Fritz Leiber, "The Second Book of Lankhmar" (2001)

Imagine preluată de pe situl RisingShadow.net

Cu ani în urmă, vă relatam că, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, în vara lui 2006, o mulțime de volume din colecția Fantasy Masterworks de la Gollancz. Printre acestea, pe 1 iulie 2006, am cumpărat un exemplar dintr-un volum omnibus de Fritz Leiber intitulat The Second Book of Lankhmar (editura Gollancz, grupul editorial Orion, Londra, 2001). De parcurs, l-am parcurs cu oarecari opinteli între ultima decadă din noiembrie 2017 și ultima decadă din decembrie 2021. (Mi s-a mai spus că citesc prea încet.)

Și iată ce am aflat:

The Second Book of Lankhmar reia aventurile celor doi eroi, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu, de acolo de unde se întrerupseseră la finalul volumului omnibus precedent, The First Book of Lankhmar, despre care v-am relatat aici.

În The Swords of Lankhmar, orașul celor un milion de hornuri este amenințat de către o armată de șobolani inteligenți, însă Șoricarul Cenușiu, transformat prin magie, se infiltrează printre ei, le află planurile și izbutește să le dejoace.

Swords and Ice Magic reaprinde vechiul conflict dintre Moarte și cei doi eroi. De această dată, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu conduc două escadre comerciale, luptă împotriva unei flote de pirați mingoli și ajung pe insula Rima din nordul îndepărtat.

Ultimul volum inclus în cuprins, The Knight and Knave of Swords, cuprinde unele dintre cele mai onirice secvențe ale seriei - căci doi zei mărunți ai lumii Newhon își aruncă vrăjile asupra lui Fafhrd și a Șoricarului Cenușiu. Cel dintâi începe prin a fi preocupat de astre și constelații și sfârșește prin a zbura ca o pasăre, pe când cel de-al doilea începe prin a fi preocupat de mărunțișuri și sfârșește prin a se înfunda de-a binelea în pământ. Iar operațiunea de salvare se dovedește a fi amplă, de durată și câtuși de puțin lesnicioasă.

Dintre volumele apărute în colecția Fantasy Masterworks, The Second Book of Lankhmar a reușit performanța (deloc de invidiat) de a-mi fi plăcut cel mai puțin - și asta în condițiile în care volumul însoțitor, The First Book of Lankhmar, îmi lăsase o impresie agreabilă.

E adevărat că stilul acela shakespearean al dialogurilor s-a păstrat și în a doua jumătate a seriei. (Efectiv, dacă citiți doar replicile personajelor și ignorați discursul naratorial, veți constata că ele alcătuiesc piese de teatru scrise în pentametru iambic.) Dar, pe alocuri, cam ca în Moby Dick, narațiunea lasă loc unor scene dramatice care par desprinse dintr-o piesă de teatru și vârâte cu de-a sila în text.

E la fel de adevărat că volumele acestea, incluse în The Second Book of Lankhmar, sunt de factură fantastică. Dar impresia distinctă este că autorul, pe măsură ce a dezvoltat seria de-a lungul mai multor decenii, a luat personajele din ce în ce mai puțin în serios, iar intriga, de la o carte la următoarea, a căpătat un aer de farsă tot mai pronunțat.

Ceea ce m-a intrigat mai mult, însă, este faptul că, mai ales în ultimele două cărți cuprinse în acest volum omnibus, au apărut destul de des scene de nuditate și secvențe BDSM. (E perfect posibil ca asta să fi fost un rezultat al abolirii cenzurii în S.U.A. și în Marea Britanie, circa 1962, și al apariției Noului Val din ficțiunea speculativă anglo-saxonă în anii 1960 și 1970, cu propensiunea sa către sfărâmarea tabuurilor.)

Însă, dacă în seria Elric a lui Michael Moorcock, spre exemplu, torturile pe care le practică locuitorii din Melniboné sunt o parte integrantă a culturii lor străvechi, iar crimele pe care le comite Elric jalonează decăderea morală a antieroului până la extreme greu de anticipat sau de imaginat, scenele BDSM din The Second Book of Lankhmar par să fie, de cele mai multe ori, gratuite, iar eliminarea lor din volum nu ar modifica deloc structura intrigii.

Acest aspect deloc palatabil m-a făcut să mă simt mai degrabă ușurat la finalul lecturii (ca după o corvoadă), mai degrabă decât încântat că parcursesem câteva lucrări de referință ale literaturii fantastice postbelice.

Am să așez The Second Book of Lankhmar la raft alături de volumul său însoțitor, însă am mari îndoieli că îl voi relua vreodată - în pofida prezentării sale grafice agreabile. În schimb, voi parcurge alte volume omnibus din seria Fantasy Masterworks de la Gollancz, de autoare precum Leigh Brackett și C. L. Moore și de autori precum Lord Dunsany și Clark Ashton Smith.

Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Chris Wooding, "The Ace of Skulls" (2013)

La finalul lunii iulie 2014, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Ace of Skulls (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2014). L-am parcurs în intervalul iulie - august 2017.

Și iată ce am aflat:

The Ace of Skulls încheie tetralogia Ketty Jay. De această dată, Vardia este sfâșiată de război civil, iar echipajul aeronavei Ketty Jay este prins la mijloc între Coaliția aflată la putere și Trezitorii fanatici religioși. Lucrurile se complică atunci când Trinica Dracken și alți căpitani mercenari ajung să fie posedați de demoni, iar căpitanul Frey caută să o salveze cu ajutorul demonologului Crake și al Cavalerilor Seculari.

În mai mare măsură decât romanele precedente din serie, The Ace of Skulls uimește prin aploarea intrigii, prin loviturile de teatru (asediu, invazie inopinată, apoi încă o invazie) și prin ritmul furibund al acțiunii. De semenea, în buna tradiție a romanelor-foileton, cititorii care au avut răbdare să îl parcurgă până la sfârșit sunt recompensați cu un final fericit (sau două).

Pe ansamblu, dezvoltarea individuală a personajelor este condusă până la un nivel mulțumitor, relațiile dintre personaje evoluează interesant și plauzibil, iar lumea din fundal este conturată în detalii noi și atractive. Din acest punct de vedere, tetralogia Ketty Jay are meritul că nu doar prezintă o lume imaginară, ci și arată evoluția ei dinamică.

