Italo Calvino, "Invisible Cities" (1972)

Pe la mijlocul lunii iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o traducere engleză a unei lucrări de Italo Calvino, Invisible Cities (Colecția Vintage Classics, editura Vintage Books, Londra, 1997). L-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestei lucrări de ficțiune este că hanul Kublai discută cu Marco Polo, iar acesta îi relatează despre orașele pe care le-a vizitat în drumul său către China. Pe de o parte, hanul mongol ar dori să îl iscodească pe negustor despre orașul de baștină al acestuia, Veneția. Pe de altă parte, venețianul se ferește să își descrie cetatea de obârșie, însă în fiecare dintre descrierile de orașe pe care le face se strecoară, vrând-nevrând, și câte un aspect al Veneției.

Iar orașele despre care vorbește Marco Polo sunt invizibile... pentru că sunt imaginare.

Treptat, pe măsură ce scurtele relatări despre orașe închipuite se acumulează, ies în evidență niște teme unificatoare. Astfel, descrierile-fabulă invită la meditație pe marginea relației orașelor reale cu amintirea lor din mintea oamenilor, pe tema raporturilor dintre orășenii vii și cei morți (sau cei nenăscuți încă), pe tema conexiunilor dintre orașe și mediul înconjurător, pe subiectul dinamicii dorințelor oamenilor și schimbărilor urbane rezultate, respectiv pe tema conexiunilor dintre orașe și semne sau dintre orașe și nume.

Interesant este de urmărit cum, pe de o parte, anacronismele din descrierile de orașe se acumulează și se amplifică, până în punctul în care nu se mai poate pretinde sub nici o formă că textul s-ar referi la cetăți medievale (fie ele și imaginare), iar, pe de altă parte, eul care relatează despre orașe începe prin a fi identic cu un Marco Polo ficționalizat pe primele pagini ale cărții și sfârșește prin a fi cimplet separat de acesta (și, poate, mai apropiat de autorul Italo Calvino decât de personajul venețian). Aceste două efecte, magistral controlate și gradate de-a lungul cărții, produc un efect emoțional nobișnuit asupra cititorului, undeva între amuzament și neliniște în prezența straniului.

Spre final, stranietatea este sporită de turnura dialogurilor dintre cele două personaje - căci mongolul și venețianul ajung să se întrebe nu numai dacă orașele prezentate sunt reale, ci și dacă ei înșiși sunt reali - respectiv de explorarea unor atlase pe paginile cărora se găsesc reprezentate nu doar orașe medievale reale, ci și orașe trecute, ca Troia sau Cartagina, orașe viitoare, precum San Francisco sau Los Angeles, sau orașe ficționale, ca Noua Atlantidă sau Cetatea Soarelui.

Se poate argumenta că Orașele invizibile reprezintă o lucrare literară postmodernă. E un text fragmentar, ironic, lipsit de intrigă unitară, axat pe petites histoires mai degrabă decât pe o grande histoire unificatoare, cu o plasare voită între ficțiune și nonficțiune, între literatură și filosofie, înte narațiune și poezie, iar personajele sale sunt relativizate și prezentate din perspective multiple, schimbătoare.

Alți teoreticieni îl plasează la loc de frunte în canonul literar slipstream, alături de ficțiunile lui Borges și de operele lui Kafka - în primul rând datorită efectelor stranii pe care le cauzează această înșiruire de descrieri fantasmagorice.

Firește, se poate afirma și că Orașele invizibile ilustrează tema literară a utopiei și, în același timp, comentează ironic pe marginea acesteia. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Italo Calvino se poate așeza la raft alături de Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman.

Cert este că, indiferent unde am clasifica Orașele invizibile, calitatea literară a acestui volum este ieșită din comun, iar bucuria lecturii este de neuitat. Voi păstra Orașele invizibile la loc de cinste în colecția mea și voi reciti această carte din când în când.

(Deloc surprinzător, fanteziile urbane ale lui Calvino m-au îndemnat să reiau și seria Orașelor obscure de Schuiten și Peeters. Dar despre acele albume de bandă desenată vom discuta cu alte prilejuri.)

Grigore Băjenaru, "Bună dimineaţa, băieţi!" (1972)

Aceia dintre dumneavoastră care au urmărit de-a lungul anilor postările de la Ţesătorul au remarcat, probabil, o diversitate destul de mare a articolelor. S-ar putea să vă surprindă că articolul cu cele mai multe vizite este cronica romanului Cişmigiu & Comp. de Grigore Băjenaru. (Eu, unul, sigur am fost surprins.) Cum romanul acela mi-a lăsat o impresie plăcută, cînd am aflat că autorul a publicat o continuare, mi-am procurat un exemplar într-o ediţie omnibus - Cişmigiu & Comp./ Bună dimineaţa, băieţi! (Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009).

