Fritz Leiber, "The Second Book of Lankhmar" (2001)

Imagine preluată de pe situl RisingShadow.net

Cu ani în urmă, vă relatam că, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, în vara lui 2006, o mulțime de volume din colecția Fantasy Masterworks de la Gollancz. Printre acestea, pe 1 iulie 2006, am cumpărat un exemplar dintr-un volum omnibus de Fritz Leiber intitulat The Second Book of Lankhmar (editura Gollancz, grupul editorial Orion, Londra, 2001). De parcurs, l-am parcurs cu oarecari opinteli între ultima decadă din noiembrie 2017 și ultima decadă din decembrie 2021. (Mi s-a mai spus că citesc prea încet.)

Și iată ce am aflat:

The Second Book of Lankhmar reia aventurile celor doi eroi, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu, de acolo de unde se întrerupseseră la finalul volumului omnibus precedent, The First Book of Lankhmar, despre care v-am relatat aici.

În The Swords of Lankhmar, orașul celor un milion de hornuri este amenințat de către o armată de șobolani inteligenți, însă Șoricarul Cenușiu, transformat prin magie, se infiltrează printre ei, le află planurile și izbutește să le dejoace.

Swords and Ice Magic reaprinde vechiul conflict dintre Moarte și cei doi eroi. De această dată, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu conduc două escadre comerciale, luptă împotriva unei flote de pirați mingoli și ajung pe insula Rima din nordul îndepărtat.

Ultimul volum inclus în cuprins, The Knight and Knave of Swords, cuprinde unele dintre cele mai onirice secvențe ale seriei - căci doi zei mărunți ai lumii Newhon își aruncă vrăjile asupra lui Fafhrd și a Șoricarului Cenușiu. Cel dintâi începe prin a fi preocupat de astre și constelații și sfârșește prin a zbura ca o pasăre, pe când cel de-al doilea începe prin a fi preocupat de mărunțișuri și sfârșește prin a se înfunda de-a binelea în pământ. Iar operațiunea de salvare se dovedește a fi amplă, de durată și câtuși de puțin lesnicioasă.

Dintre volumele apărute în colecția Fantasy Masterworks, The Second Book of Lankhmar a reușit performanța (deloc de invidiat) de a-mi fi plăcut cel mai puțin - și asta în condițiile în care volumul însoțitor, The First Book of Lankhmar, îmi lăsase o impresie agreabilă.

E adevărat că stilul acela shakespearean al dialogurilor s-a păstrat și în a doua jumătate a seriei. (Efectiv, dacă citiți doar replicile personajelor și ignorați discursul naratorial, veți constata că ele alcătuiesc piese de teatru scrise în pentametru iambic.) Dar, pe alocuri, cam ca în Moby Dick, narațiunea lasă loc unor scene dramatice care par desprinse dintr-o piesă de teatru și vârâte cu de-a sila în text.

E la fel de adevărat că volumele acestea, incluse în The Second Book of Lankhmar, sunt de factură fantastică. Dar impresia distinctă este că autorul, pe măsură ce a dezvoltat seria de-a lungul mai multor decenii, a luat personajele din ce în ce mai puțin în serios, iar intriga, de la o carte la următoarea, a căpătat un aer de farsă tot mai pronunțat.

Ceea ce m-a intrigat mai mult, însă, este faptul că, mai ales în ultimele două cărți cuprinse în acest volum omnibus, au apărut destul de des scene de nuditate și secvențe BDSM. (E perfect posibil ca asta să fi fost un rezultat al abolirii cenzurii în S.U.A. și în Marea Britanie, circa 1962, și al apariției Noului Val din ficțiunea speculativă anglo-saxonă în anii 1960 și 1970, cu propensiunea sa către sfărâmarea tabuurilor.)

Însă, dacă în seria Elric a lui Michael Moorcock, spre exemplu, torturile pe care le practică locuitorii din Melniboné sunt o parte integrantă a culturii lor străvechi, iar crimele pe care le comite Elric jalonează decăderea morală a antieroului până la extreme greu de anticipat sau de imaginat, scenele BDSM din The Second Book of Lankhmar par să fie, de cele mai multe ori, gratuite, iar eliminarea lor din volum nu ar modifica deloc structura intrigii.

Acest aspect deloc palatabil m-a făcut să mă simt mai degrabă ușurat la finalul lecturii (ca după o corvoadă), mai degrabă decât încântat că parcursesem câteva lucrări de referință ale literaturii fantastice postbelice.

Am să așez The Second Book of Lankhmar la raft alături de volumul său însoțitor, însă am mari îndoieli că îl voi relua vreodată - în pofida prezentării sale grafice agreabile. În schimb, voi parcurge alte volume omnibus din seria Fantasy Masterworks de la Gollancz, de autoare precum Leigh Brackett și C. L. Moore și de autori precum Lord Dunsany și Clark Ashton Smith.

Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Fritz Leiber, "The First Book of Lankhmar" (2001)

În 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat o sumedenie de volume din colecția Fantasy Masterworks, de la editura Gollancz. Dintre acestea, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2017, am parcurs un volum omnibus de Fritz Leiber, The First Book of Lankhmar (Editura Gollancz, Londra, 2001).

Și iată ce am aflat:

The First Book of Lankhmar reunește primele patru volume dintr-o serie de șapte dedicate aventurierilor Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. În ordine, acestea sunt Swords and Deviltry, Swords Against Death, Swords in the Mist și Swords Against Wizardry. Acțiunea este plasată pe tărâmul Newhon, iar cei doi aventurieri locuiesc într-un oraș numit Lankhmar, dar călătoresc adesea pe meleaguri exotice. Fiecare carte din serie conține povestiri și nuvele, așezate nu în ordinea scrierii sau a publicării, ci în cronologia internă a evenimentelor - căci saga celor doi spadasini se întinde pe mai multe decenii.

Ca subiect, The First Book of Lankhmar pare să fie veriga de legătură dintre Conan barbarul și Lumea-disc. Astfel, deși Leiber își poartă antieroii prin aventuri spectaculoase ce implică dueluri, magie, intrigi și seducții, adesea apar elemente de farsă, personaje caricaturale și incidente amuzante. Căci Leiber oferă divertisment și nu se așteaptă să îi luăm prea tare în serios poveștile...

