Alexandru Ungureanu, "Marele prag" (1984)

În 1984, prin amabilitatea unui coleg din şcoala generală, am avut ocazia să citesc un roman modular de Alexandru Ungureanu, Marele prag (Colecţia Fantastic Club, Editura Albatros, Bucureşti, 1984). M-a impresionat destul de mult, însă m-a şi bulversat într-un fel.

Pe la începutul anilor 1990, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar din acest roman. În iulie 2012, într-o după-amiază, l-am recitit. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul-narator al romanului nu-şi declară numele. În unele capitole este poreclit "Coiotul Cvadridimensional". După o scurtă introducere lirică, fără titlu, protagonistul începe naraţiunea propriu-zisă cu un capitol intitulat "Scrisoare din Hipercubul 14" - care iniţial a apărut sub formă de povestire separată. "Coiotul", un marginal dintr-o societate metagalactică, se implică într-o operaţiune de sustragerea energiei din cu totul alt sector spaţial, din altă epocă istorică, de pe o planetă înapoiată (probabil chiar a noastră).

În capitolul "Farsa", protagonsitul este anchetat de agenţii de la Controlul Spaţiului, îşi trădează complicii, apoi este angajat de către un personaj sus-pus ca îngrijitor pentru copii. Iar unul dintre copii face farse care-l duc pe "Coiot" la o cădere nervoasă...

"Resemnată, maşina" e un interludiu în care un personaj secundar, Gaepa, merge să i se spovedească unei maşinării, Bătrînul Înţelept Automat 453.

"Maşina iluziilor", în schimb, e un episod suprarealist în care o tentativă de seducţie a "Coiotului" se desfăşoară printre halucinaţii, iar partenera de o seară a acestuia este asasinată.

"Nesfîrşita maşină" duce povestea în zona satirei sociale. Protagonistul merge să se angajeze la o fabrică, iar aceasta din urmă se dovedeşte a fi vastă, labirintică, de neînţeles. Personaje secundare rătăcesc în adîncurile ei, căutînd o ieşire, iar unul dintre ele, un inginer, ajunge la concluzia că maşinăria fabricii este de fapt infinită.

"Maşina de visat şerpi" e un alt episod suprarealist în care protagonistul testează un dispozitiv pentru generarea visurilor şi, într-un mod foarte detaliat şi convingător, se visează rîmă. De aici şi pînă la revelaţia adevăratei naturi a semenilor săi din acea societate nu mai e decît un pas - doar că revoluţia declanşată astfel se dovedeşte a fi, la rîndul ei, doar un vis.

"Maşina interioară" este o variaţiune pe tema micului magazin de curiozităţi şi a obiectelor fantastice care s-ar putea găsi într-un asemenea magazin. Din prăvălia doamnei Delix, protagonistul cumpără un artefact care, prin scurte sclipiri, îi răspunde afirmativ, negativ sau evaziv la întrebări. Doar că artefactul nu citeşte cu adevărat viitorul, ci doar dorinţele subconştiente ale protagonistului, iar deziluzia provocată de diferenţele dintre aşteptări şi realitate este din ce în ce mai amară.

"Parada păianjenilor" este poate cel mai memorabil capitol al romanului - o meditaţie pe tema constrîngerilor sociale. Drept pedeapsă pentru că i-a făcut avansuri fiicei unui potentat, protagonistul este condamnat să stea într-o celulă telepatică, expus într-un loc public. Trecătorii pot să-i traverseze celula oricînd, pentru că este imaginară, însă "Coiotul" nu izbuteşte nicicum să plece dintre pereţii ei închipuiţi. Nu pînă la executarea pedepsei...

"Labirintul timpului" este o tratare interesantă a temei labirinturilor. Protagonistul este trimis să evalueze un labirint construit de un poet pe cheltuiala unui potentat, iar labirintul, deşi liniar şi lipsit de bifurcaţii, le face pe personajele care-l explorează să se rătăcească în timp şi să devină defazate unele faţă de altele. Şi dacă rătăcirea "Coiotului" l-ar duce într-un episod anterior al vieţii sale, de această dată în rol de asasin, mai degrabă decît de martor?

"La capătul transpaţiului" e un capitol amplu, o abordare a SF-ului militarist. De această dată, protagonistul se înrolează şi este trimis printr-o gaură de vierme într-un război de uzură pe o altă planetă, din cu totul alt sector spaţial, împotriva unor băştinaşi numiţi "ligromi". Doar că, după o analiză a situaţiei strategice, comandamentul decide retragerea trupelor şi închiderea tunelului spaţio-temporal, iar "Coiotul" şi doi camarazi sînt abandonaţi, fără putinţă de scăpare. După o întîlnire suprinzător de paşnică cu o familie de ligromi, protagonistul este grav rănit de explozia accidentală a unei grenade şi transportat acasă de ai săi.