Am parcurs continuarea în două zile. Şi iată ce am aflat:

Dacă în Cişmigiu & Comp. Grigore Băjenaru şi-a aşternut amintirile de liceean, în Bună dimineaţa, băieţi! le-a relatat pe cele de profesor. Autorul a predat încă din studenţie, ca suplinitor, apoi ca profesor în toată puterea cuvîntului, la şcoli generale bucureştene, la licee şi la şcoli profesionale. O parte dintre capitole relatează anecdote din orele de curs, din cancelarii şi din culisele instituţiilor oficiale.

Alte capitole prezintă aspecte ce ţin de anecdotica literaturii române - ca, de exemplu, o vizită la nonagenarul Iacob Negruzzi, care îi cunoscuse personal pe Eminescu, Creangă, Maiorescu şi Alecsandri. Iar în alte cazuri îngemănează cele două aspecte, ca în capitolul în care autorul relatează cum a prezentat o piesă la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar din comisie au făcut parte Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu.

Diferenţa majoră faţă de Cişmigiu & Comp. este că romanul acela a fost publicat iniţial în 1942, în vreme ce Bună dimineaţa, băieţi! a apărut în 1972. Alt deceniu, alt regim politic, alte cerinţe în vederea publicării... În speţă, există în text pasaje despre ucenicii de la o şcoală profesională care, în anii 1940, cîntau Internaţionala şi se solidarizau de 1 Mai cu clasa muncitoare, în pofida agenţilor în civil trimişi de Siguranţa Statului.

Dincolo de aceste pasaje (din fericire puţine la număr), apar însă destule elemente cu adevărat interesante - trucuri pedagogice, detalii despre organizarea serbărilor şcolare, exemple de colaborare între cadrele didactice - care fac lectura agreabilă şi memorabilă. Demnă de subliniat mi se pare şi modestia cu care autorul doar aminteşte în trecere de realizările sale literare - piese de teatru, volume publicate, apariţii la postul naţional de radio - fără să se laude cu tot dinadinsul. Aceeaşi modestie par să fi avut şi alţi autori români celebri pe care Grigore Băjenaru îi evocă - spre exemplu, Tudor Arghezi.

Poate şi în virtutea faptului că am fost profesor timp de şaptesprezece ani şi mai bine, în vreme ce liceean nu am fost decît patru, Bună dimineaţa, băieţi! mi-a lăsat, pe ansamblu, o impresie încă şi mai bună decît Cişmigiu & Comp. Vă recomand şi dumneavoastră acest roman.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Guns of Avalon' (1972)

Al doilea roman din seria Amber tratează despre împlinirea planurilor de răzbunare ale lui Corwin. Protagonistul călătoreşte pe un tărîm similar cu Pămîntul, adună mari cantităţi de diamante, le foloseşte ca să plătească pentru numeroase arme de foc cu muniţie specială şi, cu o armată de voluntari, călătoreşte printre Umbre ca să asedieze din nou Castelul Amber.

Cu toate acestea, dat fiind că prinţul Corwin nu e nici pe jumătate aşa de cinic şi de lipsit de scrupule precum Jack al Umbrelor, spre exemplu (şi dat fiind că Roger Zelazny este un povestitor măiastru), în ultimul moment se simte obligat să-l ajute pe fratele său Eric la apărarea Castelului Amber împotriva creaturilor asediatoare ale Haosului care sosiseră pe drumul negru.

Această surpriză din intrigă fusese pregătită încă din capitolele introductive ale romanului, în care Corwin mai întîi îl ajută pe un vechi cunoscut, Ganelon, să apere un tărîm Umbră împotriva creaturilor Haosului, apoi face acelaşi lucru pentru fratele său Benedict.

Pe de altă parte, The Guns of Avalon creează condiţiile pentru mai multe dezvoltări ale intrigii în romanele următoare. Corwin se întîlneşte cu o tînără atrăgătoare, Dara, care se prezintă ca fiind strănepoata lui Benedict. Pe lîngă faptul că are o relaţie amoroasă cu ea, protagonistul o învaţă o mulţime de lucruri în legătură cu familia regală din Amber. Prea tîrziu, în iureşul bătăliei finale a romanului, Corwin îşi dă seama că Dara este de fapt o creatură a Haosului care tocmai a parcurs Modelul, a cîştigat imense puteri şi cunoştinţe şi s-a prefăcut într-o ameninţare serioasă la adresa tărîmului Amber. Ca şi drumul negru, Dara este un pericol al cărui potenţial a fost sporit de acţiunile neglijente ale lui Corwin, şi ca urmare protagonistul se simte responsabil să facă faţă consecinţelor.