Ceea ce separă însă net volumul acesta de o puzderie de tomuri swords-and-sorcery scrise la normă este stilul literar. Pe lângă vocabularul bogat și frazarea îngrijită a discursului narativ, autorul aduce un element surprinzător și greu de egalat: foarte des (dar nu întotdeauna), personajele vorbesc în pentametru iambic, cu o sintaxă și o prozodie sosite parcă din piesele de teatru elisabetane. (Părinții lui Fritz Leiber au fost actori într-o trupă shakespeareană și autorul însuși a jucat alături de ei în tinerețe.) Astfel, cititorii simt pe fiecare pagină că personajele acelea provin din altă epocă și din altă cultură, în loc să rămână cu impresia că ele sunt doar niște contemporani de-ai noștri îmbrăcați în costume fistichii. Iar poveștile despre săbii și vrăjitorii ale lui Leiber par să fi fost scrise nu doar în umbra lui Conan barbarul, ci și cu gândul la Sir John Falstaff.

Cititorul întoarce ultima filă a primei cărți din Lankhmar cu un zâmbet și cu multă recunoștință pentru meșteșugul și strădania autorului. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, rămâne de parcurs al doilea volum omnibus despre Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

Am întîlnit şi ţesători fericiţi

Săptămîna trecută vă relatam că am fost în vizită la importatorii mei preferaţi de la Nautilus. Ei bine, azi am recidivat şi am revenit cu bunătăţi - una şi una.

Astfel, am achiziţionat volumul Elric: The Sleeping Sorceress de Michael Moorcock. (Practic, cu excepţia volumului The Dreamthief's Daughter, am adunat toată saga lui Elric din Melniboné.) Apoi am luat un volum de Sir Terry Pratchett, Ian Stewart şi Jack Cohen, The Science of Discworld IV: Judgement Day, o colecţie cu povestiri de Isaac Asimov pe care o citisem prin liceu, mulţumită doamnei profesoare Monica Mărăşescu, Buy Jupiter, şi, din seria Fantasy Masterworks de la Gollancz, The Dragon Griaule de Lucius Shepard. Desigur, pe măsură ce le voi parcurge am să vă relatez şi dumneavoastră despre ele. Vă mai aştept la Ţesătorul!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

John Gardner, "Grendel" (1971)

Prin 1994, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a recomandat un roman de John Gardner bazat pe un poem epic pe care îl citisem în traducere română cu doi ani mai înainte, Beowulf, şi pe care îl apreciasem mult. E drept că nu am urmat recomandarea imediat, însă, după mai mulţi ani, la un final de noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un exemplar de dată mai recentă din romanul Grendel (Colecţia Fantasy Masterworks, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). De parcurs, l-am parcurs abia în octombrie 2013, cu ocazia unui seminar de poezie despre Beowulf. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa ediţiei de la Gollancz este semnată de Jeffrey Ford şi este foarte informativă, avînd în vedere că domnul Ford l-a cunoscut pe autor în ultimii ani de viaţă ai acestuia din urmă. Pe de o parte, apar informaţii despre personalitatea şi mediul de lucru al profesorului universitar John Gardner (şi există paralele cu două personaje din roman, Grendel, respectiv Plăsmuitorul), iar pe de alta sînt prezentate date despre opera acestuia - romane, poeme şi lucrări de critică literară, dintre care unele au stîrnit indignare la vremea lor, iar altele au căzut, poate pe nedrept, într-un con de umbră.

Nu aceasta a fost însă soarta romanului Grendel, întrucît acesta se bucură de o perenă popularitate ca urmare a includerii sale în manualele de liceu americane, cum ar fi Prentice Hall Literature - The English Tradition (pp. 54-55).

Romanul reia unele episoade din poemul epic Beowulf... din perspectiva antagonistului, căpcăunul Grendel. În Evul Mediu Timpuriu, acesta terorizează un ţinut danez şi, avînd o viaţă foarte lungă, e martorul schimbării treptate a relaţiilor sociale şi al creşterii puterii regelui Hrothgar. Numai că Grendel, veritabilă forţă de neoprit, dă buzna uneori în sala de banchete Heorot, apoi îi sfîşie şi îi mănîncă pe supuşii regelui.

În mod ironic, protagonistul e uneori bîntuit de întrebări filosofice despre existenţă, despre Univers şi despre rostul său în lume, iar alteori, ca în teatrul absurdului, are tentative eşuate de comunicare şi comuniune - fie cu maică-sa (nespus de bătrînă şi lipsită de grai), fie cu oamenii (care se tem de el şi îl alungă), fie cu un balaur (care, percepînd în egală măsură trecutul şi viitorul, foloseşte concepte avansate şi e de neînţeles). Protagonistul nu găseşte alinare nici în religie, căci idolii de lemn şi piatră la care se închină oamenii sînt uşor de distrus, iar preoţilor le vine mai uşor să li se prezinte drept zeitate decît drept frate întru credinţă. Prin urmare, izolarea şi cinismul lui Grendel se accentuează progresiv, iar sosirea în final a geaţilor conduşi de Beowulf îl umple de o ciudată bucurie.

Cum evenimentele aflate în prim-plan în intriga romanului nu acoperă decît un sfert dintre cele prezentate în poemul epic Beowulf, celelalte episoade din poem sînt recuperate pe alte căi. Astfel, atît mama lui Grendel cît şi sălaşul lor din ţinuturile lor mlăştinoase sînt prezentate cînd şi cînd - prolepse pentru confruntarea lui Beowulf cu mama căpcăunului. Balaurul hrăpăreţ care îşi apără comoara cu gelozie şi scuipă flăcări ştie că va pieri cîndva, în viitor - altă prolepsă, de data asta făcînd aluzie la ultima înfruntare din poemul epic. Iar al treilea eveniment major din Beowulf, mai exact întrecerea de înot a acestuia cu personajul Breca şi lupta cu nişte monştri marini, se recuperează sub forma unei poveşti relatate spre finalul romanului, în sala de banchete Heorot.

Fireşte, conform canoanelor postmoderniste, textul literar prezintă o diversitate de tehnici literare, ca într-un caleidoscop. Adesea proza are o încărcătură poetică, semănată cu aliteraţii ce evocă în filigran textura poemului-sursă. Alteori, apar versuri, sau fragmente dramatice, desprinse parcă dintr-o piesă de teatru.

Tot o tehnică postmodernă o reprezintă şi intertextualitatea. Spre exemplu, pentru a pune capăt unui război între două regate, tînărul rege Hygmod i-o oferă pe sora lui, Wealtheow, drept soţie bătrînului Hrothgar, iar aceasta devine un fel de ostatică neconsolată, rumegînd vagi planuri de răzbunare - precum Kriemhild din Cîntecul Nibelungilor - iar nepotul regelui, Hrothulf, care plănuieşte în secret să ia puterea şi bîntuie ca o piază rea pe lîngă cei doi copilandri ai lui Hrothgar, pare să fie o versiune anacronică a lui Richard al III-lea. Episodul în care căpcăunul caută să fie acceptat printre oameni, iar aceştia îl alungă, aminteşte de unul similar din Frankenstein. Fireşte, amatorii de literatură fantastică vor interpreta ca pe o conexiune intertextuală şi episodul în care Grendel discută cu balaurul arogant şi hrăpăreţ - căci dialogul dintre Bilbo şi Smaug, din Povestea hobbitului, are ecouri în genul fantasy.

