Sir Terry Pratchett, "Carpe Jugulum" (1998)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.

A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

 

Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.

Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.

Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.

Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.

Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.

Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.

Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe... 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Interesting Times" (1994)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am parcurs Interesting Times (Corgi Books, Londra, 1995) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan.

Apoi, în primăvara anului 2002, datorită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un alt exemplar din aceeași ediție.

În cele din urmă, la începutul lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară - de această dată, l-am audiat în cea mai mare parte de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Interesting Times este al șaptesprezecelea roman din seria Lumea-disc. Se încadrează în subseria despre Rincewind, vrăjitorul inept de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, iar, din punct de vedere cronologic, intriga acestui volum este plasată după evenimentele din Faust Eric.

De această dată, în sălașul zeilor de pe muntele ce se înalță în centrul Lumii-disc, Șansa joacă un joc împotriva Sorții. Drept piese, le servesc personaje din această lume năstrușnică - pentru că liderii Imperiului Agatean îi trimit o misivă Patricianului din îndepărtatul Ankh-Morpork, iar Lord Havelock Vetinari îi convinge pe vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută să îl aducă pe Rincewind din arhipelagul exotic unde naufragiase și să îl trimită, prin ritualuri magice, tocmai pe Continentul Contragreutate.

În Imperiul Agatean, Rincewind constată că amintirile din vacanță ale lui Twoflower (scrise în urma evenimentelor din The Colour of Magic, respectiv din The Light Fantastic) au devenit un document subversiv care a dat naștere unei mișcări revoluționare. În același timp, Genghis Cohen și Hoarda de Argint formată din eroi barbari geriatrici încearcă să cucerească imperiul, iar perfidul Lord Hong plănuiește o lovitură de stat.

Și, ca să complice lucrurile și mai tare, un fluture cu modele haotice pe aripi reușește să strice vremea...

În Interesting Times, Sir Terry Pratchett parodiază societăți tradiționale din Extremul Orient, precum China și Japonia. Nu lipsesc din peisaj Marele Zid, orezăriile, Orașul Interzis, eunucii, samuraii, teatrul nōh, poemele, ideogramele, pagodele și Armata de Teracotă.

Dar, dincolo de toate acestea, se strecoară în text întrebări privitoare la structura societății, la îndatoriri și beneficii, la drepturi și îngrădiri, la privilegii și abuzuri. În frumoasa tradiție satirică a străinului în țară străină, venită pe filiera Scrisorilor persane și a Călătoriilor lui Gulliver, Cohen Barbarul și Hoarda de Argint, temperați întrucâtva de către profesorul Saveloy, observă o sumedenie de lucruri bizare în societatea agateană (care localnicilor li se par firești) și, odată ajunși să ia decizii, încep să reformeze acea societate profund nedreaptă.

Poate pentru că Interesting Times mi-a lăsat o impresie foarte plăcută și după a doua lectură, când am terminat-o de parcurs, am decis să recitesc alt volum din seria Lumea-disc, intitulat Maskerade.

Însă, despre acela, vom discuta cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Sir Terry Pratchett, "Men at Arms" (1993)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

Prima dată, am parcurs al cincisprezecelea roman din seria Lumea-disc, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, într-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1994) în 2000 sau 2001. Apoi, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat, în 2002, un alt exemplar din aceeași ediție, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

Mai recent, am parcurs a doua oară acest roman în ediție electronică - în cea mai mare parte l-am audiat de pe tableta de lectură în noiembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Men at Arms face parte din subseria despre Paza Orașului, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după evenimentele din Guards! Guards!

De această dată, căpitanul Samuel Vimes se pregătește să se cunune cu Lady Sybil Ramkin și, totodată, să se retragă din funcția de la Paza de Noapte. Din păcate, momentul pensionării este foarte prost ales - pe de o parte, pentru că, în urma presiunilor exercitate de către minorități, în Paza de Noapte s-au înrolat un pitic, un căpcăun și o tânără înzestrată cu licantropie, iar, pe de altă parte, pentru că cineva și-a pus în cap să schimbe ordinea socială din Ankh-Morpork, ucigând în dreapta și în stânga.

Astfel, ultimele zile din viața profesională a lui Sam Vimes se transformă într-o anchetă pentru a afla care e arma crimelor, care e mobilul acestora și cine este criminalul - dar și într-un efort de a-și educa rapid subordonații să lase deoparte prejudecățile și conflictele interspecii și să gândească și să se poarte ca niște polițiști în exercițiul funcțiunii.

Iar evenimentele conduc, inexorabil, către o tentativă de asasinat asupra Patricianului, Lord Havelock Vetinari.

Am apreciat Men at Arms pentru că a readus în scenă personaje principale (Vimes, Vetinari, Carrot) și secundare (Lady Sybil Ramkin, sergent Colon, caporal Nobbs, căpcăunul Detritus, câinele Gaspode). Am apreciat romanul și pentru că a adus personaje noi, precum Angua sau Leonard din Quirm. Am urmărit cu interes antagoniștii - unii umani, alții canini - și am aflat lucruri noi despre Ghilda Asasinilor și Ghilda Bufonilor din Ankh-Morpork.

