Radu Pavel Gheo, "Disco Titanic" (2016)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

Prin 2017, la un anticariat din centrul Bucureștiului, am găsit un exemplar din ceea ce, pe atunci, era cel mai recent roman al scriitorului Radu Pavel Gheo - Disco Titanic (Editura Polirom, Iași, 2016). Prețul nu mi s-a părut chiar corect pentru un anticariat, iar, după doi sau trei ani, nu am mai găsit cartea nici în librării, nici în anticariate. Cu toate astea, în iunie 2021, când am achiziționat un alt volum de-al scriitorului bănățean, am decis să caut online un exemplar din Disco Titanic. La finalul lunii iunie, mulțumită librăriei virtuale Libris.ro, mi s-a livrat, prin curier, romanul acesta. În a doua jumătate a lunii iulie 2021, l-am parcurs în nouă zile.

Și iată ce am aflat:

Ca și alt roman al lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, Disco Titanic este o poveste a generației "decrețeilor" - persoane născute în perioada 1968 - 1971 ca urmare a interzicerii întreruperilor de sarcină pe teritoriul României în 1967. O generație numeroasă și care a avut un efect semnificativ asupra evoluției societății românești în ultimele trei decenii.

"Partea întâi" îl prezintă pe protagonistul romanului, Vlad Jivan, în al doilea deceniu al secolului al XXI-lea - bărbat între două vârste, căsătorit, familist și om de afaceri - implicat, în calitate de editor, în lansarea unei cărți scrise de soția sa, Emilia. Viața sa pare banală (dar nu simplă), cu întâlniri cu prietenii, evenimente editoriale, legături de afaceri la București, vizite la părinți. Printre episoadele din "prezent" sunt strecurate și episoade din anii 1980, când protagonistul era liceean, iar societatea românească se confrunta cu probleme și lipsuri cauzate de regimul național-comunist.

"Prologul" relatează o vacanță făcută de Vlad și părinții săi, într-o vară de la finalul anilor 1980, în Iugoslavia vecină. La Split, pe litoralul Mării Adriatice, Vlad se împrietenește cu câțiva croați de vârsta lui, însă trece și printr-un episod violent, păstrat secret, care urmează să îi marcheze restul vieții.

"Partea a doua", plasată tot în "prezent", redă o altă vacanță făcută la Split de către protagonist, de această dată cu soția și cu fiul său adolescent. Pe o parte dintre prietenii săi croați îi regăsește, marcați într-un fel sau altul de războiul civil care sfâșiase Iugoslavia la începutul anilor 1990. Doar că secretul lor bine păstrat, din 1989, are consecințe dintre cele mai serioase.

Așa se face că, în "Epilog", Vlad Jivan este pus în fața unei alegeri foarte dificile.

Romanul se încheie cu o secțiune de mulțumiri.

Poate vă amintiți că, în romanul De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger, protagonistul, adolescentul Holden Caulfield, afirma că, în urma lecturii unor cărți, și-ar fi dorit să îi poată suna pe autori și să discute cu ei la telefon. Cu unii autori români contemporani chiar fac asta de vreo trei decenii încoace, iar Radu Pavel Gheo se numără printre aceștia. Și, pe parcursul lecturii romanului Disco Titanic (ba chiar și după aceea), l-am sunat de vreo cinci ori - în principal, ca să îl felicit pentru diverse aspecte reușite ale romanului său.

În buna tradiție recentă a narațiunii postmoderne, Disco Titanic are intriga fracturată - cu prologul pus în mijlocul romanului. Paradoxal, strategia aceasta crește suspansul, întrucât numeroasele referiri făcute în partea întâi la vacanța de la Split, din 1989, le stârnește cititorilor interesul să afle ce se petrecuse în acel episod din adolescența protagonistului. De asemenea, evenimentele din prolog, încă proaspete în mintea cititorului, contrastează cu dezamăgirile și tragediile dezvăluite (uneori în detalii clinice) în partea a doua.