"Ultimul mesaj" este un lung monolog dramatic adresat de către "Coiot" medicului care l-a resuscitat şi tratat. În esenţă, protagonistul a găsit o cale spre transcendenţă, iar întregul Univers, inclusiv medicul, au ajuns, printr-o bizară răsturnare de situaţie, să se afle înăuntrul său, mai degrabă decît afară.

Dintre aspectele pozitive ale acestui roman modular, aş aminti încărcătura lirică a unor pasaje, romantismul protagonistului - personaj mereu îndrăgostit şi visător care tînjeşte după o domnişoară de necucerit - şi calitatea subversivă a unora dintre capitole, în care, fie şi sub formă onirică sau suprarealistă, erau expuse racilele societăţii naţional-comuniste din anii 1980.

Dintre aspectele mai puţin bune aş menţiona unele scăpări de redactare literară şi de tehnoredactare, stilul cam forţat al dialogurilor, precum şi preponderenţa episoadelor onirice/suprarealiste faţă de acţiunea propriu-zisă. Cînd cele mai multe pagini tratează despre vise, halucinaţii, iluzii şi introspecţii, parcă lumea imaginară în care se desfăşoară intriga se risipeşte şi devine mai puţin convingătoare.

Pe ansamblu, Marele prag rămîne un produs al epocii în care a fost scris, dar nu reuşeşte pe deplin să treacă pragul în noul mileniu, pentru a se adresa şi generaţiilor mai tinere, care nu au cunoscut direct societatea naţional-comunistă la care se fac referiri în subtext.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

  

John Gardner, "The Art of Fiction" (1984)

În 1996, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am primit cadou un exemplar dintr-o lucrare a lui John Gardner intitulată The Art of Fiction - Notes on Craft for Young Writers (Editura Alfred A. Knopf, New York, 1984). De parcurs, am parcurs acest volum abia în iulie 2012. Şi iată ce am aflat:

The Art of Fiction constă dintr-o introducere, două părţi principale şi un set de exerciţii. Introducerea prezintă succint motivele pentru care autorul a scris cartea, structura cărţii şi importanţa acesteia la cursurile de scriere creativă organizate la unele universităţi americane în anii 1960 şi 1970.

Partea întîi se intitulează "Note asupra teoriei literar-estetice" şi conţine capitole precum "Legea estetică şi misterul artistic", "Aptitudini de bază, gen literar şi literatura ca vis", "Interes şi adevăr" sau "Metaficţiune, deconstrucţie şi improvizaţie".

Partea a doua se numeşte "Note asupra procesului ficţional"şi include capitole ca "Erori obişnuite", "Tehnică" şi "Structurarea intrigii".

Secţiunea de "Exerciţii" cuprinde o gamă variată de subiecte pentru atelierele de creaţie literară, de la scrierea de scurte dialoguri sau pasaje descriptive la structurarea intrigii pentru romane întregi.

Am remarcat pe tot parcursul cărţii concizia prezentării, stitul accesibil şi relevanţa exemplelor (de la Homer şi Dante la Nabokov şi Kafka). Cu toate că Gardner face permanent distincţia între literatura "cultă" şi literatura "populară", pe alocuri are cuvinte de laudă pentru autorii de ficţiune speculativă precum Roger Zelazny sau pentru cei de literatură poliţistă ca Raymond Chandler. Iar observaţiile sale referitoare la caracterizare, stil, suspans sau structurarea intrigii mi-au mers de multe ori la inimă.

După ce am parcurs această lucrare teoretică a lui John Gardner, mărturisesc că mi s-a iscat curiozitatea să citesc un roman fantastic al său, Grendel, pe care cu ani în urmă mi l-a recomandat vechiul meu prieten Mirel Palada. Dar despre Grendel am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

William Gibson - "Neuromancer" (1984)

Începînd din ianuarie 1991, sub influenţa războiului din Golful Persic, am scris o schiţă pe care ulterior am intitulat-o "Noaptea cea mai lungă". Prin aprilie am depus-o la redacţia revistei Anticipaţia sub pseudonimul Kilgore Trout, şi multă vreme nu am mai auzit nimic despre ea. Într-un tîrziu, nu-mi mai amintesc dacă în decembrie 1991 sau ianuarie 1992, m-am pomenit acasă cu un telefon de la domnul Mihai Dan Pavelescu ("Acel Mihai Dan Pavelescu, traducătorul?" "Da, eu sînt." "E o onoare să vă cunosc."), care citise schiţa, o identificase drept cyberpunk şi vroia să ştie dacă citisem Neuromancer (nu, nu-l citisem) şi dacă aş fi vrut să-l citesc.

