John Brunner, "Stand on Zanzibar" (1968)

Prin 1993, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a împrumutat o ediţie de buzunar a unui roman de John Brunner, Stand on Zanzibar. Am citit acea carte cu sufletul la gură. În 1995, domnul Vlad Popescu, pe atunci redactor-şef la Editura Nemira, mi-a oferit cadou un exemplar nou-nouţ din prima ediţie română a romanului, intitulată Zanzibar. Iar în iunie 2006, cu ocazia unei vizite memorabile la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în sfîrşit o ediţie britanică a romanului - Colecţia SF Masterworks nr. 15, Editura Gollancz, Londra, 2003.

Ce o fi justificat asemenea entuziasm bibliofil? Am să vă spun şi dumneavoastră pe scurt în cele ce urmează:

Calitatea de căpătîi a romanului Stand on Zanzibar este stilul - maniera în care a fost scris. Mai precis, John Brunner a adaptat tehnica experimentală din trilogia S.U.A. a autorului american John Dos Passos. În locul unei voci narative unitare care să îi transmită cititorului un punct de vedere coerent, romanul e constituit dintr-o puzderie de fragmente variate ca subiect şi ca registru. Tot ca în S.U.A., unde fragmentele constituiau patru serii, Stand on Zanzibar prezintă patru categorii de fragmente. Cele intitulate "Context" par extrase din scenarii pentru film sau pentru televiziune. Cele etichetate "Lumea evenimentelor" sînt colaje de fragmente minuscule, ca nişte reprezentări la scară redusă ale romanului în ansamblu. Cele numite "Prim-planuri" urmăresc diverse personaje ale romanului şi sînt narate într-un mod mai convenţional. Iar cele din secţiunea "Continuitate" urmăresc mai ales personajele principale ale romanului.

Pentru că, în ciuda grindinii de sloganuri comerciale, ştiri, cîntece, declaraţii şi lozinci, Stand on Zanzibar e cu mult mai mult decît un colaj mediatic şi are personaje. Tema romanului este suprapopularea, dar, spre deosebire de alte romane cu un subiect asemănător, cum ar fi The Caves of Steel de Isaac Asimov sau The World Inside de Robert Silverberg, autorul nu numai ne spune că lumea imaginară în care şi-a plasat romanul este suprapopulată, ci ne şi face să simţim asta pe fiecare pagină. Căci Stand on Zanzibar este populat cu sute şi sute de personaje.

Dintre acestea, două au statut de personaje principale, anume Norman House şi Donald Hogan. Cel dintîi e vicepreşedinte la corporaţia General Technics, cel de-al doilea e agent secret şi la începutul romanului sînt colegi de apartament. Pe măsură ce lumea suprapopulată în care trăiesc cei doi scapă de sub control, fiecare dintre ei caută să îndeplinească o misiune. Norman House trebuie să impună controlul corporaţiei sale asupra unui stat african paşnic, Beninia. Donald Hogan, pe de altă parte, trebuie să îl găsească şi să îl ucidă pe un specialist, profesor doctor Sugaiguntung din Yatakang, care a anunţat că poate îmbunătăţi caracteristicile nou-născuţilor cu ajutorul ingineriei genetice. Desigur, dacă firea paşnică ereditară a celor din Beninia ar fi combinată cu metodele profesorului Sugaiguntung, viitoarele generaţii de oameni ar putea convieţui fără probleme. Dar nici măcar inteligenţa artificială Shalmaneser nu poate afla soluţia la violenţa crescîndă generată de suprapopulare şi Stand on Zanzibar se încheie fără speranţă.

Cum anul în care e plasată acţiunea romanului a sosit, ar merita să vedem ce şi-a imaginat John Brunner în 1968 despre 2010: Suprapopulare. Jargon criptic. Acte de terorism şi vandalism. O năucitoare diversitate de religii, stiluri de viaţă şi culturi. Mijloace de informare în masă şi telecomunicaţii ubicue. Suprasarcină senzorială. Divertisment facil. Superficialitate. Sociologi precum Chad C. Mulligan care au lucruri semnificative de spus, dar cărora puţini le acordă atenţie. Corporaţii mai puternice decît guvernele naţionale. Inginerie genetică. Globalizare. (Sună cunoscut?)

