)

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Charles Stross, "Rule 34" (2011)

Am devenit un admirator al scrierilor lui Charles Stross prin 2008, cînd am citit Accelerando. Nu i-am parcurs nici pînă acum toate volumele (scrie şi publică într-un ritm intens), dar uneori m-a captivat cîte o carte de-a sa, precum Rapture of the Nerds. O impresie extrem de favorabilă mi-a făcut şi Halting State, o combinaţie de post-cyberpunk, tehno-thriller şi police procedural. Apoi, în septembrie 2013, am avut ocazia să parcurg continuarea acestui roman experimental, Rule 34 (Ace Books, New York, 2011).

Şi iată ce am aflat:

Intriga din Rule 34 este plasată în Edinburgh, cinci ani mai tîrziu faţă de cea din Halting State, într-o Scoţie semi-independentă din viitorul apropiat. De această dată, inspectoarea de poliţie Liz Kavanaugh şi colegii ei se confruntă cu o serie de crime comise cu ajutorul unor aparate casnice reparate neprofesional şi acţionate de la distanţă. Ceea ce ar fi putut trece drept accident într-un caz sau două se dovedeşte a fi un tipar sistematic, prezent în numeroase ţări ale Uniunii Europene, iar protagonista este ajutată în investigaţii de un coleg venit din Turcia, Kemal.

Investigaţia duce la descoperirea unei reţele de trafic cu materii prime pentru dispozitive de fabricaţie nanotehnologice pe filiera unei republici separatiste de buzunar din spaţiul ex-sovietic, dar şi la existenţa unei inteligenţe artificiale evoluate din programe anti-spam care ia măsuri discrete împotriva reţelelor de crimă organizată.

Personajele sînt numeroase şi diverese - de la inspectoarea de poliţie Liz Kavanaugh şi fosta ei iubită din mediul corporatist, Dorothy, la măruntul infractor pakistanez Anwar Hussein şi la agentul Operaţiunii, căruia i se atribuie nume de criminali în serie din secolul precedent. Fiecare capitol corespunde cu punctul de vedere al altui personaj (iar unele dintre acestea nu sînt umane), însă, spre disperarea naratologilor, naraţiunea are loc la persoana a doua, ca în vechile jocuri-text cu aventuri create pentru calculatoare personale la începutul anilor 1980.

Un aspect remarcabil al acestui roman îl reprezintă structurarea evenimentelor din intrigă. În unele cazuri, fără să ştie, protagonista şi antagonistul se află la o strîngere de mînă distanţă unul de celălalt (metaforic vorbind) sau se intersectează întîmplător la intrarea într-o clădire publică. Interacţiunile dintre personaje sînt aranjate cu grijă, iar loviturile de teatru sînt spectaculoase, ca nişte caramboluri de maestru.

Un alt aspect demn de menţionat este caracterizarea personajelor. Fie că e vorba despre personajele principale sau de unele dintre cele secundare, autorul le-a construit o personalitate convingătoare, o serie de amintiri, o istorie personală, o familie, un cerc social şi aşa mai departe, iar caracterizarea şi evoluţia intrigii se potenţează reciproc într-un mod ireproşabil. Ca să dau un singur exemplu, în cazul antagonistului, istoria personală în sine, cu traume, abuzuri şi schimbări radicale ar fi constituit suficient material pentru ca Stephen King să scrie un roman de tip Carrie. Charles Stross le-a condensat într-un capitol. (Unul de neuitat.)

Dincolo de acţiune şi de personaje, însă, Rule 34 conţine şi o serie de elemente de fundal care ar trebui să-i pună pe gînduri pe cititori - pentru că autorul e foarte atent la lumea în care trăim şi foarte convingător în speculaţiile sale privitoare la viitorul apropiat. Printre subiectele atinse în trecere se află supravegherea ubicuă în zonele urbane, utilizarea dronelor de către forţele de ordine, realitatea amplificată ca mediu de lucru, nanotehnologia, dezvoltarea inteligenţei artificiale şi apariţia automobilelor care se pilotează singure.

Nu în ultimul rînd, Charles Stross aduce şi un omagiu tradiţiei SF şi cyberpunk, cu numeroase referiri la 2001 - O odisee spaţială, Blade Runner şi Neuromantul. Dar, aşa cum William Gibson, în Spook Country, a alungat noţiunea de ciberspaţiu (creată chiar de el) ca fiind desuetă, Stross demontează conceptul de singularitate tehnologică (prezent pînă şi în titlul romanului său de debut, Singularity Sky). În loc să ne servească o variaţiune pe tema transcendenţei tehnologice sau a viitorului de neimaginat, în Rule 34 ne oferă o poveste captivantă, personaje convingătoare şi un poimîine care seamănă îngrijorător de mult cu ziua de azi. 

(Şi, pînă la urmă, care era Regula 34? O să aflaţi cînd veţi citi romanul.)

În ceea ce mă priveşte, mai am la raft cel puţin alte şase cărţi de Charles Stross care îşi aşteaptă rîndul la lectură. Dar despre acelea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)