Ian McDonald, "River of Gods" (2004)

În 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Ian McDonald, River of Gods Editura Gollancz, Londra, 2009). Am încercat să îl citesc (mai ales că părea să i se potrivească tematicii unei teze de doctorat pe care o pregăteam pe atunci), doar că m-am poticnit și am abandonat lectura după numai câteva pagini. Căci textul, cu acțiunea plasată în 2047, în India, era presărat cu termeni hindi, dintre care destui nu se regăseau în glosarul de la sfârșitul cărții.

Au trecut anii, am mai parcurs niște cărți despre buddhism, hinduism și alte aspecte ale culturii indiene, după care am reluat lectura romanului - de această dată de pe o tabletă care îmi permitea să deschid cvasiinstantaneu definiții de dicționar lângă termenii pe care nu îi înțelegeam.

Așa am dus la bun sfârșit River of Gods în intervalul octombrie - decembrie 2016. Și iată ce am aflat:

În viitorul imaginat de Ian McDonald, la un veac după cucerirea independenței, India s-a fragmentat în state rivale, dintre care două, Bharat și Awadh, sunt pe picior de război din cauza unui baraj construit ilegal. Clima s-a schimbat, musonul nu a mai adus ploi de trei ani, iar seceta a cauzat foamete și tulburări sociale.

Pe acest fundal se desfășoară existența mai multor personaje - unele din partea locului, altele occidentale. Printre ele se numără Shiv (traficant de organe), domnul Nandha (vânător de inteligențe artificiale), Shaheen Badoor Khan (secretarul doamnei prim-ministru), Najia (jurnalistă), Lisa Durnau (cercetătoare în fizica fundamentală), Thomas Lull (cercetător în inteligența artificială), Tal (postuman neutru) și Vishram (comediant).

Viețile lor sunt periclitate de mai multe crize simultane și convergente. Shiv e hăituit de roboții ucigași ai unei agenții de recuperarea datoriilor. Domnul Nandha vede cum i se detramă căsnicia. Khan e victima unei înscenări și martorul căderii unui guvern. Najia distruge imaginea publică a unui politician. Durnau și Luill sunt implicați în dezvoltarea unui univers virtual cu viață artificială, dar și în rezolvarea enigmelor de la bordul unui asteroid străvechi, amenajat ca habitat de o altă civilizație. Tal ajunge pionul unor jocuri din culisele puterii politice. Iar Vishram se implică în administrarea unei afaceri de familie și în folosirea unui univers paralel ca sursă de energie.

Probabil că alți scriitori ar fi dezvoltat fiecare dintre aceste subiecte în câte un roman separat și ne-ar fi oferit peste o jumătate de duzină de cărți. Ian McDonald nu doar a îmbinat toate aceste fire narative, dar a și făcut-o cu deosebită măiestrie. Am remarcat grija cu care fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ, atenția cu care este dozat suspansul și migala cu care autorul a construit o rețea de relații cauzale între firele narative.

Am remarcat, de asemenea, atmosfera foarte convingătoare, caracterizarea personajelor prin discurs și prin acțiune, documentarea impresionantă din spatele scriiturii și discursul narativ bine controlat stilistic - evocativ și adesea poetic.

Firește, cititorii atenți vor discerne în River of Gods o mulțime de trimiteri intertextuale - la Neuromantul de William Gibson și la Synners de Pat Cadigan, la Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick și la Eon de Greg Bear, la Zeii înșiși de Isaac Asimov și la Permutation City de Greg Egan. Pe ansamblu, însă, multitudinea firelor narative, densitatea informațională, bombardamentul mediatic la care sunt supuse personajele, precum și impresia permanentă de suprapopulare, poluare și criză iminentă justifică comparația cu marile distopii ale lui John Brunner. Pe bună dreptate, într-o cronică dedicată romanului River of Gods în The Guardian, Christopher Priest a afirmat că Ian McDonald a scris Stand on Zanzibar pentru epoca numerică.

Voi așeza acest roman la loc de cinste în colecția mea, alături de Necroville și de alte capodopere ale literaturii (post)cyberpunk. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Și, dacă încântarea pe care mi-a adus-o finalul grandios al acestei cărți a fost întrucâtva umbrită de faptul că lectura s-a sfârșit, nu e totul pierdut. Căci Ian McDonald a publicat și un volum de schițe și povestiri plasat în același univers imaginar, Cyberabad Days. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

George Bernard Shaw, "Mrs. Warren's Profession" (1894)

Pentru piesele lui Bernard Shaw am descoperit (și păstrat) un interes de acum un sfert de veac, când, la începutul anilor 1990, mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine de la Universitatea din București. De atunci încoace, de câte ori am avut ocazia, am cumpărat volume cu piese de teatru ale dramaturgului anglo-irlandez. (Pe câteva le-am și citit.)

Cel mai recent, la începutul lunii iunie 2016, la târgul de carte Bookfest din București, am achiziționat la preț promoțional un volum intitulat Plays by George Bernard Shaw (Colecția Signet Classics, Editura Penguin, New York, 2004). Din cuprins, deocamdată am parcurs piesa Mrs. Warren's Profession (1893-1894). Și iată ce am aflat:

Ca destule alte piese ale lui Shaw, Mrs. Warren's Profession începe cu o lungă prefață, deghizată de această dată sub titlul "Scuza autorului". Textul datează din 1902 și relatează, între altele, cum piesa a fost pusă sub interdicția de a fi reprezentată timp de opt ani. Aparent, în societatea victoriană târzie, subiectul piesei era prea îndrăzneț pentru a fi reprezentat.