Pe de altă parte, tot postmodern este şi tratamentul ironic al personajelor şi evenimentelor din roman. Astfel, Grendel e bîntuit de angoase existenţiale, Plăsmuitorul transformă amintirile din mintea martorilor la evenimente istorice cu cîntecele sale măiastre şi mincinoase, Beowulf e mitoman, iar curtenii din suita lui Heoroth sînt nişte fanfaroni neputincioşi. La confruntarea apoteotică din final, căpcăunul mai întîi îşi leagă la gît o faţă de masă în chip de şervet şi abia apoi se pune gospodăreşte să sfîşie şi să înfulece un om.

Nu lipsit de interes este şi setul de trimiteri la semnele zodiacale pe parcursul romanului. Rînd pe rînd, apar personaje animaliere sau umane care reprezintă Berbecul, Taurul, Racul, Balanţa, Vărsătorul Fecioara, Leul, Săgetătorul, Capricornul şi Peştii, iar Balanţa e evocată într-un capitol în care Grendel se tot gîndeşte la echilibru. (Probabil că apar în text şi referiri la Gemeni, însă mărturisesc că acestea mi-au scăpat din vedere.)

Pe ansamblu, Grendel este un roman fantastic postmodern ambiţios, foarte bine executat, care arată că John Gardner nu era doar capabil să le de altora sfaturi despre creaţia literară (ca în lucrarea The Art of Fiction), ci şi să creeze el însuşi cărţi de recitit. Căci, spre deosebire de tomurile groase şi fade care au invadat piaţa fantasy de vreo treizeci şi cinci de ani încoace, Grendel merită cu prisosinţă o a doua lectură. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar din acest roman de referinţă aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, "Stormbringer" (1965, 1977)

Pe 6 iunie 2006, importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, m-au sunat şi mi-au spus că primiseră un transport de cărţi SF şi fantastice din Marea Britanie. Încă nu oferiseră lotul spre vînzare publicului, însă doreau să-mi ofere ocazia să aleg orice doream dintre cărţile nou-sosite.

Şi m-am dus (glonţ) ca să le fac o vizită.

Am fost ca un copil lăsat singur în magazinul cu dulciuri. De regulă, într-o librărie ori cheltui, ori plîng. De acea dată am cheltuit şi am plîns, pentru că dinaintea mea se aflau colecţiile "SF Masterworks" şi "Fantasy Masterworks" de la Gollancz (cvasicomplete), iar eu nu-mi permiteam nici un sfert dintre volumele pe care le doream. (Nu vă faceţi griji, pînă la urmă le-am luat pe toate... în vreo şase sau opt tranşe.)

Dar în acea zi am ţinut neapărat să achiziţionez pe loc volume precum The Conan Chronicles, A Scanner Darkly, Ubik, The Penultimate Truth, Flow, My Tears, the Policeman Said, Valis, Stand on Zanzibar şi The Rediscovery of Man. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost un volum de Michael Moorcock intitulat Elric (Colecţia Fantasy Masterworks nr. 17, Editura Golancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). O ediţie omnibus în care se afla versiunea iniţială a sagăi despre Elric din Melniboné - cinci povestiri publicate mai întîi în volumul The Stealer of Souls şi regrupate ulterior în The Weird of the White Wolf, respectiv în The Bane of the Black Sword, şi romanul Stormbringer. Despre povestirile acelea am relatat deja pe blogul Ţesătorul. Cît despre Stormbringer, l-am parcurs la începutul lunii decembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

După evenimentele naratate în The Bane of the Black Sword, soţia lui Elric, Zarozinia,  este răpită, iar el trebuie să le restituie săbiile magice Stormbringer şi Mournblade unor zei ai Haosului pentru a o elibera. Astfel, lumea sa e invadată de forţele Haosului, iar Elric este nevoit să găsească scutul Haosului, apoi cornul Sorţii, pentru a-i înfrunta pe invadatori şi pentru a-i ajuta pe Stăpînii Legii să înfrîngă forţele Haosului şi să reînoiască lumea.

Din păcate, preţul plătit de Elric este mult prea mare, căci Stormbringer îi ucide rînd pe rînd pe Rackhir cel Roşu, pe Zarozinia, apoi pe Moonglum, iar în final îi ia viaţa şi sufletul protagonistului.

Ca şi în alte volume ale seriei, Stormbringer cuprinde mai multe secţiuni, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, iar protagonistul călătoreşte pe diverse planuri ale Multiversului dintre care unul este... lumea noastră. Decorurile sînt pe alocuri deliruri febrile ale imaginaţiei, în culori psihedelice, precum cele apărute după invazia Haosului şi prefacerea realităţii locale.

Tot ca în celelalte volume ale seriei, Elric este măcinat de îndoieli, de regrete şi de un profund dispreţ de sine, însă, după punctul de turnură din The Weird of the White Wolf, lasă impresia că s-a transformat dintr-un erou romantic plin de dileme filosofice într-un personaj negativ pur-sînge.

Probabil ar trebui să menţionez şi faptul că Stormbringer încheie saga lui Elric, cu toate că este cel dintîi roman al lui Moorcock cu acest protagonist. Ca dezlănţuire de imaginaţie, egalează toate celelalte volume ale seriei pe care le-am parcurs pînă aici, iar finalul este cu adevărat grandios.

Din punct de vedere stilistic, aş zice că Stormbringer este inegal. Uneori, apar exprimări reduntante sau tautologice. Alteori, dialogurile personajelor sînt aproape shakespeariene, cu o prozodie îngrijită şi un vocabular elisabetan. Unele scene sînt create cam în grabă, altele au o măreţie barocă. Din acest punct de vedere, The Fortress of the Pearl, spre exemplu, mi s-a părut mult mai elaborat.

Am remarcat cu plăcere conexiunea intertextuală cu Cîntecul lui Roland din secţiunea finală a romanului - referiri la episcopul Turpin, la contele Roland, la bătălia de la Roncevaux, la sabia Durandal şi la cornul Oliphant. (De fapt, cornul Oliphant joacă un rol decisiv în deznodămîntul romanului.)

Pe ansamblu, Stormbringer a meritat timpul petrecut cu lectura, iar pe viitor probabil îmi voi face timp ca să citesc şi alte cărţi despre Elric din Melniboné. La momentul potrivit, veţi afla detalii pe blogul Ţesătorul. 