Dar, dincolo de toate astea, am apreciat trimiterile intertextuale la filme polițiste (Dirty Harry) și seriale TV (Colombo) și, mai ales, lecția de viață așezată între filele romanului - nu sub formă de predică moralizatoare, ci prin acțiuni ale personajelor.

Căci, în Men at Arms, Sir Terry Pratchett ne arată că putem rezolva problemele unei societăți dând dovadă de toleranță și de cooperare, iar, în cazul în care am fi intoleranți și refractari, riscăm să năruim societatea și civilizația.

Și la a doua lectură am apreciat din toată inima o mulțime de scene scrise magistral, iar, aproape de final, am fost impresionat de pieirea unuia dintre personajele secundare.

Deloc surprinzător, după ce am terminat Men at Arms, mi-am dorit să reiau un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Soul Music. Însă, despre acela, probabil vom discuta cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Guards! Guards!" (1989)

Imagine preluată de pe situl Lspace.org

Despre Guards! Guards! mi-a vorbit, mai întâi, vechiul meu prieten, Mirel Palada, prin 1992. Apoi, am avut ocazia să citesc eu însumi acest roman din seria Lumea-disc - prima oară, datorită bunului meu prieten Liviu Moldovan, prin anul 1999; a doua oară, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în 2002, mi-a adus un exemplar dintr-o ediție de buzunar de la Edinburgh, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

A treia oară, prin februarie 2021, am audiat o ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

În orașul Ankh-Morpork, o societate secretă conspiră pentru a aduce, prin magie, un balaur dintr-un alt set de dimensiuni ca să terorizeze populația și ca să instaureze o dictatură.

Printre cei care se opun acestui flagel se numără patricianul Lord Havelock Vetinari, căpitanul Samuel Vimes și cei doi subordonați ai săi din Paza Orașului, precum și Lady Sybil Ramkin, o aristocrată pasionată de creșterea balaurilor de mlaștină. Lor li se alătură Carrot, un tânăr atletic și naiv, crescut de pitici într-o mină și trimis în Ahnkh-Morpork ca să se înroleze în serviciul de poliție.

Guards! Guards! inaugurează o subserie de romane în care Sir Terry Pratchett mixează literatura fantastică și cea polițistă - mai exact, subgenul police procedural. Din acest punct de vedere, romanul are meritul de a le arăta cititorilor punctul de pornire al Pazei Orașului - un moment în care personalul e la minimum, liderul organizației este demoralizat și alcoolic, iar instituția e pe cale să fie desființată.

Sam Vimes izbutește totuși să organizeze o investigație, să își atragă aliați, să îl înfrunte și, în cele din urmă, să îl învingă pe inițiatorul conspirației și să îl elibereze pe patrician (care, temporar, fusese încarcerat în propria temință).

Pe lângă faptul că e un roman captivant și agreabil, Guards! Guards! le pune cititorilor și o serie de probleme interesante referitoare la ceea ce e legal, ceea ce e etic și ceea ce e moral - căci rareori cele trei aspecte sunt perfect aliniate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Pe această temă, autorul avea să scrie și să publice numeroase alte romane despre Samuel Vimes și despre Paza Orașului.

Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)      

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am citit The Science of Discworld de Sir Terry Pratchett, Ian Stewart și Jack Cohen în 2000, într-o ediție cartonată, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan. (Tot dumnealui mi-a oferit cadou și un exemplar dintr-o ediție de buzunar al acestei cărți la jumătatea lunii august 2002.)

A doua oară, am parcurs o ediție revizuită a lucrării în ultima decadă a lunii august 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Profitând de popularitatea imensă de care se bucura seria Lumea-disc în anii 1990, Sir Terry Pratchett i-a invitat pe dr. Ian Stewart și dr. Jack Cohen (unul matematician, celălalt biolog) să colaboreze la un volum de popularizarea științei.

Rezultatul este agreabil și intructiv. Pe de o parte, cititorilor li se oferă o poveste amuzantă, în care vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork creează un univers de buzunar, după care îl trimit pe Rincewind să urmărească evoluția unei planete albastre și a creaturilor care mișună pe suprafața acesteia.

Pe de altă parte, printre capitolele poveștii din Lumea-disc sunt strecurate altele care tratează, cu destul umor, despre cosmologie, despre formarea Sistemului Solar, despre planetologie, despre evoluționism, despre teopria relativității, despre evoluția stelelor și găurilor negre și așa mai departe.

Pe ansamblu, The Science of Discworld a fost, la vremea ei, o tentativă lăudabilă de a-i deschide gustul pentru știință unei generații prea tinere ca să își amintească serialul Cosmos al regretatului astronom și planetolog Carl Sagan. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum publicarea unei lucrări destul de ambițioase nu putea rămâne fără urmări, câțiva ani mai târziu, când Sir Terry Pratchett a primit titlul onorific de doctor la Universitatea din Dublin, le-a acordat, la rândul său, doctorate onorifice lui Ian Stewart și Jack Cohen din partea... Universității Nevăzute din Ankh-Morpork.

