Robert A. Heinlein, "Have Space Suit, Will Travel" (1958)

În 2004, prin amabilitatea domnului Costi Gurgu și a soției sale, am avut ocazia să achiziționez în ediție franceză un roman de Robert A. Heinlein, Le vagabond de l'espace (Presses Pocket, Paris, 1983, traducere de Michel Deutsch). L-am parcurs în intervalul octombrie - noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

La fel ca Starman Jones, Have Space Suit, Will Travel se încadrează într-o serie de romane pe care Robert A. Heinlein le-a scris pentru un public de adolescenți. Protagonistul-narator, Clifford Russell, este absolvent de liceu în Centerville, S.U.A., și visează să călătorească în spațiu. Din păcate, veniturile nu îi permit să se înscrie la M.I.T. pentru o formare profesională corespunzătoare. Din fericire, la un concurs televizat, Kip câștigă ca premiu un costum spațial, îl repară și îl utilizează. Apoi, într-o noapte, Kip este răpit de extratereștri.

În compania unei fetițe de zece ani, Patricia Wynant Reisfeld, și a unei polițiste nonumane, Mama-chestie, protagonistul e dus pe Lună, la o bază secretă, apoi pe Pluto, unde alertează autoritățile galactice în privința invadatorilor. Eroii călătoresc pe o planetă a stelei Vega, unde sunt îngrijiți și întremați, iar în cele din urmă în Norul Mic al lui Magellan, unde apar dinaintea unei comisii transgalactice de securitate. Răpitorii sunt pedepsiți, iar Kip și însoțitoarea lui, Pee Wee, sunt readuși cu bine pe Pământ.

Ca lectură, fie și în traducere franceză, Have Space Suit, Will Travel este destul de agreabil, fără a fi o capodoperă. Aventurile personajelor principale sunt folosite ca un prilej pentru popularizarea științei - căci Heinlein a strecurat informații despre structura Sistemului Solar, distanțe astronomice, galaxii învecinate și multe altele. Tonul narațiunii este alert și colocvial. Protagonistul-narator e  convingător ca discurs și comportament.

Pe de altă parte, inevitabil, romanul dă semne de uzură morală. Astfel, deși acțiunea pare să se petreacă într-un viitor apropiat în care omenirea a stabilit deja baze permanente pe Lună, personajele folosesc în continuare rigle de calcul.

Pe ansamblu, Have Space Suit, Will Travel a meritat o lectură (în primul rând ca să mai exersez franceza), însă mă îndoiesc că îl voi reciti vreodată. Cu siguranță că voi parcurge alte romane de Robert A. Heinlein destinate adolescenților, precum Citizen of the Galaxy și Space Cadet. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii. 

James A. Hall, "Interpretarea jungiană a viselor" (1983)

Spre finalul lunii octombrie 2013, prin amabilitatea responsabilei de relaţii cu publicul de la Editura Herald, domnişoara Andreea Tincea, am primit un exemplar dintr-o lucrare de James A. Hall, Interpretarea jungiană a viselor - compendiu teoretic şi practic (Colecţia Jungiana, Editura Herald, Bucureşti, 2013, traducerea Laura Chirodea). Versiunea originală a apărut în 1983, sub titlul Jungian Dream Interpretation - A Handbook of Theory and Practice.

La scurt timp după ce parcursesem Sinele de două milioane de ani, am început acest volum. L-am citit într-o zi. Şi iată ce am aflat:

"Introducerea" este semnată de Mihaela Minulescu şi tratează succint despre vise, despre utilitatea lor în terapia analitică, despre nivelurile multiple de interpretare a viselor şi despre importanţa lucrării lui James A. Hall.

"Prefaţa" autorului prezintă pe scurt evoluţia sa profesională ca psihiatru şi ca psihanalist jungian, respectiv utilitatea abordării jungiene a viselor în terapie.