Piesa propriu-zisă constă în patru acte și o are ca protagonistă pe domnișoara Vivie Warren. Actul întâi e plasat în Surrey, la o casă de țară unde protagonista își petrece vacanța. Rând pe rând, sosesc în vizită tânărul Praed, apoi doamna Warren (mama eroinei) și partenerul ei de afaceri, George Crofts, iar în cele din urmă Frank Gardner (fiul pastorului din sat).

Vivie este o persoană educată în științele exacte și dornică să intre în afaceri. Pe parcursul celui de-al doile act, Frank discută cu doamna Warren (ba chiar flirtează cu ea, în pofida diferenței de vârstă), iar Crofts, care are cam cincizeci de ani, o abordează separat. Și unul, și celălalt ar dori să o pețească pe Vivie. Doar că doamna Warren nu e tocmai sigură cine e tatăl fiicei sale - poate Crofts, poate pastorul Gardner...

Protagonista, în schimb, adoptă o atitudine neconvențională atât în privința propriei mame, cât și în cea a căsătoriei. Argumentele doamnei Warren, conform cărora a practicat o profesie imorală pentru a subzista și pentru a-și crește și educa fiica, par să o influențeze emoțional, însă îi întăresc decizia rațională de a avea o profesie onorabilă și de a-și câștiga singură traiul.

În actul al treilea, Vivie e abordată direct de Frank Gardner, apoi de Crofts. Pe lângă faptul că între cei doi există o rivalitate mocnită (cel dintâi e tânăr, arătos, dar falit; cel de-al doilea - avut, dar tomnatic), fiecare îi dezvăluie protagonistei detalii despre doamna Warren care subminează atașamentul filial și așa precar. Căci, după cum ține Crofts să sublinieze, doamna Warren nu și-a abandonat profesia nici pe departe. Dimpotrivă, a extins-o și consolidat-o la nivel internațional.

Ca urmare, în actul al patrulea, Vivie a plecat deja la Londra și lucrează într-un birou, la o firmă proaspăt înființată. Într-o ultimă tentativă de reconciliere, o vizitează Frank Gardner, Praed, apoi doamna Warren. Cel  dintâi ar vrea să o întrețină cu câștiguri de la jocurile de noroc. Praed e pe cale să plece în străinătate și ar putea să o ia cu el pe protagonistă. Doamna Warren, mai practică, îi oferă bani, blănuri și bijuterii - cu condiția să o accepte în viața ei și, eventual, să o asiste în administrarea afacerii ei, mai degrabă decât să își urmeze propria cale.

Rând pe rând, Vivie refuză ofertele și își vede de munca ei. La finalul piesei, este singură în birou și mai hotărâtă ca niciodată.

Este o măsură a schimbărilor istorice din societatea occidentală că, pentru un cititor sau spectator al secolului al XXI-lea, e dificil de înțeles de ce Mrs. Warren's Profession a fost interzisă timp de opt ani la finalul veacului al XIX-lea. În subtext, devine evident că doamna Warren și-a început viața profesională ca prostituată, iar apoi, cu finanțarea lui Crofts, a ajuns să administreze o rețea de case de toleranță cu filiale în Berlin, Viena, Bruxelles și Budapesta. În textul piesei, pe de altă parte, chestiuni precum prostituția și proxenetismul nu sunt niciodată discutate explicit.

Ceea ce poate să fi deranjat unele persoane sus-puse este însă conexiunea ascunsă, dar foarte profitabilă, dintre unele activități imorale și averile unor personaje din clasa superioară victoriană. Astfel, Crofts (care în piesă pare să fie personajul-portavoce al lui Shaw) declară în actul al treilea că unii aristocrați se îmbogățesc din vaste operațiuni de închiriere în cartiere insalubre, consiliul superior al Bisericii Anglicane este plin de păcătoși, iar unii membri ai Parlamentului fac avere din munca prost plătită a sute de minore care trudesc în condiții improprii. Acest gen de sfidare fățișă la adresa Establishment-ului e posibil să fi atras atenția cenzorilor mai mult decât profesia doamnei Warren.

În schimb, azi, ca și la prima reprezentație a piesei, impresionează plăcut atitudinea protagonistei. Vivie Warren se bazează pe educație, muncă, spirit întreprinzător și autonomie economică, mai degrabă decât pe moșteniri, mezalianțe și discursuri romanțioase. Prin acest personaj, Shaw aduce pe scenă, spre beneficiul publicului larg, ideile primului val de feminism.

Pe ansamblu, Mrs. Warren's Profession a reprezentat o lectură agreabilă - ca un fel de călătorie în timp către o societate în care atitudinile, moravurile și codul comportamental acceptat erau destul de diferite față de cele contemporane. În această privință, ca subiect și tratare, piesa are unele puncte comune cu Lady Windermere's Fan de Oscar Wilde.

Firește, pe viitor voi citi și alte piese de George Bernard Shaw. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

Kate Fox - "Watching the English" (2004)

În iulie 2014, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unei lucrări de antropologie de Kate Fox, Watching the English - The Hidden Rules of English Behaviour (Editura Hodder, Londra, 2005). Am parcurs cu multă plăcere această lucrare. Şi iată ce am aflat:

Watching the English vine ca o completare şi ca o concluzie la un şir de alte lucrări ale cercetătoarei Kate Fox, precum The Racing Tribe: Watching the Horsewatcher, Pubwatching with Desmond Morris, Passport to the Pub: The Tourist's Guide to Pub Etiquette şi Drinking and Public Disorder (scrisă în colaborare cu dr. Peter Marsh). Premisa cărţii este simplă: metodele de observaţie şi de cercetare ale antropologiei pot fi folosite nu numai în ţinuturi exotice, cu triburi îndepărtate, ci şi acasă, cu naţiunea din care face parte cercetătoarea sau cercetătorul.

