Michael Moorcock, "Le navire des glaces" (1968)

În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.

Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.

În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.

Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.

În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descendenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.

Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.

Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.

Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.

Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.

Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente face ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.

Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu am cum să ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.

Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

M. John Harrison, "The Pastel City" (1971)

În iarna 1999-2000, prin amabilitatea unei prietene americane numită Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din prima ediţie a unui roman de M. John Harrison, The Pastel City (Editura New English Library, Londra, 1971). Era o carte de buzunar subintitulată pompos "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace". Apoi, prin 2004, am parcurs acest roman într-o după-amiază însorită. Mai tîrziu, în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie omnibus cu întreaga serie Viriconium (Fantasy Masterworks nr. 7, Gollancz, Londra, 2000), din care The Pastel City este primul roman, aşa încît am oferit cadou la rîndul meu unui prieten ediţia aceea primită de la Tracey. Au şi cărţile soarta lor...

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat în acea după-amiază însorită de demult:

Acţiunea din The Pastel City se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, pe un Pămînt muribund, după ce mai multe civilizaţii ale După-Amiezii s-au succedat. Viriconium este întîia civilizaţie a Amurgului.

Intriga este de factură fantasy: două regate învrăjbite se confruntă într-un război, două regine aspiră la dominarea întregului Pămînt, iar un erou retras, tegeus-Cromis, este rugat de tînăra regină Methvet Jane să ia comanda trupelor ei şi să împiedice invazia unei armate inamice din nord. (Pînă şi extravaganţa de a scrie unele nume proprii cu minusculă mai degrabă decît cu majusculă ţine tot de excesele genului fantasy.) Personajele secundare includ un pitic războinic, un bătrîn înţelept maestru în meşteşuguri demult pierdute şi un general trădător, printre altele.

Pe de altă parte, destule elemente din roman ţin de genul science fiction. Aici aş enumera aeronava reginei Methvet Jane, exoscheletul acţionat cu servomotoare al piticului Tomb, vulturii de metal creaţi de bătrînul Cellur din Lendalfoot, animalele fantastice create prin inginerie genetică şi roboţii înarmaţi cu săbii energetice care fură creierele oamenilor. (Dacă vă pregăteaţi să remarcaţi că săbiile acelea energetice par a fi o imitaţie a săbiilor de lumină din seria cinematografică Războiul stelelor, vă reamintesc că The Pastel City a fost publicat iniţial în 1971.) Şi tot aici se încadrează fundalul de societate feudală apărută după decăderea unei civilizaţii mult mai avansate din punct de vedere tehnologic, un loc comun al operei spaţiale de la Fundaţia lui Isaac Asimov încoace.

Ceea ce aduce M. John Harrison ca o notă personală în această combinaţie este atitudinea profund nihilistă a unora dintre personajele principale, ceva specific Noului Val. Cu toate că la începutul romanului tegeus-Cromis este o personalitate publică merituoasă, el preferă să trăiască retras într-un turn pe malul mării, departe de oraşul Viriconium şi de compania altor oameni. În final, deşi regina recunoscătoare îl onorează şi îl invită să participe la edificarea unei noi societăţi paşnice, Cromis preferă să se retragă din nou în turnul său. Iar personaje secundare vîrstnice, precum veteranul Theomeris Glyn sau Cellur din Lendalfoot, preferă să piară în luptă.

Tot specifică Noului Val este ambiguitatea morală a unor personaje, ca de exemplu Lord Weterbeck, care îi tratează cu suspiciune pe tegeus-Cromis şi pe însoţitorii săi, sau generalul Norvin Trinor, care a trecut de partea inamicului. Cumva, atît nihilismul cît şi ambiguitatea morală a personajelor amintesc de un alt personaj celebru al Noului Val din ficţiunea speculativă britanică, Elric din Melniboné cel creat de prietenul şi colaboratorul lui M. John Harrison, Michael Moorcock.