Capitolul 1, "Conceptele de bază ale psihologiei jungiene", trece în revistă cele patru niveluri ale psihismului uman în viziunea lui C.G. Jung, structuri generale precum complexele şi imaginile arhetipale, relaţia dintre psihicul personal şi psihicul obiectiv (sau, dacă preferaţi, dintre "eu" şi "Sinele profund"), structuri ale identităţii (eul şi umbra), structuri relaţionale (animus/anima, respectiv persona) şi procesul de individuare - o continuă evoluţie psihologică a individului, un proces care se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi.

Capitolul 2 se intitulează "Caracteristicile visului". Mai întîi se discută aspecte neurologice ale viselor - cum ar fi asocierea lor cu somnul REM. Apoi sînt prezentate funcţiile compensatoare ale viselor, întrebuinţarea lor non-interpretativă, interpretarea lor şi tehnicile de imaginaţie. Capitolul se încheie cu o amplă secţiune dedicată identităţii-eu şi structurii complexelor.

Capitolul 3, destul de succint, poartă titlul "Abordarea jungiană a viselor" şi tratează despre înţelegerea detaliilor visului, despre ordonarea asociaţiilor şi amplificărilor acestuia pe unul sau mai multe niveluri, respectiv despre plasarea visului amplificat în contextul de viaţă al pacientului şi al procesului său de individuare.

Capitolul 4, "Visele ca instrumente de diagnostic", este detaliat şi ilustrat cu studii de caz. Printre chestiunile discutate în scop ilustrativ apar depresia, anxietatea, psihoza, dar şi problemele organice.

Capitolul 5, în schimb, se concentrează asupra unor "Probleme legate de tehnică". Dintre acestea aş aminti transferul şi contratransferul, analiza şi medicaţia, analiza reductivă şi analiza prospectivă, interpretarea amînată sau non-interpretarea viselor, respectiv chestiunea implicării simultane a pacientului în terapie individuală şi de grup.

Capitolul 6 abordează "Imaginile eului şi complexele constelate în vise". Primele secţiuni discută despre identificarea complexelor şi despre modificări structurale, iar secţiunile ulterioare prezintă moduri în care structurile relaţionale şi structurile identitare propuse de Jung pot servi la interpretarea viselor. Ultima secţiune a capitolului este dedicată amplificării arhetipale ca tehnică de interpretare.

Capitolul 7 trece în revistă "Temele cel mai des întîlnite în vise" - incest, doliu, case, vehicule, alcool, droguri, moartea şi... şerpi.

Capitolul 8, pe de altă parte, are în vedere "Contextul visului". Printre cazurile discutate se numără visul în vis, vise care reflectă fidel realitatea, raportări temporale şi raportări spaţiale la elementele din vis şi, poate cel mai interesant, fenomenul sincronicităţii.

Capitolul 9 tratează pe scurt despre "Simbolism şi alchimie" - teme alchimice care apar în vise şi imagini ale uniunii contrariilor.

Capitolul 10, "Visele şi procesul de individuare", tratează despre natura nevrozei - văzută ca un conflict excesiv între imaginea dominantă a eului şi celelalte părţi active ale psihicului - despre relativizarea eului, despre eul individuat, despre relaţia dintre eul din vis şi eul din starea de veghe, respectiv despre cunoaşterea focalizată şi cunoaşterea implicită.

Capitolul 11 prezintă succint "Cele două tensiuni caracteristice interpretării viselor" - diferenţa dintre conţinut subiectiv şi conţinut obiectiv, respectiv dintre conţinut personal şi conţinut arhetipal. Volumul se încheie cu un rezumat (care serveşte şi drept concluzie), respectiv cu un set de note, cu un glosar de termeni jungieni şi cu un index care ajută la găsirea rapidă în volum a diverselor noţiuni şi referiri.

Pe ansamblu, lucrarea Interpretarea jungiană a viselor este utilă atît publicului larg, cît şi specialiştilor. Am remarcat buna organizare pe capitole şi subcapitole, definirea fiecărui termen folosit (pentru a ajuta înţelegerea materialului expus), precum şi concizia lucrării. Ediţia română se remarcă şi printr-o bună tehnoredactare, precum şi prin alegerea unui tip de literă care uşurează lectura. Ca urmare, vă recomand şi dumneavoastră această carte, pe care o puteţi comanda online aici.