Tot în tradiția postmodernă, care mixează subgenurile și șterge în mod voit distincția dintre cultura înaltă și cultura populară, autorul include în text câteva episoade de sorginte fantastică, precum și un anumit grad de nedeterminare. Din ce spunea Radu Pavel Gheo, câțiva cititori au fost nemulțumiți de anumite aspecte ale intrigii, rămase în suspensie. Pentru mine, asta reprezintă mai curând o calitate.

Apoi, trebuie să subliniez aptitudinile de scriitor de literatură realistă ale lui Gheo. Personajele sale sunt diverse (apar români, unguri, sârbi, bosniaci, croați), grijuliu creionate și individualizate. Dialogurile sunt scrise cu mână de maestru, iar oltenii, bănățenii și bucureștenii se exprimă fiecare în felul său. (Ca absolvent al unei facultăți de limbi străine ce mă aflu, nu pot decât să privesc cu invidie profesională modul în care Gheo, doctor în filologie română, stăpânește subdialectele limbii materne.) Aici ar trebui, poate, să adaug că nu e recomandabil ca Disco Titanic să fie lăsat la îndemâna copiilor, întrucât unele dintre personajele romanului utilizează destul de des anumite cuvinte din trei, patru și cinci litere. Însă autorul nu face decât să reprezinte, conștiincios, realitatea lingvistică de pe teren.

Tot printre calitățile romanului se numără și redarea precisă, în cuvinte puține, a atmosferei locurilor unde se desfășoară acțiunea. Bănuiesc că bogăția detaliilor de acest fel reprezintă rodul unei documentări minuțioase.

Nu în ultimul rând, aș aminti desele referiri la cultura populară - la stiluri muzicale, formații, filme și seriale care făceau parte din universul cultural al adolescenților din anii 1980. Ca și în cazul romanului Noapte bună, copii!, elementele acestea adaugă la savoarea cărții și ajută la stabilirea unui teren cultural comun cu cititorii.

Însă, așa cum i-am spus și autorului, elementul cel mai important al romanului Disco Titanic îl reprezintă miza sa morală. Dacă, în trilogia S.U.A. de John Dos Passos (una dintre realizările majore ale modernismului american), evenimentele din intrigă sunt narate cronologic, iar cititorii încep prin a simpatiza personajele principale, după care sunt siliți să le judece, Disco Titanic procedează pe dos. Prin abila structurare a intrigii, Radu Pavel Gheo ne determină ca, mai întâi, să îl judecăm pe protagonist, apoi să îi cunoaștem trecutul și să îl simpatizăm, iar, în final, să ne pese cu adevărat de ceea ce i se întâmplă și de ceea ce va alege să facă într-o situație cu adevărat critică.

Firește, toate calitățile romanului Disco Titanic pe care le-am enumerat în alineatele de mai sus conduc către o recomandare fără rezerve. Dacă nu ați cumpărat și citit până acum acest roman de Radu Pavel Gheo, faceți-vă un bine, cumpărați-l și citiți-l de acum încolo! (Puteți comanda un exemplar aici.) Sper să vă bucurați de lectură cel puțin la fel de mult pe cât m-am bucurat eu. (Dar vă rog să nu-l sunați de cinci ori pe autor. Undeva trebuie să existe o limită.)

Însă, tot în urma lecturii, i-am mai spus ceva lui Gheo: dacă, în Noapte bună, copii!, a scris romanul copilăriei și adolescenței generației noastre, iar, în Disco Titanic, a creat romanul reprezentativ pentru vârsta a doua așa cum au trăit-o "decrețeii", tot lui îi va reveni, peste un deceniu sau cel mult două, misiunea de a așterne pe hârtie romanul vârstei a treia pentru această generație specială. (Vestea bună e că dumnealui chiar are calitățile necesare ca să creeze și acel roman.) Iar asta ne dă mână liberă nouă, celorlalți, să scriem orice altceva ne-am putea dori.