Dar, dacă tot am amintit de Elric, trebuie să menţionez că, spre deosebire de romanul Elric of Melniboné (publicat în 1972), The Pastel City are un aer cam demodat. Deşi ambele cărţi sînt destul de scurte, cea dintîi îi atrage pe cititori să mai parcurgă un roman din acea serie, pe cînd cea din urmă lasă impresia că este autosuficientă şi că nu ar putea răsplăti în vreun fel o a doua lectură. Ceea ce nu prea ajută, ţinînd cont de faptul că după The Pastel City au apărut şi alte volume în seria Viriconium.

Iar în ceea ce priveşte sloganul publicitar de pe coperta primei ediţii, cum că The Pastel City ar fi "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace"... probabil că în ultima vreme nu mai cred cu atîta uşurinţă sloganurile publicitare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe – 'Shadow and Claw' (1980, 1981)

În 1998, prin amabilitatea lui Mirel Palada, am citit (şi xerocopiat) primele patru volume din seria „Cartea Soarelui Nou” de Gene Wolfe. Mărturisesc că le-am parcurs cu sufletul la gură, cîte unul pe zi. Cîţiva ani mai tîrziu, mulţumită lui Horia Nicola Ursu, am primit un volum omnibus cu primele două părţi ale seriei. Iar în iulie 2006, datorită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a aceluiaşi volum, Shadow and Claw – prima carte din colecţia „Fantasy Masterworks” de la Editura Gollancz. În 2007 mi-am făcut timp şi am citit încă o dată această carte – pe îndelete, ca să o savurez.

Căci „Cartea Soarelui Nou” chiar merită savurată. Iată de ce:

Romanul se înscrie într-un gen care fusese în mare vogă în prima jumătate a secolului al douăzecilea, dar căzuse în desuetudine începînd din anii ’50 – planetary romance. Poate cel mai cunoscut reprezentant al acestui gen este Edgar Rice Burroughs cu seriile sale despre Marte, Venus şi Pămîntul gol pe dinăuntru.

Poate ar fi bine să precizez aici că romanul „Cartea Soarelui Nou” se încadrează într-un subgen planetary romance, anume dying Earth, un science-fantasy despre Pămîntul muribund într-un viitor îndepărtat unde ştiinţa se îngemănează cu magia. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui subgen sînt Clark Ashton Smith (cu seria de nuvele reunite în volumul Zothique), Jack Vance (cu tetralogia The Dying Earth, care a şi dat numele subgenului), Michael Moorcock (cu trilogia The Dancers at the End of Time) şi M. John Harrison (cu seria Viriconium).

Şi Gene Wolfe, care a creat un Pămînt muribund de neuitat – Urth („Terah”). Un Pămînt atît de vechi încît, oricît de adînc ar săpa, oamenii găsesc rămăşiţe arheologice. Un Pămînt vegheat de un Soare roşiatic, lipsit de putere, şi de o Lună verde, împădurită. Un Pămînt care are nevoie de un erou care să-i aducă Soarele Nou, dătător de viaţă.

Protagonistul-narator al romanului este Severian din Ghilda Torţionarilor. Povestea lui are ceva din parcursul formativ al lui David Copperfield şi ceva din autoironia naratorului din Eu, Claudius împărat. (Nu întîmplător, Severian ne anunţă din primul capitol că, în urma peregrinărilor sale, a ajuns autarh al Comunităţii.) Dar povestea are şi o doză serioasă de roman picaresc şi de fantasy.

Primul volum, The Shadow of the Torturer (publicat în 1980 şi distins în acelaşi an cu premiul World Fantasy) relatează cum Severian, ucenic şi apoi calfă în Ghilda Torţionarilor, i-a salvat viaţa proscrisului Vodalus, apoi i-a ţinut companie unei prizoniere, Thecla, iar în urma facilitării sinuciderii ei a fost alungat din ghildă. Severian călătoreşte prin întinsa metropolă Nessus, face cunoştinţă cu membrii unei companii teatrale, ajunge fără să vrea în posesia unei relicve preţioase, Gheara Conciliatorului, supravieţuieşte unui duel şi, ajuns la porţile metropolei, decide să plece mai departe în căutarea Pelerinelor de la care fusese furată relicva.