În ceea ce mă priveşte, după ce am dus la bun sfîrşit Interpetarea jungiană a viselor, am început o carte cu un subiect mai specializat, Sandwork expresiv. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

François Schuiten, Benoît Peeters, "Les Murailles de Samaris" (1983, 2007)

Pe la jumătatea anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg primul album din seria de benzi desenate intitulată "Les Cités Obscures". Scenariul îi aparţine lui Benoît Peeters, prezentarea grafică - lui François Schuiten, iar albumul poartă titlul Les Murailles de Samaris (Editura Casterman, Tournai, 1983, ediţie revizuită 2007). La jumătatea lunii august 2013, am citit a doua oară acest roman grafic de referinţă. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

În oraşul-stat Xhystos, tînărul Franz primeşte din partea consiliului orăşenesc misiunea de a căuta şi explora un alt oraş-stat, Samaris. Prietenii săi de la Stork Club îi amintesc că mai multe cunoştinţe comune au primit aceeaşi misiune şi nu s-au mai întors, iar iubita lui, Anna, preferă să se despartă de el decît să îl aştepte pînă la revenirea din misiune.

Periplul protagonistului include călătorii cu tramvaiul, cu trenul, apoi cu avionul, cu un planor, iar în cele din urmă cu un bac - din Xhystos, prin ţinuturi pustii, pînă printr-un canion care se sfîrşeşte la zidurile semeţe ale oraşului Samaris.

Franz intră în acel oraş ciudat, unde locuitorii sînt puţini şi letargici, iar copii nu se zăresc nicăieri. Din păcate, cercetările sale se dovedesc zadarnice. Concitadinii săi pe care îi caută sînt de negăsit, localnicii sînt necomunicativi (inclusiv o tînără elegantă, Carla, pe care protagonistul o curtează fără succes), iar emblema oraşului, inspirată de o floare carnivoră, pare să sugereze un secret neliniştitor.

Surprinzător, Franz chiar desluşeşte secretul oraşului Samaris. Faţadele înalte şi severe de pe străzi sînt doar panouri de mucava, mutate în fiecare noapte în noi configuraţii de maşinării enorme, ascunse sub pavaj, iar destui dintre localnicii răzleţi sînt la rîndul lor simulacre. Şi oraşul însuşi se hrăneşte cu închipuirile vizitatorilor rămaşi captivi între zidurile sale...

Protagonistul face eforturi supraomeneşti pentru a evada, traversează pustietăţile cu ultimele puteri, şi revine în Xhystos. Din păcate, nimeni nu îl mai cunoaşte acolo. Numeroase decenii par să se fi scurs pe cînd fusese el plecat în misiune, membrii consiliului îi tratează pe rarii exploratori reveniţi în oraş ca pe nişte alienaţi mintal, Stork Club s-a desfiinţat, iar în apartamentul Annei locuieşte de mulţi ani un arhitect, Eugen Robick.

Dar dacă Xhystos în care a revenit Franz nu e decît o altă iluzie elaborată creată de oraşul mişcător Samaris? Sau dacă singurii care l-ar mai recunoaşte pe exploratorul zdrenţăros, aflat la capătul puterilor, ar fi rarii locuitori letargici din acel oraş cameleonic? Ar merita să străbată drumul înapoi?

Pentru cititori, întoarcerea la acest album de bandă desenată merită din plin efortul - căci Les Murailles de Samaris încîntă atît prin scenariu cît şi prin prezentarea grafică. Xhystos, spre exemplu, se prezintă ca un oraş Art Nouveau, cu clădiri din fier forjat şi sticlă, cu pasarele aeriene înflorate şi arcuite întinse printre clădiri, cu tramvaie retro-futuriste şi cu balustrade şi balcoane răsucite în curbe organice - totul în palete de culori reci, pastelate, sugerînd omniprezenţa sticlei, dar şi o anumită răceală.