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Poul Anderson, "The Broken Sword" (1954)

Vechiul meu prieten Mirel Palada a remarcat odată, pe jumătate în glumă, că dacă ai cincisprezece ani şi nu crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, s-ar putea să ai ceva în neregulă la scufiţă, însă dacă ai cincizeci de ani şi încă mai crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, atunci sigur ai ceva în neregulă la scufiţă. În ciuda faptului că nu am nici cincisprezece ani, nici cincizeci, mă simt dator să precizez că niciodată nu am crezut că Stăpînul inelelor ar fi cea mai grozavă carte din lume. E drept, timp de vreo opt sau zece ani, în copilărie şi adolescenţă, am recitit cu sîrguinţă O poveste cu un hobbit, care mi se pare un roman superior celebrei sale continuări. Şi, spre surprinderea şi încîntarea mea, am descoperit la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, un alt roman fantastic apt să rivalizeze cu acea bijuterie a genului. Se intitulează The Broken Sword (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 32, Editura Gollancz, Londra, 2002) şi a fost scris de autorul american Poul Anderson. Cînd l-am citit în 2006 şi o bună bucată de vreme după aceea le-am tot povestit cunoscuţilor ce roman măreţ este. Au avut tendinţa să fie de acord (ceea ce se întîmplă mai rar) şi aşa am aflat că The Broken Sword este apreciat de Livu Radu, Ştefan Ghidoveanu şi Mihai Dan Pavelescu.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Acţiunea romanului este plasată în Anglia medievală, în perioada invaziilor scandinave. În fundalul romanului apar o mulţime de entităţi supranaturale, de la elfii din folclorul englez la zeii, trolii, piticii şi uriaşii gheţurilor din mitologia scandinavă şi la zeităţile celtice, toate aflate în conflict cu biserica creştină, ai cărei slujitori îi alungă şi îi distrug cu puterea Cristosului cel Alb.

Intriga urmăreşte în paralel destinul unui copil al oamenilor, răpit şi crescut de elfi, şi al unei fiinţe ivite din încrucişarea elfilor cu trolii, crescută printre oameni. Cel dintîi, Skafloc, e destinat să repare o sabie frîntă, primită cadou după naştere de la zeii nordici. Celălalt, Volgard, îi ucide pe oamenii care l-au crescut, apoi se aliază cu trolii în efortul de a cuceri Anglia şi de a-i extermina pe elfi.

Personajele sînt construite convingător, inclusiv cele secundare, precum Imric, senior al elfilor, sau Freda, sora lui Skafloc. La fel ca unele porţiuni din Silmarillion, atît personajele cît şi evenimentele din The Broken Sword au darul de a rămîne în memoria cititorilor mult după încheierea lecturii.

Mai mult, The Broken Sword pare să fi exercitat o anume influenţă intertextuală. Astfel, sabia neagră, blestemată şi aducătoare de nenoroc personajelor principale din acest roman, pare să-i fi oferit inspiraţia lui Michael Moorcock pentru Stormbringer, arma lui Elric din Melniboné - şi Moorcock i-a dedicat lui Anderson una dintre cărţile din seria despre Elric. De asemenea, intriga secundară despre personaje care trăiesc o idilă fără a şti că sînt frate şi soră reapare în Silmarillion.

Ca stil, romanul merită apreciat pentru concizie, claritate, ritm alert şi complexitatea intrigii. După cum probabil vă aşteptaţi, am preferat să nu vă dau prea multe detalii despre întorsăturile intrigii şi loviturile de teatru din The Broken Sword ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Pentru că e o carte care se cere citită de mai multe ori...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

M. John Harrison, "The Pastel City" (1971)

În iarna 1999-2000, prin amabilitatea unei prietene americane numită Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din prima ediţie a unui roman de M. John Harrison, The Pastel City (Editura New English Library, Londra, 1971). Era o carte de buzunar subintitulată pompos "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace". Apoi, prin 2004, am parcurs acest roman într-o după-amiază însorită. Mai tîrziu, în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie omnibus cu întreaga serie Viriconium (Fantasy Masterworks nr. 7, Gollancz, Londra, 2000), din care The Pastel City este primul roman, aşa încît am oferit cadou la rîndul meu unui prieten ediţia aceea primită de la Tracey. Au şi cărţile soarta lor...

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat în acea după-amiază însorită de demult:

Acţiunea din The Pastel City se petrece într-un viitor foarte îndepărtat, pe un Pămînt muribund, după ce mai multe civilizaţii ale După-Amiezii s-au succedat. Viriconium este întîia civilizaţie a Amurgului.

Intriga este de factură fantasy: două regate învrăjbite se confruntă într-un război, două regine aspiră la dominarea întregului Pămînt, iar un erou retras, tegeus-Cromis, este rugat de tînăra regină Methvet Jane să ia comanda trupelor ei şi să împiedice invazia unei armate inamice din nord. (Pînă şi extravaganţa de a scrie unele nume proprii cu minusculă mai degrabă decît cu majusculă ţine tot de excesele genului fantasy.) Personajele secundare includ un pitic războinic, un bătrîn înţelept maestru în meşteşuguri demult pierdute şi un general trădător, printre altele.

Pe de altă parte, destule elemente din roman ţin de genul science fiction. Aici aş enumera aeronava reginei Methvet Jane, exoscheletul acţionat cu servomotoare al piticului Tomb, vulturii de metal creaţi de bătrînul Cellur din Lendalfoot, animalele fantastice create prin inginerie genetică şi roboţii înarmaţi cu săbii energetice care fură creierele oamenilor. (Dacă vă pregăteaţi să remarcaţi că săbiile acelea energetice par a fi o imitaţie a săbiilor de lumină din seria cinematografică Războiul stelelor, vă reamintesc că The Pastel City a fost publicat iniţial în 1971.) Şi tot aici se încadrează fundalul de societate feudală apărută după decăderea unei civilizaţii mult mai avansate din punct de vedere tehnologic, un loc comun al operei spaţiale de la Fundaţia lui Isaac Asimov încoace.

Ceea ce aduce M. John Harrison ca o notă personală în această combinaţie este atitudinea profund nihilistă a unora dintre personajele principale, ceva specific Noului Val. Cu toate că la începutul romanului tegeus-Cromis este o personalitate publică merituoasă, el preferă să trăiască retras într-un turn pe malul mării, departe de oraşul Viriconium şi de compania altor oameni. În final, deşi regina recunoscătoare îl onorează şi îl invită să participe la edificarea unei noi societăţi paşnice, Cromis preferă să se retragă din nou în turnul său. Iar personaje secundare vîrstnice, precum veteranul Theomeris Glyn sau Cellur din Lendalfoot, preferă să piară în luptă.