Stand on Zanzibar a fost răsplătit de fani cu Premiul Hugo, iar John Brunner îl considera preferatul său dintre romanele pe care le-a scris. Însă, cum cartea aceasta reprezintă rezultatul unui efort masiv de documentare despre starea de atunci a lumii şi despre tendinţele pe cale să apară, autorul nu s-a oprit aici şi a scris alte cîteva cărţi cu teme asemănătoare, cum ar fi The Jagged Orbit.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - "Hardwired" (1986)

În primăvara anului 1996, prin amabilitatea domnului Vlad Popescu, am primit cu împrumut un roman care urma să fie tradus şi publicat la Editura Nemira – Hardwired. Mai tîrziu, în mai 2004, am primit cadou un exemplar original de la Bogdan Tudor Bucheru. Şi, cum romanul s-a dovedit a fi legat de două nuvele apărute în revista Anticipaţia (ambele în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu), vă imaginaţi că l-am citit cu sufletul la gură.

În viitorul apropiat, pămîntenii au plasat pe orbită circumterestră habitate spaţiale, iar locuitorii acestora, autoproclamaţi ca naţiunea orbitală, au purtat un război de independenţă distrugînd cu meteoriţi cîteva mari oraşe. Ca urmare, Statele Unite ale Americii s-au balcanizat (în 1986, cînd s-a publicat romanul, termenul de „iugoslavizare” încă nu avusese motive istorice ca să apară), iar orbitalii învrăjbesc noile teritorii unele împotriva celorlalte ca să profite de pe urma tuturor.

În această situaţie, personaje precum Cowboy sfidează noile autorităţi făcînd contrabandă cu diverse produse (unele chiar legale) şi ignorînd tarifele vamale aberante. Fireşte – la vremuri noi, metode noi. Contrabanda are loc întîi cu avioane supersonice, apoi cu blindate pe pernă de aer. Pe de altă parte, dacă cei ce controlează piaţa neagră sînt tot orbitalii, înseamnă că libertatea asumată de contrabandişti este iluzorie, iar adevărata libertate trebuie cucerită cu gesturi mai măreţe şi mai riscante.

Ca urmare, dacă, la începutul romanului, Cowboy traversează America de unul singur în panzer, transportînd antibiotice pentru combaterea unei epidemii de pe Coasta de Est, spre final se vede nevoit să formeze un grup de interese al contrabandiştilor, să cerceteze relaţiile de putere din cartelurile orbitale, să trateze cu adversarii celui responsabil de balcanizarea Statelor Unite şi chiar să-şi piloteze avionul de vînătoare împotriva navetelor care aduc tratamentul unei boli create şi răspîndite... tot de orbitali.

Celălalt personaj important al romanului, Sarah, crede pînă la un punct că poate scăpa de sub jugul orbital dînd o lovitură, achiziţionînd suficientă avere şi plecînd în habitatele orbitale. Şi această evadare se dovedeşte a fi la fel de iluzorie, căci Sarah descoperă spre sfîrşitul romanului că antagonistul ei, Cunningham, foarte probabil plecase pe orbită, apoi fusese trimis înapoi pe Pămînt ca să servească interesele noilor săi stăpîni. În consecinţă, Sarah, ca şi Cowboy, renunţă la o parte din individualismul şi neîncrederea pe care le manifesta la începutul romanului şi îşi tratează noii aliaţi cu loialitate şi responsabilitate.