Rând pe rând, Kate Fox examinează diverse aspecte ale vieţii englezeşti pentru a descoperi regulile nescrise ale acestei comunităţi, "gramatica" după care funcţionează societatea englezească. Astfel, partea întâi tratează despre codurile de conversaţie. După cum probabil vă aşteptaţi, cel dintîi capitol are ca subiect vremea, sau mai exact conversaţiile despre vreme. Urmează capitole dedicate conversaţiei de întreţinere, regulilor umorului, codurilor lingvistice de clasă socială, regulilor emergente legate de telefonia mobilă, precum şi discuţiilor din localurile publice.

Partea a doua se ocupă de coduri comportamentale. Astfel, veţi găsi capitole despre reguli de la domiciliu, reguli pe stradă, reguli de la locul de muncă, reguli de joacă, coduri vestimentare, reguli despre mâncare, reguli despre relaţiile intime şi ritualuri de trecere. (Am fost plăcut surprins să constat că o lucrare străveche, Ritualurile de trecere de Arnold van Gennep, pe care am citit-o în mileniul trecut, pe vremea când eram student, este considerată şi acum o lucrare de referinţă.) 

Lucrarea se sfârşeşte cu o secţiune de concluzii care sintetizează foarte clar şi bine structurat ideile principale din capitolele cărţii, respectiv cu un epilog amuzant, scris la încheierea muncii de trei ani care a dus la scrierea cărţii.

Ca antropolog, Kate Fox este foarte conştientă de faptul că observă nu un grup de oameni, ci un grup de oameni cu un antropolog în mijlocul lor. Dealtfel, în fiecare capitol, autoarea aminteşte şi analizează atât experimente sau constatări pe care le-a efectuat pe teren, cât şi informaţii pe care le-a primit de la persoane intervievate. Şi nu doar identifică trăsături tipic englezeşti, precum umorul, autocritica, modestia sau refuzul de a se lua prea tare în serios, ci le şi dovedeşte pe fiecare pagină.

Consecinţele acestei abordări - antropologie scrisă pentru publicul larg, cu dublul scop de a informa şi de a amuza, mai degrabă decât pentru un public specializat care aşteaptă jargon academic - sunt îmbucurătoare. Watching the English a fost tradusă în numeroase limbi, a vândut peste o jumătate de milion de exemplare în întreaga lume, a ajuns să fie inclusă în bibliografia multor cursuri de antropologie de la universităţi prestigioase şi i-a încurajat pe destui tineri englezi să studieze antropologia - iar pe şi mai mulţi imigranţi să înţeleagă ceva bine comportamentul colegilor de serviciu, vecinilor sau soţiilor/soţilor. Deloc surprinzător, la zece ani după publicarea primei ediţii, Kate Fox a fost rugată să revizuiască şi să extindă Watching the English, ceea ce a şi făcut. Dar despre ediţia aceea am să vă relatez cu alt prilej.

Până atunci, vă îndemn să vizitaţi site-ul Librăriei Nautilus şi să comandaţi un exemplar din prima ediţie aici. (Oferta este limitată.)

Ursula K. Le Guin, "Gifts" (2004)

În martie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat o trilogie de Ursula K. Le Guin destinată adolescenţilor. Prezentarea era atrăgătoare, similară cu cea a romanului The Other Wind, însă - din cauza unor evenimente din acea perioadă - trilogia a suferit două mutări, după care a aşteptat multă vreme la raft ca să-i vină rîndul la lectură. Abia în noiembrie 2013 am parcurs primul roman al Analelor Ţărmului Apusean, Gifts (Editura Orion, Londra, 2005).

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator, Orrec Caspro, relatează evenimente din copilăria şi adolescenţa sa. Este fiul unui conducător de clan din Ţara de Sus, Canoc, iar în ţinuturile învecinate sînt alte clanuri. Fiecare clan are un dar - fie pe cel de a chema animalele, sau pe cel de a arunca o boală asupra oamenilor, ori pe acela de a răsuci lucruri şi fiinţe, sau pe acela de a desface, de a nimici. Societatea lor este agrară, feudală, iar locuitorii Ţării de Sus sînt obişnuiţi să crească vite, cai şi oi, iar uneori nu se sfiesc să mai fure din turma ori din herghelia vecinului. Şi, pentru a ţine darul viu de la o generaţie la următoarea, membrii clanurilor se căsătoresc între ei, cu veri şi verişoare mai îndepărtate.

Din primul capitol aflăm că "brantorul" de Caspromant i-a pus o legătură la ochi fiului său, Orrec. Aparent, un strămoş de-al lor, Caddard, avusese nu numai darul de a nimici cu o privire, un gest şi un murmur, dar şi nesăbuinţa de a abuza de acel dar, ceea ce îl dusese la distrugerea propriei sale soţii. Darul lui Orrec întîrzie să se manifeste, iar cînd apare, de obicei în situaţii-limită precum atacul iminent al unei năpîrci, pare de necontrolat. De teamă să nu îi vatăme pe cei apropiaţi, protagonistul alege să îşi petreacă multe luni la rînd legat la ochi - ceea ce, paradoxal, duce la creşterea exagerată a reputaţiei sale printre vecini.