Tot specifică Noului Val este ambiguitatea morală a unor personaje, ca de exemplu Lord Weterbeck, care îi tratează cu suspiciune pe tegeus-Cromis şi pe însoţitorii săi, sau generalul Norvin Trinor, care a trecut de partea inamicului. Cumva, atît nihilismul cît şi ambiguitatea morală a personajelor amintesc de un alt personaj celebru al Noului Val din ficţiunea speculativă britanică, Elric din Melniboné cel creat de prietenul şi colaboratorul lui M. John Harrison, Michael Moorcock.

Dar, dacă tot am amintit de Elric, trebuie să menţionez că, spre deosebire de romanul Elric of Melniboné (publicat în 1972), The Pastel City are un aer cam demodat. Deşi ambele cărţi sînt destul de scurte, cea dintîi îi atrage pe cititori să mai parcurgă un roman din acea serie, pe cînd cea din urmă lasă impresia că este autosuficientă şi că nu ar putea răsplăti în vreun fel o a doua lectură. Ceea ce nu prea ajută, ţinînd cont de faptul că după The Pastel City au apărut şi alte volume în seria Viriconium.

Iar în ceea ce priveşte sloganul publicitar de pe coperta primei ediţii, cum că The Pastel City ar fi "Cel mai măreţ roman fantastic de la Dune încoace"... probabil că în ultima vreme nu mai cred cu atîta uşurinţă sloganurile publicitare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Robert E. Howard, 'The Conan Chronicles Volume 2' (2001)

În iunie 2006, invitat fiind la importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am mers cu o sumă de bani frumuşică pentru a vedea un transport de cărţi proaspăt sosit. De regulă, intru în acea librărie pregătit să cheltuiesc sau să plîng. În acea zi memorabilă am cheltuit şi am plîns. Am cumpărat două duzini de cărţi şi am pus deoparte, pentru achiziţii ulterioare, încă de două sau de trei ori pe atîtea.

Printre primele volume pe care am ţinut morţiş să le cumpăr atunci, pe loc, se aflau şi Cronicile lui Conan. Despre primul volum, The People of the Black Circle, am relatat deja cu altă ocazie. Pe cel de-al doilea, The Hour of the Dragon (Fantasy Masterworks nr. 16, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004) am avut plăcerea să-l parcurg abia în 2009, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Şi iată ce am aflat:

The Hour of the Dragon începe cu un eseu despre unele popoare din epoca hiboriană. Unele texte cuprinse aici sînt povestiri, precum "The Phoenix in the Sword". Altele sînt nuvele, cum ar fi "Jewels of Gwahlur". Altele sînt romane în toată regula, precum "Red Nails", "The Black Stranger" sau "The Hour of the Dragon". Spre deosebire de textele din primul volum, mai puţine proze din The Hour of the Dragon sînt prime versiuni neterminate sau povestiri de relativ mici dimensiuni.

Două proze din acest volum, "The Phoenix in the Sword" şi "The Scarlet Citadel", se numără printre primele scrise şi publicate de Robert E. Howard în această serie. Altele au fost scrise mai tîrziu, iar diferenţa stilistică dintre cele două povestiri menţionate anterior şi romanul "The Hour of the Dragon" este destul de sesizabilă.

În ceea ce priveşte subiectul, prozele urmează evoluţia lui Conan de la jefuitor de oraşe pierdute ("Red Nails", "Jewels of Gwahlur") la apărător al coloniştilor ("Beyond the Black River") la rege al Aquiloniei ("The Phoenix in the Sword") detronat şi reînscăunat ("The Hour of the Dragon").

Volumul se încheie cu un poem al lui Robert E. Howard despre Cimmeria şi cu o postfaţă a antologatorului Stephen Jones în care ni se prezintă ultimii ani din viaţa lui Howard, republicarea postumă şi repunerea în valoare a scrierilor sale, prezenţa personajului Conan în alte mijloace de comunicare (benzi desenate, cinematografie, televiziune, animaţie), precum şi proiecte conexe aflate în derulare.

În ansamblu, acest al doilea volum mi se pare mai închegat şi mai reuşit decît primul, iar romanul "The Hour of the Dragon", considerat separat, constituie o bijuterie a literaturii fantastice. Dincolo de elementele specifice perioadei pulp a subgenului swords and sorcery şi dincolo de unele influenţe stilistice dinspre opera lui H.P. Lovecraft (operă pe care Howard o admira), scrierile despre Conan îşi păstrează pînă azi prospeţimea datorită imaginaţiei vii a autorului şi mai ales datorită măiestriei cu care acesta a scris scenele de acţiune. Ca şi J.R.R. Tolkien în subgenul high fantasy, Robert E. Howard a avut numeroşi imitatori, iar în generaţiile mai recente numeroşi critici. Dar, ca şi în cazul lui Tolkien, cele mai bune pagini pe care Howard le-a scris despre Conan fac să pălească imitaţiile diluate şi să se disipeze larma criticilor prin simpla intensitate şi prin claritatea viziunii închegate din cuvinte.

Citiţi The Hour of the Dragon şi vă veţi convinge.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Patricia A. McKillip, 'The Forgotten Beasts of Eld' (1974)

În 2007 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi (Nautilus, http://nautilus.ro) un exemplar din romanul Patriciei McKillip The Forgotten Beasts of Eld (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 48, Editura Gollancz, Londra, 2005). Pe coperta a patra scria că romanul fusese distins cu întîiul premiu World Fantasy în 1975, iar prima pagină era scrisă într-un stil atît de fermecător încît am cumpărat cartea fără să mai stau pe gînduri.

Dar, cum (de la John Lennon citire) viaţa este ceea ce ni se întîmplă în timp ce ne facem alte planuri, am ajuns să citesc despre fiarele uitate din Eld abia în aprilie 2009. Am ţinut volumul în mîna stîngă – pentru că mîna dreaptă o aveam în gips. L-am parcurs nu în vacanţă, cum mi-aş fi dorit, ci în concediu medical. Şi am citit nu exemplarul meu, ci pe cel al vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Dar l-am citit.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Protagonista, Sybel, locuieşte pe Muntele Eld, într-un tărîm de basm, şi descinde dintr-un neam de magi. Sybel a moştenit de la tatăl ei şi de la bunicul ei cîteva animale fabuloase. Adunînd vechi cărţi de magie (uneori pe căi nu tocmai cinstite), studiindu-le şi folosind diferite invocaţii, protagonista reuşeşte să mai cheme cîteva fiinţe şi să le adauge la colecţie, dar are dificultăţi în invocarea celei mai rîvnite dintre ele, pasărea Lyralen.