Hardwired s-a dovedit a fi unul dintre cele mai populare romane scrise de Walter Jon Williams. Pe de o parte, a inspirat un joc de roluri. Pe de altă parte, cînd revista WIRED a încercat să îşi boteze ediţia electronică „HARDWIRED” (şi să transforme numele în marcă comercială), autorul a protestat vehement şi a iniţiat o acţiune judecătorească. Unii (inclusiv John Clute şi Peter Nicholls, în Enciclopedia Science Fiction) au sugerat că romanul este „derivat”. Alţii, profesori universitari din SUA, îl includ în bibliografia de bază a cursurilor despre literatura cyberpunk. Iar Walter Jon Williams îl menţionează pe lista acelor cărţi care, la momentul cînd au apărut, au arătat tot ceea ce putea autorul să facă din punct de vedere literar.

Judecînd după cum e structurat acest roman, putea să facă destul de multe...

O chestiune centrală pentru autorii de proză o reprezintă utilizarea punctului de vedere. Faptul că autorul a decis să dezvolte acest roman pornind de la două nuvele („Sarah lucrează cu Nevăstuica”, respectiv „Panzerboy”) a impus utilizarea omniscienţei selective multiple. Astfel, unele capitole (precum al doilea, al patrulea sau al şaselea) sînt relatate la persoana a treia, din perspectiva Sarei, iar celelalte personaje sînt percepute din exterior, în vreme ce alte capitole (de exemplu primul, al treilea şi al cincilea) sînt narate tot la persoana a treia, însă din perspectiva lui Cowboy. Pe parcursul cărţii, această tehnică narativă este respectată riguros, iar efectul este cel de montaj alert, ceea ce face lectura foarte captivantă.

O altă chestiune importantă o reprezintă cronologia. Walter Jon Williams utilizează o combinaţie interesantă. În capitolele introductive predomină tehnica flashback-comeback, în vreme ce în capitolele medii şi finale evenimentele sînt de regulă narate în ordine cronologică.

Pentru caracterizarea personajelor, autorul a folosit o varietate de metode, dintre care cele mai frecvente sînt stilul liber indirect (foarte util pentru redarea percepţiilor, gîndurilor şi emoţiilor personajelor într-un mod convingător şi accesibil) şi respectiv dialogurile. Diferitele faţete ale personalităţii celor două personaje principale apar în interacţiunea cu personaje secundare precum Daud (fratele Sarei), Dodger (managerul lui Cowboy), sau Roon (orbitalul exilat). Relaţia Sarei cu Daud, în mod special, este folosită cu cinism de către orbitali ca s-o manipuleze pe eroină şi s-o determine să-şi trădeze prietenii.

Nu în ultimul rînd, Williams se dovedeşte foarte abil în descrierea decorurilor şi accesoriilor tehnologice. Din prima categorie aş aminti numai clădirile inundate şi abandonate din Los Angeles; din cea de-a doua – panzerul pe pernă de aer condus de Cowboy cu ajutorul unei interfeţe neurale sau şarpele cibernetic purtat de Sarah în fundul gîtului. Totuşi, spre deosebire de romanele lui William Gibson din trilogia cibespaţiului, plasate aproape exclusiv în medii urbane sau în habitate orbitale, Hardwired prezintă şi o mulţime de scene în zone rurale, slab populate, iar Williams îşi trădează printre rînduri interesul şi dragostea pentru peisajul natural. În această privinţă, descrierile din Hardwired rivalizează cu cele făcute de Bruce Sterling în Heavy Weather.

Şi, dat fiind că genul cyberpunk a fost numit o manifestare a postmodernismului în science-fiction (dacă nu chiar o expresie literară a capitalismului tîrziu), din Hardwired nu putea să lipsească procedeul tipic postmodern (zic unii) al intertextualităţii. Astfel, intriga celui de-al treilea capitol (publicat iniţial ca o nuvelă separată) este inspirată de romanul lui Roger Zelazny Damnation Alley (1969, publicat la noi sub titlul Drumul iadului în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu). Ca o dovadă de recunoştinţă şi de prietenie, Walter Jon Williams i-a dedicat romanul lui Zelazny, cu mulţumiri pentru că l-a lăsat să se joace pe Aleea lui, iar Zelazny i-a răspuns cu un gest la fel de politicos, oferindu-i o recomandare călduroasă pe copertă.