Din punctul de vedere al structurii, The Guns of Avalon este poate cel mai simplu din serie, cu puţine elemente intertextuale (Ganelon – o legătură cu Cîntecul lui Roland, Lancelot du Lac – un ecou din legendele arturiene, şi cîteva furii din mitologia greacă) şi cu o puternică tracţiune narativă. Cu toate acestea, fiind concis şi dinamic, romanul le stîrneşte pofta cititorilor pentru mai multe cărţi din seria Amber.

Iar Roger Zelazny a fost amabil şi ne-a oferit mai multe.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Michael Moorcock – "Elric of Melniboné" (1972)

Dintre toate personajele create de Michael Moorcock, Elric din Melniboné este poate cel mai celebru. El este şi favoritul autorului (conform introducerii la un volum omnibus publicat de Gollancz în 2001), iar saga lui întinsă pe multe volume începe aici, cu un scurt roman publicat iniţial în 1972. Elric of Melniboné constă din trei părţi şi un epilog. Intriga urmează un tipar de bază al fanteziei eroice – căutare, iniţiere şi întoarcere – însă protagonistul refuză să se muleze după aşteptările oamenilor pe care îi conduce (sau după cele ale cititorului obişnuit).

Căci Elric, descendent al unui lung şir de împăraţi ai unei civilizaţii atît de avansate încît pare magică (ba chiar demonică) pentru naţiunile mai barbare dimprejur, a petrecut atît de mult timp citind şi meditînd încît, la începutul romanului, ideile lui despre ceea ce este bine, ce e rău şi care este comportamentul adecvat în diferite împrejurări sînt foarte diferite de acelea pe care lumea s-ar aştepta să le aibă un melnibonéan. Atitudinea lui neobişnuită, ca şi slăbiciunea lui fizică, îl fac pe vărul său Yyrkoon să creadă că Elric este nepotrivit să conducă imperiul şi că cineva mai puternic şi mai lipsit de scrupule ar trebui să stea pe Tronul de Rubin. Cu alte cuvinte, cineva ca însuşi Yyrkoon.

De aceea, în prima parte a romanului, antagonistul îl momeşte pe Elric să participe la o bătălie navală împotriva unei flote de invazie, apoi îl îmbrînceşte în mare.

Talentele lui Elric, însă, includ cunoştinţe de magie şi legături cu fiinţe supranaturale puternice, motiv pentru care regele Straasha al spiritelor apei îl salvează şi-l readuce pe protagonist pe Tronul de Rubin. Cu toate acestea, reţinerea lui Elric cînd e vorba să se răzbune creează ocazia ca Yyrkoon să evadeze şi să o răpească pe iubita protagonistului, Cymoril.

Ca să o găsească, Elric face un pact cu Arioch, ducele haosului, şi, după ce călătoreşte peste mări şi ţări şi cucereşte un oraş, o salvează pe Cymoril numai ca să descopere că a fost vrăjită.

Ca urmare, în partea a treia a romanului, Elric călătoreşte pe un tărîm al umbrelor unde îl caută pe Yyrkoon în speranţa că duşmanul său va desface vraja cea rea. De găsit, îl găseşte, dar într-o confruntare apoteotică Elric trebuie să folosească o spadă neagră blestemată, Stormbringer, care are o voinţă răutăcioasă proprie. Iar turnurile intrigii sînt departe de a se fi sfîrşit.

Elric of Melniboné utilizează ironic locurile comune ale subgenului swords-and-sorcery. Elric însuşi este un negativ al celui mai celebru personaj al subgenului – Conan Barbarul. În loc să fie brunet, cu ochi albaştri şi dotat cu putere supraomenească, Elric are părul alb, ochii roşii şi este slab din punct de vedere fizic. Mai degrabă decît să dispreţuiască civilizaţia, Elric este bine pregătit ca să îi judece aspectele subtile. Şi, în loc să înfrîngă vrăjitori şi vrăjitoare cu un braţ puternic şi cu o sabie bine ascuţită, Elric foloseşte magia ca să invoce demoni şi ca să-i asmută împotriva duşmanilor săi.

De asemenea, confruntarea finală nu duce la nimic asemănător cu un final fericit convenţional. Elric alege nici să nu îşi ucidă oponentul, nici să nu se căsătorească cu iubita sa, nici măcar să domnească în calitate de împărat. În schimb, decide să călătorească prin regatele barbare şi să îl lase pe Yyrkoon să guverneze Melniboné, Insula Dragonilor, în locul său.

O parte din ironie este îndreptată împotriva protagonistului. Deşi prietenii săi îl avertizează în privinţa lui Stormbringer, Elric crede fără temei că poate controla sabia magică inscipţionată cu rune. Cu toate acestea, Stormbringer are un destin al ei, dat fiind că trebuie să aducă haosul şi distrugerea pe acel tărîm. Asta e ceva ce protagonistul (şi cititorii) urmează să afle în cărţile următoare din saga lui Elric.

(Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor un volum omnibus intitulat Elric of Melnibone care cuprinde şi romanul prezentat aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)