Sybel primeşte misiunea de a creşte un bebeluş, Tamlorn, fiul surorii ei – poate rodul unei relaţii ilicite pe care aceasta a avut-o cu un nobil din neamul Sirle. Ulterior, Tamlorn se dovedeşte a fi fiul legitim al regelui Drede, care începe să-l caute. Astfel, fără să vrea, Sybel se pomeneşte prinsă într-un conflict între regele Drede şi familia aristocratică Sirle, iar faptul că atît regele cît şi Coren din neamul Sirle o cer de soţie nu face decît să agraveze lucrurile.

Din păcate, tentativa regelui de a-i mutila mintea protagonistei cu ajutorul vrăjitorului Mithran pentru a o transforma într-o soţie docilă duce la escaladarea conflictului, iar Sybel se căsătoreşte cu Coren şi, împreună cu fraţii acestuia, plănuieşte un război care să-l distrugă pe Drede. După care lucrurile ameninţă să devină interesante...

Pentru un roman de 200 de pagini, The Forgotten Beasts of Eld a reuşit performanţa de a fi cartea în legătură cu care am cea mai ambivalentă atitudine, detronînd în această privinţă pînă şi Iron Council de China Miéville.

Pe de o parte, romanul Patriciei McKillip are certe calităţi literare. Cel mai uşor de remarcat este stilul – o bijuterie a subgenului high fantasy. Fiecare pagină din The Forgotten Beasts of Eld rivalizează ca frumuseţe stilistică cu cele mai reuşite pagini de proză scrise de Lord Dunsany, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin sau Roger Zelazny.

Apoi trebuie să amintesc farmecul poveştii – puterea autoarei de a ţese vrajă din cuvinte, de a-i fermeca pe cititori şi de a-i face să viseze cu ochii deschişi.

Nu în ultimul rînd ar fi şi faptul că, în mod concis şi clar, The Forgotten Beasts of Eld prezintă o intrigă închegată, cu cap şi coadă. Avînd în vedere ce s-a întîmplat cu genul fantasy de la 1977 încoace, e o calitate rară şi de apreciat.

Pe de altă parte, cu părere de rău sînt nevoit să observ că intriga romanului este foarte săracă. Pînă dincolo de jumătatea cărţii, lăsînd deoparte elementele fantastice, intriga pare să fi venit din imaginaţia lui Henry James: unele personaje merg în vizită la alte personaje şi au conversaţii politicoase şi elegante. Pe urmă au loc alte vizite şi alte conversaţii. Apoi altele. Iar cititorii ajung să se întrebe cînd urmează să se întîmple şi altceva decît vizite şi conversaţii.

Ca o consecinţă directă a celor enunţate în paragraful precedent, suspansul lipseşte aproape complet din roman. Mult dincolo de jumătatea cărţii, apar premisele unei tragedii de proporţii shakespeareiene în care personajele principale ar avea şansa să piară într-un război apocaliptic sau să înnebunească de durere după pierderea celor dragi. Numai că autoarea găseşte o rezolvare elegantă a conflictului şi (aproape) toate personajele scapă cu bine.

După încheierea lecturii, cititorul se întreabă cu părere de rău: Dacă Patricia McKillip a avut talentul să scrie aşa de frumos, de ce a creat o intrigă atît de searbădă? Dacă nu a ştiut să creeze suspans, cum de a îmbibat romanul cu asemenea farmec cuceritor? Ar trebui ca o carte să ne mulţumească doar prin caracterizarea personajelor şi prin frumuseţea stilului, sau sînt necesare şi alte ingrediente?

Cu siguranţă că The Forgotten Beasts of Eld este un exemplu de bună calitate al genului fantasy. Dar, după ce am terminat-o, am simţit nevoia să parcurg volumul al doilea din Cronicile lui Conan de Robert E. Howard, ştiind cu siguranţă că aveam să întîlnesc în paginile lui ceva mai mult decît vizite şi conversaţii.

Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Chronicles of Amber' (2000)

În 1994, un prieten căruia îi făcusem cunoştinţă cu Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien a încercat să îmi întoarcă favoarea şi mi-a vorbit despre seria Amber a lui Roger Zelazny. Cu toate acestea, abia în vara lui 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în cele din urmă un volum omnibus de la Gollancz care conţinea primele cinci romane din acea serie. (The Chronicles of Amber, Colecţia Fantasy Masterworks nr. 6, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). După prima duzină de pagini am fost aproape indignat. Pe la sfîrşitul primului roman am fost ispitit să încep să-l citesc şi pe cel de-al doilea. La jumătatea volumului de 770 de pagini nu mai puteam lăsa cartea din mînă. Iar cînd am terminat-o mi-a părut cu adevărat rău că se sfîrşise (şi pe urmă i-am oferit un exemplar cadou unui prieten, conform principiului că lucrurile bune nu se tac).

Cum au putut simple cuvinte tipărite pe hîrtie să provoace o asemenea schimbare? Să începem cu începutul...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Swanwick – 'The Iron Dragon’s Daughter' (1994)

Prin decembrie 1993, Ionuţ Bănuţă mi-a oferit spre lectură un fragment de roman de Michael Swanwick, „Cold Iron”, apărut în Asimov’s. Fragmentul, după cum am aflat la scurt timp după aceea, făcea parte din The Iron Dragon’s Daughter. Mulţi ani mai tîrziu, în ianuarie 2006, Bogdan Tudor Bucheru mi-a oferit cadou o ediţie americană de buzunar a “Fiicei dragonului de fier” (AvoNova, Avon Books, New York, 1995). Nu am fost deloc surprins să observ în vara aceluiaşi an la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, că romanul lui Swanwick apăruse şi într-o ediţie britanică elegantă în prestigioasa colecţie Fantasy Masterworks de la Editura Gollancz.

Iată despre ce e vorba în această carte:

Protagonista, Jane, a fost răpită de zîne şi dusă pe un tărîm de basm, o lume paralelă populată de troli, rusalce, vîrcolaci şi iele. Numai că pe acest tărîm revoluţia industrială este în plin avînt, iar creaturile de basm lucrează în fabrici la construirea unor dragoni de fier - echivalentul avioanelor de vînătoare din lumea noastră.

După ce fură un tom cu descîntece şi un rubin pentru stocarea datelor, Jane fuge din fabrica unde era ucenică fără voie cu ajutorul unui dragon numit Melanchthon. Protagonista locuieşte o vreme într-o colibă, merge la şcoală, apoi se mută la oraş ca să studieze magia. În adolescenţă are diverse relaţii amoroase care îi potenţează energia magică, dar şi viziuni ale realităţii noastre în care mama sa, Sylvia, este cercetătoare. În cele din urmă, Melanchthon o convinge pe Jane să i se alăture într-un atac împotriva Castelului Spirală, locul de origine al tuturor universurilor posibile, iar protagonista reuşeşte să se reîntoarcă în lumea noastră.