Apoi, în capitolul al zecelea are loc un episod gen „Burning Chrome” în care un infractor intră în ciberspaţiu pentru a fura date de la o corporaţie. (Mă tem că asemenea episoade, devenite la fel de stereotipe ca şi echiparea cu arme şi muniţie a eroului într-un film de acţiune, nu au cum să nu fie trimiteri intertextuale la nuvela cu putere de arhetip a lui William Gibson.)

Tot ca un omagiu la adresa celui mai cunoscut şi mai influent autor cyberpunk, în capitolul al paisprezecelea din Hardwired Sarah şi Cowboy se plimbă prin numeroasele camere ale vilei unui potentat orbital şi se uită la imensa lui colecţie de obiecte de artă, episod care aminteşte de raidul lui Molly în vila Straylight spre finalul romanului Neuromancer.

Dar, cum am afirmat şi cu alte ocazii, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri. Ceva din cursa furibundă a lui Cowboy prin America se regăseşte în capitolele introductive din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, care prezintă un Livrator de pizza şi automobilul lui super-performant. O luptă aeriană cu avioane supersonice precum cea din finalul romanului Hardwired apare şi în Halo (1991). Nu în ultimul rînd, universul meu ficţional îi este destul de îndatorat. Şi, pentru că era păcat ca autorul să se oprească după numai o carte, Walter Jon Williams a dezvoltat lumea imaginară din Hardwired şi, folosind un dram de autoreferenţialitate, multă imaginaţie şi jonglînd cu punctele de vedere, a mai scris un roman şi cinci nuvele.

Însă despre acestea am să vă relatez cu alt prilej.

Cîteva cuvinte despre traducere: în 1997, Editura Nemira a publicat Hardwired sub titlul Supercablat (în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu). Romanul a apărut în condiţii grafice frumoase, dar, spre surprinderea mea, nu a avut un succes major la public. Din păcate, spre deosebire de alte romane SF care s-au vîndut în mai multe ediţii, Supercablat a rămas numai la prima ediţie. Pe de altă parte, doritorii îl pot găsi şi acum cu uşurinţă, la preţuri accesibile, în anticariatele bucureştene, ca dovadă că şi lipsa de popularitate a unor cărţi poate avea avantajele ei...

(P.S. Pentru mai multe informaţii accesaţi site-ul autorului la http://www.walterjonwilliams.net/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson – "Virtual Light" (1993)

În 1994, înainte să apuc măcar să citesc The Difference Engine, am aflat că William Gibson mai publicase un roman, Virtual Light. Domnul Vlad Popescu a avut amabilitatea să mi-l împrumute, şi la prima lectură romanul mi-a plăcut atît de mult încît mi-am comandat şi eu un exemplar de la Penguin Books. Încîntarea a fost cu atît mai mare cu cît Virtual Light explora mai în detaliu o nouă lume imaginară pe care Gibson o conturase în "Skinner's Room", o schiţă pe care o tradusesem împreună cu Ana-Maria Negrilă.

Povestea propriu-zisă din Virtual Light este cam aşa: În 2004, un curier care transportă planurile secrete ale unei corporaţii ajunge la San Francisco, unde Chevette Washington, o adolescentă care locuieşte în cocioabele de pe podul Golden Gate, îi fură ochelarii virtuali în care se aflau stocate planurile. Ca urmare, curierul este ucis, iar Chevette ajunge să fie urmărită sub învinuirea de crimă.

În Los Angeles, Barry Rydell, fost poliţist, actualmente angajat al companiei de securitate IntenSecure, îşi pierde locul de muncă din cauza aranjamentelor unor hackeri, dar fostul său şef îl trimite la San Francisco pentru a ajuta la prinderea suspectei Chevette Washington.

