William Gibson, "Zero History" (2010)

Mi-ar fi făcut plăcere ca primul deceniu al noului mileniu să se încheie pentru cititorul de mine cu un tunet, dar s-a încheiat cu un scîncet. Mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui William Gibson, Zero History (Viking, New York, 2010).

Şi iată ce am aflat:

Zero History este plasat, la fel ca Pattern Recognition şi Spook Country, în lumea contemporană, mai precis după alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al S.U.A. Acţiunea este plasată la Londra şi la Paris, iar naraţiunea (care utilizează un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă”) e structurată pe două planuri care urmăresc în capitole alternative un personaj feminin (Hollis Henry) şi unul masculin (Milgrim).

Misteriosul om de afaceri Hubertus Bigend o angajează din nou pe Hollis, de această dată pentru a da de urma creatorului unor articole vestimentare dintr-o marcă secretă, cu producţie extrem de mică şi clientelă exclusivă. Ideea lui Bigend este că, în vremuri de criză economică, ar fi profitabilă detectarea din timp a direcţiei de schimbare a vestimentaţiei militare, iar marca secretă pe care o are în vedere ar putea reprezenta embrionul acestei schimbări.

Hollis o descoperă pe creatoarea mărcii secrete (poate cea mai puţin surprinzătoare surpriză din toată literatura scrisă de Gibson), apoi, cu ajutorul iubitului ei, Garreth Wilson, contribuie la dejucarea planurilor unor concurenţi ai lui Bigend care îl răpiseră pe David Chombo. Şi totul se termină cu bine, la bordul unui vehicul zburător rusesc de ultimă generaţie.

Despre Neuromancer, William Gibson a afirmat odată că e ca un film cu arte marţiale, dar se mişcă precum un desen animat cu Road Runner. Despre Zero History pot să vă spun că e ca un roman de Henry James, dar se mişcă precum un fluviu de melasă: americani cu o situaţie materială rezonabilă vin în Europa ca să se plimbe din hotel în hotel, să bea ceai şi să încerce să îşi ghicească intenţiile unii altora în conversaţii politicoase. Fireşte, pentru fiecare dintre afirmaţiile din fraza dinainte se poate găsi cîte o excepţie în roman. Milgrim nu are o situaţie materială rezonabilă. Uneori personajele se plimbă în restaurante, mall-uri sau magazine. Se consumă şi alte băuturi pe lîngă ceai. Iar conversaţia lui Heidi Hyde, fosta bateristă a trupei Curfew, numai politicoasă nu este. Dar impresia de ansamblu asta e: roman de Henry James adus la zi, destinat unui public de domnişoare de pension (foste sau actuale).

Cititorii care întîmplător nu sînt domnişoare de pension (foste sau actuale) ar putea fi tentaţi să numere incidentele cît de cît palpitante din intrigă (două într-un roman de 87 de capitole) sau să inventarieze elemente ale cărţii pe care Gibson pare să le fi reciclat din cărţi de-ale sale mai timpurii. Personajul masculin cu un talent special, salvat de la autodistrugere şi de la dependenţa de droguri pentru a îndeplini o misiune importantă. (Vezi Henry Case din Neuromancer.) Personajul feminin trimis de un magnat ca să-l găsească pe creatorul unor artefacte. (Vezi Marly Krushkova din Count Zero.) Personajul răpit pentru a fi oferit în schimbul altui personaj sau substituit. (Vezi Angie Mitchell din Mona Lisa Overdrive.) Realitatea amplificată prezentă pe un dispozitiv mobil. (Vezi ochelarii din Virtual Light.) Personajul care poate percepe fluxuri de date şi noduri de evenimente. (Vezi Colin Laney din Idoru şi All Tomorrow's Parties.) Artistul ascuns care creează opere jinduite de o minoritate selectă. (Vezi surorile cineaste din Pattern Recognition.) Obiectul zburător straniu ce ar putea fi o halucinaţie în plină zi. (Vezi aripa zburătoare din „The Gernsback Continuum”, în volumul Burning Chrome.) Şi acestea sînt numai cîteva exemple care mi-au rămas în memorie...

Din secţiunea de mulţumiri aflată la sfîrşitul romanului am aflat că o idee cu adevărat nouă şi interesantă (un tricou al cărui model imprimat determină serverele pe care se stochează semnalele trimise de camere de supraveghere să şteargă imaginea celui care îl poartă) i-a fost sugerată lui William Gibson de către Bruce Sterling – ocazie cu care respectul meu pentru Sterling, deja considerabil, a mai crescut puţin.