Probabil nu veți fi câtuși de puțin surprinși să aflați că, la scurtă vreme după lansarea acestui volum, cei trei autori au reluat colaborarea pentru a scrie și publica o altă lucrare de popularizarea științei, intitulată The Science of Discworld II - The Globe. Dar, despre aceea, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

Sir Terry Pratchett, "Witches Abroad" (1991)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

În 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel de-al doisprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat Witches Abroad (editura Corgi Books, Londra, 1992). Ulterior, în 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar. Iar, în august 2021, într-o scurtă vacanță, am parcurs a doua oară acest roman - însă în ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Witches Abroad face parte din subseria de romane despre vrăjitoare și, cronologic, are intriga situată după Equal Rites și Wyrd Sisters. Ca urmare a decesului bătrânei ursitoare Desiderata Hollow, Granny Weatherwax și Nanny Ogg, împreună cu mai tânăra vrăjitoare Magrat Garlick, trebuie să călătorească până în îndepărtatul oraș Genua pentru a o înfrunta pe o altă ursitoare, Lilith de Tempscire, a cărei sursă de putere se bazează pe reflexiile din oglinzi. (Spre final, se dovedește că Lilith este sora bunicuței Weatherwax, dar, cum Genua este echivalentul de pe Lumea-disc al orașului New Orleans, și numele ei de familie s-a transformat într-o versiune creolă.) Cele trei vrăjitoare din Lancre luptă ca să răstoarne tirania instituită de către Lancre și ca să le redea libertatea oamenilor din Genoa, iar, la final, decid ca, pe drumul de întoarcere, să viziteze și alte meleaguri.

În seria Lumii-disc, Witches Abroad ocupă un loc aparte. Este ultimul roman relativ scurt, presărat cu scene de carnaval, cu trimiteri la basmele fraților Grimm, la snoavele lui Mark Twain, la magia voodoo și chiar la Stăpânul inelelor. De la al treisprezecelea roman începând, cărțile Discworld au devenit mult mai ample, mai profunde, ceva mai serioase - dar și mai puțin amuzante. Witches Abroad este, în mai multe privințe, o carte de vacanță - atât pentru că poate fi citită într-o vacanță, doar ca divertisment, cât și pentru că protagonistele, la rândul lor, pleacă într-o vacanță cu peripeții. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Următorul roman, Small Gods, avea să trateze cu totul altă temă. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Rod Rees, "The Demi-Monde: Winter" (2011)

În februarie 2013, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie britanică a unui roman de Rod Rees, The Demi-Monde: Winter (Editura Quercus, Londra, 2011). Auzisem ceva despre acest roman - cap de serie într-o tetralogie - şi ceea ce auzisem era de bine. Mai exact, un recenzent îl compara cu The Diamond Age de Neal Stephenson.

Aşa încît m-am apucat să-l citesc... şi, spre surprinderea mea, l-am dus la bun sfîrşit într-o săptămînă. (Winter fiind o cărămidă respectabilă de 611 pagini.) Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Dacă The Demi-Monde: Winter ar fi un fel de mîncare, reţeta de preparare ar suna cam aşa: O felie de Evadare din L.A., o bucată de Perdido Street Station, o lingură de Întoarceţi-vă la trupurile voastre răzleţite, un praf din Era de diamant, o picătură de Lumea-Disc. Se amestecă bine, se pune la foc mic pînă dă în clocot, după care se lasă cititorii să aştepte continuarea. (Nu vă temeţi, romanul al doilea al seriei, Spring, e pe piaţă din 2012.)

Să le luăm pe rînd:

Partea de Evadare din L.A. este că fiica preşedintelui S.U.A. dintr-un viitor apropiat a fost ademenită într-un mediu periculos şi autonom, iar un personaj marginal este trimis într-o misiune disperată ca să o salveze de acolo.

Partea de Perdido Street Station ar fi că mediul Demi-Monde este unul urban, dens populat, cu tehnologia similară celei de pe Pămînt, de la 1870, şi cu cartiere precum Berlin, Paris, Veneţia, Rangoon sau Cairo în care se află o diversitate năucitoare de rase, etnii, partide politice, ideologii. După cum bănuiţi, au căi ferate, trenuri cu aburi şi baloane de observaţie. După cum vă aşteptaţi, au şi vehicule blindate acţionate cu aburi. (Să vă spun şi că metabolismul locuitorilor, ca şi o porţiune din economia acelei societăţi, se bazează pe traficul de sînge, cam ca în The Scar?)

Partea tip Lumea fluviului este că în Demi-Monde se află şi personaje istorice precum Heydrich, Beria, Aleister Crowley, Jeanne d'Arc, Robespierre sau Troţki. Erau mai numeroase, dar a avut loc un război teribil în care au pierit Henric al VIII-lea şi susţinătorii săi regalişti, iar anglo-germanii dintr-o zonă i-au cucerit pe slavii dintr-o zonă învecinată şi au instituit un stat totalitar belicos cu o ideologie rasistă, represivă.

Partea de tip Era de diamant ar fi că mediul Demi-Monde este unul virtual, locuitorii săi sînt simulaţi, iar în miezul acestui furnicar se află o zonă nelocuită, Terror Incognita, stăpînită de nanomecanisme care distrug toţi intruşii.