Fără a rivaliza cu serii de vârf ale literaturii steampunk, precum trilogia Bas Lag a lui China Miéville sau Seria Jackeliană a lui Stephen Hunt, tetralogia Ketty Jay s-a dovedit a fi o lectură captivantă și agreabilă, cu personaje diverse, interesante și cu un fundal complex și exotic. O recomand atât celor pasionați de literatura fantastică sau steampunk, cât și fanilor serialului TV Firefly.

În ceea ce mă privește, voi așeza la raft The Ace of Skulls alături de celelalte trei romane ale seriei. Nu vă veți mira dacă am să vă spun că deja am început să parcurg alte volume steampunk. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Chris Wooding, "The Iron Jackal" (2011)

Spre finalul lunii iulie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Iron Jackal (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012). L-am parcurs pe îndelete în iulie 2017.

Și iată ce am aflat:

De această dată, căpitanul Frey și echipajul de pe Ketty Jay ajung în Zona de Comerț Liber din Samarla. Din păcate, îndemnat de localnica Ashua Vode, Frey umblă cu o relicvă străveche și se alege cu un blestem. Un demon uriaș și oribil îl urmărește periodic, iar Frey trebuie să ducă relicva înapoi în locul ei de proveniență pentru a scăpa de blestem.

Asta îi conduce pe protagoniști la un străvechi oraș al unei civilizații pierdute, unde constată că secta Trezitorilor din țara lor de origine face comerț ilicit cu foștii inamici din Samarla. De aici și până la război civil nu mai e decât un pas.

Ca și primele două romane din seria Ketty Jay, The Iron Jackal abundă în acțiune captivantă. Astfel, Frey și echipajul său trebuie să se strecoare într-un muzeu și să fure artefactul buclucaș, Silo și căpitanul sunt nevoiți să parcurgă un labirint subteran și să lupte împotriva unei hoarde de monștri, Harkins câștigă o cursă de aeronave, iar Crake se confruntă pe teren cu diverși demoni și își dezvoltă abilitățile.

După cum vă așteptați, relația dintre Frey și Trinica Dracken evoluează și ea într-o manieră deloc liniară, căci antagonista e sfâșiată între nevoia de a-și păstra aparența dură și controlul asupra echipajului său, pe de o parte, și dorința nemărturisită de a reînnoda idila cu Frey, pe de alta.

Pe ansamblu, The Iron Jackal a meritat timpul și banii. Poate că, prin comparație cu Retribution Falls sau cu The Black Lung Captain, a fost ceva mai lungă, însă nu a trenat, iar dezvoltarea individuală a personajelor, evoluția relațiilor dintre personaje, acțiunea captivantă și noile fațete ale lumii imaginare create de Wooding m-au purtat cu bine de la prima pagină la ultima.

Firește, imediat cum am terminat lectura acestui roman, am început să îl parcurg pe următorul din serie. Dar despre The Ace of Skulls am să vă relatez cu alt prilej.

Chris Wooding, "The Black Lung Captain" (2010)

În postarea precedentă, vă informam că în septembrie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat două romane fantastice de Chris Wooding. Pe cel de-al doilea, The Black Lung Captain (Editura Gollancz, Londra, 2011), l-am parcurs în a doua jumătate a lunii iunie 2017.

Și iată ce am aflat:

La un an după evenimentele din Retribution Falls, căpitanul Frey și echipajul său pornesc într-o expediție spre un continent în mare parte neexplorat, alături de o aeronavă mult mai mare și de un echipaj de pirați comandat de căpitanul Harvin Grist. De pe o epavă a morților-vii din zona arctică, Frey recuperează un artefact valoros... numai pentru a-l vedea sustras de Trinica Dracken. Apoi, printr-o bătălie aeriană grandioasă, Frey trebuie să-și conducă aeronava și echipajul dincolo de un portal pentru a recupera artefactul... și pe antagonistă.

Din punctul de vedere al structurii intrigii, The Black Lung Captain seamănă destul de bine cu predecesorul său. Incident inițial, actul întâi, actul al doilea, actul al treilea cu bătălie grandioasă, final (aproape) fericit. Cu toate acestea, romanul se parcurge ușor și cu plăcere.

Mai mult, unele dintre personajele principale, precum navigatoarea Jez, demonologul Crake sau căpitanul Frey, au parte de o dezvoltare interesantă. Frey învață să fie un căpitan responsabil, pe care echipajul îl ascultă și îl respectă, în vreme ce Jez trebuie să aleagă între lumea oamenilor, unde e cu greu tolerată, și lumea Coamelor - morți-vii telepatici și pustiitori.

Relațiile dintre personaje se dezvoltă și ele într-un mod interesant, fie că vorbim despre raporturile colegiale dintre Jez și restul echipajului sau despre idila neconvențională dintre Darian Frey și antagonista Trinica Dracken. (La drept vobind, dezvoltarea continuă a acestei relații constituie un factor important de coeziune în tetralogia Tales of the Ketty Jay.)

De asemenea, am apreciat extinderea lumii ficționale din fundalul romanului prin explorarea de noi zone care, în primul volum, fuseseră cel mult menționate în treacăt, însă nu descrise în detaliu. Ținuturile unde e plasată acțiunea au o frumusețe dramatică, iar lumea imaginată de Chris Wooding prezintă neașteptat de multă consistență.

Pe de altă parte, unele întorsături ale intrigii sunt făcute... după rețetă. Ca să dau un singur exemplu, pilotul Pinn pleacă fără permisiune, în aeronava sa de vânătoare, însă revine la final, în mijlocul unei bătălii aeriene înverșunate, pentru a-și salva un coleg amenințat de inamici. (Star Wars?)

Cum însă The Black Lung Captain se prezintă ca un roman de aventuri, de divertisment (mai degrabă decât ca o capodoperă romanescă menită să ajungă în canonul literar), aș zice că oferă ceea ce promite și ceva pe deasupra. Întrucât mi-a plăcut chiar mai mult decât Retribution Falls, am convingerea că a meritat timpul și banii. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Probabil că n-o să vă mirați dacă am să vă spun că, imediat după ce am terminat acest roman, am început să îl parcurg pe următorul din serie.

Dar despre The Iron Jackal rămâne să discutăm cu altă ocazie.

Chris Wooding, "Retribution Falls" (2009)

La începutul lunii septembrie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat două romane dintr-o serie fantastică de Chris Wooding. Pe cel dintâi, Retribution Falls (Editura Gollancz, Londra, 2010), l-am parcurs în prima decadă a lunii iunie 2017.

Și iată ce am aflat:

Personajele principale ale romanului sunt căpitanul Darian Frey și membrii echipajului de pe aeronava Ketty Jay. Cadrul de desfășurare este un tărâm fantastic, cu țări, colonii, teritorii insuficient explorate, contrabandiști și pirați.