Ar mai fi de remarcat echivalentul literar a ceea ce în cinematografie se cheamă product placement – menţionarea frecventă a unor produse de marcă precum telefonul iPhone şi calculatorul portabil MacAir, ambele de la Apple. Ştiu că febra numelor de marcă e o caracteristică a curentului literar cyberpunk, însă parcă preferam versiunea timpurie în care mărcile comerciale precum Ono Sendai erau imaginare.

După ce am citit Neuromancer, cu aproape două decenii în urmă, mi-am dorit cu fervoare ca autorul să scrie o întreagă serie plasată în acea lume imaginară (cam cum a făcut Terry Pratchett cu Lumea Disc). Din cîte mi-am dat seama, nu sînt nici pe departe singurul cititor cu asemenea dorinţe, însă lui Gibson îi displace profund ideea. Şi aşa a trecut părintele ciberspaţiului de la o trilogie cyberpunk la una post-cyberpunk, apoi la una cyber-preppy lentă, fadă şi cuminte. Iar seria-fluviu de continuări la Neuromancer, cu zeci şi zeci de volume captivante, furibunde, sclipitoare, a rămas în Cimitirul Cărţilor Nescrise.

Tot e bine că William Gibson nu mai publică decît o carte la trei-patru ani...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Charles Stross, 'The Atrocity Archives' (2004)

În august 2008, prin bunăvoinţa importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman timpuriu de Charles Stross, The Atrocity Archives (Editura Orbit, Londra, 2007). De parcurs, l-am parcurs abia în iulie 2010, deşi trebuie să precizez că între timp am citit alte cărţi. Cumva, după încheierea lecturii, am rămas cu impresia că volumul acesta nu-mi era destinat mie, ci mai degrabă vechiului meu prieten Mirel Palada, cel pasionat de romanele de spionaj britanice precum cele scrise de John Le Carré.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Introducerea volumului a fost scrisă de Ken MacLeod şi se intitulează "Charlie's Demons". (Chiar aşa, credeaţi că numai îngerii sînt ai lui Charlie?) MacLeod ne relatează despre proza scurtă de la începutul carierei lui Stross, despre primele romane ale acestuia, (unele publicate, altele nu), despre obiceiurile autorului, cum ar fi acela de a scrie bine, mult, repede şi de a-şi duce proiectele la bun sfîrşit.

Volumul continuă cu un roman, The Atrocity Archives, care a fost mai întîi publicat în serial în revista Spectrum, în 2001 şi 2002. Avînd în vedere că romanul amestecă foarte abil înalta tehnologie, literatura de spionaj şi ororile lovecraftiene, probabil nu vă veţi mira dacă veţi afla că protagonistul-narator se numeşte... Robert Howard. Bob lucrează pentru ca administrator de reţea într-o organizaţie britanică secretă, Spălătoria. Iar scopul Spălătoriei este împiedicarea aducerii de orori devastatoare din universurile paralele pe pămînt britanic de către practicanţii ocultismului.

După ce Bob îndeplineşte o misiune de mică anvergură, este trimis de aripa ultrasecretă a Spălătoriei în California pentru a o contacta pe o profesoară de filosofie, Dominique. Ea este răpită de o organizaţie islamică, Bob o salvează şi o readuce în Regatul Unit, apoi o însoţeşte la Amsterdam, unde îi explică resorturile oculte ale atrocităţilor naziste.

Din păcate, Dominique este răpită din nou, iar Bob trebuie să însoţească într-un univers paralel nişte trupe antiteroriste ca să o salveze şi ca să împiedice deschiderea unei porţi interdimensionale prin care o oroare de nedescris s-ar putea strecura în universul nostru ca să-i secătuiască energia.

Pe lîngă roman, volumul conţine o nuvelă, "The Concrete Jungle". De această dată, protagonistul-narator Bob Howard anchetează mutilarea unor vaci şi descoperă un plan diabolic pentru utilizarea camerelor de luat vederi în scopul cauzării combustiei spontane a oamenilor. Mai mult, împreună cu o inspectoare-şefă de poliţie recrutată ad-hoc, Bob contribuie la dejucarea unei lovituri de palat în interiorul Spălătoriei.

Charles Stross a inclus şi o postfaţă în acest volum, intitulată "Inside the Fear Factory". Concepută ca un eseu, postfaţa propune în glumă să ne gîndim la Len Deighton ca la un autor de poveşti de groază (holocaustul nuclear fiind o oroare mereu aproape de cei care au trăit Războiul Rece), la Howard Phillips Lovecraft ca la un scriitor de literatură de spionaj (căci protagoniştii acestuia caută informaţii secrete) şi la hackerii din literatura cyberpunk ca la o încarnare recentă a tricksterului din religiile şi legendele omenirii.