Și, cum o asemenea lectură amplă, reprezentativă și memorabilă invită o alta pe măsură, după ce am terminat de citit Disco Titanic, m-am aventurat în a treia tentativă de a parcurge trilogia S.U.A. de John Dos Passos. Însă, despre aceea, rămâne să discutăm cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Radu Pavel Gheo, "Noapte bună, copii!" (2010)

La mijlocul lunii mai, 2010, am cumpărat şi am citit cea mai recentă carte a lui Radu Pavel Gheo, un roman intitulat Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iaşi, 2010). În multe privinţe, este cea mai ambiţioasă lucrare publicată pînă acum de Gheo. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Noapte bună, copii! urmăreşte destinele a patru personaje din România, o fată şi trei băieţi care îşi petrec adolescenţa în perioada comunistă, apoi, ca tineri adulţi, îşi urmează aspiraţiile în perioada post-decembristă. Parte din planurile lor de viitor sînt inspirate din crîmpeie de Occident (produse de consum, melodii, filme), parte de literatura ştiinţifico-fantastică.

Trei dintre personaje (Cristina, Leo şi Marius) aleg să emigreze, în vreme ce al patrulea (Paul) rămîne în România şi îşi urmează vocaţia de scriitor. Şi, ca în orice roman de maturizare care se respectă, fiecare personaj capătă ceea ce îşi dorea în copilărie (o carieră în cinematografie, o şansă la celebritatea literară, un automobil Corvette decapotabil) numai ca să constate că realitatea nu se potriveşte nici pe departe cu visul.

Căci Noapte bună, copii! este în primul rînd un roman despre maturizare. Ca şi trilogia S.U.A. (1938) de John Dos Passos, romanul lui Radu Pavel Gheo prezintă trei decenii din evoluţia unei societăţi prin prisma unor personaje imaginare care trec prin contexte sociale, geografice şi istorice atent modelate după realitate. În cazul cărţii discutate aici, aş aminti industrializarea din anii 1970 (cu masele de navetişti care locuiau la sat şi lucrau la oraş), raţionalizarea alimentelor de bază din anii 1980, micul comerţ de la graniţa cu Iugoslavia şi emigrările masive de după 1990.

Tot ca în trilogia lui Dos Passos, Gheo îşi prezintă personajele în copilărie şi adolescenţă, ca să le insufle cititorilor empatia cu ele, dar şi în viaţa de adult, ca să-i determine pe cititori să le judece. Pentru că personajele din Noapte bună, copii! chiar ajung să se confrunte cu dileme etice, să comită fapte ilegale sau imorale, să suporte consecinţele propriilor acţiuni şi să trăiască (sau să moară) în funcţie de ceea ce au ales.

Din acest punct de vedere, cele mai multe evenimente din intriga romanului sînt înlănţuite plauzibil, în şiruri de cauze şi efecte, ca o demonstraţie de logică. Pe alocuri (pentru că RaduPavel Gheo e postmodern), romanul conţine şi un dram de fantastic sau de realism magic, iar cîteva incidente şi personaje episodice rămîn învăluite pînă la final într-o aură de mister, lăsîndu-i pe cititori să îşi construiască propriile ipoteze şi explicaţii.

Două aspecte ale romanului mi-au dat de gîndit în timpul lecturii. Unul este ordinea în care autorul a ales să nareze evenimentele. În roman, episoadele din „prezent” (situat în anul 2000) alternează cu cele din „trecut” (1986, 1990, 1978). În primele două treimi ale romanului, tehnica permite ca episoadele din trecut să anunţe în subtext evenimente dramatice din prezent. Din păcate, după ce unele fire ale intrigii au ajuns la deznodămînt, în ultima treime a romanului, tehnica nu mai dă rezultate la fel de bune, suspansul se diminuează perceptibil, iar lectura are tendinţa să treneze.