Ajuns pe podul Golden Gate în compania a doi negri de la IntenSecure şi doi ruşi de la Criminalistică, Rydell o găseşte pe Chevette, dar îşi dă seama că fata nu e vinovată de crimă, aşa încît fuge cu ea într-o încercare de a se lămuri cum stau de fapt lucrurile. După urmăririle şi împuşcăturile de rigoare, Rydell află că planurile furate vizau reconstruirea din temelii a oraşului San Francisco cu ajutorul nanomecanismelor. Mulţumită unor hackeri de talie internaţională, Rydell reuşeşte să alerteze poliţia şi mass-media, să-i prindă pe poliţiştii corupţi care-i urmăreau şi să dejoace planurile corporaţiei Sunflower.

Aţi ghicit probabil deja că nu intriga sau acţiunea sînt punctele forte ale romanului. Virtual Light e o foarte bună ilustrare a ceea ce s-a întîmplat cu scriitura lui Gibson în cea de-a doua parte a carierei. Cu timpul, scriitorul pare să-şi fi uitat teama de la începuturi, ca şi dorinţa de a pune cîteva "cîrlige" narative pe fiecare pagină ca nu cumva să piardă atenţia citirorilor.

E adevărat, Virtual Light are fire narative multiple. Două principale, viziuni omnisciente selective orientate spre Barry Rydell, respectiv Chevette Washington, respectiv două secundare, unul care tratează despre curier (fir ce se întrerupe, prin forţa împrejurărilor, foarte devreme în roman), celălalt care se ocupă de Yamazaki, un student japonez la sociologie care studiază comunitatea dezmoşteniţilor de pe podul Golden Gate. În teorie cel puţin, alternarea planurilor acţiunii creează suspans, numai că în practică nu funcţionează întotdeauna. Cel puţin nu de data asta.

Pe de altă parte, după cum remarca un recenzent american, e destul de greu să iei în serios faptul că atîtea personaje se agită şi aleargă pe parcursul cărţii din cauza unor ochelari, fie ei şi pentru realitate virtuală. Şi aici cred că se află de fapt cheia cărţii: n-ar trebui s-o luăm atît de în serios ca pe cele din trilogia ciberspaţiului. Virtual Light e un semn că Gibson ştie să se relaxeze, că are simţul umorului, şi că odată cu venirea succesului literar şi material e mai puţin crispat ca altă dată. În locul sarcasmului atît de sumbru încît bătea în untraviolet, Gibson foloseşte aici un umor mai benign, înrudit cumva cu al lui Mark Twain sau William Faulkner. Şi chiar se fac trimiteri la Faulkner într-un capitol de la începutul cărţii, "Oferte de serviciu", într-un context amuzant.

Virtual Light pare presărată cu asemenea glume, începînd cu preferinţele curierului din primul capitol - pornografie rusească şi vodcă japoneză - continuînd cu păţaniile lui Rydell - parte din ele legate de un satelit al poliţiei poreclit Steaua Morţii - şi ale lui Chevette - ajunsă la petrecerea unui plutocrat pentru că a împiedicat-o pe o tînără beată să cadă din lift - şi încheind cu cartea în sine, care e o glumă pe seama cititorilor, dar şi a romanelor anterioare ale scriitorului.

Unele glume au o nuanţă macabră - precum magazinul cu obiecte de groază sudiste. Altele au o ţintă publică - tele-evanghelistul Fallon, caricatură a lui Jerry Fallwell - sau personală - după vînzarea unor vechituri, o ediţie mucegăită a Istoriei Literaturii Americane de la Universitatea Columbia este abandonată pe o grămadă de gunoi, pentru că nimeni nu avea nevoie de ea. În unele cazuri nici măcar nu e vorba de glume, ci mai degrabă de omagii pe care Gibson le aduce unor personalităţi deosebite. Cel mai bun exemplu în Virtual Light îl constituie hackerul Mîncătorul de Zei, care îi apare lui Rydell sub forma unui om-munte, un alb cu codiţe antileze. Personajul îl portretizează pe Jaron Lanier, unul dintre inventatorii realităţii virtuale.