În cazul în care mai are cineva vreun dubiu, vă spun sigur că Moş Crăciun există cu adevărat şi locuieşte în Drumul Taberei.

M-am întîlnit cu domnul Pavelescu în staţia de autobuz de la Universitate şi aşa a intrat Neuromancer (o ediţie britanică de buzunar) în viaţa mea.

Citisem deja "Johnny Mnemonic" şi "Burning Chrome", aşa încît titlul primei părţi a romanului, "Chiba City Blues', m-a pus pe jar. Ştiam că Molly fusese la Chiba pentru implanturi, iar Rikki, iubita ciber-spărgătorului Bobby Quine, plecase acolo pentru a deveni vedetă sim-stim. Şi acţiunea din Neuromancer începea chiar în Chiba.

Intriga romanului este un minunat exemplu de construcţie dinamică, unde personajele schimbă permanent locaţiile, incidentele se ţin lanţ, iar cartea se termină atît de repede încît cititorii nu au timp să se plictisească. Pe de altă parte, fiecare dintre părţile romanului, cinci la număr, pune imaginea de ansamblu într-o nouă perspectivă.

"Chiba City Blues" îi familiarizează pe cititori cu situaţia unui ciber-spărgător, sau "cowboy de consolă”, cum îi numeşte Gibson, care a fost mutilat de către cei ce-l angajaseră pentru că încercase să-i înşele. Spărgătorul, Henry Case pe nume, a venit la Chiba în speranţa că va fi tratat în clinicile clandestine. Pe măsură ce banii i se împuţinează şi tratamentul întîrzie să apară, protagonistul devine dependent de amfetamină şi se implică în lumea interlopă locală cu speranţa secretă că cineva îl va ucide în cele din urmă.

Situaţia se schimbă radical cînd Molly îl recrutează pentru un patron ciudat, Armitage. Case suferă operaţii chirurgicale care-i redau posibilitatea să-şi practice profesia, iar Armitage are nevoie de el pentru o misiune importantă.

Partea a doua, "Expediţia pentru cumpărături", transferă acţiunea în megalopolisul numit Sprawl (Lăbărţarea), un spaţiu urban ce se întinde de la Boston pînă la Atlanta. Pe parcursul asamblării echipei (lui Molly şi Case şi se alătură rînd pe rînd Finlandezul, Dixie Flatline, care este copia software a unui cowboy de consolă, şi Peter Riviera, un psihopat din Istanbul) între Case şi Molly se cimentează o alianţă, iar cei doi află nu numai că ţinta operaţiunii este Wintermute, o inteligenţă artificială, proprietate a unui clan orbital, ci şi că Armitage este de fapt un veteran din cel de-Al Treilea Război Mondial căruia i s-a implantat un simulacru de personalitate.

În partea a treia, "Miezul nopţii în Rue Jules Verne", echipa se apropie de obiectiv, mai precis ajunge la bordul staţiei spaţiale Freeside, proprietatea clanului orbital Tessier-Ashpool. Treptat, Case înţelege că Wintermute a iniţiat întreaga operaţiune cu scopul de a se elibera (sau poate a se avaria), iar acţiunea va afecta probabil şi cealaltă inteligenţă artificială a clanului. Operaţiunea este ameninţată de dezastru, întrucît trei membri ai Poliţiei Turing, însărcinată cu supravegherea inteligenţelor artificiale, încearcă să-l aresteze pe Case.

"Atacul din Lumina Hoinară" conduce acţiunea la punctul culminant. Wintermute îl salvează pe Case de Poliţia Turing, dar operaţiunea intră în criză de timp. Acţiunile lui Case din ciberspaţiu sînt stînjenite de apariţii ale celor două IA-uri, dintre care Neuromancer chiar îi propune protagonistului să renunţe şi să-şi continue existenţa ca simulacru informaţional într-o realitate virtuală. Molly, pe de altă parte, trebuie să intre în locuinţa clanului Tessier Ashpool, Straylight (Lumina Hoinară), şi se confruntă mai întîi cu bătrînul Ashpool, pe cale să se sinucidă, apoi cu Hideo, asasinul clonat al familiei. Armitage este împins şi el la nebunie şi sinucidere.