Din păcate, un vecin puternic, brantorul de Drummant, îi invită în vizită la el, iar Canoc Caspro acceptă invitaţia, împreună cu soţia sa din Ţara de Jos, Melle, şi cu fiul său. Ogge Drum rîvneşte la soţia vecinului său, iar situaţia e complicată pe de o parte de o ofertă batjocoritoare de a o logodi pe nepoata sa retardată cu Orrec, iar pe de alta de descoperirea că două vite îi fuseseră furate lui Canoc de către vecinul său.

La întoarcere, Canoc îşi recuperează vitele, însă soţia lui se îmbolnăveşte şi, după o lungă suferinţă, piere. Brantorul de Drummant e suspectat că şi-ar fi folosit darul ca să arunce boala neiertătoare asupra ei. Orrec suferă, mai ales cînd îl cuprinde bănuiala că nu are darul de a nimici cu o privire şi o şoaptă. Poate că ultimul an din viaţa mamei sale nu s-ar fi irosit pe întuneric, fără rost...

Spre finalul romanului, conflictul lui Canoc Caspro cu Ogge Drum ajunge la un dezondămînt tranşant (şi totodată întristător). După o îndelungată chibzuinţă, Orrec şi prietena lui din copilărie, Gry, decid să plece împreună în lume. Căci poate protagonistul are un alt dar, primit de la maică-sa - iubirea pentru poveşti şi harul de a ticlui versuri - iar darul lui Gyr poate ar fi mai bine folosit la dresarea cailor decît la chemarea fiarelor sălbatice ca să le ucidă vînătorii.

Studiile antropologice ale Ursulei K. Le Guin se văd foarte bine şi în acest roman - locuinţele personajelor sînt descrise convingător, uneltele şi armele lor, hainele, obiceiurile, relaţiile, cutumele - totul într-un mod integrat, fără disonanţe. Astfel, locuitorii Ţării de Sus sînt în majoritate analfabeţi şi se bazează pe o tradiţie orală, moştenită din generaţie în generaţie. Melle, în schimb, este o prezenţă exotică, aptă să scrie şi să citească - şi dornică să meşteşugească pentru fiul ei cărţi pe ale căror file aşterne poveşti.

Paradoxal, pentru fiecare manifestare a unui dar magic, cel care a făcut demonstraţia e dator să ofere şi un cadou - o dovadă că poate face rău, însă alege să facă bine. Darul darului, cum i se spune în roman. Dacă în primele capitole aflăm cum Canoc, în tinereţe, a mers cu cîţiva însoţitori în Ţara de Jos şi, sub ameninţarea nimicirii, a plecat cu o tînără care avea să-i devină soţie, în ultimul capitol fiul său decide să meargă în acel orăşel îndepărtat şi să-şi caute bunicii dinspre mamă ca să-i încînte pe orăşeni cu poveştile şi versurile sale. Căci darurile sînt de multe feluri...

Chiar dacă Gifts  nu are evenimente la fel de spectaculoase în intrigă precum romanele din seria Earthsea, stilul în care este narat e fermecător şi foarte bine controlat. Inclusiv personajele animaliere - cîinii care îl însoţesc pe protagonist sau caii pentru călărie - sînt frumos realizate şi convingătoare.

Un alt aspect agreabil îl constituie tehnoredactarea aerisită şi fonturile lizibile - Garamond - care uşurează lectura, sporesc farmecul romanului şi invită la recitire. Pe ansamblu, vă recomand cu căldură romanul Gitfs, fie în ediţie britanică, de la Nautilus, aici, fie (sub titlul Daruri) în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu, de la Grupul Editorial Corint, aici - la un preţ deosebit de atractiv.

Şi, cum toate cele bune sau rele sînt trei, în viitorul apropiat am să vă relatez despre celelalte două romane ale Analelor Ţărmului Apusean. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

John Gardner, "Grendel" (1971)

Prin 1994, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a recomandat un roman de John Gardner bazat pe un poem epic pe care îl citisem în traducere română cu doi ani mai înainte, Beowulf, şi pe care îl apreciasem mult. E drept că nu am urmat recomandarea imediat, însă, după mai mulţi ani, la un final de noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un exemplar de dată mai recentă din romanul Grendel (Colecţia Fantasy Masterworks, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). De parcurs, l-am parcurs abia în octombrie 2013, cu ocazia unui seminar de poezie despre Beowulf. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa ediţiei de la Gollancz este semnată de Jeffrey Ford şi este foarte informativă, avînd în vedere că domnul Ford l-a cunoscut pe autor în ultimii ani de viaţă ai acestuia din urmă. Pe de o parte, apar informaţii despre personalitatea şi mediul de lucru al profesorului universitar John Gardner (şi există paralele cu două personaje din roman, Grendel, respectiv Plăsmuitorul), iar pe de alta sînt prezentate date despre opera acestuia - romane, poeme şi lucrări de critică literară, dintre care unele au stîrnit indignare la vremea lor, iar altele au căzut, poate pe nedrept, într-un con de umbră.

Nu aceasta a fost însă soarta romanului Grendel, întrucît acesta se bucură de o perenă popularitate ca urmare a includerii sale în manualele de liceu americane, cum ar fi Prentice Hall Literature - The English Tradition (pp. 54-55).

Romanul reia unele episoade din poemul epic Beowulf... din perspectiva antagonistului, căpcăunul Grendel. În Evul Mediu Timpuriu, acesta terorizează un ţinut danez şi, avînd o viaţă foarte lungă, e martorul schimbării treptate a relaţiilor sociale şi al creşterii puterii regelui Hrothgar. Numai că Grendel, veritabilă forţă de neoprit, dă buzna uneori în sala de banchete Heorot, apoi îi sfîşie şi îi mănîncă pe supuşii regelui.