Pe de altă parte, Virtual Light e presărată şi cu atacuri satirice la adresa a diferite persoane şi organizaţii deghizate străveziu. Pe o listă orientativă ar putea intra fundamentaliştii creştini, albii rasişti, mormonii, tele-evangheliştii şi adepţii lor, marile firme de avocatură, reţelele de televiziune şi goana lor după senzaţional cu orice preţ, diferenţele culturale dintre Midwest-ul rural şi Coasta de Vest urbană, hiper-emancipată, şi modul de viaţă al superbogaţilor nu aşa cum e în realitate, ci mai degrabă cum ni-l prezintă revistele cu foi lucioase.

Verva satirică este întrucîtva contrabalansată de viziunea comunităţii de pe podul Golden Gate. Podul, închis circulaţiei din cauza avariilor suferite la un cutremur, a fost colonizat de persoanele fără locuinţă şi acoperit cu cocioabe improvizate. În ciuda condiţiilor materiale precare, locuitorii podului reuşesc să închege o comunitate, o reţea de relaţii şi servicii, şi chiar un sentiment de comuniune care contrastează vizibil cu singurătatea instituţionalizată pe care Barry Rydell o întîlneşte în Los Angeles.

În aceeaşi direcţie se înscrie şi imaginea lui J. D. Shapely, un homosexual în corpul căruia a apărut o variantă nouă a virusului HIV care se hrăneşte cu cele vechi. Vaccinarea cu această variantă de HIV a devenit un tratament standard, iar Shapely, asasinat de fundamentalişti creştini, s-a transformat într-o figură mesianică, obiect al unui cult cu icoane, procesiuni şi ritualuri. Un alt personaj, Skinner, se întreabă chiar dacă într-un viitor îndepărtat alţi fanatici nu vor ajunge să ucidă şi în numele lui Shapely.

Astfel, pe ansamblu, Virtual Light îi impresionează pe cititori nu atît prin spectaculosul acţiunii sau unitatea intrigii, cît mai ales prin abundenţa de imagini, aluzii şi trimiteri. Acestea formează un mozaic fascinant, atît de intens încît am rămas cu senzaţia că Gibson adaptase literatura cyberpunk la noile texturi şi ritmuri ale anilor 1990. Ulterior, cînd am citit Snow Crash a lui Neal Stephenson, publicată cu un an înainte de Virtual Light, am avut ocazia să-mi revizuiesc oarecum opinia, dar despre asta am să scriu cu altă ocazie.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1995, Editura Nemira a publicat o ediţie românească a romanului sub titlul Lumină virtuală. Am cumpărat şi am oferit cadou cîteva exemplare cunoscuţilor. Cartea s-a bucurat de condiţii grafice deosebite, iar coperta a fost realizată de Tudor Popa. Traducerea domnului Mircea Ştefancu este bună, în condiţiile în care artificiile verbale ale lui William Gibson sînt destul de dificil de înţeles - şi de tradus. Singura remarcă pe care aş dori s-o fac la adresa ei este că tonul originalului a fost pe alocuri edulcorat, după cum reiese din următoarele exemple:

"When Karen asked him where the fucking car was..." a devenit "Cînd Karen îl întrebase unde era împuţita aia de maşină...". "Just Blow Me", magazinul pentru accesorii de surfing unde lucrează Kevin Tarkovsky, a devenit "Umflă-mi pînza". "Up shit creek. Without a paddle," s-a transformat în "O barcă pe apă. Fără vîsle." Iar "Rub-a-dub", aparent o onomatopee fără sens care în alte contexte se referă la "pub" în argoul rimat, dar şi la un gen de activitate sexuală, a devenit "Ra-ba-da", care în română nu are conotaţii de acelaşi fel. Şi exemplele ar putea continua. Probabil că atît autorul cît şi editura au trebuit să respecte anumite norme scrise sau nescrise, iar rezultatul a fost această îndulcire a numeroaselor expresii "tari" din Virtual Light.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)