Dacă în perioada 1979-1980 Michael Swanwick scria nuvele cyberpunk precum „Sărbătoarea Sfintei Janis” sau „Ginungagap” înainte ca mişcarea literară cyberpunk să se fi cristalizat şi să fi căpătat un nume, în 1994 a publicat acest roman New Weird înainte ca mişcarea literară New Weird să fi apărut şi să fi fost numită. Urmarea publicării acestui roman novator a fost că atît publicul cititor cît şi criticii literari nu au ştiut cum să-l categorisească şi au încercat să-i aplice etichete precum „steampunk” sau (mai rău) „elfpunk”.

Dar „Fiica dragonului de fier” este New Weird avant la lettre. Aşa cum avea să procedeze şi China Miéville cîţiva ani mai tîrziu, Michael Swanwick a combinat elemente mitologice, fantastice, realiste, istorice şi horror pentru a crea o lume imaginară non-standard, o reflexie năstruşnică a realităţii şi imaginaţiei noastre colective.

Astfel, ielele răpesc copii de-ai oamenilor, însă pentru a-i pune la lucru în fabrici. Fiinţele apărute din împreunarea ielelor şi oamenilor au calităţi magice, dar le folosesc pentru pilotarea dragonilor de fier. Şcolarii care chiulesc sînt siliţi să privească un vasilisc în biroul directorului. Adolescenţii care se distrează prin cluburi trag pe nas praf de spiriduşi, iar pe urmele ucenicilor fugiţi din fabrică sînt trimişi vârcolaci.

Pînă şi una dintre scenele recurente din romanele New Weird ale lui China Miéville – transpunerea în cheie fantasy a reprimării unor tulburări publice de către forţele de ordine – a apărut mai întîi în „Fiica dragonului de fier”. În capitolul al optsprezecelea, în noaptea sărbătorii Teind, Jane participă la o răzmeriţă în care hoarde de creaturi fantastice devastează un oraş, iar iele echipate cu căşti, scuturi, grenade lacrimogene şi bastoane şarjează asupra muţimii.

Un alt aspect, ceva mai dificil de detectat, pe care „Fiica dragonului de fier” îl are în comun cu pe-atunci-inexistentul subgen New Weird este transpunerea unor locuri reale în cheie fantastică. Dacă Noul Crobuzon are ceva în comun cu Londra (printre structurile londoneze deghizate cu abilitate de China Miéville se numără Palatul Parlamentului, Turnul Poştei, Grădina Botanică de la Greenwich şi Gara Victoria), Michael Swanwick a transpus pe tărîmul său fantastic diverse clădiri din Philadelphia sa de baştină (mall-uri, universităţi, cluburi de noapte), dintre care cea mai dickensiană, Fabrica de Locomotive Baldwin, a fost demolată cu decenii în urmă şi nu a mai rămas decît o amintire.

Parte din plăcerea lecturii constă însă în trimiterile de tot felul la cultura din lumea noastră, de la sloganuri politice şi publicitare pe care le bolboroseşte cîte un personaj drogat la scene care amintesc de Marile speranţe, Aşteptîndu-l pe Godot sau Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Cumva, pînă şi emisiunile de ştiri sau documentarele despre micile secrete murdare ale celebrităţilor par să ne ajungă din urmă pe neaşteptate cînd citim în „Fiica dragonului de fier” despre rusalce care fură discret din magazine, iele care folosesc măşti pentru a-şi tîrî partenerii în sclavie sexuală sau pitici care apar pe listele de victime ale unor lupte de stradă.

După cele arătate mai sus, poate veţi înţelege de ce, de cîte ori citesc afirmaţiile cuiva că autorii New Weird sînt cît se poate de novatori, absolut originali şi aşa mai departe, îmi apare un zîmbet în colţul gurii. Indiferent cum ar fi etichetaţi, autorii aceştia care combină fantastic, horror, aluzii la cultura populară contemporană şi detalii istorice merg (voit sau nu) pe un drum deja trasat cu mulţi ani în urmă de Michael Swanwick. Dovada o aveţi în „Fiica dragonului de fier”.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Lord Dunsany – 'The Sword of Welleran' (1908)

Următoarea colecţie de povestiri din volumul omnibus Time and the Gods este „Sabia lui Welleran şi alte povestiri”. Unele dintre aceste povestiri sînt în aceeaşi manieră ca volumul anterior al lui Lord Dunsany, în special „Sabia lui Welleran”, „Căderea oraşului Babbulkund” şi „Fortăreaţa de neînvins, cu excepţia lui Sacnoth”. Altele aduc un element fantastic în lumea noastră, precum „Prietena neamului ielelor”, „Tîlharul de drumul mare” sau „Năpasta Traviatei”. Altele par alegorii sau parabole, mai degrabă decît fantezii eroice, în special „Vîrtejul”, „Uraganul”, „Stăpînul oraşelor” şi ultima povestire din volum, „Pe uscat”. Două povestiri, cel puţin, sînt similare cu poveştile de groază ale lui Edgar Allan Poe, anume „În amurg” şi „Fantomele”, în vreme ce „Prietena neamului ielelor” are o intensitate a subversiunii subtextuale comparabilă cu „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

Dintre fanteziile eroice propriu-zise, „Fortăreaţa de neînvins...” are distincţia de a fi prima nuvelă de spadă-şi-vrăjitorie publicată vreodată. De fapt, toate elementele subgenului sînt aici: o comunitate ameninţată, un erou, procurarea unei arme puternice, căutarea, vitejia şi puterea împotriva vrăjitoriei şi vicleşugului, confruntarea finală cu un personaj negativ de rang înalt. De la Robert E. Howard la Michael Moorcock şi de la Fritz Leiber la Roger Zelazny, nu prea există vreun autor de fantezie eroică ce nu a urmat cel puţin o dată modelul fixat de această nuvelă.

Şi totuşi, la o sută de ani după publicare, „Fortăreaţa de neînvins...” are capacitatea considerabilă de a-l surprinde pe cititor. Spre exemplu, protagonistul Leothric trebuie să înfometeze un monstru (mai degrabă decît să-l ucidă în luptă), iar drept sabie îi foloseşte mai tîrziu şira spinării. De asemenea, cînd traversează un pod către fortăreaţa principalului personaj negativ, Leothric priveşte într-o prăpastie atît de adîncă încît zăreşte stelele de pe cealaltă parte a Pămîntului. Şi exemplele ar putea continua...