Căpitanul Frey atacă și distruge o aeronavă, iar ulterior este învinovățit pentru moartea fiului unui arhiduce. Împreună cu echipajul său, Frey trebuie să descopere cine a organizat conspirația pentru asasinarea aristocratului, apoi să dejoace o tentativă de lovitură de stat.

Dintre calitățile care recomandă acest roman (o combinație de dieselpunk și fanastic), cea mai vizibilă este acțiunea alertă. Astfel, intriga implică urmăriri, confruntări, negocieri tensionate, trădări și duble trădări, dueluri și salvări în ultimul moment.

O altă calitate o constituie galeria de personaje, precum antagonista Trinica Dracken, demonologul Grayther Crake, moarta-vie Jez sau golemul Bess. Pe lângă faptul că fiecare personaj e individualizat, rețeaua lor de relații e bine construită și redată convingător prin dialoguri și interacțiuni. Mai mult, întrucât Retribution Falls e primul roman dintr-o tetralogie, chiar dacă intriga principală se rezolvă mulțumitor, dinamica relațiilor dintre personajele principale rămâne activă și lasă loc pentru dezvoltare.

Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc bogăția lumii imaginare în care se desfășoară acțiunea cărții - aristocrați, ordine religioase, traficanți de zvonuri, coloniști, cartofori, agenți ai ordinii publice, piloți de aeronave, veterani și așa mai departe. Fundalul divers și exotic merită cu siguranță explorat și îi conferă romanului o oarecare profunzime.

Pe de altă parte, Retribution Falls are o anume asemănare de familie cu serialul Firefly, respectiv, mai pe departe, cu filmele despre corsari și pirați în care apărea Erol Flynn prin anii 1940, împreună cu Olivia de Haviland. Firește, asta nu constituie neapărat un defect, dar îi inspiră cititorului un sentiment de déjà vu.

Aș aminti, în treacăt, și unele chestiuni de gramatică și stil, precum situații în care autorul a utilizat Past Simple mai degrabă decât Past Perfect Simple pentru acțiuni care se petrecuseră înaintea momentului de referință din frază. Dar presupun că asta se poate pune pe seama particularităților stilului indirect liber.

Pe ansamblu, aș zice că, deși Retribution Falls nu rivalizează nici cu Perdido Street Station, nici cu The Court of the Air, totuși a meritat banii și timpul de lectură. (Dacă doriți, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Mai mult, imediat după ce l-am terminat, am început să citesc al doilea roman din tetralogie, The Black Lung Captain. Însă despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Fritz Leiber, "The First Book of Lankhmar" (2001)

În 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat o sumedenie de volume din colecția Fantasy Masterworks, de la editura Gollancz. Dintre acestea, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2017, am parcurs un volum omnibus de Fritz Leiber, The First Book of Lankhmar (Editura Gollancz, Londra, 2001).

Și iată ce am aflat:

The First Book of Lankhmar reunește primele patru volume dintr-o serie de șapte dedicate aventurierilor Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. În ordine, acestea sunt Swords and Deviltry, Swords Against Death, Swords in the Mist și Swords Against Wizardry. Acțiunea este plasată pe tărâmul Newhon, iar cei doi aventurieri locuiesc într-un oraș numit Lankhmar, dar călătoresc adesea pe meleaguri exotice. Fiecare carte din serie conține povestiri și nuvele, așezate nu în ordinea scrierii sau a publicării, ci în cronologia internă a evenimentelor - căci saga celor doi spadasini se întinde pe mai multe decenii.

Ca subiect, The First Book of Lankhmar pare să fie veriga de legătură dintre Conan barbarul și Lumea-disc. Astfel, deși Leiber își poartă antieroii prin aventuri spectaculoase ce implică dueluri, magie, intrigi și seducții, adesea apar elemente de farsă, personaje caricaturale și incidente amuzante. Căci Leiber oferă divertisment și nu se așteaptă să îi luăm prea tare în serios poveștile...

Ceea ce separă însă net volumul acesta de o puzderie de tomuri swords-and-sorcery scrise la normă este stilul literar. Pe lângă vocabularul bogat și frazarea îngrijită a discursului narativ, autorul aduce un element surprinzător și greu de egalat: foarte des (dar nu întotdeauna), personajele vorbesc în pentametru iambic, cu o sintaxă și o prozodie sosite parcă din piesele de teatru elisabetane. (Părinții lui Fritz Leiber au fost actori într-o trupă shakespeareană și autorul însuși a jucat alături de ei în tinerețe.) Astfel, cititorii simt pe fiecare pagină că personajele acelea provin din altă epocă și din altă cultură, în loc să rămână cu impresia că ele sunt doar niște contemporani de-ai noștri îmbrăcați în costume fistichii. Iar poveștile despre săbii și vrăjitorii ale lui Leiber par să fi fost scrise nu doar în umbra lui Conan barbarul, ci și cu gândul la Sir John Falstaff.

Cititorul întoarce ultima filă a primei cărți din Lankhmar cu un zâmbet și cu multă recunoștință pentru meșteșugul și strădania autorului. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, rămâne de parcurs al doilea volum omnibus despre Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

Ian McDonald, "River of Gods" (2004)

În 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Ian McDonald, River of Gods Editura Gollancz, Londra, 2009). Am încercat să îl citesc (mai ales că părea să i se potrivească tematicii unei teze de doctorat pe care o pregăteam pe atunci), doar că m-am poticnit și am abandonat lectura după numai câteva pagini. Căci textul, cu acțiunea plasată în 2047, în India, era presărat cu termeni hindi, dintre care destui nu se regăseau în glosarul de la sfârșitul cărții.

Au trecut anii, am mai parcurs niște cărți despre buddhism, hinduism și alte aspecte ale culturii indiene, după care am reluat lectura romanului - de această dată de pe o tabletă care îmi permitea să deschid cvasiinstantaneu definiții de dicționar lângă termenii pe care nu îi înțelegeam.

Așa am dus la bun sfârșit River of Gods în intervalul octombrie - decembrie 2016. Și iată ce am aflat:

În viitorul imaginat de Ian McDonald, la un veac după cucerirea independenței, India s-a fragmentat în state rivale, dintre care două, Bharat și Awadh, sunt pe picior de război din cauza unui baraj construit ilegal. Clima s-a schimbat, musonul nu a mai adus ploi de trei ani, iar seceta a cauzat foamete și tulburări sociale.