Partea a doua se intitulează The Claw of the Conciliator, a fost publicată în 1981 şi distinsă cu premiul Nebula în acelaşi an. Volumul acesta relatează cum Severian lucrează într-un orăşel, Saltus, cum este atras într-o ambuscadă de o însoţitoare, cum se întîlneşte din nou cu Vodalus şi cu sora vitregă a Theclăi (Thea), cum călătoreşte spre nord şi este o vreme prizonier în Casa Absolută a autarhului, apoi evadează şi, după o nouă colaborare cu compania teatrală ambulantă, ajunge într-un oraş ruinat unde are o întîlnire decisivă cu două vrăjitoare.

Elementele fantasy sînt foarte vizibile în Shadow and Claw. Eroul călător care întîlneşte personaje excentrice şi creaturi fantastice în locuri care de care mai exotice, parcursul iniţiatic, sabia (aproape) magică şi amuleta miraculoasă se numără printre ingredientele de bază ale cărţii. De remarcat că unele dintre aceste elemente au un substrat de altă natură. Astfel, sabia Terminus est nu e propriu-zis magică, ci conţine în interiorul lamei un şanţ cu o pastilă de mercur. Gheara Conciliatorului poate vindeca rănile şi chiar învia morţii (dar proprietăţile ei sînt explicate într-un mod neaşteptat în ultimul volum al seriei). Iar unele dintre creaturile fantastice întîlnite de Severian par să fi fost re-create din trecutul îndepărtat al Pămîntului prin inginerie genetică.

Dincolo de elementele fantasy, Gene Wolfe construieşte însă cu deosebită grijă o lume ştiinţifico-fantastică foarte coerentă. Astfel, pe parcursul romanului se fac referiri la călătoria cosmică la viteze super-luminice, la călătoria în timp şi la teraformarea Lunii. Unele personaje umane se dovedesc a fi extratereştri deghizaţi, un ciborg din The Claw of the Conciliator pare să fie un robot reparat cu componente organice, turnurile în care se află sediul Ghildei Torţionarilor sînt astronave străvechi, iar unele arme folosite de personaje sînt cu energie, mai degrabă decît cu proiectile.

Toate aceste elemente au o savoare aparte în condiţiile în care atmosfera romanului este de sfîrşit de lume, de civilizaţie aflată la apus, iar numele personajelor, termenii pentru monede şi unităţi de măsură, numele claselor sociale evocă Antichitatea tîrzie. (Ar trebui să menţionez aici că Gene Wolfe a creat un glosar special pentru a veni în ajutorul traducătorilor acestui roman.)

Există, de asemenea, un puternic filon intertextual. Aproape fiecare capitol al cărţii conţine asemenea elemente, începînd chiar cu referirea la Eu, Claudius împărat din primul capitol pe care am menţionat-o deja. Astfel, o vizită a lui Severian la bibliotecă şi întîlnirea cu maestrul bibliotecar orb Ultan îl evocă pe Jorge Luis Borges, instrumentul de tortură folosit pentru Thecla aminteşte „Colonia penitenciară” de Franz Kafka, actorii ambulanţi Dr. Talos şi Baldanders trimit la Pozzo şi Lucky din Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett. Referirile se multiplică, de la scene şi personaje asemănătoare cu Stăpînul inelelor la Sera de Brian Aldiss, de la Mizerabilii la Maşina timpului şi de la Insula doctorului Moreau la peştera lui Platon ori la Geneza biblică. Nu întîmplător, în Statele Unite ale Americii a fost publicat un volum omagial în care scriitori de prestigiu au inclus eseuri despre „Cartea Soarelui Nou”.

Ca şi cînd elementele fantastice, ştiinţifico-fantastice şi inter-textuale nu ar fi fost suficiente, Gene Wolfe a inclus în mod deliberat un palier de interpretare religios al romanului – mai precis, unul creştin. Parcursul iniţiatic al lui Severian poate fi interpretat ca a doua venire a lui Iisus pe Pămînt – iar indiciile în această direcţie se înmulţesc şi converg. Începînd chiar cu titlul („The Book of the New Sun” utilizează un joc de cuvinte drag poeţilor metafizici din secolul al XVII-lea: sun/son) şi cu primul capitol (din care aflăm că Severian a devenit autarh, adică – cel puţin cu numele – împărat peste întregul Pămînt), sugestiile care conduc la interpretarea romanului ca o alegorie creştină se ivesc la tot pasul.