În mod ironic, protagonistul e uneori bîntuit de întrebări filosofice despre existenţă, despre Univers şi despre rostul său în lume, iar alteori, ca în teatrul absurdului, are tentative eşuate de comunicare şi comuniune - fie cu maică-sa (nespus de bătrînă şi lipsită de grai), fie cu oamenii (care se tem de el şi îl alungă), fie cu un balaur (care, percepînd în egală măsură trecutul şi viitorul, foloseşte concepte avansate şi e de neînţeles). Protagonistul nu găseşte alinare nici în religie, căci idolii de lemn şi piatră la care se închină oamenii sînt uşor de distrus, iar preoţilor le vine mai uşor să li se prezinte drept zeitate decît drept frate întru credinţă. Prin urmare, izolarea şi cinismul lui Grendel se accentuează progresiv, iar sosirea în final a geaţilor conduşi de Beowulf îl umple de o ciudată bucurie.

Cum evenimentele aflate în prim-plan în intriga romanului nu acoperă decît un sfert dintre cele prezentate în poemul epic Beowulf, celelalte episoade din poem sînt recuperate pe alte căi. Astfel, atît mama lui Grendel cît şi sălaşul lor din ţinuturile lor mlăştinoase sînt prezentate cînd şi cînd - prolepse pentru confruntarea lui Beowulf cu mama căpcăunului. Balaurul hrăpăreţ care îşi apără comoara cu gelozie şi scuipă flăcări ştie că va pieri cîndva, în viitor - altă prolepsă, de data asta făcînd aluzie la ultima înfruntare din poemul epic. Iar al treilea eveniment major din Beowulf, mai exact întrecerea de înot a acestuia cu personajul Breca şi lupta cu nişte monştri marini, se recuperează sub forma unei poveşti relatate spre finalul romanului, în sala de banchete Heorot.

Fireşte, conform canoanelor postmoderniste, textul literar prezintă o diversitate de tehnici literare, ca într-un caleidoscop. Adesea proza are o încărcătură poetică, semănată cu aliteraţii ce evocă în filigran textura poemului-sursă. Alteori, apar versuri, sau fragmente dramatice, desprinse parcă dintr-o piesă de teatru.

Tot o tehnică postmodernă o reprezintă şi intertextualitatea. Spre exemplu, pentru a pune capăt unui război între două regate, tînărul rege Hygmod i-o oferă pe sora lui, Wealtheow, drept soţie bătrînului Hrothgar, iar aceasta devine un fel de ostatică neconsolată, rumegînd vagi planuri de răzbunare - precum Kriemhild din Cîntecul Nibelungilor - iar nepotul regelui, Hrothulf, care plănuieşte în secret să ia puterea şi bîntuie ca o piază rea pe lîngă cei doi copilandri ai lui Hrothgar, pare să fie o versiune anacronică a lui Richard al III-lea. Episodul în care căpcăunul caută să fie acceptat printre oameni, iar aceştia îl alungă, aminteşte de unul similar din Frankenstein. Fireşte, amatorii de literatură fantastică vor interpreta ca pe o conexiune intertextuală şi episodul în care Grendel discută cu balaurul arogant şi hrăpăreţ - căci dialogul dintre Bilbo şi Smaug, din Povestea hobbitului, are ecouri în genul fantasy.

Pe de altă parte, tot postmodern este şi tratamentul ironic al personajelor şi evenimentelor din roman. Astfel, Grendel e bîntuit de angoase existenţiale, Plăsmuitorul transformă amintirile din mintea martorilor la evenimente istorice cu cîntecele sale măiastre şi mincinoase, Beowulf e mitoman, iar curtenii din suita lui Heoroth sînt nişte fanfaroni neputincioşi. La confruntarea apoteotică din final, căpcăunul mai întîi îşi leagă la gît o faţă de masă în chip de şervet şi abia apoi se pune gospodăreşte să sfîşie şi să înfulece un om.

Nu lipsit de interes este şi setul de trimiteri la semnele zodiacale pe parcursul romanului. Rînd pe rînd, apar personaje animaliere sau umane care reprezintă Berbecul, Taurul, Racul, Balanţa, Vărsătorul Fecioara, Leul, Săgetătorul, Capricornul şi Peştii, iar Balanţa e evocată într-un capitol în care Grendel se tot gîndeşte la echilibru. (Probabil că apar în text şi referiri la Gemeni, însă mărturisesc că acestea mi-au scăpat din vedere.)

Pe ansamblu, Grendel este un roman fantastic postmodern ambiţios, foarte bine executat, care arată că John Gardner nu era doar capabil să le de altora sfaturi despre creaţia literară (ca în lucrarea The Art of Fiction), ci şi să creeze el însuşi cărţi de recitit. Căci, spre deosebire de tomurile groase şi fade care au invadat piaţa fantasy de vreo treizeci şi cinci de ani încoace, Grendel merită cu prisosinţă o a doua lectură. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar din acest roman de referinţă aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Spaime" (2004)

În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, Opţiunea, am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, Spaime (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după Babl şi Armata moliilor. (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)

Şi iată ce am aflat:

Romanul Spaime se încadrează în genul horror şi are drept cadru de desfăşurare un bloc de locuinţe dintr-un cartier bucureştean mărginaş. Fiecare capitol se petrece în cîte o zi de vineri din 1999, din iunie pînă în decembrie, iar personajele principale sînt locatari ai imobilului.