Partea de Lumea-Disc este că intriga se defăşoară pe mai multe planuri, suspansul e foarte atent dozat, personajele secundare sînt adesea amuzante, jocurile de cuvinte se ţin lanţ, iar unele scene sau replici sînt neaşteptat de hazlii. (Ca să vă dau un singur exemplu, mi-a fost greu să nu zîmbesc cînd am citit că super-calculatorul care găzduieşte mediul virtual Demi-Monde se numeşte ABBA, iar personajele virtuale, care îl consideră un fel de divinitate, îşi spun unul altuia: "ABBA fie cu tine!")

Aş mai adăuga faptul că publicul-ţintă al romanului este probabil unul tînăr şi feminin. Protagonista, Ella Thomas, este o frumoasă negresă din New York, de numai 18 ani, trimisă ca să o salveze pe fiica preşedintelui. Antagonista, Trixie Dashwood, fiica unui baron englez şi conducătoare a insurecţiei din ghetoul din Varşovia, are 17 ani. Iar fiica preşedintelui, Norma Williams, iresponsabilă şi plină de tatuaje, de piercing-uri şi de ifose, are tot 17 ani.

Pe lîngă cele arătate mai sus cu privire la fundal, intrigă şi personaje, mai trebuie să adaug că romanul are o prezentare atrăgătoare pentru publicul SF - hărţi, extrase din lucrări fictive plasate la începutul fiecărui capitol, glosar la final - precum şi coperte gîndite special pentru cititorii de steampunk şi o tehnoredactare generoasă, cu litere frumoase şi rînduri aerisite.

Ca urmare, nu numai că am citit cu plăcere acest prim roman de Rod Rees (şi vi-l recomand şi dumneavoastră - îl puteţi comanda la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, aici), dar am început deja să parcurg şi continuarea, The Demi-Monde: Spring. Însă despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Bruce Sterling, "Zeitgeist" (2000)

Poate vă mai amintiţi de un personaj creat de Bruce Sterling, un anume Leggy Starlitz, care făcea afaceri dubioase şi nu putea fi fotografiat sau filmat. După cîteva apariţii în nuvelele lui "Chairman" Bruce, publicate în volumele Global Head şi A Good, Old-Fashioned Future, Leggy a ajuns să fie protagonistul unui roman în toată regula - Zeitgeist (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam Books, New York, 2001).

Am parcurs şi eu acest roman în ediţie cartonată, în martie 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan şi a domnului Cristian Lăzărescu. Ulterior, în decembrie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi colegelor sale de la firma FIDES, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Cum nu cunosc limba germană, am fost nevoit să mă uit într-un dicţionar ca să aflu că "Zeitgeist" înseamnă "spiritul timpului". În roman, Leggy Starlitz joacă tocmai acest rol. În condiţiile dezmembrării Uniunii Sovietice şi deschiderii de noi pieţe în Europa de Est, în 1999 Leggy concepe o schemă lucrativă: un grup de fete din diverse ţări dezvoltate, G-7, care, printr-o campanie promoţională agresivă, să anunţe o serie de concerte, să genereze o avere din vînzarea de produse asociate (de la afişe la acadele şi de la vestimentaţie la accesorii), după care, la venirea anului 2000, să se destrame fără a duce la bun sfîrşit turneul. Pentru că, după cum bănuiţi, fetele au talent muzical puţin spre deloc, iar interesul lui Leggy nu e administrarea carierei lor artistice pe termen lung, ci profitul pe termen scurt.

(Suspectez aici o anume asemănare cu Spice Girls...)

La începutul romanului, Leggy încearcă să organizeze cîteva concerte în Ciprul turcesc şi în Turcia. Desigur, pe lîngă asta face trafic cu lămpi electronice şi cu droguri, ajutat de mai vechea sa cunoştinţă Pulat Romanevici Khoklov. Numai că o fostă iubită a protagonistului i-o lasă în grijă pe fiica lor, Zeta, în vîrstă de 11 ani, iar viaţa lui Leggy se complică. Între timp, tensiunile din grupul pop se amplifică. Dat fiind că americana e concediată pentru atitudinea necorespunzătoare, Leggy e nevoit s-o înlocuiască la repezeală.

După ce grupul pop pleacă în Turcia cu un nou administrator, Leggy îşi duce fiica în SUA pe căi lăturalnice şi, la o petrecere improvizată cu persoane fără adăpost, îl reîntîlneşte pe bunicul Joe, victimă accidentală a primei explozii atomice de la Los Alamos - un fel de fantomă probabilistică ce vorbeşte în palindromuri, îşi schimbă mereu înfăţişarea şi apare şi dispare pe tot parcursul secolului al douăzecilea.

Numai că secolul al douăzecilea se apropie de sfîrşit...

După o arestare pentru vagabondaj şi neplăceri cu autorităţile locale, Leggy şi Zeta încearcă o vreme să trăiască normal, apoi sînt implicaţi din nou în afacerile grupului G-7. Cei doi călătoresc în Hawaii, unde Leggy trebuie să îndeplinească un truc de iluzionism pentru o vedetă pop niponă, ca urmare a pierderii unui pariu. Şi dacă levitaţia pe care Leggy pare s-o cauzeze cu fum şi oglinzi ar fi ceva ce Zeta poate face cu adevărat?