Romanul în sine avea iniţial patru părţi (precum cele patru evanghelii canonice). Personajul principal feminin se numeşte Thecla (în canonul ortodox, cea dintîi martiră, asemenea cu apostolii). Severian foloseşte Gheara Conciliatorului pentru a vindeca răni şi a învia morţi – ba chiar, la începutul celei de-a doua părţi, transformă accidental în vin apa dintr-un vas. Mai mult, spre finalul volumului The Shadow of the Torturer, Severian însuşi primeşte o rană mortală, dar Gheara Conciliatorului îl resuscitează. La o masă comună, în The Claw of the Conciliator, Severian absoarbe spiritul răposatei Thecla (iar Gene Wolfe are grijă să furnizeze o explicaţie ingenioasă, de tip ştiinţifico-fantastic, pentru acest transfer metafizic). Şi, nu în ultimul rînd, profeţia din volumul al doilea este că protagonistul va aduce noul soare pentru a revitaliza lumea.

Un ultim aspect demn de luat în discuţie îl constituie apendicele. Fiecare parte a romanului se încheie cu cîte un apendice. Primul este de-a dreptul borgesian, întrucît tratează despre dificultăţile traducerii dintr-o limbă viitoare, deocamdată inexistentă. Cel de-al doilea prezintă grupurile sociale din Comunitate, respectiv informaţii despre monezi, unităţi de măsură pentru distanţe şi intervale de timp. Chiar şi aici se poate observa o trimitere intertextuală, căci romanele istorice ale lui Robert Graves conţineau asemenea explicaţii succinte.

La finalul volumului întîi al „Cărţii Soarelui Nou”, Shadow and Claw, aflăm de pe coperta a patra a ediţiei de la Gollancz că, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, romanul acesta a ocupat locul al treilea într-un sondaj de proporţii din Marea Britanie privitor la cel mai măreţ roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor şi Hobbitul). Dar nu ne mirăm.

Ne apucăm să citim volumul al doilea...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "The Artificial Kid" (1980, 1996)

În ziua de Crăciun a anului 1997, prin amabilitatea doamnei Raluca Voicu am primit două cărţi de Bruce Sterling. Una dintre ele este romanul The Artificial Kid, publicat în 1980, şi re-publicat în 1996 de o editură din San Francisco. Noua ediţie conţine o introducere de William Gibson în care ne împărtăşeşte cîte ceva despre începutul prieteniei sale cu Bruce Sterling, despre debutul mişcării cyberpunk, şi despre Puştiul Artificial, care e o combinaţie de Bruce Lee, Iggy Pop şi Johnny Rotten. După părerea lui Gibson, personajul în cauză are şi cea mai grozavă coafură din literatura cyberpunk. Aşa că, la ora cînd toţi oamenii de treabă se gîndeau la Naşterea Domnului şi la Moş Crăciun, am făcut o excursie pe planeta Reverie pentru a-l cunoaşte pe puştiul expert în arte marţiale.

Introducerea este un început de film specific pentru producţiile Puştiului Artificial, un plonjeu prelung din spaţiul cosmic pînă la suprafaţa planetei Reverie, de unde un tînăr înarmat cu un nunchaku priveşte provocator în sus, către publicul din staţiile orbitale. Puştiul este un artist înconjurat de minicamere zburătoare, practicant al artelor marţiale şi protagonist al unor filme pe care orbitalii le adoră.

După informaţii de fundal, referitoare la originile Puştiului, la regulile luptei în Zona Decriminalizată şi la anturajul protagonistului, eroul prezintă o cină la prietenul şi producătorul său, Money Manies, unde o cunoaşte pe Sfînta Anne Twiceborn şi are un conflict cu profesorul Angeluce. Ulterior, conflictul ia proporţii.