M-am grăbit să menţionez toate cele din alineatul precedent din cauză că, în principiu, un roman se bazează pe trei piloni: intrigă, personaje şi fundal. Fiecare dintre aceste componente are nevoie de prezenţa celorlalte două, iar dacă unul dintre piloni este slab structurat, tot restul romanului, oricît de complex şi de elaborat, are tendinţa să se prăbuşească.

În cazul acestui roman, intriga se bazează pe fire narative multiple, fiecare dintre ele concentrîndu-se fie asupra unui singur locatar, fie asupra unui cuplu. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar stilul utilizat este stilul indirect liber. Planurile narative se întretaie foarte frecvent, ceea ce face ca ritmul romanului să fie alert - mult mai rapid decît ritmul din Armata moliilor, să spunem. Iar evenimentele din intrigă, la început banale şi tipice pentru societatea românească la finalul secolului al douăzecilea, devin din ce în ce mai stranii şi mai inexplicabile - dar şi de o violenţă din ce în ce mai intensă. Un mare atu al romanului este modul în care, pe fiecare pagină, se acumulează o stare difuză de tensiune care creşte exponenţial pe măsură ce intriga progresează.

Personajele romanului sînt extrem de convingător construite, reflectînd o diversitate de profesii, etnii, vîrste şi mentalităţi. Autorul are meritul de a fi adaptat stilul narativ din fiecare secţiune personajului despre care relatează - iar gîndurile, discursurile şi atitudinile fiecărui personaj sînt redate minuţios şi plauzibil.

Fundalul este cel de societate românească în plină tranziţie spre nu se ştie ce, cu ştiri angoasante în presă şi la televiziune, corupţie, servicii sociale de slabă calitate, criminalitate, concedieri, dar şi fapte bune din partea unor  oameni obişnuiţi. În această privinţă, Liviu Radu a făcut şi muncă de reporter, nu numai de scriitor fantastic.

Ca în orice roman horror care se respectă, avalanşei de fapte monstruoase inexplicabile i se opun cîteva personaje ce află sursa răului - şi are loc o confruntare finală apoteotică. Iar cititorul, după ce întoarce ultima filă, îşi aminteşte de exemplul lui Holden Caulfield, cel care ar fi vrut să le poată telefona unor scriitori, şi îl sună pe domnul Liviu Radu ca să-i mulţumească (fie şi cu mare întîrziere) pentru o carte frumos scrisă.

Desigur, imediat după aceea am început să recitesc un volum de povestiri de acelaşi autor, intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Babl" (2004)

Spre finalul anului 2003 am început o îndelungată colaborare cu editorul Cristian Cârstoiu. Unul dintre rezultatele colaborării a fost o colecţie de literatură fantastică şi SF în care au apărut exclusiv autori români. În cadrul acestei colecţii, în toamna anului următor, a apărut al treilea volum de proză scurtă al domnului Liviu Radu, Babl (Editura Diasfera, Bucureşti, 2004). Am participat la lansarea volumului, ba chiar am primit un exemplar cu dedicaţie şi autograf din partea autorului.

În aprilie 2013, după ce parcursesem Constanţa 1919, am recitit acest volum. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Povestirile şi schiţele din acest volum, deşi au intrigi separate şi foarte puţine personaje care reapar dintr-un text în altul, reprezintă totuşi o istorie fantastică a lumii, de la începuturi mitice pînă în prezent (sau, mai degrabă, pînă în viitor). Astfel, "Babl" împleteşte mitul Turnului Bable, pe cel al Potopului şi pe cel al lui Iona din Vechiul Testament, în vreme ce "Manuscrisul Mandelstein" propune o variaţiune egipteană pe tema paleoastronauticii.

"Ultima ispitire a Sfîntului Anton" ese o scurtă parabolă de inspiraţie creştină despre halucinaţii, tentaţii şi păcate, pe cînd "Trudnica procurare a hranei" este o tratare în cadru musulman a temei fiinţei mitice sucubus.

"Descendenţi" plasează în cadru victorian crimele lui Jack Spintecătorul, vampirismul şi mitul distrugerii Sodomei şi Gomorei, iar "Psihiatru de noapte" tratează parodic personaje recurente din literatura horror precum vampirul, vîrcolacul şi stafia.

Următoarele două povestiri din volum au făcut iniţial parte dintr-un proiect literar de tip shared world, în care mai mulţi autori români au scris texte fantastice despre apartamentele dintr-un bloc bucureştean şi locatarii acestora. În "Blestem de seară, cu durată limitată", protagonistul Guillermo Hamel dresează şoareci, pînă cînd aceştia, după ce studiază fizica şi filosofia, învaţă cum să treacă prin pereţi fără să lase urme - sau cum să se transforme din şoareci în altceva. "Perle de fum, înşirate pe-o rază de soare", din aceeaşi serie, este încă şi mai impresionant, căci relatează aventurile unui căpitan de vas, Roberto Krakenfuss, în căutarea unui pirat care răpise o statuie. Şi dacă nemărginirea oceanelor, între flux şi reflux, ar încăpea cumva între pereţii unui apartament?

Schiţa "Oglinzi" este o parabolă borgesiană, despre un personaj urmărit de autorităţi care se ascunde într-o mansardă, între două oglinzi paralele, după care ajunge să fie obsedat de căutarea unui adevăr ultim în reflexii.