Pe acest fundal se desfășoară existența mai multor personaje - unele din partea locului, altele occidentale. Printre ele se numără Shiv (traficant de organe), domnul Nandha (vânător de inteligențe artificiale), Shaheen Badoor Khan (secretarul doamnei prim-ministru), Najia (jurnalistă), Lisa Durnau (cercetătoare în fizica fundamentală), Thomas Lull (cercetător în inteligența artificială), Tal (postuman neutru) și Vishram (comediant).

Viețile lor sunt periclitate de mai multe crize simultane și convergente. Shiv e hăituit de roboții ucigași ai unei agenții de recuperarea datoriilor. Domnul Nandha vede cum i se detramă căsnicia. Khan e victima unei înscenări și martorul căderii unui guvern. Najia distruge imaginea publică a unui politician. Durnau și Luill sunt implicați în dezvoltarea unui univers virtual cu viață artificială, dar și în rezolvarea enigmelor de la bordul unui asteroid străvechi, amenajat ca habitat de o altă civilizație. Tal ajunge pionul unor jocuri din culisele puterii politice. Iar Vishram se implică în administrarea unei afaceri de familie și în folosirea unui univers paralel ca sursă de energie.

Probabil că alți scriitori ar fi dezvoltat fiecare dintre aceste subiecte în câte un roman separat și ne-ar fi oferit peste o jumătate de duzină de cărți. Ian McDonald nu doar a îmbinat toate aceste fire narative, dar a și făcut-o cu deosebită măiestrie. Am remarcat grija cu care fiecare capitol se încheie cu un cârlig narativ, atenția cu care este dozat suspansul și migala cu care autorul a construit o rețea de relații cauzale între firele narative.

Am remarcat, de asemenea, atmosfera foarte convingătoare, caracterizarea personajelor prin discurs și prin acțiune, documentarea impresionantă din spatele scriiturii și discursul narativ bine controlat stilistic - evocativ și adesea poetic.

Firește, cititorii atenți vor discerne în River of Gods o mulțime de trimiteri intertextuale - la Neuromantul de William Gibson și la Synners de Pat Cadigan, la Visează androizii oi electrice? de Philip K. Dick și la Eon de Greg Bear, la Zeii înșiși de Isaac Asimov și la Permutation City de Greg Egan. Pe ansamblu, însă, multitudinea firelor narative, densitatea informațională, bombardamentul mediatic la care sunt supuse personajele, precum și impresia permanentă de suprapopulare, poluare și criză iminentă justifică comparația cu marile distopii ale lui John Brunner. Pe bună dreptate, într-o cronică dedicată romanului River of Gods în The Guardian, Christopher Priest a afirmat că Ian McDonald a scris Stand on Zanzibar pentru epoca numerică.

Voi așeza acest roman la loc de cinste în colecția mea, alături de Necroville și de alte capodopere ale literaturii (post)cyberpunk. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Și, dacă încântarea pe care mi-a adus-o finalul grandios al acestei cărți a fost întrucâtva umbrită de faptul că lectura s-a sfârșit, nu e totul pierdut. Căci Ian McDonald a publicat și un volum de schițe și povestiri plasat în același univers imaginar, Cyberabad Days. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Roger Zelazny, "Lord of Light" (1967)

În urmă cu 20 de ani, în 1995, am primit cadou la sediul Editurii Nemira două ediţii elegante, imprimate în Germania, ale unor romane de căpătâi ale SF-ului din Noul Val. Una era prima traducere română a romanului Stand on Zanzibar de John Brunner. Cealaltă era traducerea unui roman legendar al lui Roger Zelazny, Lord of Light, distins cu Premiul Hugo în 1968 şi finalist al Premiului Nebula. Pe acesta l-am devorat - îmi amintesc că l-am citit într-o singură zi, cu sufletul la gură, şi că am rămas uimit şi încântat de pe urma lecturii. Îmi plăcuseră şi alte cărţi de Zelazny, în special Jack of Shadows, însă Lord of Light era mai mult decât un roman reuşit.

Era o capodoperă.

Mulţi ani mai târziu, în 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie britanică a acestui roman celebru - numărul 7 în colecţia SF Masterworks, Editura Gollancz, Londra, 2004. Şi, după mai multe peripeţii, am izbutit abia în luna mai 2015 să îl citesc în original, pe îndelete.

E o experienţă pe care v-o recomand şi dumneavoastră. Iată din ce motive:

Subiectul romanului pare desprins din mitologia hindusă. Zeităţi precum Vişnu, Brahma, Kali sau Şiva domnesc de pe un tărâm numit Puntea Zeilor asupra unei planete pe care oamenii, într-o civilizaţie preindustrială, pot fi reîncarnaţi. Doar că reîncarnarea într-un trup tânăr şi sănătos sau într-unul bătrân şi bolnav este decisă de preoţimea zeilor atotputernici, care veghează ca populaţia să nu se revolte.

Iată însă că un farsor, Mahasamatman, care preferă să i se spună Sam, predică o doctrină a trezirii şi ieşirii din ciclul reîncarnării şi suferinţei - o revoluţie paşnică, dar care ar duce la pierderea puterii zeilor asupra oamenilor de rând. De aici până la comploturi, tentative de asasinat, trădări, jocuri de putere, alianţe şi războaie în toată regula nu mai este decât un pas - căci zeii îşi apără puterea cu gelozie şi asprime.

Interesant este că, pe măsură ce intriga romanului se desfăşoară, cititorii înţeleg treptat că aşa-zişii zei sunt, sau au fost cândva, membrii echipajului unei astronave, iar locuitorii de pe suprafaţa planetei sunt descendenţi ai lor şi ai pasagerilor navei. Băştinaşii planetei sunt fiinţe de energie pură, descrişi drept demoni, întemniţaţi cândva de protagonist şi eliberaţi acum pentru a-l ajuta în efortul de a-i răsturna pe zei de la putere.

Din discuţiile pe care Sam le poartă cu o zeitate sau cu alta, înţelegem că, odinioară, Yama, zeul morţii, fusese inginerul de bord, Brahma fusese femeie, iar un anume Nirriti cel Negru, stăpân peste armate de morţi-vii, era cândva capelanul creştin al astronavei. Şi tocmai aceste jocuri de identităţi, dintr-un corp în altul şi de la un rol public la altul, duc la răsturnări de situaţie şi la schimbări de alianţe. Căci iubiri vechi, despărţiri, gelozii şi ambiţii cât se poate de omeneşti duc, amplificate de tehnologii imposibil de deosebit de magie, la bătălii apocaliptice grandioase şi la lovituri de teatru ce întorc pe muchie de cuţit soarta întregii lumi.

