François Schuiten & Benoît Peeters, "Bruxelles" (2021)

Imagine preluată de pe situl Brusel.com

Pe la jumătatea lunii octombrie 2021, mulțumită unei emisiuni de la un post TV belgian înregistrate și retransmise pe Internet, am aflat că baronul François Schuiten și domnul Benoît Peeters tocmai lansaseră un album intitulat Bruxelles - un rêve capital (editura Casterman, Bruxelles, 2021). Nu după mult timp, la jumătatea lunii noiembrie, grație librarilor francezi de la Kiralina, am intrat în posesia unui exemplar din acel album. L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Dacă numeroase dintre colaborările precedente ale celor doi artiști franco-belgieni erau plasate pe un anti-Pământ, în așa-numitele orașe obscure, de această dată Schuiten și Peeters ne propun o istorie ilustrată a orașului Bruxelles - capitală a Belgiei și a Uniunii Europene.

Introducerea, "Copiii Bruxelles-ului", arată cum cei doi artiști au crescut în acel oraș și cum au asistat la transformările acestuia de-a lungul mai multor decenii.

Urmează apoi secțiuni care tratează, în ordine cronologică, despre evenimente semnificative din istoria Bruxelles-ului. Nu întâmplător, cel mai timpuriu este un bombardament executat spre finalul secolului al XVII-lea de către artileria franceză - eveniment în urma căruia cam o treime din oraș s-a mistuit în flăcări și a avut nevoie de reconstrucție.

Unele secțiuni tratează despre mari proiecte urbanistice, precum acoperirea fluviului Senne, joncțiunea feroviară nord-sud sau demolările și modernizările din anii 1970 și 1980.

Alte secțiuni le sunt dedicate unor proiecte arhitecturale, ca Palatul Justiției sau Palatul Stoclet, ori unor evenimente majore, ca expoziția mondială din 1958 sau decizia Uniunii Europene de a-și stabili la Bruxelles unele instituții administrative.

Secțiuni speciale le sunt dedicate unor pionieri ai tehnologiei, ca Félix Tournachon (alias Nadar), unor arhitecți, precum Victor Horta, unor pictori, ca René Magritte, și unor edili, ca primarul Charles Buls.

Am fost încântat să văd că o secțiune amplă i-a fost dedicată lui Paul Otlet, bibliotecarul vizionar care, prin proiectul său Mundaneum, a căutat, în perioada interbelică, să inventarieze și să interconecteze toate cărțile, toate periodicele și toate fotografiile existente. Abia după vreo șaizeci de ani și mai bine, visul său avea să se realizeze sub nume precum World Wide Web, Project Gutenberg, Spotify, Wikipedia.

Printre filele albumului, apar, la un moment dat, și cei doi creatori - în calitate de salvatori, restauratori și curatori ai unui imobil proiectat și construit de către artistul Art Nouveau Victor Horta - Casa Autrique. (Poate vă amintiți că imobilul acela apare și într-un album de bandă desenată din seria Orașelor obscure intitulat La théorie du grain de sable.)

Albumul se încheie cu o declarație de dragoste pentru Bruxelles și cu bibliografia Schuiten - Peeters.

Pe ansamblu, Bruxelles - un rêve capital mi-a lăsat o impresie cât se poate de plăcută.

Pe de o parte, articolele din cuprins tratează subiecte relevante și foarte judicios alese. Cu toate că unele aspecte istorice, militare și administrative sunt menționate ici și colo, centrul de greutate al albumului se află în zona urbanismului, arhitecturii, artelor decorative și artelor plastice.

Pe de altă parte, albumul cuprinde o puzderie de ilustrații realizate de către artistul grafic François Schuiten. Varii imobile din Bruxelles, portrete de artiști, arhitecți și edili, peisaje urbane și vehicule pentru transportul în comun apar redate (și transfigurate) pentru a ilustra diferitele articole. Parcă pentru a ne aminti noțiunea din seria Orașelor obscure că, între lumea noastră și anti-Pământul pe care se află continentul obscur se poate trece cu ușurință prin diverse portaluri, multe dintre ilustrații conțin o doză de fantastic vizionar, iar câteva planșe sunt preluate din albumele precedente ale artistului.

Mai trebuie menționat că Bruxelles este un album cartonat, cu coperta color, în policromie, format mare (A4), tipărit pe coală cretată de o excelentă calitate - pe scurt, o piesă de colecție pentru bibliofili.

Cea mai recentă realizare a lui François Schuiten și Benoît Peeters încurajează și recompensează o a doua lectură - iar mie nu-mi rămâne decât să le adresez, și pe această cale, mulțumiri librarilor francezi de la Kiralina. Firește, după ce am terminat Bruxelles am început un alt album al celor doi artiști franco-belgieni, Monde (im)parfaits. Însă, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

François Schuiten, Benoît Peeters, "Les Murailles de Samaris" (1983, 2007)

Pe la jumătatea anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg primul album din seria de benzi desenate intitulată "Les Cités Obscures". Scenariul îi aparţine lui Benoît Peeters, prezentarea grafică - lui François Schuiten, iar albumul poartă titlul Les Murailles de Samaris (Editura Casterman, Tournai, 1983, ediţie revizuită 2007). La jumătatea lunii august 2013, am citit a doua oară acest roman grafic de referinţă. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

În oraşul-stat Xhystos, tînărul Franz primeşte din partea consiliului orăşenesc misiunea de a căuta şi explora un alt oraş-stat, Samaris. Prietenii săi de la Stork Club îi amintesc că mai multe cunoştinţe comune au primit aceeaşi misiune şi nu s-au mai întors, iar iubita lui, Anna, preferă să se despartă de el decît să îl aştepte pînă la revenirea din misiune.