După o nouă vizită în Turcia şi Cipru, după luare de mită şi spălare de bani şi o întîlnire stranie cu un agent al globalizării, la venirea anului 2000 Leggy suferă un atac de cord şi e nevoit să ia o pauză. Pentru noul mileniu, se gîndeşte deja la o schemă inversă - şapte fete talentate din ţări în curs de dezvoltare, cu concerte neprofitabile, a căror carieră muzicală să se bazeze pe donaţii din partea bogătaşilor dornici să le sprijine ca să-şi atenueze sentimentul de vinovăţie.

Cumva, Zeitgeist reprezintă o încununare a interesului pe care Bruce Sterling l-a avut pentru postmodernism - ruda "mainstream" a literaturii cyberpunk. Astfel, o temă majoră a romanului o constituie teoria lui Lyotard din lucrarea Condiţia postmodernă conform căreia metanaraţiunile se încheie, iar oamenii din societatea contemporană nu au altele cu care să le înlocuiască. (Teoria aceasta însăşi s-a dovedit a fi o metanaraţiune de succes în cercurile academice, dar asta e altă discuţie.) Astfel, ca un semn al spiritului timpurilor, în Zeitgeist ideologia comunistă a fost abandonată, Blocul Estic s-a destrămat, iar mitul carierei de succes în industria muzicală s-a transformat într-un pretext pentru exploatarea cinică a pieţei globale. Nici metanaraţiunea globalizării nu se simte prea bine, căci forţele noii ordini mondiale sînt într-un război perpetuu cu focarele noii dezordini mondiale.

(După cum vă amintiţi, Sterling a tratat acest subiect şi în lucrarea sa de nonficţiune Tomorrow Now.)

Ca viziune, Zeitgeist se încadrează într-un curent pe care Bruce Sterling l-a denumit şi definit - "slipstream". Incidentele din intrigă sînt ca nişte piese provenind din puzzle-uri diferite - roman realist, roman fantastic, roman de spionaj - care au fost puse laolaltă, dar nu se potrivesc într-un ansamblu unitar. Cu alte cuvinte, ele alcătuiesc un mozaic, dar nu o paradigmă. Sugestia din subtext este că lumea însăşi este atît de complexă şi de contradictorie încît nu o putem reduce la o reprezentare (sau interpretare) inteligibilă.

Această viziune explică prezenţa unor elemente stranii precum Tim, agentul globalizării, pe care un personaj îl poate vedea, un altul îl poate auzi, iar un al treilea îl poate simţi, Mehmet Ozbey, interlopul turc atît de obsedat de James Bond încît transformă realitatea locală după tipicul filmelor cu agentul 007, sau bunicul Joe, care s-a răspîndit în fantome probabilistice schimbătoare prin tot secolul al douăzecilea. Din fericire, această stranietate e contrabalansată de alte elemente cu iz de farsă suprarealistă şi de o doză de umor. Din acest punct de vedere, Zeitgeist aminteşte de romanele lui Thomas Pynchon.

Pe ansamblu, experimentul slipstream al lui Bruce Sterling este unul reuşit şi agreabil. Cum în ultimul timp a început să se discute şi pe la noi despre slipstream, poate ar merita să parcurgeţi şi dumneavoastră Zeitgeist cînd veţi avea ocazia.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John O'Farrell, "An Utterly Exasperated History of Modern Britain" (2009)

La începutul lunii mai, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să citesc un volum de nonficţiune de John O'Farrell intitulat An Utterly Exasperated History of Modern Britain or 60 Years of Making the Same Stupid Mistakes As Always (Colecţia Black Swan, Editura Transworld Publishers, Londra, 2009). L-am parcurs în mai puţin de 24 de ore, ajutat fiind de tehnoredactarea aerisită şi de literele citeţe, bine alese - Giovanni Book.

Şi iată ce am aflat:

După cum probabil vă aşteptaţi, această carte de istorie a Marii Britanii reprezintă o continuare a lucrării An Utterly Impartial History of Britain. Intervalul de istorie acoperit este 1945-2008, iar tonul pe care e scrisă cartea e la fel de amuzant ca şi cel din lucrarea precedentă.

Volumul cuprinde o scurtă introducere şi şapte capitole. Astfel, capitolul întîi tratează despre perioada de după Al Doilea Război Mondial (1945-1951), despre eforturile de salvare a economiei britanice după război, despre instituirea statului bunăstării sociale şi despre privaţiunile suferite în continuare de populaţie.

Capitolul al doilea se ocupă de perioada 1951-1963, relatînd despre criza Canalului Suez, despre evoluţia Războiului Rece şi despre apariţia contraculturii tinerilor.

În capitolul al treilea se prezintă intervalul 1963-1970, cu ascensiunea formaţiei Beatles, succesul Angliei la Campionatul Mondial de Fotbal şi distanţarea Marii Britanii de Războiul din Vietnam.

Capitolul al patrulea discută despre guvernările laburiste din perioada 1970-1979, despre criza petrolului, criza energetică, stagnare, inflaţie, greve, şomaj şi apariţia curentului punk rock.

Capitolul al cincilea analizează în detaliu intervalul 1979-1990, guvernarea neoconservatoare a doamnei prim-ministru Margaret Thatcher, desindustrializarea Marii Britanii, distrugerea puterii sindicatelor, Războiul Insulelor Falkland şi privatizarea unor vaste sectoare economice britanice.

