Graham Mitchell, "Motörhead: Fast & Loose" (2021)

Imagine preluată de pe situl Shopthemarketplace.com

În prima decadă a lunii februarie 2023, de la anticariatul Antic ExLibris de pe Strada Doamnei, din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Graham Mitchell intitulat: Motörhead: Fast & Loose - Snapshots from the Graham Mitchell Archive 1977 - 1982 (Editura Murder One, Whittier, CA, 2021). L-am parcurs a doua zi.

Și iată ce am aflat:

 

Fast & Loose este un volum pentru pus pe măsuța de cafea. A fost publicat în format mare, cartonat, cu coperta lăcuită și embosată. Filele sunt din coală cretată și conțin o mulțime de fotografii (unele alb-negru, cele mai multe color) realizate de către domnul Graham Mitchell în perioada când era managerul formației Motörhead. Dealtfel, tot dumnealui a scris și introducerea acestui volum, intitulată: "Take No F[***]ing Prisoners".

Pe de o parte, Fast & Loose are o certă valoare de colecție pentru cei care apreciază formația Motörhead, căci albumul cuprinde numeroase instantanee de la concerte, din culise și din turnee de pe vremea când trupa britanică era alcătuită din Ian "Lemmy" Kilmister, "Fast" Eddie Clarke și Phil "Philthy Animal" Taylor. Sunt vizibile (aproape palpabile) energia degajată de către Motörhead pe scenă, simțul umorului muzicienilor și entuziasmul publicului.

Pe de altă parte, am fost întrucâtva surprins de cantitatea destul de mică de text din volum. Cu excepția introducerii, care conține destule elemente anecdotice de la o sursă apropiată formației, abia dacă apar cincisprezece alineate concise care oferă scurte explicații privitoare la unele instantanee. În rest, imaginile (reproduse la dimensiuni mari și, de cele mai multe ori, etalate pe două pagini) sunt oferite ca atare, fără text.

Pe ansamblu, Fast & Loose mi-a făcut o părere bună, drept pentru care intenționez să păstrez acest album în colecție. Dar, cum informațiile prezentate mi s-au părut insuficiente, am de gând să termin de citit o lucrare ceva mai amplă, intitulată: Motörhead In the Studio. Însă, despre aceea, rămâne să discutăm mai pe larg cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Lemmy trăieşte!

Am fost la OstFest vineri, sîmbătă şi duminică.

Vineri am ajuns cam tîrziu şi am plecat cam devreme. I-am văzut pe cei de la Overkill şi pe cei de la Dimmu Borgir. Impresionante costumele şi machiajul. Brutale piese... (Pe cei de la Mötley Crüe i-au văzut alţii.)

Sîmbătă i-am văzut pe cei de la Europe. Au interpretat melodii precum "Carrie", "Superstitious", "Rock the Night", "Not Supposed to Sing the Blues" şi au încheiat cu "The Final Countdown". Îmi doream să-i văd în concert de acum 25 de ani şi au fost la înălţime. Publicul a fost încîntat.

Au urmat cei de la Manowar, care au făcut spectacol, cu un invitat din public, Vicenţiu, din Bucureşti, care a interpretat la chitară cîteva piese de-ale formaţiei AC/DC. Manowar au interpretat piese precum "Hail and Kill", "Black Wind, Fire and Steel", "Kings of Metal" şi "Warriors of the World", iar publicul a cîntat împreună cu ei. La final am avut parte de "The Crown and the Ring" şi de focuri de artificii grandioase.

Duminică i-am văzut pe W.A.S.P., cu piese precum "I Wanna Be Somebody", "Love Child" sau "Love Machine". În urmă cu 22 de ani le ascultam cu nesaţ albumul "Live in the Raw", iar aseară am constatat că îmi aminteam destul de bine versuri din cîntecele lor.

Apoi au urcat pe scenă cei de la Megadeth, care au interpretat piese ca "Peace Sells", "A Tout le Monde" şi "Angry Again". La un moment dat a venit pe scenă şi mascota lor, spre deliciul spectatorilor.