Acţiunea lui Case din ciberspaţiu reuşeşte, însă, iar cele două IA-uri fuzionează într-o meta-entitate complet eliberată de sub control uman. "Coda: Plecare şi sosire" îi aduce lui Case, întors la Chiba, vestea că noua entitate a contactat deja altele asemănătoare cu ea, probabil în alte sisteme planetare.

Intriga romanului, deşi condusă cu mînă de expert, este însă numai una dintre componente. Un alt factor de succes al lui Neuromancer l-a constituit lumea imaginară în care se desfăşoară acţiunea. Nu este nici o întîmplare că pe parcursul cărţii Gibson introduce artefacte precum ceasuri Dali sau colaje de obiecte de Marcel Duchamp. Lumea din Neuromancer este ea însăşi un colaj de fragmente semiotice unde se întîlnesc arta experimentală, cultura pop şi mijloacele de informare în masă.

Una dintre problemele cu care se confruntă fiecare scriitor este introducerea în naraţiune a elementelor de fundal într-un mod credibil şi agreabil. Gibson ne oferă o gamă foarte complexă de soluţii pentru această problemă. Uneori, informaţiile sînt oferite de vocea naratorială, alteori sînt un comentariu de televiziune auzit "întîmplător" de personaje, un colaj multimedia pregătit de un calculator sau o întîmplare personală povestită de un personaj altora. Adesea efectul de complexitate este amplificat de iluzia abil creată de autor că informaţiile acestea sînt numai fragmente din texte mult mai vaste la care cititorii nu au acces, dar pe care şi le pot închipui. Emisiunea auzită "întîmplător" este întreruptă, colajul multimedia este vizionat pe "fast-forward", personajul care povesteşte ascunde unele detalii.

O tehnică similară de sugerare a unei complexităţi vaste, abia întrezărită, este folosită şi în pasajele descriptive. Deşi decorurile sînt realizate cu o preocupare obsesivă pentru detalii, tonul naratorului sugerează că descrierea e făcută în grabă, că multă alte detalii baroce au fost trecute neglijent cu vederea. Cititorii sînt astfel invitaţi să completeze cu propria imaginaţie aceste detalii "neglijate".

Pe de altă parte, cititorii sînt ţinuţi într-o tensiune specială şi prin faptul că pe parcursul cărţii numeroase asemenea informaţii referitoare la personaje sau decoruri ajung ulterior să joace un rol mai mare sau mai mic în dezvoltarea acţiunii. Astfel, cititorii nu ştiu niciodată căror informaţii să le aloce atenţie şi cărora nu, iar efortul de a înţelege şi reţine tot (mai ales cînd unele aspecte nu sînt explicate la prima menţionare, ci doar mai tîrziu sau deloc) duce la un efect de suprasarcină senzorială, o stare mentală şi emoţională menită să-l apropie pe cititor de condiţia personajelor.

Neuromancer a cunoscut un succes enorm atît la marele public cît şi la critică. A fost distins cu nu mai puţin de şase premii literare, a fost analizat şi interpretat în mediile academice, a inspirat teze de master şi de doctorat (inclusiv ale subsemnatului) şi nu în ultimul rînd a fost considerat mulţi ani la rînd, în combinaţie cu un calculator şi un modem, drept dovadă că posesorul se ocupă cu infracţiuni computerizate. William Gibson a declarat că vînzările acestei cărţi au crescut an de an, iar acum numai de pe urma ei are asigurat un trai destul de confortabil. Pe de altă parte, ar fi încîntat dacă cineva ar scrie un Neuromancer pentru anii '90 sau pentru noul mileniu, atîta timp cît nu va trebui să fie chiar el.

Cîteva cuvinte despre traducere: Am citit excelenta traducere făcută de domnul Pavelescu în manuscris. Ulterior, cînd editura Cristian din Craiova a publicat romanul sub titlul Neuromantul în 1994, am cumpărat cîteva exemplare şi le-am oferit cadou prietenilor şi cunoştinţelor. (Şi, pentru că era păcat ca lucrurile să se oprească aici, Editura Leda a publicat în 2005 o nouă ediţie cu coperte argintii metalizate - una dintre cele mai elegante cărţi de pe piaţa românească - iar în 2008 am avut plăcerea să fiu redactorul literar al celei de-a treia ediţii, publicată la Editura Univers.) Îmi place să cred că, aşa cum apariţia originalului a dus la proliferarea genului cyberpunk în Statele Unite ale Americii în a doua jumătate a anilor '80, traducerea aceasta a impulsionat o mişcare similară şi în ţara noastră.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)