Capitolul al şaselea prezintă perioada 1990-1997, cu finalul Războiului Rece, administraţia John Major şi apariţia aplicaţiei World Wide Web, respectiv a telefoniei mobile.

Capitolul al şaptelea tratează despre intervalul 1997-2008, administraţiile Noii Mişcări Laburiste (Tony Blair, respectiv Gordon Brown), decesul prinţesei Diana, atacuri teroriste, implicarea Marii Britanii în Afghanistan şi Irak, precum şi progresele din domeniul educaţiei publice, respectiv al Serviciului Naţional de Sănătate.

Spre deosebire de lucrarea anterioară, care acoperea un interval istoric mai îndepărtat şi mult mai vast, An Utterly Exasperated History... merge mai în detaliu, discutînd o mulţime de evenimente care ţin nu doar de istoria pe care o ştim din manualele şcolare (alianţe, războaie, dinastii) ci şi de jocurile de culise ale politicii interne, de relaţiile diplomatice internaţionale, de mişcările sindicale, de scandalurile din presă, de schimbările tehnologice, de educaţie, de transporturi publice, de dietă, de stiluri de viaţă, de cultura populară şi de sporturi. Cu alte cuvinte, înclină către noua istorie, care examinează evoluţia unei societăţi în ansamblul ei.

Marele merit al autorului este că, deşi a depus un efort semnificativ de documentare în scrierea acestei cărţi, nu îi copleşeşte pe cititori cu date şi cifre seci, ci strecoară observaţii amuzante şi detalii picante sau surprinzătoare pe fiecare pagină. Poate cea mai memorabilă realizare în privinţa efectului comic este o scenă în care John O'Farrell remixează o infamă apariţie la televiziune a formaţiei Sex Pistols cu declaraţii ale doamnei Margaret Thatcher, într-un colaj care face cinste spiritului de frondă al culturii punk rock.

Cum nu cred că aveţi prea des ocazia să vă amuzaţi copios citind o carte de istorie, vă invit să comandaţi şi dumneavoastră un exemplar din An Utterly Exasperated History... de la importatorii mei preferaţi, de la Librăria Engleză Nautilus, aici - în special avînd în vedere că azi şi mîine beneficiaţi de o reducere de 20%. Lucrurile bune nu se tac...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Powell, "The Mammoth Book of Great British Humour" (2010)

La finalul lunii octombrie, 2012, am păţit un accident cu calculatorul şi am rămas fără acces la Internet. Ca urmare, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut o cazia să citesc o antologie îngrijită de Michael Powell şi intitulată The Mammoth Book of Great British Humour (Editura Robinson, Grupul Editorial Constable & Robinson, Londra, 2010). Am parcurs-o în trei zile.

Şi iată ce am aflat:

Antologia cuprinde citate dintr-o diversitate de surse: scriitori, poeţi, dramaturgi, filme, seriale TV, politicieni, comentatori sportivi, actori, regizori, membri ai familiei regale, muzicieni, ziarişti. Cele mai multe citate provin de la personalităţi contemporane, însă unele sînt din surse istorice celebre, precum scrierile lui Christopher Marlowe, William Shakespeare, Charles Dickens, Samuel Pepys, Jonathan Swift sau Lord George Gordon Byron.

Cartea e organizată tematic, pe capitole, începînd cu "Sfaturi" ("Advice") şi "Închipuiri" ("All in the Mind") şi terminînd cu "Galezii" ("The Welsh") şi "Munca" ("Work"). De regulă, citatele sînt scurte, între un rînd şi o jumătate de pagină, iar tehnoredactorul a făcut o treabă excelentă, alternînd paragrafele cu litere mari cu cele cu litere mici, sau pe cele pe fond alb cu cele pe fond gri.

E greu să parcurgi o asemenea antologie fără să rîzi pe înfundate, sau uneori în gura mare, şi e încă mai greu să te amuzi fără să le împărtăşeşti celor din jur cîte un citat foarte hazliu. Şi, cu toate că la loc de cinste în antologie stau puzderie de citate din Oscar Wilde, George Bernard Shaw şi John Lennon, şi destule din Terry Pratchett, George Mikes şi John Cleese, am să redau mai jos două pasaje din surse mult mai comune.

Cel dintîi se referă la vreme şi provine din ziarul Aberdeen Evening Express:

"La punctul de maximă intensitate al vijeliei, comandantul portului a contactat prin radio pe cineva din paza de coastă şi i-a cerut să estimeze viteza vîntului. Acesta a replicat că îi pare rău, însă nu are un anemometru. Cu toate acestea, dacă informaţia era de vreun ajutor, vîntul tocmai îi zburase Land Rover-ul de pe faleză."

Cel de-al doilea este un anunţ făcut în metroul londonez de către un conductor:

"Doamnelor şi domnilor, îmi cer scuze pentru întîrzierea cu care vi se oferă serviciul de transport. Ştiu că muriţi cu toţii de nerăbdare să ajungeţi acasă, cu excepţia cazului, fireşte, în care se întîmplă să vă fi căsătorit cu fosta mea soţie, în care caz veţi dori să treceţi pe magistrala care duce spre vest şi să mergeţi în direcţia opusă."