Într-un carnaval prilejuit de aniversarea a cinci sute de ani de la întemeierea Corporaţiei care a colonizat Reverie, Puştiul primeşte provocări la luptă din partea unor mercenari, fraţii Clone, apoi este atras într-o capcană în Zona Decriminalizată şi bătut. Cînd îşi revine, se întîlneşte cu Sfînta Anne şi cu un domn cu barbă care ulterior se dovedeşte a fi Moses Moses, întemeietorul Corporaţiei.

Ajunşi la locuinţa Puştiului, trebuie să negocieze cu alţi mercenari care au răpit menajera, dar cu ajutorul altui expert în arte marţiale, Armitrage, reuşesc s-o salveze. Pleacă apoi cu toţii la conacul lui Money Manies, supravieţuiesc unui atac cu arme de foc şi în cele din urmă pleacă pe mare cu un iaht pentru a scăpa de urmăritori.

Un alt mercenar, Moartea Instantanee, îi prinde din urmă a doua zi şi aruncă o bombă asupra iahtului. Armitrage moare în explozie, iar ceilalţi trei plutesc în apă, duşi de curent. Îşi povestesc fiecare viaţa, un proces lung şi destul de încîlcit în cazul lui Moses Moses, care a trăit 350 de ani, apoi a folosit criogenia. Apoi o formaţiune uriaşă, ca un balon enorm format din celule imense umplute cu hidrogen, apare de undeva din adîncuri şi-i poartă în văzduh.

Ulterior, Puştiul constată că în balon se află profesorul Crossbow, care l-a crescut şi educat. Acesta doreşte să studieze o moleculă organică extrem de stabilă, Corpul Crossbow, care se găseşte pe continentul Mass şi este practic nemuritoare. Moses Moses şi profesorul trec printr-o fuziune a conştiinţelor, menită să-i ofere fiecăruia noi perspective. Apoi Puştiul, Sfînta Anne şi profesorul coboară pe continent, iar balonul, cu Moses Moses la bord, este incendiat de păsări phoenix.

Cei trei merg prin junglă zile în şir, observînd cum Corpul Crossbow a transformat flora şi fauna locală. Un robot teleoperat îi fură minicamerele zburătoare Puştiului, iar apoi profesorul cade într-un lac infestat de Corpul Crossbow şi suferă o metamorfoză, devenind în cele din urmă copac. Puştiul şi Sfînta Anne ajung să trăiască pe malul mării, iar în lipsa tratamentelor hormonale protagonistul creşte şi devine bărbat.

Apoi soseşte o echipă de salvare care îi duce acasă în triumf. Benzile video din minicamerele Puştiului au cauzat o revoluţie. Money Manies dă un banchet în cinstea lor, explică modul în care societatea din Reverie funcţionează de fapt fără guvern, iar Puştiul se retrage pe continent împreună cu Anne şi menajera pentru a-şi creşte copiii. Are nişte planuri nemărturisite pentru a schimba situaţia, mai ales pentru că Money Manies l-a ameninţat. Dar ar trebui să aşteptăm pînă cînd Puştiul va creşte mare.

Dintre cărţile lui Bruce Sterling, aceasta este poate cea mai stranie. Prima jumătate a cărţii pare a fi un roman de Jack Vance, cu o atmosferă exotică, de carnaval. Poate "Molia Lunii" ar fi cel mai la îndemînă termen de comparaţie. Cea de-a doua jumătate, implicînd călătorii pe mare, prin aer şi prin junglă, pare a fi un roman de Jules Verne. Scena în care balonul enorm şi cu pete fosforescente apare din adîncurile mării şi se ridică, purtîndu-i pe eroi, evocă irezistibil 20 000 de leghe sub mări. Schimbarea de ton şi ritm este perceptibilă, dar trecerea este necesară din punctul de vedere al intrigii pentru a justifica transformările emoţionale şi mentale ale eroului.

Protagonistul însuşi este o combinaţie de arte marţiale, tehnologie şi atitudine rebelă, în spiritul punk. Puştiul Artificial trăieşte în corpul întinerit al politicianului Rominuald Tanglin, care s-a sinucis prin ştergerea personalităţii. Practică artele marţiale, ceea ce implică disciplină şi autocontrol, dar pe de altă parte se "înfurie" şi uneori îşi ia la bătaie interlocutorii numai pentru a transmite publicului o imagine de tînăr rebel. Corpul său este o construcţie barocă ce găzduieşte simbioţi minusculi care îi dezinfectează şi vindecă rănile. Iar coafura lăudată de Gibson este cu totul specială: fiecare fir de păr al Puştiului este laminat în plastic, iar cînd protagonistul se înfurie, părul i se zbîrleşte.