Ceea ce are versiunea originală a romanului, iar traducerea nu poate reda decât parţial, este o frumuseţe a limbajului, o diversitate stilistică foarte bine controlată. Dacă discursul naratorial este elegant şi plin de lirism, iar unele conversaţii ale personajelor au sintaxă shakespeareană şi un vocabular elevat, venit parcă din alte vremuri, discuţiile de culise dintre foştii membri ai echipajului, cândva camarazi, iar acum când adversari, când aliaţi, se desfăşoară într-un stil colocvial, contemporan, la o ţigară. Chiar această jonglerie stilistică, menţinută fără cusur de la prima la ultima pagină a cărţii, sugerează foarte bine diferenţa dintre ceea ce pretind a fi personajele şi ce sunt ele de fapt.

Căci la temelia conflictului dintre Sam şi foştii săi colegi din echipaj stă o dilemă morală cu implicaţii majore: dacă populaţia planetei trebuie menţinută în sărăcie şi ignoranţă pe viitor, spre folosul şi slava unor privilegiaţi care joacă roluri de zei, ori dacă progresul tehnologic al acestor oameni trebuie permis, ba chiar accelerat, pentru ca viaţa să li se amelioreze. 

Şi probabil nu vă veţi mira câtuşi de puţin să aflaţi că, într-o manieră destul de tipică pentru anti-eroii Noului Val, protagonistul Sam, în numele unui nobil principiu moral şi al unei cauze drepte, nu se mulţumeşte doar să joace rolul lui Buddha Shakyamuni, în care nu crede cu adevărat, ci săvârşeşte fapte reprobabile, mergând până la sabotaj şi asasinat. (Că unul dintre asasinii trimişi de Kali pe urmele lui e convertit şi atinge iluminarea e încă un paradox al acestei poveşti de neuitat.)

Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care v-aş recomanda să citiţi Lord of Light sau, dacă aţi parcurs-o deja în traducere, să vă delectaţi cu originalul. (Puteţi comanda online un exemplar aici.) Este unul dintre romanele care, ca şi The Book of the New Sun, încurajează şi răsplătesc mai multe lecturi.

Ursula K. Le Guin, "The Lathe of Heaven" (1971)

În iulie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Ursula K. Le Guin, The Lathe of Heaven (Colecţia SF Masterworks nr. 44, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). Iniţial, acest roman a fost publicat în anul în care m-am născut, 1971, ca şi Jack of Shadows de Roger Zelazny. De parcurs, am izbutit să-l parcurg abia în noiembrie 2013. (Un an mai propice lecturilor decît alţii, din cîte am observat.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată în ceea ce, în 1971, părea viitorul apropiat - mai exact, în 2002. Protagonistul este un bărbat din Portland, Oregon (oraşul de baştină al Ursulei K. Le Guin), numit George Orr. Acesta crede că visele sale modifică realitatea, drept pentru care ia medicamente pentru a-şi suprima visele. Din păcate, autorităţile care detectează abuzul de medicamente îl trimit să facă psihoterapie sub îndrumarea doctorului William Haber. Experimentele acestuia din urmă, bazate pe hipnoză şi pe analiza electroencefalogramelor, îl conving că Orr chiar modifică realitatea, drept pentru care începe un proces duplicitar - pe de o parte, la fiecare şedinţă îi sugerează pacientului hipnotizat noi căi de modificare a realităţii, iar pe de alta, la încheierea fiecărei şedinţe, îl manipulează (chiar îl şantajează de la un punct încolo) pentru a continua tratamentul.

După cum probabil vă aşteptaţi, viziunile subconştiente din care se contruiesc visele protagonistului (şi noile versiuni ale realităţii) nu fac casă bună cu cerinţele terpaeutului. E drept că, rînd pe rînd, acesta sugerează rezolvarea crizei de suprapopulare, precum şi a tensiunilor interrasiale, însă în fiecare nouă versiune a realităţii soluţia problemei precedente pare mai rea decît fusese problema în sine. Astfel, rînd pe rînd, apar pandemii, Al Treilea Război Mondial, o invazie extraterestră pe Lună (apoi una pe Pămînt), o distopie fascistă.

În cele din urmă, Haber caută să ia în propriile mîini procesul de rescriere a realităţii prin vis, însă rezultatul este o disoluţie parţială a realului, o societate disfuncţională şi, în ceea ce îl priveşte pe doctor, o pierdere a sănătăţii mintale şi a poziţiei sociale.

Prin cele două personaje principale, Ursula K. Le Guin ilustrează contrastul dintre două atitudini. Una orientală, contemplativă, bazată pe echilibru şi acţiune prin non-acţiune. (Nu întîmplător, unele citate de la începutul capitolelor provin din maeştri taoişti precum Lao Tze şi Chuang Tze.) Cealaltă atitudine este occidentală, implicată, bazată pe voinţa individului şi pe setea de putere. Pe parcursul desfăşurării intrigii, doctorul Haber pare din ce în ce mai tiranic, mai malefic - de-a dreptul diabolic, în vreme ce protagonistul se dovedeşte a fi echilibrat, armonios, apt să facă mereu apel la un vast rezervor inconştient de vitalitate şi cumpătare.

Dacă George Orr ajunge să se îndrăgostească de un personaj feminin, Heather Lelache, pe care o caută şi o apropie dintr-o versiune a realităţii în alta, doctorul Haber, în schimb, pe măsură ce capătă din ce în ce mai multă putere şi influenţă, ajunge să fie din ce în ce mai singur, mai izolat. Aşa cum remarcă protagonistul, Haber se poartă de parcă, în sinea lui, nu ar fi convins că oamenii ceilalţi ar fi adevăraţi.

Pe lîngă jocul acesta al realităţilor schimbătoare, cu aluzii religioase şi filosofice ca în romanele unui fost coleg de clasă al Ursulei K. Le Guin, Philip K. Dick, am remarcat şi un număr de trimiteri la contracultura hippie a anilor 1960 şi 1970 - referiri la melodii ale formaţiei Beatles, la dicţia lui Bob Dylan, la coafuri şi vestimentaţii specifice acestei mode, la cannabis. Pe de altă parte, deşi au trecut peste patru decenii de la publicarea romanului The Lathe of Heaven, unele probleme amintite acolo sînt încă prezente din păcate - de la suprapopulare şi războaie locale la supravegherea ubicuă şi restrîngerea drepturilor cetăţeneşti.