Alte citate nu am să vă mai ofer. Nici n-am să menţionez că veţi întîlni în acest volum vorbe de duh de la Lord Dunsany, J.R.R. Tolkien, Douglas Adams, Billy Connoly sau Ozzy Osbourne.

În schimb, am să vă îndemn să mergeţi în vizită la importatorii mei preferaţi de la Nautilus,  http://nautilus.ro, ca să luaţi un exemplar din The Mammoth Book of Great British Humour şi să citiţi din cînd în cînd cîte o pagină de acolo ca să vă descreţiţi fruntea.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Snuff" (2011)

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terry Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lângă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întâmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vârf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începând chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sângeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot asemenea romanului precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sunt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Überwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decât alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu câţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sunt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfârşit. Nu pot decât să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se  confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.

John O'Farrell, "An Utterly Impartial History of Britain" (2007)

În octombrie 2007, prin amabilitatea vechiului meu prieten, Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg un volum cu o abordare neobişnuită a istoriei Marii Britanii scris de John O'Farrell şi intitulat An Utterly Impartial History of Britain or 2000 Years of Upper Class Idiots in Charge (Black Swan, Londra, 2008). Spre mirarea mea, cu toate că evenimentele prezentate în această lucrare erau tot cam cele din alte cărţi de istorie cu acelaşi subiect, maniera de prezentare a fost atît de fermecătoare şi de amuzantă încît nu mi-a venit să las cartea din mînă şi am dus-o la bun sfîrşit în numai cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

An Utterly Impartial History of Britain este împărţită în nouă capitole. Cel dintîi acoperă perioada străveche şi perioada ocupaţiei romane din Britania. Al doilea capitol prezintă Evul Mediu timpuriu, sau, dacă preferaţi, Vremurile Întunecate. Cel de-al treilea capitol prezintă ocupaţia normandă (1066-1216). În cel de-al patrulea capitol se discută Evul Mediu tîrziu (1216-1485), iar în capitolele al cincilea şi al şaselea dinastia Tudor (1485-1603), respectiv dinastia Stuart (1603-1714). Capitolul al şaptelea tratează despre revoluţii (1714-1815). Capitolul al nouălea prezintă Imperiul Britanic (1815-1914). În final, capitolul al nouălea se ocupă cu cele două războaie mondiale (1914-1945). (Nu vă faceţi griji, în volum sînt menţionaţi şi soţii Beckham.)

Ce diferenţiază această lucrare de altele este utilizarea umoristică a anacronismelor, lucru care nu poate decît să îl încînte pe un anumit fan al curentului steampunk. Astfel, printre discuţii despre bătălii, epidemii, descoperiri geografice şi mişcări sociale se strecoară referiri anacronice la iPad, piaţa imobiliară, traficul auto, muzică pop/rock şi aviaţie. De asemenea, expunerea este întreruptă periodic pentru scurte dialoguri imaginare amuzante între diferite personalităţi istorice.

Abordarea aceasta jucăuşă face cu atît mai emoţionante relatările despre evenimente istorice mai puţin cunoscute, precum armistiţiul din ajunul Crăciunului pe frontul de vest, în 1914, sau implicarea masivă a civililor proprietari de ambarcaţiuni în retragerea armatei britanice de la Dunkirk în cel de-Al Doilea Război Mondial. În egală măsură, autorul aduce un echilibru binevenit între informaţiile de natură politică (regi, prim-miniştri, guverne, partide), cele de natură militară (războaie, campanii, bătălii), cele de natură socială (mişcări de emancipare, greve, reforme) şi cele de natură culturală (dramaturgi, arhitecţi, artişti plastici). Iar tonul lejer, ritmul alert şi dozarea atentă a informaţiilor îi împiedică pe cititori să se plictisească sau să abandoneze lectura.

Desigur, este recomandabil să parcurgem mai întîi o altă istorie a Marii Britanii ca să nu rămînem cumva cu impresia că în secolul al zecelea scandinavii au adus în Anglia mobilă în pachete plate, că Asaltul Viking a fost o formaţie de heavy metal sau că ducele de Wellington a cîştigat concursul Eurovision cu melodia Waterloo. Dar An Utterly Impartial History of Britain merită cu siguranţă timpul şi banii dumneavoastră. Puteţi achiziţiona această carte de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, vizitînd pagina http://www.nautilus.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=shop.flypage&product_id=3729&category_id=8&manufacturer_id=0&option=com_virtuemart&Itemid=1. Eu, unul, am început deja să citesc o altă carte pe aceeaşi temă, una scrisă de istoricul Simon Schama. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

William Gibson, "Zero History" (2010)

Mi-ar fi făcut plăcere ca primul deceniu al noului mileniu să se încheie pentru cititorul de mine cu un tunet, dar s-a încheiat cu un scîncet. Mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui William Gibson, Zero History (Viking, New York, 2010).

Şi iată ce am aflat:

Zero History este plasat, la fel ca Pattern Recognition şi Spook Country, în lumea contemporană, mai precis după alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al S.U.A. Acţiunea este plasată la Londra şi la Paris, iar naraţiunea (care utilizează un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă”) e structurată pe două planuri care urmăresc în capitole alternative un personaj feminin (Hollis Henry) şi unul masculin (Milgrim).