Samaris, pe de altă parte, se prezintă cu numeroase faţade înalte, baroce, ornate, din piatră zugrăvită în culori calde - predominat galben, oranj şi ocru foarte deschis. Din perspectiva de pieton a lui Franz, aceste faţade par dominatoare, covîrşitor de înalte, aproape zdrobitoare. Cu atît mai mare e surpriza atunci cînd protagonistul îşi schimbă perspectiva asupra acestora - şi, împreună cu el, cititorii le văd ca pe o maşinărie creatoare de iluzii.

Pe lîngă elementele de arhitectură minuţios redate, François Schuiten excelează şi în crearea costumelor (majoritatea de inspiraţie victoriană), a vehiculelor şi accesoriilor, ca şi a portretelor şi coafurilor personajelor. Din acest punct de vedere, cele două oraşe au identităţi vizuale unitare, coerente, care se regăsesc de la ornamentele de pe faţadele clădirilor la antetul foilor de hîrtie pentru corespondenţă.

Pe de altă parte, probabil că ar trebui să menţionez unele elemente intertextuale prezente în acest album de bandă desenată. Unul foarte vizibil este sugestia că destinele personajelor obişnuite sînt controlate de birocraţii distante şi reci - o trimitere la lucrări literare ale lui Franz Kafka. Tot kafkaescă pare şi situaţia protagonistului care încearcă fără succes să se integreze într-o comunitate locală unde a fost trimis cu o misiune - deşi, spre deosebire de arpentorul din Castelul, protagonistul din Les Murailles de Samaris nu se străduieşte din răsputeri să pătrundă într-o citadelă, cît mai ales să iasă de acolo. Iar revelaţia finală a deceniilor scurse în Xhystos fără ştirea eroului aminteşte de "Rip Van Winkle".

Desigur, influenţa intertextuală se manifestă în ambele sensuri. Tema oraşului-simulacru construit din faţade mutate în fiecare noapte pe şine metalice în spirală a reapărut în filmul Dark City, spre exemplu. Iar maşinăriile zburătoare retro-futuriste, decorurile Art Nouveau, costumele victoriene şi ochelarii de protecţie au devenit ubicue în curentul steampunk.

Cele de mai sus reprezintă numai cîteva motive pentru care v-aş invita şi pe dumneavoastră să parcurgeţi Les Murailles de Samaris dacă veţi avea vreodată ocazia. Fireşte, după acest prim contact cu Oraşele Obscure, mi-am dorit să explorez mai mult din acel univers imaginar creat de cei doi artişti belgieni. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

John Varley, "Millennium" (1983)

În septembrie 1992, în Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia nr. 489 îmi făceam debutul literar cu schiţa „Noaptea cea mai lungă” alături de un alt autor român, Constantin D. Pavel. Piesa de rezistenţă a acelui număr din revistă o constituia însă o povestire a autorului american John Varley, „Raid aerian”, în care deturnarea avioanelor şi luarea de ostatici se împleteau cu călătoria în timp într-un mod foarte dinamic şi spectaculos. La puţin timp după ce am parcurs „Raid aerian”, am vizionat la cinematograf un film SF intitulat „Millennium” (1989), regizat de Michael Anderson şi care îi avea în rolurile principale pe Kris Kristofferson şi pe Cheryl Ladd. (Mai multe informaţii despre acel film puteţi afla aici.)

Filmul semăna şi nu prea cu schiţa despre care vă relatam ceva mai sus. Premisa era aceeaşi, însă intriga era mai complexă şi apăreau unele personaje şi evenimente care... nu se regăseau în text. Cu toate că John Varley era menţionat atît pe afişul filmului cît şi pe generic, impresia pe care am avut-o a fost că povestea se schimbase mult.