Periplul protagonistului include călătorii cu tramvaiul, cu trenul, apoi cu avionul, cu un planor, iar în cele din urmă cu un bac - din Xhystos, prin ţinuturi pustii, pînă printr-un canion care se sfîrşeşte la zidurile semeţe ale oraşului Samaris.

Franz intră în acel oraş ciudat, unde locuitorii sînt puţini şi letargici, iar copii nu se zăresc nicăieri. Din păcate, cercetările sale se dovedesc zadarnice. Concitadinii săi pe care îi caută sînt de negăsit, localnicii sînt necomunicativi (inclusiv o tînără elegantă, Carla, pe care protagonistul o curtează fără succes), iar emblema oraşului, inspirată de o floare carnivoră, pare să sugereze un secret neliniştitor.

Surprinzător, Franz chiar desluşeşte secretul oraşului Samaris. Faţadele înalte şi severe de pe străzi sînt doar panouri de mucava, mutate în fiecare noapte în noi configuraţii de maşinării enorme, ascunse sub pavaj, iar destui dintre localnicii răzleţi sînt la rîndul lor simulacre. Şi oraşul însuşi se hrăneşte cu închipuirile vizitatorilor rămaşi captivi între zidurile sale...

Protagonistul face eforturi supraomeneşti pentru a evada, traversează pustietăţile cu ultimele puteri, şi revine în Xhystos. Din păcate, nimeni nu îl mai cunoaşte acolo. Numeroase decenii par să se fi scurs pe cînd fusese el plecat în misiune, membrii consiliului îi tratează pe rarii exploratori reveniţi în oraş ca pe nişte alienaţi mintal, Stork Club s-a desfiinţat, iar în apartamentul Annei locuieşte de mulţi ani un arhitect, Eugen Robick.

Dar dacă Xhystos în care a revenit Franz nu e decît o altă iluzie elaborată creată de oraşul mişcător Samaris? Sau dacă singurii care l-ar mai recunoaşte pe exploratorul zdrenţăros, aflat la capătul puterilor, ar fi rarii locuitori letargici din acel oraş cameleonic? Ar merita să străbată drumul înapoi?

Pentru cititori, întoarcerea la acest album de bandă desenată merită din plin efortul - căci Les Murailles de Samaris încîntă atît prin scenariu cît şi prin prezentarea grafică. Xhystos, spre exemplu, se prezintă ca un oraş Art Nouveau, cu clădiri din fier forjat şi sticlă, cu pasarele aeriene înflorate şi arcuite întinse printre clădiri, cu tramvaie retro-futuriste şi cu balustrade şi balcoane răsucite în curbe organice - totul în palete de culori reci, pastelate, sugerînd omniprezenţa sticlei, dar şi o anumită răceală.

Samaris, pe de altă parte, se prezintă cu numeroase faţade înalte, baroce, ornate, din piatră zugrăvită în culori calde - predominat galben, oranj şi ocru foarte deschis. Din perspectiva de pieton a lui Franz, aceste faţade par dominatoare, covîrşitor de înalte, aproape zdrobitoare. Cu atît mai mare e surpriza atunci cînd protagonistul îşi schimbă perspectiva asupra acestora - şi, împreună cu el, cititorii le văd ca pe o maşinărie creatoare de iluzii.

Pe lîngă elementele de arhitectură minuţios redate, François Schuiten excelează şi în crearea costumelor (majoritatea de inspiraţie victoriană), a vehiculelor şi accesoriilor, ca şi a portretelor şi coafurilor personajelor. Din acest punct de vedere, cele două oraşe au identităţi vizuale unitare, coerente, care se regăsesc de la ornamentele de pe faţadele clădirilor la antetul foilor de hîrtie pentru corespondenţă.

Pe de altă parte, probabil că ar trebui să menţionez unele elemente intertextuale prezente în acest album de bandă desenată. Unul foarte vizibil este sugestia că destinele personajelor obişnuite sînt controlate de birocraţii distante şi reci - o trimitere la lucrări literare ale lui Franz Kafka. Tot kafkaescă pare şi situaţia protagonistului care încearcă fără succes să se integreze într-o comunitate locală unde a fost trimis cu o misiune - deşi, spre deosebire de arpentorul din Castelul, protagonistul din Les Murailles de Samaris nu se străduieşte din răsputeri să pătrundă într-o citadelă, cît mai ales să iasă de acolo. Iar revelaţia finală a deceniilor scurse în Xhystos fără ştirea eroului aminteşte de "Rip Van Winkle".

Desigur, influenţa intertextuală se manifestă în ambele sensuri. Tema oraşului-simulacru construit din faţade mutate în fiecare noapte pe şine metalice în spirală a reapărut în filmul Dark City, spre exemplu. Iar maşinăriile zburătoare retro-futuriste, decorurile Art Nouveau, costumele victoriene şi ochelarii de protecţie au devenit ubicue în curentul steampunk.

Cele de mai sus reprezintă numai cîteva motive pentru care v-aş invita şi pe dumneavoastră să parcurgeţi Les Murailles de Samaris dacă veţi avea vreodată ocazia. Fireşte, după acest prim contact cu Oraşele Obscure, mi-am dorit să explorez mai mult din acel univers imaginar creat de cei doi artişti belgieni. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)