Dat fiind că povestirile heroic fantasy, cele fantastice şi parabolele sînt amestecate şi ordonate într-un mod creativ, cititorii se tot întreabă ce fel de text va urma, iar divertismentul unor povestiri precum „Sabia lui Welleran” este echilibrat de tonul meditativ şi de subiectul unor parabole precum „Prietena neamului ielelor”. Din acest punct de vedere, una dintre povestirile cu cel mai mare efect din acest volum este „Stăpînul oraşelor”, în care un drum şi un rîu poartă o dezbatere. Unul împlineşte lucrarea Omului, celălalt – lucrarea Lumii. Dar dezbaterea lor se sfîrşeşte cînd un mic păianjen subliniază că el este acela care moşteneşte toate oraşele.

Ca şi volumul dinaintea sa, „Sabia lui Welleran” îi lasă pe cititori destinşi, gînditori, fermecaţi şi dornici să parcurgă alte poveşti de Lord Dunsany.

(P.S. Volumul omnibus Time and the Gods în care apare şi culegerea The Sword of Welleran and Other Stories este disponibil online la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Lord Dunsany – 'Time and the Gods' (1906)

Citind unele dintre lucrările autorilor importanţi din domeniul fantasy (J.R.R. Tolkien, H.P. Lovecraft, Robert E. Howard, Clark Ashton Smith), am devenit din ce în ce mai conştient că o influenţă pe care o aveau în comun era opera unui autor mai timpuriu, Lord Dunsany. Conform Enciclopediei Science Fiction, numele complet al acestui autor irlandez este Edward John Moreton Drak Plunkett. A fost al optsprezecelea baron Dunsany şi a trăit între 1878 şi 1957. Descendenţii săi întreţin un site vast, bogat şi atractiv dedicat operei şi biografiei sale la adresa www.dunsany.net.

Interesul meu pentru lucrările fantasy ale lui Lord Dunsany a sporit şi în iulie 2006 am fost destul de norocos ca să achiziţionez de la importatorii mei preferaţi, http://nautilus.ro, un volum omnibus, Time and the Gods (Fantasy Masterworks, Gollancz, Orion Publishing Group, Londra, 2003), care conţine nu mai puţin de şase colecţii de povestiri. Am citit colecţia dintîi şi am fost plăcut surprins să descopăr cum era genul fantasy înainte ca presiunile editoriale, strategiile de distribuţie pe piaţă, jocurile de roluri pe calculator şi reciclarea ideilor să-şi fi făcut efectul.

Time and the Gods conţine douăzeci de povestiri, majoritatea cărora poate că ar fi fost dezvoltate în romane fantasy groase de către un autor mai puţin generos cu ideile sale. Ele ilustrează două caracteristici de bază ale scrierilor fantasy: pe de o parte, literatura aceasta se hrăneşte din puterea arhetipală a miturilor; pe de altă parte, nu trebuie să recicleze mitologii existente, dat fiind că autorul poate pur şi simplu să îşi imagineze unele noi.

Imaginaţia, de fapt, joacă un rol cheie în acest volum. Povestirea introductivă, „Timpul şi zeii”, relatează despre zei tineri şi servitorul lor fără vîrstă, Timpul. Ei visează şi aduc în realitate un minunat oraş de marmură şi, după eoni, Timpul îl distruge, iar zeii plîng după el. Puteri imaginare se confruntă în „Răzbunarea oamenilor”, în care zeii ignoră rugăciunile unor triburi din deşert, care se îndepărtează de ei şi construiesc un oraş. Zeii trimit Molima ca să-i decimeze, iar Înaltul Profet îşi imaginează sfîrşitul zeilor, neliniştindu-i pentru totdeauna. Imaginaţia domină „Visele unui profet” şi hrăneşte diferitele viziuni ale vieţii-de-după-moarte din „Călătoria unui rege” (deşi un vizitator misterios, care se prezintă drept SFÎRŞITUL, cu faţa ascunsă în faldurile glugii, este singurul care îi poate arăta regelui cum este cu adevărat viaţa-de-după-moarte).

Căutarea este de asemenea o temă recurentă. Spre deosebire de numeroase personaje din literatura fantasy recentă, însă, zeii şi regii şi profeţii lui Lord Dunsany nu pleacă să caute comori, faimă sau putere (de regulă, deja le au), ci ţeluri mai metafizice. În „O legendă a zorilor”, diferiţi zei pleacă în căutarea unei jucării rătăcite de Inzana, zeiţa zorilor, copila zeilor. (Şi dacă mingea de aur pe care Inzana o aruncă pe cer ar fi însuşi Soarele?) În „Peştera Kai”, regele Khanazar caută locul unde se duc zilele pierdute. „Amărăciunea căutării” relatează două căutări – una a călătorilor pe drumul cunoaşterii, cealaltă a unui profet pornit pe urmele zeilor. Karnith Zo, tînărul rege din „Ţinutul Timpului”, îşi conduce armata în căutarea castelului Timpului ca să-l distrugă şi să capete tinereţe veşnică.

Spre deosebire de literatura fantasy obişnuită, care de obicei este previzibilă, povestirile lui Lord Dunsany au elemente neaşteptate în intrigă – dintre care unele au mai mult de-a face cu tipicul parabolelor victoriene decît cu genul fantasy. Astfel, Timpul urmăreşte armata care l-a asediat pînă în ţara ei de baştină în „Ţinutul Timpului”, prinzînd în ambuscadă şi ucigînd soldaţii unul cîte unul, iar o naţiune învecinată invadează ţara lipsită de apărare. În „Secretul zeilor”, un profet aude un secret al zeităţilor, dar un şarpe îl ucide înainte să îl poată împărtăşi altor oameni. În „Renunţarea lui Sarnidac”, un păstor pitic care este batjocorit în ţinutul natal urmăreşte o procesiune a zeilor şi, într-o altă ţară, este luat el însuşi drept zeu – şi slăvit. Iar în „Vîntul de sud”, profetul Ord are o viziune asupra modului în care Soarta şi Întîmplarea îi folosesc pe zei ca piese de şah într-un joc, dar cînd încearcă să le transmită altora acest secret zeii îi iau vederea, auzul, apoi amintirile, iar în cele din urmă îi prefac sufletul în vîntul de sud care vaieră mereu.

De la început pînă la sfîrşit, Time and the Gods este o colecţie memorabilă care merită citită şi recitită atît pentru conţinut cît şi pentru stilul său deosebit. Evitarea grijulie de către Lord Dunsany a subiectelor specifice unui context istoric a dus la un efect surprinzător: Time and the Gods nu se poate învechi, căci este cu adevărat perenă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)