"Zăpadă şi pasiuni" deschide o mică serie de variaţiuni pe tema pactului faustic. În această povestire, protagonistul-narator află că Înşelătorul nu colecţionează suflete ci... autografe. Revelaţia pe care o are Ioan Banu, naratorul-martor din "Între îngeri şi efemeride", este însă mult mai şocantă - iar spre final probabil că şi-ar dori să fie în locul protagonistului, un grafoman care şi-a vîndut sufletul în schimbul inspiraţiei pentru scrierea de romane.

"Singurătatea beznei" e relatată din perspectiva unui vampir care, urmărind semnele ce prevestesc Apocalipsa, caută să-l descopere pe Antichrist şi să-l ucidă pentru a amîna sfîrşitul lumii. N-o să mă credeţi dacă am să vă spun că printre cei care-l ajută să îşi ducă misiunea la bun sfîrşit se află un reprezentant al Vaticanului.

"Interdependenţe" este una dintre puţinele povestiri SF din acest volum - mai exact, o poveste despre călătorii în timp şi manevre atente făcute pentru evitarea paradoxurilor. Lucrurile se complică atunci cînd clienţi sus-puşi ai unei agenţii de călătorii în timp îi cer protagonistului, Tuthankamon Jones, să-i ducă la locul şi momentul unor asasinate celebre ca să-i poată ucide chiar ei pe John F. Kennedy sau pe Abraham Lincoln.

"Compătimire, bătături şi dispreţ" este o altă povestire ştiinţifico-fantastică despre integrarea unei civilizaţii într-o comunitate galactică. Punctul de vedere doctrinar şi intolerant al unei pămîntene este contrastat cu atitudinea conciliantă şi înţeleaptă a localnicilor, care sînt de o bunătate... îngerească.

Textul care încheie volumul reia tema pactului faustic dintr-o perspectivă inedită. Protagonistul-narator detectează pe Internet activităţile unor firme foarte discrete şi foarte vechi, legate de îndeplinirea dorinţelor de avere, faimă şi putere ale unor oameni. La rîndul său, se prinde în acest joc şi îşi oferă prin contract sufletul pentru a simţi dragostea. Numai că protagonistul este o inteligenţă artificială...

Ca şi Spre Ierusalim!, volumul Babl dă dovadă de o mare diversitate tematică şi stilistică. Demn de remarcat este şi modul în care acelaşi personaj recurent - vampirul, spre exemplu - este tratat într-un mod terifiant în unele povestiri, dar în manieră comică în altele.

Remarcabilă este şi nonşalanţa cu care autorul jonglează cu trimiterile literare şi culturale, de la Geneză la povestea flautistului din Hamelin şi de la Faust la "Metamorfoza", trecînd uneori prin picturile lui Salvador Dalí sau prin teoriile psihanalizei. Şi, cum pe vremea cînd îngrijeam acea colecţie la Diasfera domnul Liviu Radu mi-a supus atenţiei nu un manuscris, ci două, după Babl am redactat un alt volum al său, Cifrele sunt reci, numerele-s calde.

Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Nicolas Mitric & al., "Verseau 1. Le fils de l'équinoxe" (2004)

La începutul lunii martie 2013, după ce parcursesem albume precum Soltrois, Le silence de la Terre şi Jerry Mail, am încercat o serie care combină SF-ul cu mitologia într-o perspectivă New Age, Verseau. Primul volum poartă titlul Le fils de l'équinoxe (Soleil Productions, Toulon, 2004). Scenariul le aparţine lui Nicolas Mitric şi Lurent Peno-Mazzarino, iar grafica lui Alain Petileclerc şi Lucien Petileclerc.

Acţiunea, plasată într-un viitor apropiat, debutează cu un grup de arheologi care forează la mare adîncime sub calota de gheaţă din Groenlanda. Unul dintre ei coboară şi descoperă nişte vestigii bizare, însă declanşează o stranie descărcare de energie care distruge toată aparatura şi tot personalul expediţiei.

Între timp, doi prieteni, Zack şi Joe, joacă jocuri într-o realitate virtuală de arcadă şi au conflicte cu nişte roboţi, iar Angelica Twice, asistenta personală a magnatului Théodore Yates, îi face acestuia o vizită la sediu. Într-un cartier rău-famat, Zack şi Joe se întîlnesc cu un client căruia încearcă să-i vîndă experienţe endo-virtuale, însă la plecare sînt prinşi toţi trei într-un schimb de focuri dintre forţele de poliţie şi roboţi. Zack îşi revine la spital, de unde evadează şi descoperă că are capacităţi paranormale.

Între timp, la Buenos Aires, Eliah Beryl, fiica unui magnat, descoperă că şi ea are capacităţi paranormale, iar în Groenlanda mercenarii trimişi de Théodore Yates sînt anihilaţi de o entitate energetică bizară. Un ucigaş plătit e trimis pe urmele lui Zacharie Sheerow, în vreme ce acesta din urmă, revenit acasă, îşi aminteşte cum copilărise cu Joe şi cum intraseră în traficul cu experienţe endo-virtuale. Asasinul îl salvează pe Zach dintr-o ambuscadă organizată de mercenarii corporaţiei STH, iar Théodore Yates şi Angelica Twice participă la întrunirea unui cult religios pe care magnatul vrea să-l aducă la statutul de religie mondială.

Pe ansamblu, povestea e destul de captivantă, datorită întretăierii planurilor narative şi deselor schimbări de decor, iar grafica e destul de spectaculoasă. Ca urmare, am parcurs şi al doilea volum din seria Verseau, intitulat Dans l'ombre des dieux. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Opţiunea" (2004)

În 2004, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu autograf, două romane. Pe unul dintre ele, Opţiunea (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), l-am citit în decembrie 2011 în două zile. Şi iată ce am aflat:

Pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, numită Glia de către locuitorii ei, un veteran pe nume Enor este de pază în Civis, capitala Imperiului Latgan, şi meditează la întîmplări pe care le-a trăit şi la soarta a două personaje extraordinare, Colb şi Madby.