Stilistic, romanul acesta nu m-a impresionat la fel de mult ca unele dintre cărţile seriei Earthsea. Conţinutul alegoric destul de vizibil l-a apropiat, în schimb, de alte volume ale autoarei, precum The Left Hand of Darkness. Avînd însă în vedere că este un roman concis şi dinamic, vi-l recomand şi dumneavoastră. Într-o ediţie britanică îl puteţi achiziţiona de la Nautilus, aici. Într-o ediţie română, sub titlul Sfâşierea cerului, în traducerea Roxanei Brînceanu, îl puteţi achiziţiona de la Editura Trei, aici. Vă doresc lectură plăcută!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Gardner, "Grendel" (1971)

Prin 1994, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a recomandat un roman de John Gardner bazat pe un poem epic pe care îl citisem în traducere română cu doi ani mai înainte, Beowulf, şi pe care îl apreciasem mult. E drept că nu am urmat recomandarea imediat, însă, după mai mulţi ani, la un final de noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un exemplar de dată mai recentă din romanul Grendel (Colecţia Fantasy Masterworks, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). De parcurs, l-am parcurs abia în octombrie 2013, cu ocazia unui seminar de poezie despre Beowulf. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa ediţiei de la Gollancz este semnată de Jeffrey Ford şi este foarte informativă, avînd în vedere că domnul Ford l-a cunoscut pe autor în ultimii ani de viaţă ai acestuia din urmă. Pe de o parte, apar informaţii despre personalitatea şi mediul de lucru al profesorului universitar John Gardner (şi există paralele cu două personaje din roman, Grendel, respectiv Plăsmuitorul), iar pe de alta sînt prezentate date despre opera acestuia - romane, poeme şi lucrări de critică literară, dintre care unele au stîrnit indignare la vremea lor, iar altele au căzut, poate pe nedrept, într-un con de umbră.

Nu aceasta a fost însă soarta romanului Grendel, întrucît acesta se bucură de o perenă popularitate ca urmare a includerii sale în manualele de liceu americane, cum ar fi Prentice Hall Literature - The English Tradition (pp. 54-55).

Romanul reia unele episoade din poemul epic Beowulf... din perspectiva antagonistului, căpcăunul Grendel. În Evul Mediu Timpuriu, acesta terorizează un ţinut danez şi, avînd o viaţă foarte lungă, e martorul schimbării treptate a relaţiilor sociale şi al creşterii puterii regelui Hrothgar. Numai că Grendel, veritabilă forţă de neoprit, dă buzna uneori în sala de banchete Heorot, apoi îi sfîşie şi îi mănîncă pe supuşii regelui.

În mod ironic, protagonistul e uneori bîntuit de întrebări filosofice despre existenţă, despre Univers şi despre rostul său în lume, iar alteori, ca în teatrul absurdului, are tentative eşuate de comunicare şi comuniune - fie cu maică-sa (nespus de bătrînă şi lipsită de grai), fie cu oamenii (care se tem de el şi îl alungă), fie cu un balaur (care, percepînd în egală măsură trecutul şi viitorul, foloseşte concepte avansate şi e de neînţeles). Protagonistul nu găseşte alinare nici în religie, căci idolii de lemn şi piatră la care se închină oamenii sînt uşor de distrus, iar preoţilor le vine mai uşor să li se prezinte drept zeitate decît drept frate întru credinţă. Prin urmare, izolarea şi cinismul lui Grendel se accentuează progresiv, iar sosirea în final a geaţilor conduşi de Beowulf îl umple de o ciudată bucurie.

Cum evenimentele aflate în prim-plan în intriga romanului nu acoperă decît un sfert dintre cele prezentate în poemul epic Beowulf, celelalte episoade din poem sînt recuperate pe alte căi. Astfel, atît mama lui Grendel cît şi sălaşul lor din ţinuturile lor mlăştinoase sînt prezentate cînd şi cînd - prolepse pentru confruntarea lui Beowulf cu mama căpcăunului. Balaurul hrăpăreţ care îşi apără comoara cu gelozie şi scuipă flăcări ştie că va pieri cîndva, în viitor - altă prolepsă, de data asta făcînd aluzie la ultima înfruntare din poemul epic. Iar al treilea eveniment major din Beowulf, mai exact întrecerea de înot a acestuia cu personajul Breca şi lupta cu nişte monştri marini, se recuperează sub forma unei poveşti relatate spre finalul romanului, în sala de banchete Heorot.

Fireşte, conform canoanelor postmoderniste, textul literar prezintă o diversitate de tehnici literare, ca într-un caleidoscop. Adesea proza are o încărcătură poetică, semănată cu aliteraţii ce evocă în filigran textura poemului-sursă. Alteori, apar versuri, sau fragmente dramatice, desprinse parcă dintr-o piesă de teatru.

Tot o tehnică postmodernă o reprezintă şi intertextualitatea. Spre exemplu, pentru a pune capăt unui război între două regate, tînărul rege Hygmod i-o oferă pe sora lui, Wealtheow, drept soţie bătrînului Hrothgar, iar aceasta devine un fel de ostatică neconsolată, rumegînd vagi planuri de răzbunare - precum Kriemhild din Cîntecul Nibelungilor - iar nepotul regelui, Hrothulf, care plănuieşte în secret să ia puterea şi bîntuie ca o piază rea pe lîngă cei doi copilandri ai lui Hrothgar, pare să fie o versiune anacronică a lui Richard al III-lea. Episodul în care căpcăunul caută să fie acceptat printre oameni, iar aceştia îl alungă, aminteşte de unul similar din Frankenstein. Fireşte, amatorii de literatură fantastică vor interpreta ca pe o conexiune intertextuală şi episodul în care Grendel discută cu balaurul arogant şi hrăpăreţ - căci dialogul dintre Bilbo şi Smaug, din Povestea hobbitului, are ecouri în genul fantasy.

Pe de altă parte, tot postmodern este şi tratamentul ironic al personajelor şi evenimentelor din roman. Astfel, Grendel e bîntuit de angoase existenţiale, Plăsmuitorul transformă amintirile din mintea martorilor la evenimente istorice cu cîntecele sale măiastre şi mincinoase, Beowulf e mitoman, iar curtenii din suita lui Heoroth sînt nişte fanfaroni neputincioşi. La confruntarea apoteotică din final, căpcăunul mai întîi îşi leagă la gît o faţă de masă în chip de şervet şi abia apoi se pune gospodăreşte să sfîşie şi să înfulece un om.