În fundalul romanului se confruntă teorii ştiinţifice, mai degrabă decît formaţiuni politice, iar Money Manies formulează o analogie între anumite molecule organice şi reţeaua de relaţii dintr-un grup social. În final, societatea de pe Reverie se dovedeşte a fi stabilă pe termen nedefinit tocmai pentru că reţeaua de relaţii din cadrul ei reflectă molecula organică numită Corpul Crossbow.

La fel de stranii sînt relaţiile de familie. Puştiul Artificial nu-l percepe pe Rominuald Tanglin ca pe o personalitate anterioară dezvoltată în acelaşi corp, ci mai degrabă ca pe un tată rece şi distant care mai apare din cînd în cînd în înregistrări video pe ecranele din casă, o fantomă tehnologică dintr-o locuinţă gotică. Clonele, precum mercenarii Clone sau Money Manies, care în final se dovedeşte a fi trei persoane cu o singură identitate, se percep unele pe altele ca fiind fraţi.

Modul în care personajele îşi construiesc identitatea este şi el exotic. Puştiul face săptămînal tratamente hormonale care să-i împiedice pubertatea, în primul rînd pentru că Rominuald Tanglin a fost împins la nebunie şi sinucidere de către soţia sa, iar Puştiul nu vrea să cadă în aceeaşi capcană. Armitrage, unul dintre personajele secundare, este multisexual, ceea ce îi permite să-i facă avansuri Sfintei Anne Twiceborn, dar şi să fie îndrăgostit de Puştiul Artificial. Iar profesorul Crossbow este neutru, motiv pentru care protagonistul îl desemnează pe parcursul întregii cărţi cu pronumele "it".

Cu toate că elementele mai sus menţionate pot părea heteroclite, Bruce Sterling reuşeşte să-i confere cărţii coeziune. Mai ales la o a doua lectură, devine fascinant de urmărit metodele prin care o idee sau o situaţie menţionată aparent în trecere undeva pe la începutul sau mijlocul romanului ajunge să capete importanţă majoră spre final. Şi din acest punct de vedere, The Artificial Kid poate fi considerată pe bună dreptate una dintre primele cărţi ale genului cyberpunk.

Fraza din final, "Aşteptaţi pînă cînd Puştiul o să crească mare," este nu numai o izbutită încheiere a cărţii, ci şi un avertisment pe care Sterling îl dă cititorilor săi. Scriitorul ne-a anunţat astfel că abilităţile sale se află abia în stadiul embrionar, iar pe viitor ar fi cazul să ne aşteptăm la cărţi încă mai spectaculoase şi mai bine scrise.

Şi Sterling s-a ţinut de cuvînt. Însă despre asta am să vă povestesc altă dată.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vititaţi ghidul neoficial de pe web al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – "Involution Ocean" (1977)

Prin 1997, după ce epuizasem stocul de cărţi cyberpunk ale cunoscuţilor şi prietenilor, am ajuns la fundul sacului. În disperare de cauză, l-am rugat pe domnul Cristian Lăzărescu să-mi împrumute primul roman al lui Bruce Sterling, Involution Ocean, o carte publicată tocmai în 1977, cu mult înainte de apariţia mişcării literare de care mă ocup în această rubrică. Aproape un deceniu mai tîrziu, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar din ediţia americană a acestui roman. Şi iată ce gen de poveste a scris Bruce Sterling pe vremea cînd avea numai 21 de ani:

Într-un viitor îndepărtat, pe planeta Nullaqua, tînărul John Newhouse, fiul unui magnat al lemnului de pe Bunyan, îşi umple golul lăuntric fundamental cu droguri. Din păcate, drogul său preferat, sincofina, pe care îl şi exportă prietenilor săi de pe Reverie, este pus sub interdicţie, iar amicii cu care locuieşte îi cer să plece într-o expediţie pentru a procura o ultimă cantitate de sincofină. Newhouse se îmbarcă pe Lunglance şi porneşte sub comanda căpitanului Nils Desperandum la vînătoare de balene, din intestinele cărora se distilează sincofina. Numai că balenele sînt nişte monştri blindaţi care înoată într-un ocean de praf acumulat pe fundul unui crater uriaş.