Căci, după cum recunoaşte chiar autorul de pe pagina de gardă a volumului The Atrocity Archives, atît romanul cît şi nuvela au rădăcini culturale în creaţiile lui Len Deighton, ale lui H.P. Lovecraft şi ale lui Neal Stephenson. Începînd cu premisa, care împleteşte spargerea codurilor naziste şi ororile neomeneşti de dincolo de spaţiu şi timp, continuînd cu personajele aproape caricaturale şi încheind cu tonul jucăuş al protagonistului-narator, volumul lui Charles Stross aminteşte cînd de Cryptonomicon, cînd de Zodiac, cînd de poveştile din mitul lui Cthulhu, deşi pe alocuri trage cu ochiul şi la desene animate (Pinky and the Brain), la Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien sau la "Johnny Mnemonic" de William Gibson. Iar ritmul furibund în care se succed incidentele din intrigă nu îi dă răgaz cititorului să lase cartea din mînă...

Pe ansamblu, cu toate că The Atrocity Archives nu este nici atît de spectaculoasă ca romanul modular Accelerando, nici atît de relevantă ca Halting State, răsplăteşte din plin timpul petrecut cu lectura. Combinaţia de acţiune, groază şi umor probabil vă va convinge să începeţi şi următoarea carte din serie, The Jennifer Morgue. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Adam-Troy Castro - The Third Claw of God (2009)

În octombrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o carte de buzunar cu ilustraţia copertei în culori calde, reprezentînd un personaj feminin care amintea izbitor de mult de Charlize Theron în Aeon Flux. (Sînt şi motive mai serioase pentru a cumpăra cărţi pe lumea asta, dar ilustratorii au meritul lor.) Ca să ajung să parcurg acest roman a trebuit însă să citesc un altul, Emissaries from the Dead. Căci cartea a cărei copertă îmi atrăsese atenţia era abia a doua dintr-o serie. Am parcurs The Third Claw of God (Eos, HarperCollins, New York, 2009) în mai şi iunie 2010. Şi iată ce am aflat:

În acest roman, protagonista-naratoare Andrea Cort călătoreşte, împreună cu iubiţii ei, perechea ciberconectată Porrinyard, către planeta Xana, la invitaţia unei familii care a acumulat averi considerabile din comerţul interstelar cu arme şi muniţii. Din păcate, liftul spaţial la bordul căruia Andrea călătorea către suprafaţa planetei se opreşte în spaţiu, iar un pasager de la bordul acestuia este asasinat. Protagonista, care la începutul romanului fusese deja ţinta unei tentative de asasinat, suspectează că ucigaşul din ascensor ar putea face noi victime şi declanşează o anchetă ad-hoc, intervievîndu-i pe rînd pe toţi cei prezenţi.

Ca într-un roman poliţist clasic, de genul celor pe care le-a scris Agatha Christie, detectiva îşi foloseşte simţul observaţiei şi capacitatea de gîndire logică pentru a culege informaţii şi pentru a-l identifica pe făptaş. Cum The Third Claw of God este însă mai mult decît un simplu roman poliţist, cîteva comploturi sînt date la iveală, căci membrii familiei Bettelhine şi angajaţii lor sînt prinşi în lupte de interese care ar putea influenţa soarta întregii omeniri.

Dinspre zona subgenului postcyberpunk, romanul acesta, ca şi predecesorul său, împrumută cîteva elemente de recuzită, precum inteligenţele artificiale împărţite în facţiuni, secvenţele de realitate virtuală şi nanotehnologia. Pe de altă parte, asemenea romanelor SF clasice precum Caverne de oţel sau Soarele gol, The Third Claw of God include şi unele elemente utopice (ca de exemplu peisajele mirifice şi ecologia de pe Xana, realizate de ingineri planetari) şi distopice (cum ar fi tehnologia de rescriere a minţii folosită pentru a asigura fidelitatea angajaţilor familiei Bettelhine). Şi, ca să fie cititorii mulţumiţi, intriga romanului include atît scene de acţiune bine coregrafiate cît şi o dezvăluire melodramatică de final.

Personajele sînt cam la fel de bine conturate ca şi în Emissaries from the Dead, iar unele dintre ele (Jason şi Jelaine Bettelhine) sînt chiar complexe şi memorabile. Şi, lucru destul de rar, protagonista însăşi evoluează destul de mult pe parcursul romanului, ajungînd la maturitate emoţională.