După care, în toamna anului 1999, misterul s-a risipit. Prin amabilitatea unei prietene, Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de John Varley intitulat Millennium (Berkley Books, New York, 1985). L-am parcurs şi am aflat că romanul era veriga de legătură dintre schiţa „Raid aerian” şi film.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce e vorba:

Millennium este structurat pe două fire narative. Cel dintîi e relatat de Louise Baltimore, o tînără din viitorul îndepărtat. În lumea ei, omenirea se stinge din cauza unor maladii genetice, iar Consiliul Programatorilor, ales şi ghidat de un computer superinteligent, trimite misiuni în trecut pentru a salva victimele unor catastrofe aviatice sau navale şi pentru a le aduce în viitor. Louise conduce astfel de misiuni – numai că, într-una din ele, un dispozitiv paralizant este lăsat în urmă, în 1980, iar Louise trebuie să se întoarcă şi să-l recupereze înainte ca descoperirea acestuia de către localnici să işte un val de schimbări istorice care să-i distrugă lumea.

Cel de-al doilea fir narativ e relatat de un bărbat din „prezent”, Bill Smith, care anchetează ciocnirea a două avioane în Bay Area, în 1980. Dovezile pe care le descoperă sînt din ce în ce mai stranii (spre exemplu, care ar fi şansele ca absolut toţi pasagerii dintr-un avion să fi mîncat carne de pui simultan?), iar o tînără foarte atrăgătoare apare din cînd în cînd ca să verse „accidental” ceşti cu cafea peste magnetofoane cu convorbiri înregistrate la bordul aeronavelor avariate. Şi Bill caută cu încăpăţînare dezlegarea misterelor.

Cele două fire narative converg treptat, iar finalul romanului este foarte spectaculos. Trebuie să remarc că John Varley a construit intriga cu grijă, complicînd situaţia, sporind suspansul şi crescînd miza de la un capitol la altul. De asemenea, paradoxurile temporale sînt structurate interesant.

Un alt aspect demn de menţionat ar fi acela că fiecare dintre capitole poartă un titlu de povestire sau roman SF despre călătorii în timp, precum Maşina timpului, Ecce homo sau Sfîrşitul Eternităţii. Aşa încît, pe lîngă plăcerea unei poveşti bine spuse, cititorii înveteraţi mai au şi bucuria de a recunoaşte conexiuni intertextuale cu lucrările de referinţă ale acestui subgen.

Desigur, unii dintre dumneavoastră se întreabă de ce ar trebui să scriu despre un roman din 1983 într-o rubrică intitulată „Literatură contemporană”. La urma urmei, Millennium nici măcar nu a fost publicat în acest... mileniu.

Răspunsul este că anul acesta, prin grija domnului Mihai Dan Pavelescu, la noi în ţară a apărut traducerea acestui roman în cadrul colecţiei Epsilon de la Editura Trei. Puteţi afla mai multe detalii despre ediţia română aici. Vă doresc lectură plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Colour of Magic' (1983)

Discworld a ajuns acum marcă comercială înregistrată şi s-a înconjurat cu un potop de produse şi evenimente dintre care nu lipsesc hărţile, atlasele, afişele, jocurile pe calculator, figurinele ceramice, convenţiile - pardon, întrunirile - fanilor, filmele de televiziune, desenele animate şi volumele de benzi desenate. Cu alte cuvinte, s-a dezvoltat într-un imperiu comercial respectabil care rivalizează ca dimensiuni cu cel construit împrejurul operei lui JRR Tolkien. Cu puţin noroc, peste zece ani ar putea rivaliza cu super-francizele Star Wars şi Barbie, iar dacă avem ghinion, va deveni ceva la fel de fad.

De unde a pornit însă fenomenul?

De la reacţia unui om inteligent, educat şi cu simţul umorului la un fenomen comercial de masă.

Prin 1983, piaţa literară science fiction şi fantasy fusese invadată de produse de serie şi francize care reciclau în versiuni maxi idei originale ce apăruseră iniţial în perioada 1930-1960. În vîrful piramidei, autori consacraţi, de vîrstă respectabilă, lipeau continuări la lucrări anterioare ce se dovediseră vandabile, avînd grijă să strecoare de fiecare dată în titlu termeni-cheie precum "Fundaţia", "Roboţii", "Rama", "Odiseea", "Dune". Pe la mijlocul piramidei, alţi autori trudeau la serii nesfîrşite precum Pern, Darkover sau Elric. Iar la temelia pieţei literare se iviseră francize precum Thieves' World, ori calchieri de mii de pagini după Tolkien. Cu alte cuvinte, piaţa fantasy şi science fiction suferea de două boli mortale, reciclarea şi manierismul.