Iar în cele din urmă au venit pe scenă preferaţii mei, cei de la Motörhead. Lemmy Kilmister a fost într-o formă de zile mari, ca şi colegii săi, Mikkey Dee şi Phil Campbell. Printre piesele pe care le-au interpretat aseară se numără "Killed by Death", "Going to Brazil" şi "Metropolis". Unul dintre bisuri a fost "The Ace of Spades", iar Lemmy a ţinut să ne spună: "We're Motörhead and we play rock'n roll. Remember us."

În rest, a fost o atmosferă agreabilă, cu mămici care îşi aduseseră copiii ca să îi înveţe de mici cu greul, oameni cărunţi cu tricouri Dream Theater, bunicuţe care ştiau versurile formaţiei Manowar, domnişoare goth care de care mai pline de ţepi inox şi o mulţime de oameni de toate vîrstele îmbrăcaţi în negru. Am revăzut destui prieteni vechi, precum Orlando Stelian, Şerban Onea, Bogdan Goage, Julien Zamfir şi Adrian Sabău.

Era să spun că premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă îi revine unei doamne de vreo treizeci şi ceva de ani care purta un tricou mov cu inscripţie din paiete roz: "The Art and Ass", dar... duminică am văzut o domnişoară goth care părea venită direct de pe străzile din Gangland: creastă albastră, o lentilă de contact albă, buze negre, piercinguri faciale multiple, zgardă cu ţepi de inox, costum cu o puzderie de belciuge şi curele şi cizme uriaşe, placate cu oţel. Prin comparaţie, cu tricoul meu Motörhead şi cu jacheta de motociclist obosită pe care o tot duc la concerte din 1999, m-am simţit tare convenţional.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Lemmy Kilmister & Janiss Garza, 'White Line Fever' (2002)

Mulţumită Internetului şi motorului de căutare Google, alaltăieri am descoperit pe site-ul unei firme din Bucureşti o pagină unde puteam comanda autobiografia lui Ian Lemmy Kilmister, întemeietorul şi conducătorul formaţiei Motörhead. (Puteţi vizita şi dumneavoastră pagina aceea la adresa: http://www.tamada.ro/author--lemmy-kilmister--9996.html.) Ieri am fost la sediul firmei, am cumpărat volumul White Line Fever (Editura Pocket Books, Londra, 2003) şi, spre surprinderea mea, l-am parcurs într-o singură zi. Şi iată ce am aflat:

White Line Fever spune povestea vieţii lui Lemmy în cuvintele lui. Evenimentele sînt ordonate cronologic, iar capitolele sînt scurte, captivante, cu un mare număr de incidente care se succed rapid. Stilul colocvial în care e scrisă cartea îi conferă un farmec aparte, la care contribuie şi sinceritatea opiniilor (unele neortodoxe) despre subiecte diverse precum feminismul, vegetarienii, ipocrizia, atacurile de la 11 septembrie sau abuzul de substanţe.

Bună parte din viaţa de adult a lui Lemmy a fost un lung set de turnee, înregistrări în studio şi iar turnee care probabil ar fi fost plictisitor de relatat în detaliu şi sigur a fost epuizant pentru ceilalţi membri ai formaţiei Motörhead care, fără excepţie, au venit, au participat o vreme la acest stil de viaţă, apoi au renunţat. Ceea ce face naraţiunea captivantă (în nici un caz plictisitoare) este avalanşa de întîmplări amuzante, burleşti, absurde sau de-a dreptul şocante, precum şi pleiada de muzicieni şi celebrităţi cu care Lemmy a avut de-a face, de la Ozzy Osbourne, Slash şi Eric Clapton la Samantha Fox, Jay Leno şi Michael Palin.

Autobiografia este scrisă cu umor, uneori cu ironie, adesea cu autoironie, uneori cu amărăciune şi din cînd în cînd cu un strop de nostalgie. Lemmy le adresează adesea mulţumiri celor care l-au ajutat într-un fel sau altul de-a lungul anilor (de la Black Sabbath la Metallica) şi este neiertător cu organizatorii locali şi cu angajaţii marilor case de discuri care s-au arătat neglijenţi sau răuvoitori. Pînă şi la adresa fanilor săi înfocaţi a formulat cîteva observaţii tranşante: "Începi să ai admiratori care cred că sînt în formaţie - se îmbracă la fel ca mine şi după o vreme, cînd se uită în oglindă, mă văd pe mine în loc să se vadă pe ei înşişi. Asta poate să devină foarte ciudat. Erau tipi pretutindeni numiţi Lemmy, şi o mulţime de copii numiţi Lemmy, de asemenea, sărăcuţii de ei - unul dintre ei este o fată!" (p. 153)