Celălalt aspect care m-a pus pe gînduri este faptul că, dintre cele patru personaje principale, numai două le sînt prezentate pe larg cititorilor din perspectiva omniscienţei selective multiple, în vreme ce percepţiile, gîndurile şi sentimentele celorlalte două sînt prezentate foarte puţin (în cazul lui Leo) sau deloc (în cazul Cristinei). Cumva, am senzaţia că romanul ar fi avut de cîştigat dacă celor patru personaje principale li s-ar fi acordat o pondere egală.

În ceea ce priveşte aspectele pozitive ale cărţii, poate cel mai important este că Noapte bună, copii! e romanul unei generaţii, iar alte generaţii care doresc sau vor dori cîndva să afle cam cum a fost viaţa pentru cei din perioada „de tranziţie”se vor putea edifica parcurgîndu-l. Radu Pavel Gheo a surprins foarte bine graiurile din Banat şi din Moldova, vorbirea bunicilor şi a nepoţilor, precum şi atmosfera unor oraşe (Oraviţa, Los Angeles, Iaşi) şi sate (Iacobenii Noi şi Teicova, deşi ficţionale, sînt foarte plauzibile). După cum i-am spus şi personal, asupra fiecărei generaţii de scriitori planează un fel de obligaţie sau orizont de aşteptare de a prezenta epoca sa istorică pentru societate. Cum Radu Pavel Gheo s-a achitat mai mult decît onorabil de această obligaţie pentru generaţia noastră, noi, ceilalţi, putem să ne vedem nestingheriţi de alte planuri.

Aşa cum scriam la începutul acestei recenzii, Noapte bună, copii! este cea mai ambiţioasă carte de pînă acum a lui Gheo şi, din cîte am arătat în alineatele anterioare, probabil şi cea mai semnificativă. Preferata mea dintre cărţile lui rămîne însă în continuare Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Dar despre acest volum am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din noiembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Radu Pavel Gheo, 'Numele mierlei' (2008)

Am aflat acum cîteva zile de pe blog-ul unui prieten, Radu Pavel Gheo (blog pe care îl puteţi citi şi dumneavoastră la adresa: http://www.supliment.polirom.ro/gheoland/), că i-a apărut o nouă carte, Numele mierlei. Prin urmare, ieri am cumpărat cartea, aseară am citit-o, iar astăzi aş dori să vă spun cîte ceva despre ea.

Volumul cuprinde cincizeci de schiţe despre realitatea contemporană românească, grupate în cinci secţiuni pe care autorul le-a intitulat "LP". Astfel, schiţele sînt grupate tematic, ca piesele dintr-un album muzical concept, sub titluri precum "LP1 - Cotidiana" sau "LP2 - Balcanice". Deşi Gheo m-a asigurat că toate aceste schiţe sînt imaginare, am observat că de realitatea cotidiană nu le desparte decît grosimea unei umbre.

Numele mierlei se remarcă prin concizia schiţelor, prin expertiza cu care autorul foloseşte subdialectele limbii române, prin relevanţa subiectelor alese şi prin uşurinţa cu care poate fi citit. (Eu, unul, l-am parcurs în patru ore.) De obicei, uşurinţa lecturii arată că o carte a fost scrisă cu dificultate şi că autorul s-a străduit s-o rescrie şi s-o revizuiască.

În amestecul de dramă, umor şi amărăciune al textelor, răzbate foarte des la suprafaţă (la fel ca în cartea lui Mike Ormsby, Grand Bazar România) faptul că autorul, cu atenţie de reporter, a observat realitatea dimprejur şi le-a servit cititorilor nişte felii de viaţă foarte atent selectate. Ca şi celelalte volume ale lui Gheo pe care le-am citit pînă acum, Numele mierlei a meritat pe deplin timpul şi banii. V-o recomand cu căldură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)