Cum au reacţionat membrii unei generaţii tinere din America v-am relatat deja. Interesant este că Terry Pratchett, un scriitor din Wiltshire, i-a aplicat genului fantasy terapia de şoc. Genul literar a supravieţuit însă, iar Pratchett a ajuns un fel de franciză de unul singur, poate şi pentru că succesului este greu să-i rezişti.

Cărţile nu apar izolat pe piaţa literară, ci mai curînd în valuri sau, dacă preferaţi, în curente. Un scriitor inventiv produce o lucrare cu mare impact la public. Alţii o imită în curînd pentru a-i exploata succesul literar. Apoi apar imitatorii de mîna a treia sau a patra, care deformează trăsăturile genului pînă la grotesc. În cele din urmă, după ce caracteristicile au ajuns clişee pe care cinematografia, televiziunea şi benzile desenate le-au reciclat intensiv şi le-au golit de orice urmă de originalitate, un alt scriitor inventiv produce o parodie devastatoare a genului literar, după care publicul nu mai poate lua domeniul acela în serios o bună perioadă.

Dar genurile literare nu mor, ci reapar după un timp. Altfel, genul heroic fantasy cu săbii fermecate, vrăjitori, dragoni şi uriaşi ar fi dispărut de-a binelea după publicarea lui Don Quijote. Din fericire a reapărut, uneori fermecător, de cele mai multe ori repetitiv şi plictisitor, şi aşa a venit şi rîndul lui Terry Pratchett să se lupte cu morile de vînt. Dacă toţi scriitoraşii care au publicat tomuri fade, în trilogii compuse din alte trilogii, nu au alt merit, măcar îl au pe acela de a-i fi furnizat lui Terry material pentru parodii. Iar dacă vă închipuiţi că s-a oprit cu parodia la scriitoraşii de duzină, s-ar putea să vă înşelaţi.

(Ar trebui să încep prin a vă spune că Lumea Disc este purtată prin cosmos pe spinările a patru elefanţi, care la rîndul lor stau pe carapacea unei broaşte ţestoase. Dar probabil asta aţi aflat deja din altă parte.)

The Colour of Magic este o carte-experiment, în care Terry Pratchett explorează o nouă lume şi-i testează posibilităţile. Calea aleasă pentru sine, proaspăt sosit acolo, şi pentru cititori, la fel de nefamiliarizaţi cu tărîmul Lumii Disc, este a unui personaj aflat în aceeaşi situaţie: Twoflower, primul turist al lumii plate, care a economisit ani în şir în speranţa de a călători la Ankh-Morpork şi a vedea eroi barbari, tîlhari şi asasini, încăierări de tavernă şi dueluri spectaculoase. Lucrul pe care el nu-l ştie, dar vrăjitorul ratat Rincewind îl înţelege instantaneu, este că turistul riscă să vadă toate astea mult prea îndeaproape. Bagajul lui Twoflower, un cufăr din lemn fermecat care se deplasează pe o mulţime de picioare, conţine o mulţime de aur pentru care Ghilda Asasinilor, Ghilda Tîlharilor, Ghilda Cerşetorilor şi nou-formata Ghildă a Comercianţilor pornesc un război în toată regula, în urma căruia Ankh-Morpork arde pînă la temelii. Moartea în persoană are foarte mult de lucru cu coasa prin oraşul în flăcări. (Moartea Lumii Disc este de genul masculin, deşi genul e o chestiune academică pentru un schelet în pelerină neagră, apare în fiecare roman al seriei, vorbeşte cu o voce atît de gravă încît DISCURSUL SĂU APARE CU LITERE MARI, iar mulţi dintre fanii Discworld îl consideră personajul cel mai de viaţă al acestei lumi.) Rincewind şi Twoflower scapă însă cu bine şi ajung să le spună povestea unor eroi barbari, Bravd şi Nevăstuica.