Efectul de ansamblu al cărţii este fascinant - White Line Fever este ca o convorbire lungă şi captivantă cu o persoană foarte interesantă. Bănuiala mea personală este că la origini chiar asta a fost - co-autoarea Janiss Garza probabil l-a intervievat pe Lemmy, a transcris răspunsurile lui, a ordonat cronologic incidentele şi a eliminat redundanţele, păstrînd în acelaşi timp vocabularul colorat şi manierele de exprimare ale cîntăreţului. Foarte des, pe paginile cărţii apar cîrlige narative - promisiunea unei noi etape sau a unui nou incident care urmează să fie relatate cît de curînd - iar cititorii sînt ispitiţi să continue lectura. Dar, dincolo de micile trucuri narative şi dincolo de impecabila tehnică de redactare a cărţii (cu care foarte probabil a contribuit co-autoarea) se află experienţa, viziunea şi convingerile lui Lemmy, aşa cum apar şi în nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului. Iar întîlnirea cu omul din spatele muzicii este cu adevărat de neuitat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

În sfîrşit, Motörhead!

La cît de mult îmi doream să-i văd pe cei de la Motörhead în concert, nu se putea să nu am parte de nişte peripeţii...

Mi-am luat bilet din martie, am întrebat-o pe casieriţa de la Diverta dacă era sigură că formaţia aceea avea să cînte în ziua aceea, şi ea m-a asigurat că da. Mi-am pus biletul bine, mi-am notat data concertului în agendă, mi-am dorit intens să nu plouă. (Avusesem o experienţă neplăcută cu un concert Overkill anulat la Cluj din cauza unei furtuni serioase şi nu-mi doream să repet experienţa.În nici un caz cu Motörhead.)

A venit ziua concertului, m-am echipat corespunzător, cînd am verificat data concertului pe bilet - surpriză! Vînzătoarea îmi dăduse bilet pentru data de întîi, nu doi iulie.

Am sunat un prieten, m-a dus cu maşina la Romexpo (unde am văzut şiruri întregi de maşini parcate pe marginea străzii şi cîţiva lucrători fericiţi care le ridicau), pînă la urmă mi-am cumpărat bilet şi, cu bunul prieten cu tot, am intrat.

Cîţiva mici şi cîteva beri mai tîrziu, înainte să se innopteze ca lumea, dinspre scena dublă s-a auzit o voce gîjîită: "Good evening! We're Motörhead! And we play rock'n'roll!"

Aşa devreme?

Ne-am dus repejor mai aproape de scenă şi, timp de vreo oră, ne-am delectat cu muzica lui Ian "Lemmy" Kilmister şi a colegilor săi de trupă. Piese mai noi, de pe albumul "Motörizer", precum "Rock Out". Piese mai vechi, precum "The Ace of Spades". Solo de chitară. Solo de baterie. Solo de bas.

Cred că a fost prima trupă de metale grele (şi am văzut cîteva la viaţa mea) la care nu numai că am simţit cum îmi vibrează organele interne din cauza nivelului zgomotului, dar am simţit cum îmi vibrează nările, palatul şi vălul palatin.

După care Lemmy a dat volumul mai tare.

Îi aşteptam de mult. Lemmy ne-a promis că o să mai vină. N-am înţeles mai nimic din textul pieselor, dar Motörhead a fost întemeiată în ideea de a cînta cel mai murdar rock and roll. Şi cel puţin una dintre piese, "Burner", a fost atît de rapidă încît i-a arătat publicului că şi Motörhead pot interpreta speed metal.

La urma urmei, ei sînt strămoşii metalului extrem...

Cînd mai aşteptam un bis sau măcar o versiune cover după "God Save the Queen", ne-au părăsit, iar pe scena de alături a început să cînte un anume Moby.

(Nu cred că era înrudit cu Dick.)

Pletoşii în haine cernite s-au scurs din mulţime, iar la locul faptei au rămas persoane de altă factură.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai bestială costumaţie metalistă i-a fost acordat de această dată unei domnişoare blond-roşcate cu un tricou gri pe care scria "I SHOPPING". Brutal...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)