Misteriosul om de afaceri Hubertus Bigend o angajează din nou pe Hollis, de această dată pentru a da de urma creatorului unor articole vestimentare dintr-o marcă secretă, cu producţie extrem de mică şi clientelă exclusivă. Ideea lui Bigend este că, în vremuri de criză economică, ar fi profitabilă detectarea din timp a direcţiei de schimbare a vestimentaţiei militare, iar marca secretă pe care o are în vedere ar putea reprezenta embrionul acestei schimbări.

Hollis o descoperă pe creatoarea mărcii secrete (poate cea mai puţin surprinzătoare surpriză din toată literatura scrisă de Gibson), apoi, cu ajutorul iubitului ei, Garreth Wilson, contribuie la dejucarea planurilor unor concurenţi ai lui Bigend care îl răpiseră pe David Chombo. Şi totul se termină cu bine, la bordul unui vehicul zburător rusesc de ultimă generaţie.

Despre Neuromancer, William Gibson a afirmat odată că e ca un film cu arte marţiale, dar se mişcă precum un desen animat cu Road Runner. Despre Zero History pot să vă spun că e ca un roman de Henry James, dar se mişcă precum un fluviu de melasă: americani cu o situaţie materială rezonabilă vin în Europa ca să se plimbe din hotel în hotel, să bea ceai şi să încerce să îşi ghicească intenţiile unii altora în conversaţii politicoase. Fireşte, pentru fiecare dintre afirmaţiile din fraza dinainte se poate găsi cîte o excepţie în roman. Milgrim nu are o situaţie materială rezonabilă. Uneori personajele se plimbă în restaurante, mall-uri sau magazine. Se consumă şi alte băuturi pe lîngă ceai. Iar conversaţia lui Heidi Hyde, fosta bateristă a trupei Curfew, numai politicoasă nu este. Dar impresia de ansamblu asta e: roman de Henry James adus la zi, destinat unui public de domnişoare de pension (foste sau actuale).

Cititorii care întîmplător nu sînt domnişoare de pension (foste sau actuale) ar putea fi tentaţi să numere incidentele cît de cît palpitante din intrigă (două într-un roman de 87 de capitole) sau să inventarieze elemente ale cărţii pe care Gibson pare să le fi reciclat din cărţi de-ale sale mai timpurii. Personajul masculin cu un talent special, salvat de la autodistrugere şi de la dependenţa de droguri pentru a îndeplini o misiune importantă. (Vezi Henry Case din Neuromancer.) Personajul feminin trimis de un magnat ca să-l găsească pe creatorul unor artefacte. (Vezi Marly Krushkova din Count Zero.) Personajul răpit pentru a fi oferit în schimbul altui personaj sau substituit. (Vezi Angie Mitchell din Mona Lisa Overdrive.) Realitatea amplificată prezentă pe un dispozitiv mobil. (Vezi ochelarii din Virtual Light.) Personajul care poate percepe fluxuri de date şi noduri de evenimente. (Vezi Colin Laney din Idoru şi All Tomorrow's Parties.) Artistul ascuns care creează opere jinduite de o minoritate selectă. (Vezi surorile cineaste din Pattern Recognition.) Obiectul zburător straniu ce ar putea fi o halucinaţie în plină zi. (Vezi aripa zburătoare din „The Gernsback Continuum”, în volumul Burning Chrome.) Şi acestea sînt numai cîteva exemple care mi-au rămas în memorie...

Din secţiunea de mulţumiri aflată la sfîrşitul romanului am aflat că o idee cu adevărat nouă şi interesantă (un tricou al cărui model imprimat determină serverele pe care se stochează semnalele trimise de camere de supraveghere să şteargă imaginea celui care îl poartă) i-a fost sugerată lui William Gibson de către Bruce Sterling – ocazie cu care respectul meu pentru Sterling, deja considerabil, a mai crescut puţin.

Ar mai fi de remarcat echivalentul literar a ceea ce în cinematografie se cheamă product placement – menţionarea frecventă a unor produse de marcă precum telefonul iPhone şi calculatorul portabil MacAir, ambele de la Apple. Ştiu că febra numelor de marcă e o caracteristică a curentului literar cyberpunk, însă parcă preferam versiunea timpurie în care mărcile comerciale precum Ono Sendai erau imaginare.

După ce am citit Neuromancer, cu aproape două decenii în urmă, mi-am dorit cu fervoare ca autorul să scrie o întreagă serie plasată în acea lume imaginară (cam cum a făcut Terry Pratchett cu Lumea Disc). Din cîte mi-am dat seama, nu sînt nici pe departe singurul cititor cu asemenea dorinţe, însă lui Gibson îi displace profund ideea. Şi aşa a trecut părintele ciberspaţiului de la o trilogie cyberpunk la una post-cyberpunk, apoi la una cyber-preppy lentă, fadă şi cuminte. Iar seria-fluviu de continuări la Neuromancer, cu zeci şi zeci de volume captivante, furibunde, sclipitoare, a rămas în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Tot e bine că William Gibson nu mai publică decît o carte la trei-patru ani...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)