(Fireşte, Bravd şi Nevăstuica maronie sînt parodii ale personajelor lui Fritz Leiber, Fafhrd şi Şoricarul cenuşiu, iar Ankh-Morpork şi ghildele sale sînt parodia lui Lankhmar, Oraşul cu Zeci de Mii de Coşuri Fumegînde. Pe de altă parte, cineva care citeşte mai întîi cîteva romane din seria Discworld s-ar putea să aibă apoi senzaţia că textele fantasy ale lui Leiber sînt un fel de parodie mai puţin izbutită...)

Partea a doua a cărţii, "Trimiterea lui Opt", îi duce pe Rincewind şi Twoflower în templul lui Bel-Shamharoth, unde, împreună cu Hrun Barbarul, se luptă cu abominabilul monstru din alte dimensiuni. Trimiterile abundă şi aici la jocurile de roluri cu tablă şi figurine cum ar fi Temniţe şi Dragoni, la mitologia sumbră a lui Howard Philips Lovecraft, la Conan Barbarul al lui Robert Howard, dar şi la Stormbringer, sabia inteligentă a lui Elric din romanele lui Michael Moorcock. (Spre deosebire de alte săbii vorbitoare, Kring vorbeşte atît de mult încît devine un personaj în toată regula.)

Partea a treia, "Ademeniţi de wyerme", îi duce pe cei trei la sălaşul magic al unor dragoni magici telepaţi ai căror stăpîni ţes intrigi complicate pentru a lua conducerea grupului. De data aceasta, principala ţintă a parodiei este seria Pern a scriitoarei Anne McCaffrey. Terry Pratchett ridiculizează numele pretins exotice ale personajelor din Pern, multe cu cîte un apostrof decorativ, şi creează nume la fel de penibile cu semne de exclamare printre litere. De asemenea, după tradiţia tomurilor fantasy scrise la normă, schimbă numele cîte unui personaj în toiul acţiunii, apoi revine la cel iniţial.

Ultima parte, "Aproape de margine", îi poartă pe Rincewind şi Twoflower la marginea Discului, unde oceanul se revarsă în vidul interstelar. Cei doi ajung în regatul Krull, unde, fără voia lor, sînt îmbarcaţi pe o astronavă artizanală şi trimişi peste marginea Discului. Parodia deja atinge miticul, mai degrabă decît comercialul, căci constructorul astronavei este Ochi-de-Aur Mînă-de-Argint Dactylos, pe care probabil l-aţi întîlnit ultima dată sub un alt nume pe cînd construia aripi din pene şi ceară, vaci de bronz şi labirinturi acolo unde alţii aveau să facă mai apoi staţiuni turistice. Iar odată cu prăbuşirea celor doi în vidul interstelar, aţi putea crede că toată povestea s-a sfîrşit...

Sau aţi putea aştepta continuarea...

Cîteva cuvinte despre ediţia română: Din cîte am auzit, seria Discworld s-a plimbat ceva timp prin editurile româneşti. Dacă alte cărţi de prestigiu precum Cînturile Hyperion ale lui Dan Simmons nu s-au publicat pe motiv că erau volumele prea groase, cele Discworld au stat atîta vreme deoparte pe motiv că erau prea multe. Apoi a venit un editor pasionat de această lume imaginară şi ne-a răsfăţat cu o ediţie a Culorii magiei în care coperta o reproduce pe cea originală de Josh Kirby, iar hîrtia e de mai bună calitate decît în ediţiile britanice. Traducerea doamnei Domnica Macri se ridică de cele mai multe ori la nivelul calitativ al originalului, chiar dacă uneori acesta prezintă dificultăţi din cauza jocurilor de cuvinte. Probabil că şansele dumneavostră de a vedea pe piaţă următoarele volume ale seriei vor creşte dacă veţi lua legătura la adresa noidc@xnet.ro cu compania care distribuie cărţile Discworld. Iar în rest, vacanţă plăcută!

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)