În ceea ce priveşte lumea imaginară din The Third Claw of God, cum cea mai mare parte a acţiunii are loc într-un amplasament izolat (un ascensor spaţial de lux), mare parte din informaţiile despre Xana sînt relatate de personaje mai degrabă decît "arătate" direct. Cu toate acestea, autorul reuşeşte să închege o lume destul de credibilă.

Ca stil, romanul este scris decent, dar nu sclipitor, iar pe alocuri a trebuit să adaug cîte o literă sau un cuvînt care lipseau. Cine ştie? După sfatul autorului, poate că ar trebui să dau vina pe o facţiune a inteligenţelor artificiale, Demonii Nevăzuţi...

Pe ansamblu, The Third Claw of God s-a dovedit a fi o lectură agreabilă, cu toate că nu este o capodoperă a ficţiunii speculative. E adevărat că, după parcurgerea acestui roman, m-am simţit tentat să încep cărţi mai bogate şi mai relevante, cum ar fi The Windup Girl de Paulo Bacigalupi sau Makers de Cory Doctorow. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Adam-Troy Castro, 'Emissaries from the Dead' (2008)

În octombrie 2009 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o pereche de romane scrise de un autor american, Adam-Troy Castro. Cel dintîi se intitulează Emissaries from the Dead (EOS, HarperCollins, New York, 2008) şi a fost recompensat în 2009 cu Premiul Philip K. Dick. L-am parcurs în cîteva zile, în aprilie 2010, şi, spre surprinderea mea, am constatat că este un roman mai bun decît media.

Să vedem împreună de ce:

Fundalul acţiunii este un viitor îndepărtat în care omenirea călătoreşte ptrintre stele, colonizează planete, construieşte habitate spaţiale şi cooperează paşnic cu mai multe civilizaţii extraterestre şi cu o comunitate de inteligenţe artificiale, SursaIA. Decorul este un habitat spaţial imens, Unu Unu Unu, de forma unui cilindru presurizat, lung de o sută de mii de kilometri şi cu diametrul de o mie de kilometri. Cea mai mare parte a ecosistemului din habitat se află sub un strat de nori, într-o atmosferă otrăvitoare pentru oameni, şi mai departe de axa habitatului, într-un ocean supus unor temperaturi şi presiuni extreme. Aproape de axă, însă, la temperaturi şi presiuni suportabile, se află un desiş de plante populat de creaturi antropoide lente, brahiatorii, pe care le studiază o expediţie ştiinţifică umană.

Intriga este de tip poliţist. Două personaje din expediţia ştiinţifică, Christina Santiago şi Cynthia Warmuth, pier în condiţii suspecte, iar Corpul Diplomatic o trimite pe protagonista-naratoare, Andrea Cort, să investigheze cazul.

Ca multe romane recente care se respectă, Emissaries from the Dead este dificil de încadrat pentru că are o structură hibridă. Bună parte din fundalul său îi este îndatorat subgenului hard SF: viitor îndepărtat, călătorii interstelare, habitate spaţiale imense, rase extraterestre şi aşa mai departe. Intriga îi este îndatorată în egală măsură romanului poliţist clasic, de felul celor scrise de Agatha Christie, şi celui noir, de genul celor publicate de Raymond Chandler. (Ca să fiu mai exact, pînă şi soluţia cazului aminteşte oarecum de Zece negri mititei, în vreme ce atitudinea agresivă, antisocială a protagonistei e similară cu cea a lui Philip Marlowe.) Iar o parte din recuzită ţine mai curînd de subgenul post-cyberpunk, cum ar fi inteligenţele artificiale cu planuri insidioase, nanotehnologia sau ciberconectarea permanentă dintre două personaje secundare.

Printre minusurile romanului s-ar număra absenţa aproape totală a umorului care făcea deliciul romanelor lui Chandler (protagonista-naratoare Andrea Cort se ia prea tare în serios pentru a fi agreată de cititori), precum şi unele mici scăpări stilistice sau ortografice.

Pe ansamblu, însă, Emissaries from the Dead recompensează timpul petrecut cu lectura, cu un bun echilibru între ancheta poliţistă din prim-plan, caracterizare şi elementele de fundal. E un roman cam la fel de reuşit şi de captivant ca The Electric Church de Jeff Somers, spre exemplu, deşi se petrece într-o lume imaginară mult mai atent structurată decît acesta din urmă. La fel ca Broken Angels de Richard Morgan, e un roman prea bun pentru a fi abandonat în tren sau pe plajă după prima lectură, dar nu atît de bun încît să o merite şi pe a doua.

În ceea ce o priveşte pe protagonista-naratoare Andrea Cort, aceasta reapare în următorul roman al lui Adam-Troy Castle, The Third Claw of God. Dar despre acesta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)