Richard Kadrey – "Kamikaze l’Amour" (1995)

După ce am terminat de citit Metrophage, prima grijă pe care am avut-o a fost să încep Kamikaze l'Amour (1995), despre care un prieten, Adrian Sabău, îmi adusese un articol cu cîţiva ani mai înainte. Aşa se face că am întîmpinat anul nou 2002 citind şi rezumînd cu sîrg ceva care speram să fie un roman la fel de trepidant ca şi cel dinainte. Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator este un star al muzicii rock, atît de celebru încît nu-şi spune adevăratul nume pe parcursul cărţii. De anul nou 2000 îşi înscenează sinuciderea, apoi evadează din clinica medicală unde ajunsese, obţine de la Paul Virilio acte false pe numele Ryder şi pleacă spre San Francisco. Acolo încearcă să compună muzică, se împrieteneşte cu o chelneriţă, Frida, care creează muzică ambientală, şi împreună cu ea explorează oraşul invadat de junglă. Pe parcurs se întîlnesc cu un producător de documentare, Eric Lurie, cu piraţi care jefuiesc tramvaiele şi cu un trib refugiat într-o seră luxuriantă.

Frida încearcă să se sinucidă, iar Ryder o salvează. Virilio, care e dornic să producă noile albume ale muzicianului, îl duce cu o limuzină prin junglă, iar periplul lor este la limita dintre veghe şi halucinaţie. Ulterior, Lurie îi ia pe iahtul său şi încearcă să-i folosească pentru a improviza o intrigă sau un subiect credibil pentru noul său film. Los Angeles este abandonat în cea mai mare parte, dar Ryder o găseşte pe fosta sa iubită, Nikki, care-i era şi manager. După ce aceasta în sfîrşit interpretează o scenă pe care probabil o repetase de zeci de ori, Ryder o părăseşte într-o stare de somnolenţă, ajunge în Chateau Marmont, se întîlneşte cu Frida şi cu un trib de amazonieni, apoi sînt surprinşi cu toţii de un cutremur. După un incident în care Virilio este ucis, Frida revine la vechea ei identitate, Catherine, şi începe o carieră muzicală de succes. Ryder îşi reia activitatea de muzician sub un alt nume, pe lîngă case de discuri minore, ignorat de marele public, dar mulţumit de noua sa linie muzicală.

Probabil vă întrebaţi care sînt punctele de interes ale romanului. În primul rînd, Richard Kadrey a marcat o schimbare de ambianţă şi atmosferă în raport cu canoanele sau, dacă preferaţi, clişeele literaturii cyberpunk. Dacă romanele clasice ale genului, inclusiv Metrophage, se petreceau într-o lume urbană, poluată şi suprapopulată, Kamikaze l'Amour se desfăşoară într-o Californie invadată de pădurea ecuatorială, ca rezultat al unei combinaţii de inginerie genetică scăpată de sub control şi a schimbării climatului din cauza creşterii efectului de seră. Ca urmare, populaţia s-a retras în zone cu un climat mai blînd, iar oraşe ca Los Angeles şi San Francisco, acum dezolante şi aproape pustii, au ajuns să fie bîntuite de grupuri răzleţe precum cultivatorii de coca din Columbia, triburile amazoniene sau comandourile trimise de guvernul federal să instituie legea marţială şi să contracareze bizara invazie vegetală cu napalm şi exfolianţi.

Protagonistul-narator, pe de altă parte, nu este tocmai demn de încredere, deoarece suferă de sinestezie. Acest amestec al simţurilor, stimulat corespunzător cu ajutorul drogurilor, îl ajută iniţial în cariera muzicală, dar ulterior, combinat cu malaria, îl conduce la halucinaţii bizare. Cum întreaga acţiune a cărţii este relatată de Ryder, cititorilor le vine greu uneori să-şi dea seama care dintre evenimente sînt "reale" şi care sînt exclusiv halucinaţii ale personajului. În repetate rînduri, Ryder însuşi vede peisajul tropical populat cu babuini sau cu triburi primitive, aude acorduri de pian printre sunetele junglei ori găseşte benzi magnetice risipite printre liane. Parte din tensiunea cărţii rezidă tocmai în căutarea indiciilor care să despartă episoadele "reale" de iluzii, iar momentele de vertij au loc în egală măsură cînd Ryder îşi dă seama că un eveniment este real şi cînd îl identifică pe altul drept halucinaţie.

Dacă romanul ar fi fost plasat într-o convenţie realistă, poate că distincţia ar fi fost mai uşor de făcut, iar cartea mult mai plictisitoare. Dar Kadrey construieşte o lume cu adevărat ciudată, împărţită în capitole cu titluri ce evocă pictura suprarealistă şi muzica ambientală, precum "Sensibilitate la condiţiile iniţiale" sau "Termodinamica sistemelor non-lineare". Locuitorii din San Francisco, spre exemplu, se îmbolnăvesc de o formă endemică de somnambulism care-i tîrăşte noapte de noapte, dormind, prin automatismele vieţii de peste zi. Podul Golden Gate, colonizat de cei fără locuinţă cu cîţiva ani mai înainte (în Virtual Light al lui William Gibson), a fost apoi luat cu asalt de forţele de ordine şi acum e părăsit, vizitat uneori de faună tropicală. Muzicianul-protagonist lasă în urma dispariţiei sale din viaţa publică o reţea de zvonuri complexe, contradictorii, care se dezvoltă şi capătă o viaţă proprie. Iar regizorul Eric Lurie, nemulţumit că unul dintre documentarele sale despre incendii forestiere nu este destul de spectaculos, îşi pune echipa de filmare să ardă cu napalm o herghelie de cai.

Kadrey reuşeşte cu acest roman aparte să se înscrie nu numai în tradiţia cyberpunk, ci şi să confirme afirmaţia lui Bruce Sterling că mişcarea aceasta literară este un fel de generaţie a doua a Noului Val. Kamikaze l'Amour este un roman catastrofic halucinant asemănător cu acelea scrise de James G. Ballard în anii '60, şi aproape fiecare pagină a sa este parcă o ilustrare a declaraţiei autorului britanic: "Pămîntul este singura planetă cu adevărat stranie."

Această relaţie, sau dacă doriţi filiaţie, a lui Kadrey faţă de scriitori care au revoluţionat genul science fiction apare reprezentată cumva, în formă codificată, în paginile cărţii. În final, după ce explică modul în care fiecare stea mai veche de pe Walk of Fame ajunge, după ce s-a scufundat înapoi în obscuritate, să fie înlocuită de una nouă şi strălucitoare, protagonistul relatează cum, pe vremea cînd era o vedetă rock celebră, numele său l-a înlocuit pe cel al unui anume Joseph Kray. Ulterior a cumpărat placa aceea obscură la licitaţie, iar în cele din urmă, aproape ca o penitenţă, dar şi ca o glumă căreia numai el îi ştie sensul, a început să trimită sub numele Joseph Kray noile sale creaţii caselor de discuri, însă nu a primit decît refuzuri politicoase. Sper că următoarele cărţi ale lui Richard Kadrey nu vor avea aceeaşi soartă.

Dat fiind că îmi place să încep fiecare an citind o carte bună, sau scriind o poveste, mulţumită lui Richard Kadrey şi romanului său am început 2002 cum nu se putea mai bine şi am rămas cu o amintire frumoasă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)