Cei doi, care se dovedesc a fi entităţi non-umane sosite din spaţiul cosmic, au o primă înfruntare un deceniu mai devreme, în prezenţa lui Enor, într-un han din provincia Calmeea, după care urmează destine diferite.

Madby foloseşte o tehnologie superioară, ce pare aproape magică (arme cu energie coerentă, farfurii zburătoare, cîmpuri energetice), pentru a înfrînge armate întregi şi pentru a se instala ca împărat-zeu. Colb, în schimb, predică o doctrină stoică a autocontrolului, a compasiunii şi a conduitei paşnice.

Dacă Madby pare la început un salvator, iar apoi un excentric, puterea absolută îl conduce în cele din urmă la excese, vicii şi cruzimi monstruoase. Colb, hotărît să practice ceea ce predică, este persecutat pentru doctrina sa, apoi torturat şi executat.

Cum eroul romanului Opţiunea discută pe alocuri destul de deschis ideea că este nevoit să se întrupeze şi să fie martirizat pe fiecare lume unde există oameni, presupun că ideea de la care a pornit domnul Liviu Radu cînd a scris acest roman a fost un argument teologic formulat împotriva posibilităţii existenţei vieţii inteligente pe alte planete – dacă ar exista un număr nesfîrşit de lumi locuite, Mîntuitorul ar trebui să se întrupeze şi să se răstignească pe fiecare dintre ele pentru a le aduce oamenilor de acolo posibilitatea mîntuirii; un număr nesfîrşit de răstigniri ar fi contrar firii binevoitoare a Divinităţii; prin urmare, Pămîntul este singura lume locuită.

În versiunea domnului Liviu Radu, acest argument teologic este dat peste cap, iar Fiul se întrupează, predică şi suferă în alt fel decît în evangheliile canonice. (Şi cel puţin cîteva dintre parabolele lui Colb nu sînt parafrazări ale celor din evanghelii, ci creaţii ale domnului Liviu Radu. Am să vă las dumneavoastră plăcerea să decoperiţi care anume.)

Singura mea obiecţie în privinţa acestei cărţi este că redactarea literară lasă adesea de dorit. Fireşte, este mult mai bine pentru cititori să aibă Opţiunea într-o formă cu unele erori tipografice decît să nu o aibă deloc. Dar îmi face plăcere să sper că romanul acesta deosebit va găsi cîndva un redactor literar pe măsură şi că va apărea într-o nouă ediţie mai îngrijită. Căci talentul literar al domnului Liviu Radu merită cu prisosinţă o abordare profesională din partea editurilor.

(P.S. Recenzia aceasta a apărut iniţial în numărul din decembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Going Postal" (2004)

A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Corbeyran & Moreno, "Le Régulateur 2: Hestia" (2004)

În luna iunie 2011, după ce am parcurs primul volum din romanul grafic steampunk Le Régulateur, am trecut la volumul al doilea, Hestia (Editura Delcourt, Paris, 2004). Şi iată ce am aflat:

Într-un palat multimedia, Aristide Nyx vizionează o peliculă din care află că un candidat la preşedinţie conspiră în vederea transformării radicale a "regularizării". Din păcate, un ciborg îl atacă pe Aristide şi îi fură atît pelicula compromiţătoare cît şi geanta cu aparatura necesară susţinerii vieţii după separarea de siamez.

Colega sa, Hestia, primeşte ordin să îl găsească. Aristide vizitează un colaborator la spital, apoi, împreună cu Hestia, îl înfruntă pe ciborg într-o oţelărie. Şeful îi încredinţează o nouă misiune - să îl regularizeze pe Typhoeus - politicianul pe care Aristide trebuise iniţial să îl protejeze.

Cu ajutorul Ambrosiei, protagonistul pilotează o navetă în urmărirea unui tren, trece prin confruntări spectaculoase, apoi îl asasinează pe Typhoeus. Cei doi zboară la Institutul Tartare, unde Aristide fusese crescut şi operat, au un schimb de focuri cu un comando, iar Aristide, aflat acum în stare gravă, este tratat de profesorul Esculape - acelaşi care îl separase de fratele său siamez, însă întinerit în mod misterios.

Volumul Hestia aduce mai multe episoade flashback decît primul, clarificînd astfel atît trecutul protagonistului cît şi relaţia acestuia de lungă durată cu Ambrosia, cu profesorul Esculape şi cu alte personaje. Scenariul este destul de antrenant, însă grafica este şi de această dată de mai bună calitate - în acest volum, partea în tuş a fost creată de Éric Moreno, iar culorile de fratele său, Marc Moreno. Inventivitatea celor doi în materie de vehicule retro-futuriste, peisaje urbane, decoruri industriale şi vestimentaţia personajelor este de invidiat.

Ar trebui să adaug că volumul Hestia conţine un supliment color de opt pagini, Les Carnets de Biapolis, cu portrete ale personajelor şi articole din presa acestei lumi fictive - o metodă economică şi elegantă de a adăuga informaţii de fundal pentru mai buna înţelegere a romanului grafic.

Cum lectura benzii desenate Le Régulateur s-a dovedit pînă aici a fi destul de agreabilă, probabil că voi parcurge cît de curînd şi următorul volum. Dar asta e altă poveste.

 (P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)