Nu lipsit de interes este şi setul de trimiteri la semnele zodiacale pe parcursul romanului. Rînd pe rînd, apar personaje animaliere sau umane care reprezintă Berbecul, Taurul, Racul, Balanţa, Vărsătorul Fecioara, Leul, Săgetătorul, Capricornul şi Peştii, iar Balanţa e evocată într-un capitol în care Grendel se tot gîndeşte la echilibru. (Probabil că apar în text şi referiri la Gemeni, însă mărturisesc că acestea mi-au scăpat din vedere.)

Pe ansamblu, Grendel este un roman fantastic postmodern ambiţios, foarte bine executat, care arată că John Gardner nu era doar capabil să le de altora sfaturi despre creaţia literară (ca în lucrarea The Art of Fiction), ci şi să creeze el însuşi cărţi de recitit. Căci, spre deosebire de tomurile groase şi fade care au invadat piaţa fantasy de vreo treizeci şi cinci de ani încoace, Grendel merită cu prisosinţă o a doua lectură. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar din acest roman de referinţă aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ian McDonald, "Necroville" (1994)

În 1995, la Editura Pygmalion din Ploieşti, în colecţia Cyborg, apărea în traducerea lui Gabriel Stoian un roman al autorului britanic Ian McDonald, Necroville, cu o prefaţă de Mihai-Dan Pavelescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am rămas cu o bună impresie despre el. După mulţi ani, în alt deceniu, în alt mileniu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus o nouă ediţie britanică a acestui roman - Necroville (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2011). În septembrie 2013, l-am recitit pe îndelete, de această dată în original.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-un viitor destul de apropiat, în care, cu ajutorul nanotehnologiei, morţii pot fi reînviaţi. Sub aspect legal, reînviaţii nu au cetăţenie, nici drepturi legale, precum cei vii, ci sunt proprietatea unor corporaţii. Pe Pământ, ei sunt obligaţi ca să petreacă fiecare noapte în ghetouri numite necroville. În spaţiul cosmic, însă, morţii s-au revoltat şi au început vaste proiecte de colonizare, cum ar fi transformarea Lunii cu ajutorul nanotehnologiei. Iar flota resuscitaţilor atacă liniile de apărare ale Pământului pentru a elibera mulţimile înrobite din necroville-uri.

În acest context, cinci prieteni vechi şi-au propus să se întâlnească în Los Angeles, la Terminal Café, în noaptea dintre 1 şi 2 noiembrie 2063, de Ziua Morţilor.

Unul dintre aceştia este Santiago Columbar, creator de droguri şi celebritate printre toxicomani. Căutând să revină la o stare mentală şi emoţională pe care nu o mai avusese din adolescenţă, Santiago ajunge să fie vânător, apoi vânat într-un joc pe viaţă şi pe moarte între două bande de morţi.

Un altul este Toussaint Xavier Tesler, fiul mai tânăr al lui Adam Tesler, patronul unei super-corporaţii care deţine monopolul asupra învierii. Toussaint este răpit de un comando şi implicat într-o lovitură de palat menită să le acorde drepturi şi libertăţi resuscitaţilor.

Printre vechii prieteni se numără şi Yo Yo Mok, o sino-americană de profesie avocat. Cercetările ei menite să recupereze memoria unei cliente resuscitate o duc prin ciberspaţiu, în conflict cu o corporaţie multinaţională şi în cele din urmă la descoperirea unui complot de importanţă mondială.

Altă participantă la această reuniune este Trinidad Malcopuelo. Din păcate, un fost iubit al ei, surfer pe valuri, apoi pe aer, a pierit într-un accident ca urmare a unui drog creat de Santiago. Şi Trinidad are de discutat cu Santiago pe această temă...

Din nefericire, cel de-al cincilea prieten din grup, Camaguey Quintano, nu ajunge la această reuniune, căci, în urma relaţiilor intime neprotejate cu o resuscitată, a contactat o maladie exotică şi mortală, cauzată de nanomecanisme. Camaguey îşi petrece noaptea rătăcind prin Necroville în compania unei prostituate reînviate, Nute, iar dimineaţă ea este cea care ajunge la Terminal Café şi le spune celorlalţi povestea lui.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest roman este că poate fi parcurs (şi agreat) la mai multe niveluri de lectură. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică, aproape pe fiecare pagină se găsesc idei interesante, de la automobilele care se şofează singure la dinozaurii re-creaţi cu ajutorul nanotehnologiei şi de la războaiele spaţiale spectaculoase la realităţile virtuale copleşitoare.

Pentru cei care citesc literatură de dragul caracterizării, Ian McDonald a adaptat o tehnică modernistă de la Virginia Woolf - cea a recuperării trecutului personajelor prin fragmente disparate ivite în intervale de introspecţie. Astfel, prin numeroasele porţiuni în care gândurile personajelor principale sunt redate în stilul indirect liber, episoade-cheie din trecutul acestora se ivesc, iar cititorii pot să înţeleagă tiparele comportamentale ale protagoniştilor şi natura relaţiilor dintre aceştia.

Consumatorii de literatură populară pot parcurge Necroville ca pe un thriller, întrucât în fiecare capitol apar scene spectaculoase de urmăriri, dueluri, schimburi de focuri, atentate cu explozibili, dezvăluiri şocante şi lovituri de teatru.

Cei care apreciază literatura subversivă pot interpreta acest roman ca pe o satiră la adresa corporatismului - un roman cu cheie despre clase sociale, drepturi şi privilegii, opresori şi oprimaţi. Căci, înainte de a se dizolva în cyber-noir, sau, mai rău, în cyber-preppy, literatura cyberpunk a fost o formă de revoltă împotriva capitalismului tîrziu, iar Necroville reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Pentru vânătorii de conexiuni intertextuale, romanul lui Ian McDonald este un deliciu. Cum îi stă bine artefactului literar postmodern, Necroville e doldora de trimiteri la literatură, de la Shakespeare şi Milton la Čapek şi Gibson, dar şi la cinematografie. Decorul urban al romanului e înţesat de ecrane pe care rulează pelicule celebre, iar pe parcursul acţiunii personajele principale surprind secvenţe din Vrăjitorul din Oz, din Pe aripile vîntului şi din zeci de alte filme. Desigur, unele trimiteri sunt mai subtile decît altele, iar confruntarea finală dintre oligarhul Adam Tesler şi fiul său resuscitat aminteşte de o scenă similară din Blade Runner, chiar dacă pelicula aceasta de căpătâi a genului cyberpunk nu este menţionată explicit.