Newhouse se îndrăgosteşte de Dalusa, o femeie extraterestră înaripată al cărei metabolism nu-i permite contactul fizic cu oamenii. Pe parcursul călătoriei, între cei doi se înfiripă o relaţie intensă, dar ciudată, în care suferinţa ţine locul plăcerii. John îi spune Dalusei o poveste lungă şi întortocheată despre copilăria petrecută pe Terra, la Veneţia, o ţesătură de minciuni care-l impresionează pe protagonist mult mai mult decît amintirile autentice destul de fade.

Treptat, echipajul trece prin aventuri cum ar fi o furtună de praf, o escală în Insulele Pentacle, o incursiune în sumbrul Golf Glimmer, populat de creaturi stranii, şi o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o anemonă uriaşă. Căpitanul Desperandum face tot felul de experimente, întinde năvoade, prelevă mostre de praf, cultivă faună într-un borcan, iar în cele din urmă transformă în submarin carcasa unei balene proaspăt vînate şi plonjează împreună cu John Newhouse în adîncurile mării de praf. Din păcate, o creatură monstruoasă sfărîmă submarinul improvizat, iar John Newhouse, după un vis pirotehnic despre distrugerea vechii civilizaţii de pe Nullaqua, se trezeşte la suprafaţă, de unde îl salvează Dalusa. Femeia înaripată, deşi obosită şi afectată grav de contactul cu Newhouse, pleacă apoi în căutarea lui Desperandum şi nu se mai întoarce.

La sfîrşitul călătoriei, Newhouse descoperă că unii dintre vechii săi prieteni au plecat, iar cîţiva s-au sinucis. Lăsînd în urmă sticlele cu sincofină aduse din călătorie, John Newhouse decide să înceapă o nouă viaţă şi să plece cu o astronavă. Pentru început vrea să viziteze Veneţia.

Involution Ocean a apărut dintr-o situaţie prin care poate au trecut milioane de oameni: o aşteptare de cîteva ore pe un aeroport prăfuit. În cazul lui Sterling, aşteptarea a avut loc pe aeroportul din Madras, cînd Bruce avea şaptesprezece ani. Diferenţa este că în urma acestei experienţe tînărul texan a imaginat o planetă, Nullaqua, un ocean de praf pe fundul unui crater imens, din care se înalţă cîteva insule, şi o întreagă ecologie cu balene, rechini, anemone, peşti zburători şi nuferi, simbioţi şi paraziţi. Între două episoade palpitante, Sterling a introdus informaţii despre vînt, eroziune, curenţi de convecţie, trasee ale vaselor de pescuit, obiceiuri ale locuitorilor, stiluri vestimentare şi o mulţime de alte detalii care dau profunzime şi culoare acestei lumi imaginare.

Ceea ce merită notat este că Bruce Sterling a parcurs toate etapele, de la ideea centrală (la 17 ani) la scrierea unui întreg roman (la 21) la publicarea acestuia (la 23). Iar scriitori sînt nu cei care "scriu la un roman", ci aceia care au scris unul. La vîrsta de 23 de ani, Bruce Sterling era deja scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Deşi asemănările cu Moby Dick şi cu cărţile lui Jules Verne sînt evidente, iar autorul a ajuns destul de repede să afirme că Involution Ocean este o scriere juvenilă, trebuie remarcat că anumite elemente din acest prim roman, precum intriga ca pretext pentru vizitarea unei lumi fictive, extinderea speranţei de viaţă, psihologia persoanelor foarte înaintate în vîrstă, modificările pe cale chirurgicală, au fost apoi explorate în detaliu sub diferite unghiuri în cărţile de maturitate ale lui Sterling. Dar despre acestea vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Pentru mai multe informaţii despre autor vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling pe web la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)