Nu în ultimul rînd, Necroville merită citit şi pentru şuvoiul inepuizabil de imagini suprarealiste din paginile sale. Practic pe fiecare filă apar personaje exotice, artefacte ingenioase, decoruri spectaculoase, costume umitoare, ca într-un caleidoscop multicolor. Căci noaptea în care se petrece acţiunea romanului este o noapte de carnaval...

Acestea fiind zise, nu îmi rămîne decît să vă recomand şi dumneavoastră să (re)citiţi Necroville. În versiunea originală, îl puteţi comanda aici. În ceea ce mă priveşte, probabil am să parcurg în viitorul apropiat şi alte cărţi de Ian McDonald, întrucît pe rafturile din biblioteca mea aşteaptă la rînd încă vreo patru sau cinci. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii...

Adam Roberts, "Jack Glass" (2012)

Spre finalul lunii august 2013, prin amabilitatea domnului Mihai-Dan Pavelescu, am avut ocazia să parcurg romanul Jack Glass (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012) al autorului britanic Adam Roberts. Anul acesta, romanul a fost distins cu premiile British SF Association şi John W. Campbell Memorial - două motive suplimentare ca să-l citesc. Şi iată ce am aflat:

Romanul este structurat în trei secţiuni, fiecare dintre acestea desfăşurîndu-se într-un alt decor, însă toate trei avînd personaje comune şi acelaşi fundal.

În partea întîi, intitulată "În cutie", cîteva personaje masculine condamnate la muncă silnică sînt sigilate într-un asteroid pentru a ispăşi o pedeapsă de unsprezece ani. Pe de o parte, personajele se confruntă cu probleme practice cum ar fi generarea aerului, procurarea apei potabile, cultivarea hranei şi încălzirea mediului ambiant. Pe de altă parte, între personaje apar conflicte pentru putere - şi încă unele din ce în ce mai violente. Iar unul dintre aceste personaje, Jac, are un handicap serios, întrucît i-au fost amputate ambele picioare. (Ar trebui să adaug şi un detaliu semnificativ - pe Jac îl preocupă posibilităţile practice de a fabrica şi prelucra sticlă.)

Partea a doua poartă titlul "Crimele PVL". Spre deosebire de prima parte, în care decorul era claustrofobic, iar despre societatea care condamnase acele personaje la muncă forţată ni se ofereau destul de puţine detalii, de această dată acţiunea e plasată pe Pămînt, pe o insulă grecească, iar intriga se bazează pe un conflict de putere la vîrful unei societăţi care cuprinde întregul Sistem Solar - Pravila Ulanov.

Printre personajele principale se numără două domnişoare create prin inginerie genetică, Diana şi Eva Argent, care urmează să moştenească puterea, privilegiile şi responsabilităţile unui clan ce se ocupă cu prelucrarea informaţiilor. Cele două fete sînt destul de diferite. Eva, mai vîrstnică, e preocupată de ştiinţele exacte şi pregăteşte un doctorat (al şaselea) în astrofizică pe tema supernovelor-şampanie - stele cu masa prea mică pentru a deveni superonove şi care totuşi explodează.

Diana, aflată în adolescenţă, e preocupată de ştiinţele umaniste, în special de psihologie, şi are o gîndire intuitivă. Iar cele două fete se confruntă cu o enigmă - cineva l-a ucis pe unul dintre servitorii lor. Dacă pentru Eva răspunsul e evident (făptaşul e unul dintre servitori, ceea ce reduce numărul suspecţilor de la cîteva zeci de miliarde la doar nouăsprezece), Diana, pasionată de jocurile virtuale poliţiste, îl cooptează pe tutorele lor, Iago, şi face pe detectiva particulară. După care lucrurile iau o întorsătură cu adevărat neplăcută...

În partea a treia, intitulată "Arma imposibilă", Diana Argent, Iago şi o servitoare, Sapho, călătoresc incognito prin habitatele de la periferia Pravilei Ulanov. De această dată, cei trei se confruntă cu o problemă aparent imposibil de rezolvat. Într-un habitat spaţial al lui Iago, forţe de poliţie conduse de inspectorul Bar-le-Duc au încercat să-i aresteze, însă o armă nemaivăzută l-a spulberat pe inspector şi i-a distrus nava. Pe de o parte, misterioasa armă a fost negăsit. Pe de altă parte, în ciuda cercetării temeinice a habitatului, nici presupusul asasin nu a putut fi aflat. Iar Diana nu e căutată numai de către autorităţi, ci şi de agenţi ai propriului clan - căci, cînd lupta pentru putere s-a înteţit, unii membri ai familiei sale au trădat-o.

N-am să intru în detalii privitoare la rezolvarea celor trei enigme aflate în centrul intrigii celor trei părţi - ca să nu vă stric plăcerea lecturii. Vă asigur că ele au soluţii - şi încă unele ingenioase. Ba chiar şi problema supernovelor-şampanie capătă un răspuns interesant sau, mai bine zis, un răspuns ştiinţifico-fantastic.

În schimb, aş sublinia că Jack Glass este un bun exemplu de maturizare a genului SF. Astfel, prologul e scris în maniera unor nuvele de Cordwainer Smith din seria Lorzilor Instrumentalităţii. Enigma poliţistă din partea a doua aminteşte întrucîtva de Soarele gol de Isaac Asimov. Lupta de putere din fundalul societăţii, între clanuri specializate, evocă conflictul principal din Dune de Frank Herbert. Protagonistul descurcăreţ, care devine, din exilat pe un asteroid, salvatorul omenirii, aduce puţin cu Gully Foyle din The Stars, My Destination de Alfred Bester. Iar periplul printre habitate spaţiale precare populate de personaje postumane seamănă oarecum cu intrigile picareşti din Schismatrix de Bruce Sterling sau Vacuum Flowers de Michael Swanwick.

Cu alte cuvinte, Jack Glass merită apreciat nu numai ca un roman SF cu un fundal interesant, ori ca o serie de enigme poliţiste cu soluţii surprinzătoare, ci şi ca un intertext postmodern meşteşugit care încurajează şi răsplăteşte o lectură atentă. Din fericire, veţi avea şi dumneavoastră ocazia să parcurgeţi această carte - pentru că, în cadrul Colecţiei Sigma pe care domnul Mihai-Dan Pavelescu o îngrijeşte la Editura Trei, va apărea în curînd o ediţie română sub titlul "Jack-de-Sticlă".

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)